Riscurile contractului
| Comentarii |
|
riscurile contractului, Precizări prealabile. Noţiune. Reglementare. Riscul în general. Riscul în contractele translative de proprietate.
Precizări prealabile. Noţiune. Reglementare.
Întreaga problematică a riscurilor contractuale este generată de situaţiile în care, din cauze neimputabile părţilor, contractul nu poate fi executat. Poate fi vorba de o imposibilitate de executare care să privească ambele părţi sau doar pe una din ele. întrebarea care se pune într-o asemenea situaţie este cine suportă riscul imposibilităţii fortuite de executare a contractului? De-a lungul timpului, răspunsul la această întrebare a cunoscut răspunsuri destul de diferite şi cunoaşte şi astăzi răspunsuri diferite în dreptul comparat, mai ales în situaţia în care riscul imposibilităţii de executare se conjugă cu cel al pieirii fortuite a bunului în contractele translative de proprietate.
întrebarea cunoaşte o rezolvare principală pe terenul remediilor pentru neexecutare (este vorba de prezenţa în capitolul dedicat remediilor a imposibilităţii fortuite de executare - art. 1557 Noul Cod Civil) şi rezolvări subsidiare pe terenul stingerii obligaţiilor (art. 1634 noul Cod Civil)3, respectiv, o rezolvare specifică pe terenul contractelor translative de proprietate, unde imposibilitatea de executare este uneori conexă pieirii fortuite a bunului obiect al contractului (art. 1274 noul Cod Civil). în sfârşit, situaţia imposibilităţii fortuite de executare trebuie distinsă de problematica aşa-numitei imposibilităţi iniţiale, legată de fapt, de o condiţie de validitate a contractului şi anume obiectul acestuia (art. 1227 noul Cod Civil).
Riscul în general.
Imposibilitatea fortuită de executare. Rezolvarea problemei riscurilor prin remedii. Această problemă se află în strânsă legătură cu una din cauzele de stingere a obligaţiilor: imposibilitatea fortuită de executare. Astfel, atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră şi în cazuri speciale de caz fortuit, în principiu, se stinge. Debitorul se află liberat de obligaţie pentru imposibilitate de executare. Forţa majoră şi cazul fortuit sunt reglementate expres de art. 1351 C. civ.
Astăzi, Codul civil cuprinde două reglementări distincte pentru imposibilitatea fortuită de executare în art. 1557 şi în art. 1634 noul cod civil în principiu, ambele texte par să distingă între ipoteza unei neexecutări fortuite totale şi definitive (imposibilitatea absolută) şi aceea a uneia temporare, lăsând aparent deoparte ipoteza unei neexecutări fortuite parţiale, dar definitive (imposibilitatea relativă). Conform art. 1557 alin. (1)
C. civ., în ipoteza unei imposibilităţi „totale şi definitive” de executare, dacă ea priveşte „o obligaţie contractuală importantă”, „contractul este desfiinţat de plin drept şi fară vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit” [alin. (1)]. Atunci când imposibilitatea fortuită de executare este doar temporară „(...) creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului. în acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător” [alin. (2)].
înainte de a sintetiza răspunsul la chestiunea riscurilor, se impune să subliniem care sunt în concepţia Codului efectele evenimentului fortuit. Acestea ridică, în primul rând, o chestiune de răspundere. Imposibilitatea fortuită de executare (pe care Codul o distinge de „imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei”'), înlătură răspunderea contractuală a debitorului, ceea ce presupune că acesta nu va fi ţinută potrivit art. 1350 alin. (2) noul Cod Civil, să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutare. în principiu, înlăturarea acestei răspunderi, înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executate nu va putea fi obligat la daune-interese. De asemenea, dată fiind natura evenimentului, creditorul nu va putea opta nici pentru executarea silită în natură - în această privinţă, textul art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil este limpede: „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.” Cu toate acestea, în cazul imposibilităţii de executare, creditorul va putea invoca excepţia de neexecutare a contractului [art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil]. Acestea ar fi efectele primare ale imposibilităţii fortuite totale de executare. Dată fiind menţiunea desfiinţării „de plin drept” a contractului în cazul imposibilităţii fortuite totale şi definitive de executare, ni se pare limpede că intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea o cauză de desfiinţare a contractului distinctă de rezoluţiune. Cea mai adecvată figură juridică pentru calificarea manierei de desfiinţare a contractului ni se pare că este în continuare caducitatea, în spiritul vechii doctrine.
Cu totul altfel se prezintă situaţia la nivel legislativ dacă avem în vedere imposibilitatea temporară de executare a obligaţiilor. In acest caz, legiuitorul, prin textul de la art. 1557 alin. (2), revine la mecanismul rezoluţiunii şi nu numai. Creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii pe toată durata evenimentului fortuit (excepţie de neexecutare asimilabilă celei prevăzute de art. 1556 noul Cod Civil) sau poate invoca rezoluţiunea contractului în condiţiile art. 1549 şi unn. noul Cod Civil în cazul rezoluţiunii unilaterale, aceasta presupune notificarea prealabilă şi declaraţia formală de rezoluţiune din partea creditorului. Reglementarea atestă identitatea raţională dintre rezoluţiune şi desfiinţarea contractului pentru imposibilitate de executare.
Concluzii cu privire la soluţionarea teoriei riscurilor pe terenul dreptului remediilor pentru neexecutare,:
a) în cazul imposibilităţii absolute de executare a contractului, acesta se desfiinţează automat, adică de plin drept, fară a fi necesară vreo fonnalitate. Imposibilitatea fortuită trebuie să privească o parte determinantă din contract [,,o obligaţie contractuală importantă” confonn art. 1557 alin. (1) noul Cod Civil, adică o obligaţie în lipsa căreia cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul]. Soluţia desfiinţării automate a contractului este similară celei a caducităţii acestuia pentru dispariţia unei condiţii esenţiale la încheierea contractului. în sfârşit, în cazul imposibilităţii fortuite de executare absolute, debitorul obligaţiei neexecutate nu va răspunde pentru eventualele prejudicii cauzate creditorului prin neexecutare;
b) în cazul imposibilităţii relative de executare (incluzând imposibilitatea parţială şi pe cea temporară), creditorul va putea invoca orice remediu este pus la dispoziţia sa pentru neexecutare cu excepţia executării silite în natură şi a daunelor-interese pentru partea imposibil de executat sau pentru partea temporar imposibil de executat. Astfel, creditorul poate să suspende executarea (excepţia de neexecutare) sau poate să invoce rezoluţiunea contractului (cu efecte retroactive, dacă partea rămasă imposibil de executat sau amânarea executării îl lipsesc pe creditor de interesul de a continua relaţia contractuală şi totodată întrunesc şi condiţiile unei neexecutări rezolutorii), rezilierea (dacă primirea în viitor a prestaţiilor nu mai prezintă interes pentru creditor) sau reducerea prestaţiilor (adică rezoluţiunea parţială, cu deducerea părţii imposibil de executat). Toate aceste reguli sunt deduse din reglementarea cuprinsă în art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil;
c) un ultim aspect care se cuvine a fi subliniat este acela că soluţionarea problemei riscurilor pe terenul remediilor trebuie corelată cu prevederile de natură formală ale art. 1634 noul Cod Civil Este vorba de reglementarea obligaţiei debitorului de a notifica creditorului survenienţa evenimentului fortuit „într-un tennen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare", sub sancţiunea daunelor-interese în ipoteza în care această notificare nu ajunge la creditor în acelaşi termen [art. 1634 alin. (5)]. O asemenea obligaţie de notificare credem că ţine de buna-credinţă contractuală şi de cooperarea care trebuie să existe între părţi pe parcursul executării contractului care deşi reglementate de noul Cod, nu era sigur că vor fi considerate temei suficient pentru exigenţa unei asemenea notificări.
d) în sfârşit, o utilă prevedere este legată de probaţiune. Confonn alin. (4) al art. 1634: „Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului”. Ceea ce presupune în realitate, că acestuia îi revine sarcina probei atât a evenimentului fortuit, respectiv a celui asimilat acestuia, cât şi a efectelor pe care acesta le are asupra abilităţii sale de a executa.
Riscul în contractele translative de proprietate.
În doctrina tradiţională a riscurilor discuţia purta asupra opţiunii posibile între două reguli: res perit domino (regulă ce semnifica faptul că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului era suportat de proprietarul actual al acestui bun) şi regula res perit debitori (care semnifica suportarea riscului de către debitorul obligaţiei imposibil de executat -referirea la obligaţia imposibil de executat era legată însă numai de predare, amprenta romană asupra acestui principiu). Vechiul Cod civil adoptase regula res perit domino, reţinând că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al obligaţiei, trebuia suportat de către proprietarul actual, cu unele notabile excepţii. Această regulă, extrem de nesănătoasă din punct de vedere practic şi bazată de fapt, pe caracterul profund abstract al transferului proprietăţii în concepţia franceză consensualistă, a fost astăzi abandonată integral. Noile reguli sunt prevăzute de art. 1274 noul Cod Civil şi ele reţin ca principiu central varianta res perit debitori'. Aşadar, în noua reglementare, transferul riscurilor este separat de cel a transferului proprietăţii şi este legat de un moment care poate fi evaluat strict, cel al predării. Optica adoptată corespunde în totalitate celei omniprezente în reglementările modeme în materie de riscuri contractuale şi nu este decât o completare a soluţiei rezolvării problematicii riscurilor pe terenul remediilor pentru neexecutare.
Pentru o mai bună înţelegere, este necesară operarea unor observaţii succinte pe marginea art. 1274 noul Cod Civil:
a) în primul rând, dacă bunul nu a fost predat, riscul rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare (de exemplu, dacă vânzătorul nu a predat bunul şi acesta a pierit fortuit înainte de predare, el va suporta riscurile şi va trebui să restituie cumpărătorului preţul contractual sau dacă nu l-a primit, nu va mai putea să-l solicite). Efectuarea transferului de proprietate nu are nicio relevanţă în această privinţă, astfel cum prevede expres art. 1274 alin. (1) noul Cod Civil In acest sens, nu trebuie să aibă nicio relevanţă eventuala probă pe care debitorul ar face-o în sensul că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în mâinile creditorului;
b) în al doilea rând, dacă creditorul a fost pus în întârziere de către debitor, riscul se transferă în sarcina creditorului de la data punerii sale în întârziere [art. 1274 alin. (2) noul Cod Civil]. Instituţia punerii în întârziere a creditorului este reglementată de art. 1510 şi unn. noul Cod Civil Ea presupune, în esenţă, o somare a creditorului să preia bunul sau să primească plata. Efectul central al acestei instituţii este transferul riscurilor în sarcina creditorului, astfel cum prevede în mod expres şi art. 1511 alin. (1) noul Cod Civil în plus (probabil pentru a preîntâmpina interpretările tributare vechii reglementări), art. 1274 alin. (2) noul Cod Civil prevede că nu are nicio relevanţă pentru funcţionarea regulii proba făcută de creditor în sensul că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare (şi implicit cea de preluare, spunem noi) ar fi fost executată la timp.
Prin regulile de mai sus, legiuitorul a schimbat radical principiile de bază ale riscurilor în contractele translative de proprietate în sensul simplificării lor şi înlăturării unui cumul de reguli complicate şi inechitabile.
