Rezoluţiunea şi rezilierea în noul Cod Civil

Comentarii

1

rezoluţiunea şi rezilierea în Noul Cod Civil, Rezoluţiunea şi rezilierea în noul Cod Civil, Originile rezoluţiunii; Retrospectiva rezoluţiunii şi rezilierii în vechiul Cod civil; Poziţia rezoluţiunii în ierarhia actuală a remediilor pentru neexecutare; Domeniul de aplicare al rezoluţiunii; Tipuri de rezoluţiune; Condiţia de fond unică a rezoluţiunii - neexecutarea „însemnată”; Condiţiile neexecutării rezolutorii; Rezoluţiunea judiciară; Rezoluţiunea unilaterală; Rezoluţiunea convenţională întemeiată pe pactele comisorii; Reducerea prestaţiilor; Rezoluţiunea anticipată; Rezilierea; Efectele rezoluţiunii şi rezilierii.

Originile rezoluţiunii

În dreptul roman clasic rezoluţiunea era ignorată. În ipoteza în care una dintre părţi nu îşi executa obligaţiile cealaltă parte avea la dispoziţie doar executarea silită în natură, fiind considerată inadmisibilă orice altă soluţie. Astfel, de exemplu, vânzătorul care a predat bunul fară a primi preţul, nu avea dreptul să solicite cumpărătorului restituirea bunului. Treptat, sub presiunea practicii, a început să fie admisă şi rezoluţiunea, însă doar în ipoteza formală a inserării în contract a unei lex commissoria, adică a unei clauze rezolutorii a contractului". Aşadar rezoluţiunea avea, în continuare, un conţinut formal şi excepţional.

Adevărata expresie a rezoluţiunii, astfel cum ea se regăseşte parţial şi în reglementările modeme este cea pe care i-au dat-o canoniştii medievali. Rezoluţiunea se prezenta în dreptul canonic drept o consecinţă a principiului forţei obligatorii (pacta sunt servanda). Temeiul pentru care a fost admisă rezoluţiunea era unul identic cu cel pe care se fundamentase excepţia de neexecutare - cel care nu îşi ţine cuvântul dat nu prezintă încredere (frangenti fidem non est fides servanda). Pe de altă parte, rezoluţiunea a fost asociată şi ideii de sancţiune pentru un păcat - cel al încălcării cuvântului dat. Ideea de sancţiune s-a perpetuat şi insinuat în dreptul modem, multe sisteme de drept fiind ataşate extrem de condiţia culpei părţii care nu îşi execută obligaţia şi de aceea a rezoluţiunii-sancţiune pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale.

în sfârşit, concepţia canoniştilor asupra rezoluţiunii esteh evidenţiată de concepţia care stă la baza reglementării rezoluţiunii în Codul civil francez (aşadar, implicit şi în vechiul cod civil român) care încearcă să o împace cu tradiţia romană a stipulării pactului comisoriu, prevăzând că rezoluţiunea poate fi oricând invocată în ipoteza unei neexecutări, în temeiul unei pretinse condiţii rezolutorii tacite (art. 1184 noul Cod Civil fr., art. 1020-1021 din vechiul Cod civil) şi asociind rezoluţiunea ideii de sancţiune. Tocmai de aceea, în această concepţie, deja totuşi modernă, este subliniat constant caracterul judiciar al rezoluţiunii.

Treptat, sub influenţa reglementărilor modeme, rezoluţiunea şi-a schimbat înfăţişarea. Schimbarea majoră în această privinţă au adus-o în peisajul dreptului privat continental, Codul civil german şi apoi Codul civil italian. BGB a renunţat la ideea rezoluţiunii judiciare conferindu-i un caracter unilateral şi apoi a renunţat la condiţia culpei debitorului. Codul civil italian a permis opţiunea parţială a creditorului între rezoluţiunea unilaterală şi cea judiciară, rămânând totuşi parţial ataşat ideii de culpă a debitorului sau mai degrabă celei de imputabilitate legală. în sfârşit, majoritatea propunerilor majore de codificare a dreptului privat prevăd o rezoluţiune unilaterală, extrajudiciară şi nu reţin condiţia unei neexecutări culpabile a obligaţiilor, deşi toate reţin condiţia unei neexecutări suficient de importante pentru declararea rezoluţiunii. Legiuitorul român, prin noua reglementare conferită rezoluţiunii, s-a adaptat parţial acestei ambianţe juridice europene, prevăzând, după modelul prezent în Anteproiectul Catala de reformă a dreptului obligaţiilor în dreptul francez' o rezoluţiune fără condiţia culpei, bazată pe o neexecutare suficient de importantă, dar a prevăzut în favoarea creditorului un drept de opţiune între versiunile judiciară şi unilaterală ale rezoluţiunii.

Retrospectiva rezoluţiunii şi rezilierii în vechiul Cod civil.

Pentru a înţelege importanţa noutăţilor pe care le aduce noua reglementare a rezoluţiunii, în câteva rânduri vom reaminti care era concepţia vechiului cod civil asupra acestei instituţii. Punctele centrale ale acestei instituţii în vechiul cod, astfel cum doctrina şi jurisprudenţa le-au conturat, pe marginea art. 1020-1021 din vechiul Cod civil sunt următoarele:

a) temeiul rezoluţiunii, la nivelul legal, era cel al existenţei în orice contract a unei condiţii rezolutorii tacite sau subînţelese. Nefiind executate obligaţiile contractuale, era activat un pact rezolutoriu subînţeles sau şi mai mult, o condiţie rezolutorie subînţeleasă în orice contract sinalagmatic. Chiar dacă doctrina a făcut eforturi constante să demonteze această ideologie, practica s-a arătat extrem de rezistentă la identificarea temeiului legal al rezoluţiunii;
b) rezoluţiunea contractului era întotdeauna judiciara - astfel încât se considera că era absolut necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti pentru ca efectele rezoluţiunii să se producă, chiar şi în ipoteza pactului comisoriu cel mai energic. Deşi jurisprudenţa şi doctrina franceză începuseră să admită ideea unei rezoluţiuni extrajudiciare în situaţii de excepţie, jurisprudenţa română s-a dovedit rezistentă la această versiune de rezoluţiune;

c) rezoluţiunea contractului putea opera şi în virtutea unor clauze rezolutorii exprese (aşa-numitele pacte comisorii) care restrângeau abilitatea judecătorului de a-şi manifesta puterea de cenzură asupra rezoluţiunii şi mai ales asupra oportunităţii acesteia; în mod excepţional, era cunoscută şi aşa-numita rezoluţiune „legală” sau „de plin drept” - semnificaţia fiind aceea că legiuitorul facea o calificare anticipată a unui anumit tip de neexecutare ca având caracter rezolutoriu, fără ca rezoluţiunea să opereze în pofida invocării ei de către creditor. Cazul tipic de rezoluţiune de plin drept era cel al vânzării de denariate (art. 1370 din vechiul Cod civil)5 la care se mai adăugau şi situaţii similare izvorâte din vânzările comerciale (art. 67 şi 69 vechiul C. corn.);

d) condiţiile esenţiale pentru declararea rezoluţiunii judiciare erau ca: i. să existe o neexecutare esenţială; ii. neexecutarea să fie culpabilă; iii. debitorul să fi fost pus în întârziere. Mai cu seamă condiţia culpei, atât de evident inutilă chiar la nivelul dreptului pozitiv, a suscitat numeroase discuţii. în pofida discuţiilor şi a orientării modeme a doctrinei şi jurisprudenţei franceze şi belgiene care porniseră de la exact aceleaşi repere legale ca şi dreptul românesc, atât doctrina, cu unele excepţii, cât şi jurisprudenţa s-au arătat imune la varianta înlăturării acestei condiţii.

In acest context juridic încremenit, se impunea o nouă reglementare a rezoluţiunii care să corespundă exigenţelor dreptului privat modem. Venind în sprijinul acestei idei, reglementarea prezentă noul Cod civil se dovedeşte inovatoare şi modernă.

199. Reglementarea rezoluţiunii. Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor sunt reglementate de art. 1549-1554 (Secţiunea a 5-a), în cadrul capitolului II, intitulat „executarea silită a obligaţiilor”, din Titlul V, numit „Executarea obligaţiilor” al aceleiaşi Cărţi a V-a. Rezoluţiunea reprezintă, deşi nu este definită ca atare, o cauză de desfiinţare a contractului şi o cauză de încetare a contractului pe care o putem include în ipotezele prevăzute de art. 1321 noul Cod Civil, citat mai sus, la categoria „orice alte cauze prevăzute de lege”. întrucât nu poate fi asociată decât cu executarea, rezoluţiunea reprezintă o cauză de încetare a contractului asociată chestiunii executării', tocmai de aceea fiind reglementată în cadrul capitolului dedicat executării silite. Pe de altă parte, rezoluţiunea este un remediu oferit creditorului în caz de neexecutare - este cel mai incisiv dintre cele existente deoarece duce la încetarea contractului cu efecte retroactive.

Pe de altă parte, rezoluţiunii şi rezilierii îi sunt dedicate texte specifice care nuanţează această instituţie în domeniul contractelor numite reglementate în cod. Avem în vedere, de exemplu, prevederile numeroase dedicate şi rezoluţiunii/rezilierii în cadrul contractului de vânzare-cumpărare (de ex., art. 1700, 1710, 1711, 1724, 1725, 1727, 1728, 1729, 1743 şi unn., 1756 şi urm. noul Cod Civil), rezilierii locaţiunii (art. 1791 şi urm., 1794, 1800, 1803, 1817 şi unn., 1827, 1830 noul Cod Civil), antreprizei (art. 1872, 1873 noul Cod Civil), contractului de rentă viageră (art. 2251 noul Cod Civil) sau de întreţinere (art. 2263 noul Cod Civil), în materie de joc şi prinsoare (art. 2264 şi unn. noul Cod Civil), în materie de asigurare [art. 2206 alin. (4) noul Cod Civil] etc. Acestea dezvoltă dreptul comun în materie care este dat de art. 1549-1554 C. civ.

Poziţia rezoluţiunii în ierarhia actuală a remediilor pentru neexecutare.

Întocmai ca şi în vechiul cod, creditorul obligaţiei neexecutate are un drept de opţiune între mai multe remedii posibile. De această dată, există însă o reglementare expresă. Confonn art. 1516 noul Cod Civil, creditorul are dreptul de a opta între a solicita executarea în natură, în mod exact şi la tennen a obligaţiei, iar în cazul în care debitorul refuză să-şi execute obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să opteze între executarea silită (în natură) a obligaţiei, rezoluţiunea, rezilierea contractului sau reducerea prestaţiei sau să utilizeze „orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”. în esenţă, astfel cum am arătat deja cu ocazia prezentării principiilor remediilor, rezoluţiunea este o soluţie de ultim-resort, la care se apelează numai dacă nu dă rezultate remediul tennenului suplimentar de executare. în sfârşit, legat de aceeaşi opţiune, mai trebuie să reţinem şi că, numai creditorul poate exercita opţiunea între remedii - aşadar, în caz de neexecutare rezolutorie, el este singurul îndreptăţit să invoce rezoluţiunea contractului, nici debitorul şi nici eventual judecătorul, neavând acest drept.

Domeniul de aplicare al rezoluţiunii. 

Domeniul predilect al rezoluţiunii este dat de contractele sinalagmatice (fără a distinge după tipul acestora). Prin excepţie, noua reglementare (parţial identică celei vechi), cuprinde o serie de derogări de la regimul juridic general al rezoluţiunii.

în primul rând, putem vorbi de excepţii generate de specificitatea fiecărui contract şi pe care nu le putem numi excepţii propriu-zise de la regimul general al rezoluţiunii prevăzut de art. 1549-1554 noul Cod Civil Este vorba, de fapt, de precizări pe care legiuitorul le face cu privire la rezoluţiune/reziliere, în funcţie de specificul fiecărui contract special şi implicit, de anumite derogări (pe care nu le putem considera de esenţă) de la regimul general. Putem, de exemplu, reţine în această privinţă: specificităţile rezoluţiunii vânzării pentru neplata preţului (art. 1724 noul Cod Civil), sau pentru vicii ascunse (art. 1710-1711 noul Cod Civil), sau ale vânzării bunurilor mobile (de această dată, art. 1725 noul Cod Civil, instituie un regim specific parţial derogator de la dreptul comun - mai ales cu referire la rezoluţiunea unilaterală); specificităţile derogatorii prevăzute de art. 1743 şi unn. noul Cod Civil în cazul rezoluţiunii pentru excedent sau pentru minusuri cu privire la imobile; precizări în cazul rezilierii contractului de locaţiune (art. 1791 noul Cod Civil, pentru vicii ascunse; art. 1792 noul Cod Civil, pentru lipsa calităţilor convenite al obiectului locaţiunii; art. 1794 noul Cod Civil, pentru schimbarea destinaţiei lucrului dat în locaţiune etc.) etc.

In al doilea rând, Codul civil instituie o serie de excepţii propriu-zise de la regimul general al rezoluţiunii/rezilierii contractului. De această dată, avem de a face cu excepţii care disting net tipul de rezoluţiune în cazul unor contracte speciale de aceea din dreptul comun sau care nu permit rezoluţiunea în situaţii în care dreptul comun ar permite-o, în mod obişnuit. Excepţiile propriu-zise sunt următoarele:

a) o astfel de excepţie este instituită de art. 2263 noul Cod Civil în privinţa rezoluţiunii contractului de întreţinere. Conform textului legal, în ipoteza în care „comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri (...)” sau când debitorul nu îşi execută în mod culpabil obligaţia de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă. Această prevedere reprezintă o excepţie de la domeniul de aplicare al rezoluţiunii unilaterale a contractului, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 1552 noul Cod Civil în plus, alin. (4) al aceluiaşi articol instituie şi el o regulă de excepţie de la regimul general al rezoluţiunii judiciare a contractului, prevăzând că, în ipotezele prevăzute de alin. (2) şi (3) ale art. 2263 noul Cod Civil, „oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului.”

b) O altă excepţie (care exista şi în sistemul vechiului Cod civil) privea imposibilitatea invocării rezoluţiunii în cazul jocului şi pariului. Conform art. 2264 noul Cod Civil, obligaţiile născute din jocuri şi pariuri (sau cum sunt încă astăzi numite „contracte de joc şi prinsoare”) nu sunt înzestrate cu sancţiune juridică". Ceea ce presupune că nu se poate reclama în justiţie executarea lor. Or, dacă această executare nu este posibilă, nicio eventuală rezoluţiune nu poate fi admisă. Este evident că intenţia legiuitorului acoperă şi rezoluţiunea judiciară şi pe cea unilaterală. Printr-o excepţie de la excepţie, regimul juridic al contractelor de pariu în care părţile „iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice fel de jocuri sportive” sunt din nou supuse dreptului comun [art. 2265 alin. (1) noul Cod Civil], de unde se deduce că ar putea fi avută în vedere chiar şi o eventuală rezoluţiune a unui asemenea contract, în condiţiile art. 1549 şi unn. noul Cod Civil, în ipoteza în care, de exemplu, una din părţi nu respectă obligaţiile stabilite de părţi în contractul încheiat în vederea jocului sportiv. Acelaşi regim, de drept comun, îl au şi jocurile şi pariurile autorizate. Conform art. 2266 noul Cod Civil,

,jocurile şi pariurile dau loc la acţiune în justiţie numai când au fost permise de autoritatea competentă”. Deşi, de regulă, asemenea contracte vor da naştere unor acţiuni prin care se reclamă câştigul pariului, nimic nu ne împiedică să imaginăm şi o acţiune în rezoluţiune sau o declaraţie unilaterală de rezoluţiune şi în această situaţie.

Sub imperiul vechiului Cod civil s-a pus în discuţie problema extinderii dreptului de a cere rezoluţiunea şi la contractele unilaterale cu titlu oneros - la aşa-numitele contracte sinalagmatice imperfecte. Doctrina a rămas împărţită în această privinţă, unii autori susţinând că, în cazul acestor contracte, nu poate fi vorba de o rezoluţiune, ci de o decădere a debitorului din beneficiul tennenului suspensiv de executare, în ipotezele în care acesta nu îşi execută o serie de obligaţii al căror temei real este în realitate extracontractual şi că, de fapt, contractul nu încetează, ci îşi produce în continuare efectele generând, ca urmare a decăderii debitorului din beneficiul tennenului, o obligaţie de restituire a unui bun/unor bunuri. Alţi autori consideră că este firească însă extinderea rezoluţiunii şi la contractele unilaterale, întrucât, pe parcursul executării unui contract unilateral, pot surveni obligaţii care să genereze între părţi, un raport similar contractelor sinalagmatice, astfel încât nu există

niciun motiv real de a prohibi în aceste cazuri aplicabilitatea rezoluţiunii". Nici Codul civil nu lămureşte această chestiune. Lecturând însă textele contractelor speciale unilaterale, nicio dispoziţie nu ne îndreptăţeşte să credem că a fost în concepţia legiuitorului să extindă sfera de aplicare a rezoluţiunii şi la aceste contracte.

Tipuri de rezoluţiune. 

Pe lângă opţiunea între remediile posibile în caz de neexecutare a contractului, despre care am vorbit deja şi care este consacrată de art. 1516 noul Cod Civil, creditorului îi este deschisă o nouă opţiune atunci când se pune problema tipului de rezoluţiune pe care unnează să o invoce.

Adevărata inovaţie a noului cod în raport cu vechea reglementare, rezidă în dreptul creditorului obligaţiei neexecutate de a opta între două tipuri de rezoluţiune a contractului, un pandant al opţiunii consacrate de art. 1516 noul Cod Civil Odată ce creditorul a ales să invoce rezoluţiunea, el poate opta între două tipuri de rezoluţiune: rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară. Posibilitatea de alegere a creditorului este evidenţiată de redactarea art. 1550 alin. (1) noul Cod Civil, conform căruia: „Rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de partea îndreptăţită.” Dacă dreptul de opţiune al creditorului între remediile posibile ale neexecutării pare să fie limitat şi cenzurabil, dimpotrivă, dreptul creditorului de a opta între cele două tipuri de rezoluţiune este pur potestativ (am putea spune, discreţionar)1, neputând fi limitat decât în condiţii de excepţie, printr-o eventuală clauză contractuală care limitează dreptul creditorului la rezoluţiunea judiciară sau printr-o eventuală dispoziţie legală care prohibeşte rezoluţiunea unilaterală. Acest drept de opţiune constituie o noutate absolută în peisajul juridic românesc. In sfârşit, în anumite condiţii şi în anumite limite, creditorul poate reveni asupra opţiunii sale în sensul rezoluţiunii.

Alături de principalele tipuri de rezoluţiune, noua reglementare cunoaşte şi rezoluţiunea legală „de drept”, prevăzută expres de art. 1550 alin. (2) noul Cod Civil conform căruia, „în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept”. Textul citat reglementează, de fapt, rezoluţiunea de drept legală (atunci când legea prevede expres că neexecutarea obligaţiilor la tennen atrage după sine rezoluţiunea - ipoteze de desfiinţare a contractului, prin definiţie limitate la puţinele cazuri în care legiuitorul a prevăzut expres că rezoluţiunea operează de drept fără ca, în realitate, creditorului să îi fie răpit dreptul de a opta pentru un alt remediu) şi rezoluţiunea de drept convenţională (care operează în temeiul pactelor comisorii şi ale cărei condiţii sunt prevăzute de art. 1553 noul Cod Civil care operează în condiţiile stabilite contractual de părţi).

Aceluiaşi creditor îi este deschisă în mod suplimentar şi o opţiune limitată între rezoluţiunea totală şi rezoluţiunea parţială a contractului, astfel cum se deduce din conţinutul art. 1549 alin. (2) noul Cod Civil, confonn căruia „rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.” In măsura în care contractul are un caracter divizibil - ceea ce presupune ca obligaţia principală să fie divizibilă confonn art. 1422 noul Cod Civil - creditorul poate să declare unilateral o rezoluţiune parţială a contractului sau să solicite instanţei o rezoluţiune parţială, în măsura în care partea executată prezintă interes pentru creditor şi merită astfel să fie menţinută. Dată fiind prezumţia de divizibilitate a obligaţiilor, reţinută de art. 1424 noul Cod Civil, rezultă că, de regulă, creditorul are posibilitatea să solicite sau să declare rezoluţiunea parţială pentru că, de regulă, obligaţiile sunt divizibile, întrebarea care se pune, este aceea dacă creditorul poate sau trebuie să invoce o rezoluţiune parţială, atunci când aceasta este posibilă. In opinia noastră, răspunsul trebuie nuanţat astfel: a) atunci când partea rămasă neexecutată rămâne determinantă (sau suficient de importantă, sau „însemnată”, în terminologia aleasă de legiuitor), creditorul poate să solicite/să declare rezoluţiunea parţială (dacă apreciază totuşi că partea executată deja prezintă interes pentru el) sau, dimpotrivă, poate invoca rezoluţiunea totală; b) dacă partea rămasă neexecutată este neesenţială, creditorul nu este îndreptăţit să solicite/declare rezoluţiunea totală; el poate însă să invoce reducerea prestaţiilor proprii (art. 1551 noul Cod Civil) care este de fapt, o rezoluţiune parţială.

Rezoluţiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul pozitiv românesc şi trebuie salutată ca un mare câştig. în esenţă, acest tip de rezoluţiune presupune posibilitatea creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, fară a apela la foruri judiciare sau la orice autoritate exterioară propriei voinţe:, în manieră unilaterală şi extrajudiciară. Această posibilitate a sa presupune respectarea unor condiţii specifice în vederea invocării (desprinse din art. 1550, 1551 şi 1552 noul Cod Civil), dar este independentă cu desăvârşire de apelul la instanţa de judecată. Este vorba de o rezoluţiune extrajudiciară. Rolul potenţial al instanţei de judecată este acela de a controla a posteriori corectitudinea (putem să îi spunem şi oportunitatea) invocării rezoluţiunii.

Legat însă de oportunitatea rezoluţiunii unilaterale, trebuie să reţinem că utilizarea acestei maniere de desfiinţare a contractului, presupune un risc semnificativ pentru cel care o invocă. Creditorul, invocând acest tip de rezoluţiune, îşi asumă o răspundere semnificativă. Dacă în ipoteza rezoluţiunii judiciare apreciată de instanţă ca fiind nefondată, creditorul nu riscă decât cheltuieli de judecată şi eventuale daune-interese generate de tulburările contractuale rezultate din invocarea nefondată a rezoluţiunii, în ipoteza celei unilaterale, creditorul riscă mai mult. în primul rând, instanţa poate aprecia că rezoluţiunea a fost invocată abuziv. în acest caz, trebuie considerat că actul unilateral de invocare a rezoluţiunii este nul şi că la data declarării rezoluţiunii aveam de a face cu un contract în vigoare. De unde rezultă o „re-repunere” a părţilor în situaţia anterioară (adică în situaţia unei executări în curs dacă aceasta mai este posibilă şi de interes pentru cealaltă parte). O asemenea ipoteză, poate genera consecinţe patrimoniale nefavorabile pentru creditorul abuziv. De aceea, rezoluţiunea unilaterală reprezintă un remediu care trebuie utilizat de un creditor responsabil, adică sigur de dreptatea sa. In plus, mecanismul generat de notificările prealabile rezoluţiunii unilaterale, constituie tehnici juridice demne de atenţie maximă în cazul în care creditorul se decide pentru acest tip de rezoluţiune (astfel cum vom vedea mai departe). In ipoteza în care creditorul are îndoieli cu privire la temeinicia invocării rezoluţiunii, este de recomandat să utilizeze tehnica rezoluţiunii judiciare, în acest mod, riscul pe care şi-l asumă fiind inferior.

Deşi art. 1550 noul Cod Civil nu menţionează şi rezilierea extrajudiciară sau unilaterală, referindu-se doar la rezoluţiune, textul citat constituie temei şi pentru rezilierea unilaterală. în primul rând, textul art. 1550 noul Cod Civil stabileşte un drept comun în materie de rezoluţiune consfinţind dreptul de opţiune al creditorului între rezoluţiunea judiciară şi cea unilaterală. Art. 1549 alin. (3) noul Cod Civil prevede că regulile referitoare la rezoluţiune se aplică şi rezilierii dacă legea nu indică altfel.

Condiţia de fond unică a rezoluţiunii - neexecutarea „însemnată”.

În contextul vechiului Cod civil, s-au purtat numeroase discuţii legate de condiţiile de fond şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească instituţia rezoluţiunii. Principala dispută era legată de condiţia culpei sau vinovăţiei debitorului în neexecutarea obligaţiei. Ataşamentul majorităţii autorilor şi jurisprudenţei faţă de reţinerea acestei condiţii, alături de cea a neexecutării esenţiale sau determinante, atesta implicit înclinaţia (adesea inconştientă, credem), către ideea de rezoluţiune - sancţiune a neexecutării, idee care trebuia să implice în mod necesar condiţia culpei, deoarece numai un comportament vinovat poate şi trebuie să fie pedepsit. Cu toate acestea, doctrina recentă, reevaluând condiţiile rezoluţiunii, se oprise totuşi la o singură condiţie substanţială - neexecutarea determinantă. Astăzi, toate aparenţele noului cod, ne indică faptul că o asemenea discuţie nu ar mai trebui purtată. Să analizăm textele legale care atestă acest lucru şi vom observa că niciun text nu mai prevede condiţia culpei sau neexecutării culpabile pentru ca rezoluţiunea să poată fi invocată. Culpa prezintă în continuare relevanţă în privinţa executării prin echivalent. Cu toate acestea, gravitatea neexecutării are importanţă maximă în raport cu dreptul de a invoca rezoluţiunea contractului, numai o neexecutare suficient de importantă fiind în măsură să atragă rezoluţiunea.

Confonn art. 1551 alin. (1) teza I noul Cod Civil, „Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate.” Interpretarea per a contrario ne obligă să tragem concluzia unnătoare: creditorul are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este însemnată. Neexecutarea însemnată - o noţiune similară neexecutării importante din Codul civil italian este în mod direct inspirată din art. 1604 alin. (2) al Codului civil Quebec şi relativ sinonimă cu neexecutarea semnificativă, determinantă, esenţială astfel cum această noţiune se prezintă în dreptul comparat. Neexecutarea este „determinantă” atunci când lipseşte pe creditor de ceea ce ar fi fost îndreptăţit să se aştepte de pe unna contractului. Dacă neexecutarea este însemnată, adică suficient de importantă, înseamnă că îl lipseşte pe creditor de ceea ce era îndreptăţit să se aştepte de pe unna contractului. In contextul dreptului nostru, este firesc pentru o asemenea circumscriere, să facem apel la noţiunea de cauză a contractului pentru a putea detennina ceea ce presupune neexecutare detenninantă la încheierea contractului. Din această perspectivă, neexecutarea unei anumite prestaţii, fie ea esenţială sau nu din perspectiva „centrului de greutate a contractului”, poate să atragă rezoluţiunea dacă ea a constituit cauză (motiv) determinant al angajării celeilalte părţi.

Deşi, marea parte a cazuisticii legate de neexecutarea determinantă, astfel cum a fost ea reţinută sub imperiul vechiului Cod civil, poate fi utilizată şi în contextul noului Cod civil, în marea ei parte, este necesară o reevaluare a acesteia prin prisma noutăţilor aduse de textele legale. Conform art. 1551 alin. (1) teza I noul Cod Civil, „Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate.” Interpretarea per a contrario ne obligă să tragem concluzia unnătoare: creditorul are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este însemnată. Neexecutarea însemnată, este în mod direct inspirată din art. 1604 alin. (2) al Codului civil Quebec şi relativ sinonimă cu neexecutarea semnificativă, determinantă, esenţială. Ideea legiuitorului credem că a fost aceea de a conferi o libertate mai mare de apreciere a condiţiei neexecutării. Este vorba de o neexecutare care să aibă un caracter suficient de important raportat la economia întregului contract, astfel încât să justifice rezoluţiunea. Dar, se poate deduce de aici, că legiuitorul a înţeles să vadă o noţiune diferită în neexecutarea „însemnată” faţă de neexecutarea determinantă sau esenţială? Credem că ar fi nerezonabilă o asemenea teză. Cu toate acestea, era preferabilă utilizarea terminologiei curente în materie în dreptul comparat: „neexecutare esenţială” sau „neexecutare determinantă”, ori chiar „neexecutare fundamentală”, erau sintagme perfect eligibile pentru propriul terminologiei, exemplul codului quebeqois nefiind cel mai potrivit în această privinţă".
Neexecutarea este „determinantă” atunci când lipseşte pe creditor de ceea ce ar fi fost îndreptăţit să se aştepte de pe unna contractului. Dacă aceasta este însemnată, adică suficient de importantă, înseamnă că îl lipseşte pe creditor de ceea ce era îndreptăţit să se aştepte de pe unna contractului. în contextul dreptului nostru, este firesc pentru o asemenea detenninare să facem apel la noţiunea de cauză a contractului pentru a putea detennina ceea ce presupune neexecutare detenninantă la încheierea contractului. Astfel, neexecutarea unei anumite prestaţii, fie ea esenţială sau nu din perspectiva „centrului de greutate a contractului”, poate să atragă rezoluţiunea dacă ea a constituit cauză (motiv) detenninant al angajării celeilalte părţi.

Confonn art. 1549 alin. (2), teza a Il-a noul Cod Civil „De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială”. De această dată, concluzia care se desprinde din textul legal, este aceea că, în cazul contractului plurilateral, neexecutarea esenţială atrage rezoluţiunea totală a contractului. Ceea ce presupune din nou apelul la noţiunea de cauză a contractului, astfel cum am arătat în paragraful precedent. Ea întăreşte ideea că neexecutarea detenninantă este cea care poate să atragă rezoluţiunea totală a contractului.

în sfârşit, confonn art. 1551 alin. (1) teza a Il-a noul Cod Civil, Jn cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.” Aceste text legal instituie o excepţie care întăreşte regula condiţiei neexecutării detenninante. Practic, legiuitorul ridică la rangul de neexecutare suficient de importantă neexecutarea minoră repetată într-un contract cu executare succesivă. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă”.

Condiţiile neexecutării rezolutorii. 

Din criteriile oferite de legiuitor se pot desprinde următoarele cerinţe referitoare la neexecutarea contractuală pentru a putea fi invocată rezoluţiunea:

a) neexecutarea trebuie să privească o obligaţie contractuală. Sunt astfel excluse abaterile din faza precontractuală precum şi toate obligaţiile născute între părţi pe parcursul executării, dar a căror sorginte nu este contractuală (ipoteza contractelor sinalagmatice imperfecte). în doctrină s-a susţinut însă că poate genera rezoluţiunea şi încălcarea obligaţiei generale de bună-credinţă, precum şi a altor obligaţii considerate contractuale implicite, deduse sau nu din obligaţia de bună-credinţă. In legătură cu aceeaşi condiţie trebuie subliniat că neexecutarea mai trebuie să privească o obligaţie izvorâtă dintr-un contract pentru care legea permite rezoluţiunea;

b) neexecutarea trebuie să fie suficient de gravă - această condiţie reprezintă de fapt, astfel cum s-a subliniat în doctrină nucleul dur al discuţiilor legate de caracterul esenţial, detenninant sau suficient de important. în acest context, neexecutarea poate fi totală (caz în care nu se mai pune problema evaluării gravităţii) sau poate fi parţială (caz în care, criteriul utilizat pentru determinarea gravităţii neexecutării este important). îndeobşte, în doctrină’ se face trimitere la ideea de cauză - oricât de insignifiantă ar fi din punct de vedere obiectiv neexecutarea dacă ea ar fi privită independent de contract, dacă ea lipseşte de interes contractual creditorul, atunci neexecutarea este suficient de gravă din perspectiva rezoluţiunii. Pe de altă parte, nu are relevanţă dacă neexecutarea priveşte o obligaţie principală sau accesorie, importantă este consecinţa lipsirii sau nu de interes a creditorului în menţinerea contractului. Această apreciere trebuie să se raporteze la momentul încheierii contractului'. Impedimentul unei asemenea teorii este dat de flexibilitatea riscantă a criteriului, întrucât are un caracter preponderent subiectiv. în dreptul comparat, se face apel la două criterii diferite: cel al aşteptării legitimeb a părţilor, dublat de cel al previziunii rezonabile, ambele raportate la momentul încheierii contractului.
Uneori, chiar legiuitorul oferă anumite criterii de identificare a neexecutării însemnate. Astfel, în cazul aşa-numitelor rezoluţiuni de drept, în realitate, legiuitorul nu face altceva decât să stabilească ce reprezintă neexecutare rezolutorie, creditorul fiind scutit să demonstreze gravitatea neexecutării. Alteori, tot legiuitorul (prin legislaţia comună sau prin cea specială) oferă criterii suplimentare în aprecierea gravităţii neexecutării care simplifică dificultatea calificării". în sfârşit, dificultăţile majore pe care jurisprudenţa şi doctrina le-au întâmpinat în definirea neexecutării rezolutorii, i-au detenninat pe unii autori să susţină că nu există un criteriu unic şi imuabil de determinare a criteriilor neexecutării şi că, cel mult, poate fi vorba de mai multe criterii sau sugestii de criterii, unele oferite de legiuitor, altele de ideologia reglementărilor, precum. în aceeaşi concepţie s-a mai arătat şi că identificarea neexecutării însemnate reprezintă o chestiune de fapt. Pentru a evita dificultăţile unei asemenea aprecieri de fapt, părţile pot utiliza ele însele posibilitatea de a precalifica prin contractul lor ceea ce reprezintă neexecutare rezolutorie. Acest lucru se realizează prin intennediul pactelor comisorii care prevăd ele însele ce reprezintă neexecutare care poate atrage rezoluţiunea şi înlătură într-o mare măsură arbitrariul aprecierii creditorului sau al instanţei de judecată.

Rezoluţiunea judiciară.

În cazul în care creditorul decide să utilizeze calea rezoluţiunii judecătoreşti, chiar şi în condiţiile în care ar putea invoca o rezoluţiune unilaterală şi chiar şi atunci când este stipulat un pact comisoriu, el poate să o facă. Interesul poate consta în eliminarea riscurilor pe care le incumbă propria apreciere a gravităţii neexecutării din partea debitorului. Debitorul poate astfel sesiza instanţa de judecată care este astfel chemată să se pronunţe asupra rezoluţiunii. Uneori, legiuitorul prevede, în texte speciale, obligativitatea sesizării instanţei de judecată, nepermiţând creditorului alternativa rezoluţiunii unilaterale. în privinţa acestui tip de rezoluţiune, sunt necesare câteva observaţii la nivelul condiţiilor substanţiale şi fonnale de invocare a sa:

a) condiţia substanţială unică a rezoluţiunii judiciare constă în neexecutarea însemnată, astfel cum aceasta se deduce din interpretarea a contrario a art. 1551 alin. (1) noul Cod Civil Criteriile de determinare a acestei neexecutări se regăsesc în paragrafele precedente şi sunt comune întrutotul celor ale rezoluţiunii unilaterale. Condiţia este comună pentru toate tipurile de rezoluţiune. în această privinţă, o întreagă jurisprudenţă creată pe marginea ideii de neexecutare sub imperiul vechiului Cod civil,poate fi astăzi revalorificată însă cu desprinderea şi înlăturarea condiţiei culpei sau vinovăţiei debitorului care astăzi nu mai reprezintă o condiţie a rezoluţiunii contractului;

b) condiţia formală a rezoluţiunii judiciare este aceea ca, în prealabil, debitorului să i se fi acordat un termen suplimentar de executare. Desigur, există şi condiţii formale legate de procedura sesizării instanţei de judecată, legate de acţiunea civilă, taxele judiciare, competenţa instanţelor în materie etc., care fac obiectul procedurii civile şi de care nu ne ocupăm aici. In ce priveşte funcţionarea remediului rezoluţiunii judiciare, întocmai ca şi la celelalte tipuri de rezoluţiune, este în principiu necesară o punere în întârziere prealabilă a debitorului, în condiţiile art. 1521 şi unn. noul Cod Civil Caracterul imperativ al acestei condiţii se desprinde din mai multe texte legale [art. 1516 alin. (2), art. 1522 alin. (5) noul Cod Civil], deşi nu este prevăzută expres şi cu ocazia reglementării rezoluţiunii judiciare [în art. 1550 alin. (1) noul Cod Civil]. în cazul în care debitorului nu i se acordă un tennen suplimentar în vederea executării obligaţiilor şi se fonnulează în mod direct o cerere de chemare în judecată împotriva sa prin care se solicită rezoluţiunea contractului, instanţa de judecată trebuie să acorde un termen rezonabil de la data la care această cerere a fost comunicată debitorului, pentru ca acesta să îşi execute obligaţiile contractuale, evitându-se astfel rezoluţiunea [art. 1522 alin. (5) noul Cod Civil]. De asemenea, creditorul-reclamant care nu a acordat termenul suplimentar, formulând direct cererea de chemare în judecată, pierde cheltuielile de judecată avansate, dacă debitorul execută în tennenul suplimentar rezonabil fixat de instanţă obligaţiile sale contractuale [acelaşi art. 1522 alin. (5) noul Cod Civil]. Prin excepţie, în cazul unei puneri în întârziere de drept (este vorba de cazurile prevăzute la art. 1523 noul Cod Civil), acordarea unui termen suplimentar de executare nu mai este necesară, iar creditorul este îndreptăţit să solicite în mod direct rezoluţiunea în instanţă.

Rezoluţiunea unilaterală. 

Rezoluţiunea unilaterală este prevăzută de art. 1550 alin. (1) noul Cod Civil (este vorba de dreptul de opţiune al creditorului asupra rezoluţiunii unilaterale sau judiciare) şi de art. 1552 noul Cod Civil (care explică modul de operare al rezoluţiunii unilaterale). Rezoluţiunea unilaterală constă în acea rezoluţiune care operează în puterea creditorului, fară apelul la instanţa de judecată. Ea are un caracter esenţialmente extrajudiciar. Eventualul control asupra modului în care creditorul a invocat rezoluţiunea unilaterală şi o stabilire a consecinţelor exercitării abuzive a dreptului rezolutoriu, poate avea loc pe cale judiciară a posteriori, adică după invocarea rezoluţiunii de către creditor, eventual la sesizarea debitorului care contestă rezoluţiunea sau, în contextul acţiunii prin care creditorul solicită aplicarea efectelor retroactive ale rezoluţiunii şi anume repunerea părţilor în situaţia anterioară.

De regulă, libertatea creditorului în a alege rezoluţiunea unilaterală este totală. Prin excepţie, în anumite situaţii, legiuitorul impune necesitatea unei rezoluţiuni judiciare. La nivelul condiţiilor de operare, trebuie să subliniem că rezoluţiunea unilaterală se deosebeşte de rezoluţiunea judiciară doar la nivelul condiţiilor de formă. Condiţia de fond este aceeaşi — cea a neexecutării însemnate. Pentru o bună înţelegere a mecanismului rezoluţiunii unilaterale, este necesară o prezentare a condiţiilor în care aceasta operează:

a) în primul rând, astfel cum am anticipat, condiţia de fond este aceea a existenţei unei neexecutări însemnate. Condiţia este comună rezoluţiunii judiciare şi unilaterale' şi nimic suplimentar nu se poate spune legat de această condiţie în ipoteza rezoluţiunii unilaterale;

b) prima condiţie formală: existenţa unei puneri în întârziere'. înainte de a invoca rezoluţiunea unilaterală, creditorul trebuie să acorde un tennen suplimentar de executare debitorului, în condiţiile şi cu efectele art. 1522 noul Cod Civil Exigenţa acestei condiţii prealabile rezultă de asemenea din prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil care prevăd punerea în întârziere ca şi condiţie prealabilă pentru operarea remediilor, deci şi a rezoluţiunii unilaterale. De asemenea, aceeaşi concluzie se desprinde din prevederile art. 1552 alin. (1) noul Cod Civil care prevede că, în lipsa unei prevederi contractuale contrare, este necesar ca debitorul să nu-şi fi executat obligaţiile în termenul stabilit de creditor. Prin excepţie, acordarea termenului suplimentar de executare nu este necesară în ipotezele de punere în întârziere de drept (cele prevăzute de art. 1523 noul Cod Civil);

c) declaraţia unilaterală de rezoluţiune. Este actul central al mecanismului rezoluţiunii unilaterale. în esenţă, această declaraţie constă într-un act unilateral supus comunicării prin care creditorul îşi manifestă voinţa de a desfiinţa unilateral contractul pentru neexecutare. Exigenţa acestei declaraţii unilaterale este prevăzută de art. 1552 alin. (1) noul Cod Civil, deşi textul citat aglutinează actul juridic al declaraţiei cu cel al comunicării sale (evident, nimic nu se opune ca acestea să reprezinte un singur act juridic). Declaraţia unilaterală de rezoluţiune trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru eventuala acţiune în rezoluţiune [art. 1552 alin. (2) noul Cod Civil] şi dacă priveşte contracte supuse publicităţii aceeaşi declaraţie „se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.” [art. 1552 alin. (3) noul Cod Civil]. După modelul oricărui act juridic unilateral supus comunicării, debitorul poate reveni asupra declaraţiei sale unilaterale de rezoluţiune, dacă aceasta nu a fost comunicată încă debitorului [art. 1552 alin. (4) noul Cod Civil]5. Efectul declaraţiei de rezoluţiune este acela al desfiinţării contractului. Acest efect este însă subordonat comunicării declaraţiei de rezoluţiune;
d) condiţia de efectivitate a rezoluţiunii unilaterale — notificarea rezoluţiunii. Este vorba, de fapt, de comunicarea declaraţiei de rezoluţiune debitorului. Această condiţie de efectivitate este dedusă din reglementarea cuprinsă în art. 1552 alin. (1) noul Cod Civil Notificarea aferentă, care trebuie să fie „scrisă” conform textului citat, poate să însoţească declaraţia de rezoluţiune sau să fie inclusă în aceasta. Esenţială este însă chestiunea comunicării sale către debitor. Ea trebuie distinsă net însă, de notificarea prealabilă rezoluţiunii care constă în punerea în întârziere a debitorului şi este o condiţie prealabilă (de asemenea, supusă comunicării).

Rezoluţiunea convenţională întemeiată pe pactele comisorii. 

Rezoluţiunea convenţională este prevăzută de art. 1550 alin. (2) şi de art. 1553 noul Cod Civil ea reprezintă acea rezoluţiune care poate opera (judiciar sau unilateral) în virtutea unei clauze rezolutorii (numită chiar de legiuitor pact comisoriu), prin care părţile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea. Aşadar, avantajul pactelor comisorii este acela că, arbitrariul aprecierii neexecutării ca fiind însemnată sau nu este înlăturat prin clauza rezolutorie. Această stipulaţie, atrage după sine o diferenţiere radicală a rezoluţiunii convenţionale faţă de celelalte tipuri de rezoluţiune - ea prevede condiţiile neexecutării pentru ca ea să aibă un caracter rezolutoriu şi eventual, modul de funcţionare al rezoluţiunii. Pentru o înţelegere corectă a condiţiilor în care operează rezoluţiunea convenţională sunt necesare următoarele observaţii legate de condiţiile de validitate şi de funcţionare/invocare a pactelor comisorii:

a)condiţia transparenţei pactelor comisorii. Din prevederile art. 1553 alin. (1) noul Cod Civil se deduce că, pentru ca rezoluţiunea convenţională să opereze, este necesar că pactele comisorii să fie stipulate expres şi ca ele să prevadă în manieră neechivocă „obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului”. Cenzura pactului comisoriu de către instanţa de judecată poate opera numai atunci când pretinsa clauză rezolutorie este lipsită de transparenţă contractuală, pe calea interpretării contractului, precum şi atunci când acestea au un conţinut abuziv şi disproporţionat. Cenzura trebuie să opereze însă excepţional. Nu trebuie să se uite că pactul comisoriu este rezultatul libertăţii de voinţă a părţilor şi că el trebuie să reprezinte substanţa forţei obligatorii;

b)pactul comisoriu trebuie invocat cu bună-credinţă. Asemeni oricărui drept subiectiv, şi dreptul rezolutoriu trebuie exercitat cu bună-credinţă. Cu atât mai mult, condiţia aste valabilă în privinţa invocării unei clauze rezolutorii. Nerespectarea exigenţei este de natură să ducă la respingerea pretenţiei creditorului de a se declara rezoluţiunea sau la considerarea retroactivă de către instanţă a neoperării rezoluţiunii;

c) neexecutarea definită în pactul comisoriu trebuie să se fi produs şi să aibă o gravitate suficientă. Dacă neexecutarea definită în pactul comisoriu se produce, funcţionarea rezoluţiunii convenţionale este simplă. Dar, chiar şi neexecutarea definită contractual este posibil să fie parţială. într-o asemenea situaţie, este necesară revenirea la criteriile generale de determinare a neexecutării rezolutorii. în această privinţă, se cuvine subliniat că neexecutarea trebuie să aibă un caracter însemnat prin raportare la pactul comisoriu;

d) condiţia formală pentru operarea rezoluţiunii convenţionale este aceea a notificării specializate. Dacă pactul comisoriu defineşte neexecutarea rezolutorie, el stabileşte şi operarea „de drept” a rezoluţiunii. De aceea, punerea prealabilă în întârziere (adică acordarea termenului suplimentar de executare) este necesară numai dacă pactul comisoriu prevede acest lucru [art. 1553 alin. (2) noul Cod Civil]3. De regulă însă, rolul pactului comisoriu este acela de a înlătura exigenţa unei puneri în întârziere -dacă se prevede lipsa acestei condiţii în pact, punerea în întârziere nu mai este necesară [art. 1553 alin. (1) şi art. 1523 alin. (1) noul Cod Civil]. Cu toate acestea, pentru efectivitatea rezoluţiunii convenţionale, adică, pentru ca aceasta odată invocată să opereze este necesară notificarea specializată a debitorului - ceea ce semnifică obligaţia creditorului de a aduce la cunoştinţa debitorului, prin intermediul unei notificări, faptul că a invocat rezoluţiunea contractului şi condiţiile în care acesta operează.

Reducerea prestaţiilor. 

Este un remediu prevăzut explicit de art. 1551 alin. (2) noul Cod Civil înţelesul său este următorul: dacă neexecutarea obligaţiilor nu este suficient de însemnată pentru a se putea invoca rezoluţiunea totală a contractului [în condiţiile art. 1551 alin. (1) noul Cod Civil], creditorul, deşi nu are dreptul să invoce rezoluţiunea, va avea dreptul la reducerea proporţională a prestaţiilor, cu condiţia ca aceasta să fie posibilă. Dacă nici reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, atunci creditorul va avea dreptul doar la daune-interese [art. 1551 alin. (3) noul Cod Civil]. Astfel cum se poate observa, reducerea proporţională a prestaţiilor este, în realitate, o rezoluţiune parţială, în măsura neexecutării obligaţiilor uneia din părţi. Dacă obligaţiile au fost executate din partea creditorului, el are dreptul la restituirea prestaţiei în proporţie cu neexecutarea obligaţiilor debitorului. Dacă prestaţiile creditorului nu au fost executate în întregime, el poate să nu mai execute partea rămasă, din nou, proporţional cu neexecutarea din partea debitorului. Pentru o corectă înţelegere a mecanismului reducerii prestaţiilor, trebuie să facem următoarele precizări:

a) condiţia substanţială a reducerii prestaţiilor este existenţa unei neexecutări. Din prevederile art. 1551 noul Cod Civil, se înţelege că este indiferentă gravitatea acesteia: poate fi vorba de o neexecutare obiectiv gravă, dar apreciată de către creditor ca nefiind esenţială (astfel încât acesta îşi păstrează interesul în a primi prestaţiile rămase neexecutate sau a păstra beneficiul prestaţiilor debitorului deja executate) sau poate fi vorba de o neexecutare neimportantă (neînsemnată). In ambele situaţii, creditorul are dreptul la reducerea prestaţiilor. în cazul unui contract plurilateral, dacă executarea acestuia este divizibilă, se poate invoca o rezoluţiune parţială a contractului [art. 1549 alin. (2) noul Cod Civil] - este vorba tot de o reducere a prestaţiilor;

b) condiţia substanţială a posibilităţii reducerii prestaţiilor. Această condiţie este prevăzută expres de art. 1551 alin. (2) noul Cod Civil în ipoteza în care, de exemplu, creditorul mai are de plătit preţul şi neexecutarea parţială din partea debitorului s-a produs, remediul reducerii prestaţiei nu ridică nicio problemă - creditorul va plăti doar partea din preţ echivalentă cu partea executată, invocând reducerea prestaţiilor. Este posibil însă ca prestaţia creditorului să fie indivizibilă, astfel încât, nu se poate pune problema reducerii sale. într-o atare situaţie, reducerea prestaţiei nu este posibilă şi creditorul nu are dreptul decât la daune-interese [art. 1551 alin. (2) noul Cod Civil];

c) condiţii formale ale reducerii prestaţiilor. în primul rând, ca şi pentru orice alt remediu, şi în cazul reducerii prestaţiilor este necesară acordarea prealabilă a tennenului suplimentar de executare, adică punerea în întârziere a debitorului [art. 1514 alin. (2) noul Cod Civil], în condiţiile art. 1522 noul Cod Civil prin excepţie, dacă punerea în întârziere operează de drept (art. 1523 noul Cod Civil), creditorul este scutit de acordarea tennenului suplimentar pentru executare. Tot sub aspect formal, trebuie să reţinem că reducerea prestaţiilor poate opera în voinţa creditorului (adică pe cale unilaterală) sau judiciar. Toate condiţiile fonnale ale rezoluţiunilor unilaterală respectiv judiciară trebuie respectate şi de creditorul care invocă reducerea prestaţiilor. Astfel, de exemplu, dacă creditorul înţelege să invoce unilateral remediul reducerii prestaţiei, va fi necesară declaraţia unilaterală de reducere a prestaţiilor, după cum, cu titlu de condiţie de efectivitate, va fi necesară comunicarea acestuia către debitor.

Rezoluţiunea anticipată.

Rezoluţiunea anticipată este aproape unifonn recunoscută în dreptul comparat modem. În esenţă, este vorba de situaţiile în care evidenţa neexecutării esenţiale din partea debitorului există deja anterior scadenţei obligaţiilor sale, astfel încât este neeconomic şi injust pentru creditor să aştepte scadenţa obligaţiilor creditorului pentru a putea invoca rezoluţiunea. Din păcate, legiuitorul român nu a acordat atenţia cuvenită acestui remediu, nefacând nicio menţiune în legătură cu o posibilă rezoluţiune anticipată a contractului. Din această lipsă nu trebuie să se deducă însă inadmisibilitatea unei rezoluţiuni anticipate a contractului. Lipsa unei reglementări speciale în materie de rezoluţiune anticipată ne poate determina să credem, la prima vedere, că lipseşte o condiţie esenţială a rezoluţiunii şi anume neexecutarea detenninantă şi actuală, astfel cum aceasta se desprinde din prevederile art. 1551 alin. (1) noul Cod Civil, întrucât, în contextul textului citat, trebuie să fie vorba de neexecutarea unei obligaţii exigibile - adică de o neexecutare actuală. Cu toate acestea, o cu totul altă abordare a subiectului este posibilă şi necesară.

Neexigibilitatea actuală a obligaţiei debitorului are la bază un tennen suspensiv, întrucât executarea acesteia depinde de un eveniment viitor şi sigur [art. 1411 alin. (1) noul Cod Civil] care constă în împlinirea unui termen. In anumite situaţii, debitorul poate fi decăzut din beneficiul tennenului suspensiv, astfel cum prevede art. 1417 noul Cod Civil Nu reluăm cazurile care duc la pierderea beneficiului acestui tennen, reţinem doar că, numeroase din situaţiile de neexecutare anticipată a contractului sunt lesne de încadrat într-una din ipotezele prevăzute de acest articol. Dacă avem în vedere generalitatea cu care este tratată noţiunea de „stare de insolvabilitate” a debitorului în contextul legal citat, nu se poate să nu observăm gama largă de împrejurări (dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită etc.) pe care creditorul le poate reţine ca temeiuri pentru a invoca sancţiunea decăderii debitorului din beneficiul tennenului, conform art. 1417 noul Cod Civil Consecinţa imediată a acestei sancţiuni este aceea că obligaţia devine exigibilă anticipat (confonn art. 1418 noul Cod Civil), adică de la data pronunţării decăderii din tennen. De la această situaţie şi până la rezoluţiunea anticipată nu este decât un pas. Odată exigibilă actualmente obligaţia debitorului, creditorul poate invoca rezoluţiunea chiar în condiţiile art. 1551 noul Cod Civil, adică chiar în condiţiile rezoluţiunii obişnuite. Utilizând acest detur, prin sfera de aplicare a tennenului suspensiv, putem acoperi lipsa unei reglementări speciale în materie de rezoluţiune anticipată şi putem da chiar un răspuns afirmativ chestiunii admisibilităţii acestui remediu în contextul noii reglementări. Desigur că, întreaga discuţie de mai sus, o considerăm a fortiori valabilă şi cu privire la rezilierea anticipată.

în egală măsură, este posibilă rezoluţiunea anticipată şi în contextul punerii de drept în întârziere a debitorului. Confonn art. 1523 alin. (2) lit. c) noul Cod Civil, debitorul este de drept pus în întârziere dacă „şi-a manifestat neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod repetat”. Or, de îndată ce debitorul este pus în întârziere, înseamnă că obligaţiile sale sunt actual exigibile, ceea ce, înseamnă, mai departe, că neexecutarea viitoare puternic prezumată, poate fi considerată neexecutare actuală. Debitorul fiind deja pus în întârziere [conform art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil], poate invoca orice remediu împotriva debitorului, în manieră anticipată, aşadar şi rezoluţiunea unilaterală sau judiciară.

Rezilierea

Rezilierea contractului reprezintă o formă de rezoluţiune a acestuia ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai pentru viitor (ex nune). Ceea ce înseamnă că diferenţa esenţială între reziliere şi rezoluţiune se observă în dreptul nostru, la nivelul efectelor acestora. Adesea se mai subliniază însă şi o a două diferenţă faţă de rezoluţiune şi anume aceea că rezilierea este specifică acelor contracte în care executarea este succesivă, spre deosebire de rezoluţiune care se aplică în general contractelor cu executare itno ictu.

Condiţiile de invocare a rezilierii, atât la nivel substanţial, cât şi la nivel formal sunt identice cu cele ale rezoluţiunii însă au specificul lor - confonn art. 1549 alin. (2) noul Cod Civil „Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii”. Astfel, la nivelul condiţiilor substanţiale este necesară şi în cazul rezilierii o neexecutare însemnată. Particularismul este dat de caracterul repetat al prestaţiilor care imprimă şi condiţiei particularismul său. Astfel: „în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat.” [art. 1551 alin. (1) teza a Il-a noul Cod Civil]. La nivelul condiţiilor de formă, invocarea rezilierii trebuie să îndeplinească exact condiţiile formale ale rezoluţiunii unilaterale (dacă creditorul înţelege să rezilieze unilateral contractul), respectiv cele ale rezoluţiunii judiciare (dacă creditorul înţelege să invoce rezoluţiunea în instanţă).

Efectele rezoluţiunii şi rezilierii.

În principiu, întocmai ca şi în vechea reglementare, efectele rezoluţiunii şi nulităţii contractului sunt guvernate de aceleaşi reguli generale. în centrul acestor efecte, se regăseşte ideea restituirii prestaţiilor. Astfel cum s-a arătat, este practic imposibilă elaborarea unei teorii generale a restituirii prestaţiilor datorită complicaţiilor extreme pe care aceasta le prezintă. în Codul civil, se încearcă totuşi o sintetizare esenţialistă a regulilor care trebuie urmate în ipoteza rezoluţiunii contractului (şi implicit, şi în cazul nulităţii unui contract). Reglementarea de bază este cuprinsă în art. 1635-1649 noul Cod Civil Confonn art. 1635, regulile titlului intitulat „restituirea prestaţiilor” se aplică în toate situaţiile în care avem de a face cu desfiinţarea unui contract cu efect retroactiv (putem include aici rezoluţiunea, condiţia rezolutorie şi nulitatea contractului), în cazul imposibilităţii fortuite de executare cu efecte retroactive, în cazul în care condiţia viitoare nu s-a mai îndeplinit (referinţa priveşte, în principiu, ipoteza de deficiente conditione). Dintre toate, ne vom restrânge comentariile la ipotezele subsumate rezoluţiunii contractului.

Efectele între părţi. 

Pronunţarea rezoluţiunii de către instanţă sau declararea unilaterală a acesteia, are ca efect desfiinţarea temeiului juridic care leagă părţile - a contractului. O asemenea desfiinţare, va avea ca efect naşterea obligaţiilor reciproce de restituire a prestaţiilor executate. Dacă însă acestea nu au fost executate, lipsirea de suport a lor are drept consecinţă faptul că ele nu mai trebuie executate. Aceste noţiuni desemnează toate un raport extracontractual (deşi sursa principală este tocmai contractul), cu efecte oarecum simetric inverse contractului care a fost desfiinţat. în ipoteza în care prestaţiile au fost deja executate, sau parţial executate, se pune problema restituirii lor - regula aplicabilă este restitutio in integrum.

Regula fundamentală este aceea că restituirea prestaţiilor se va face în natură. Potrivit art. 1639 noul Cod Civil „restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.” Regula cunoaşte nuanţări şi excepţii:

a) în ipoteza în care restituirea în natură nu mai este posibilă din cauza „imposibilităţii sau a unui impediment serios ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent” [art. 1640 alin. (1) noul Cod Civil];

b) la restituirea prestaţiilor este aceea că, la restituirea în natură a acestora, se va ţine seama de „momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie” [art. 1640 alin. (2) noul Cod Civil].

c) atunci când debitorul se află în imposibilitate de a restitui prestaţiile în natură sau este împiedicat de un impediment serios sau este vorba de prestaţii constând în servicii deja efectuate, restituirea se va face prin echivalent, adică în bani [art. 1640 alin. (1) noul Cod Civil]. Regula restituirii prin echivalent are ca pandant o serie de alte sub-reguli prezente în situaţii speciale. Aceste sub-reguli, nu se limitează la o restituire obiectivă prin echivalent, ci sunt impregnate de ipotetizări specifice răspunderii (delictuale sal contractuale), reguli în cadrul cărora buna sau reaua-credinţă a debitorului obligat la restituire au o înrâurire aparte asupra întinderii acestei obligaţii. Noua reglementare prevede şi o serie de reguli speciale în materie de restituire prin echivalent în situaţia în care bunul ce face obiectul restituirii a pierii parţial (art. 1643 noul Cod Civil) - ipoteză care, de fapt, se circumscrie imposibilităţii de restituire în natură;

d) o altă limitare a restituirii, de importanţă tradiţională în dreptul privat, se referă la restituirea prestaţiilor de către incapabili (art. 1647 noul Cod Civil). Textul legal face o aplicare a regulii minor restituitur non tanquam minor sed tanquam laesus prevăzând că incapabilul va fi ţinut la restituirea prestaţiilor doar în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire [alin. (1)]. Prin excepţie, persoana incapabilă „poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă” [alin. (2)].

e) cumulul restituirii cu executarea prin echivalent. Restituirea în natură sau prin echivalent poate fi dublată de o cerere de despăgubiri - daune-interese, în măsura în care creditorului obligaţiei contractuale neexecutate i-a fost cauzat un prejudiciu. Facem în acest sens trimitere la regulile referitoare la aşa-numita executare prin echivalent (art. 1530 şi unn. noul Cod Civil), reguli care trebuie utilizate ca etalon şi în acest caz.

Efectele rezoluţiunii şi rezilierii în raporturile faţă de terţi.

Regula de bază care guvernează aceste efecte este cea a desfiinţării drepturilor terţilor constituite de către dobânditorul iniţial între momentul încheierii contractului şi cel al desfiinţării acestuia: resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis. (art. 1648 noul Cod Civil). Evitând să vorbească de desfiinţarea actelor de dispoziţie subsecvente, legiuitorul se rezumă să precizeze că „acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor”. Mai departe, sunt menţionate excepţiile de la această regulă:

a) acţiunea în restituire nu poate fi fonnulată faţă de terţul dobânditor, dacă regulile de carte funciară îl împiedică să o facă;

b) acţiunea în restituire nu poate fi utilizată nici împotriva dobânditorului de bună-credinţă a unui bun mobil, dacă acesta dovedeşte întrunirea tuturor condiţiilor pentru dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile prin posesie de bună-credinţă;
c) restituirea nu va putea fi solicitată nici terţului care a uzucapat bunul ce face obiectul acţiunii în restituire;

d) în sfârşit, toate actele juridice, cu excepţia celor de dispoziţie şi cu excepţia celor cu executare succesivă (care vor putea fi menţinute cel mult un an de la data desfiinţării titlului constituitorului, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege), vor fi menţinute, conform art. 1649 noul Cod Civil, dacă au fost făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă.

rezoluţiunea şi rezilierea în noul Cod Civil,  Concepția vechiului Cod Civil asupra rezolutiunii și rezilierii. Câteva modele de drept comparat pentru reglementarea rezoluţiunii si rezilierii. Concepţia noului Cod Civil asupra rezoluţiunii si rezilierii

CONCEPȚIA VECHIULUI COD CIVIL ASUPRA REZOLUTIUNII ȘI REZILIERII

2. Pentru că avem un nou Cod civil, trebuie să ne punem întrebarea dacă era necesar sau nu? Şi apoi dacă rezultatul este superior modelului vechi? Pentru a răspunde la ambele chestiuni este necesară o retrospectivă sumară a concepţiei asupra rezoluţiunii/rezilierii în vechiul Cod civil şi totodată o anamneză a neajunsurilor care reclamau o nouă reglementare. în tot acest demers, ne limităm însă la tema rezoluţiunii/rezilierii.

3. Vechiul Cod civil cuprinde o reglementare generală sumară în privinţa rezoluţiunii (art. 1020-1021 C. civ.) şi reglementări particulare mai amănunţite pentru rezoluţiunea şi rezilierea unor contracte speciale (ex. art. 1320, 1328, 1331 şi urm., 1337 şi urm., 1349, 1355-1359, 1365-1370 C. civ., în materie de vânzare-cumpărare; art. 1408-1409 C. civ., în materie de schimb; art. 1430, 1439 alin. 2, 1446, 1453 C. civ. în materie de locaţiune; art. 1646-1648 C. civ., în materie de rentă viageră). Textele existente permit cu greu o identificare a sursei ideologice a reglementării rezoluţiunii. în esenţă, rezoluţiunea este văzută ca o „sancţiune” a „neexecutării culpabile” a contractului sinalagmatic care constă în desfiinţarea acestuia cu efect retroactiv. Termenul sancţiune rămâne însă discutabil atâta timp cât se adevereşte (astfel cum vom observa mai departe) că rezoluţiunea nu implică neapărat vinovăţia debitorului. De aceea, reţinem calificarea „imună” sugerată de unii autori (şi care ni se pare obiectivă), conform cărora rezoluţiunea este o tehnică originală de desfiinţare a contractului”.

4. în simplitatea reglementărilor, preluând soluţiile din dreptul francez, şi în doctrina noastră, s-au reţinut diverse temeiuri juridice pentru justificarea

rezoluţiunii. Ideea exprimată, în mod neechivoc, de Codul civil, prin art. 1021 (conform căruia „condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice ...”) este aceea că, temeiul rezoluţiunii contractului, rezidă în existenţa unei condiţii rezolutorii tacite\ Acestui temei generic (a cărui rezistenţă în timp este incontestabilă), i se asociază îndeobşte, ideea de reciprocitate şi interdependenţă a obligaţiilor contractuale. Ca mijloc - mai ales tehnic - pentru circumscrierea posibilităţilor de a invoca rezoluţiunea, a fost utilizată cu succes şi noţiunea de cauză a contractului/cauză a obligaţiei şi a fost asociată cu principiul forţei obligatorii a contractului şi cu culpa. Nu intrăm în detaliile acestor teze, întrucât depăşesc scopul pe care ni l-am propus şi întrucât considerăm limitată

importanţa lor practică. Rămâne (în accepţiunea noastră, cel puţin), detaliul tehnic al cauzei ca mijloc de circumscriere (tradiţional, în sistemele de drept francofone) a valenţelor neexecutării şi gravităţii acesteia, ca şi condiţie de invocare a rezoluţiunii.

5. Pedagogic am spune, rezoluţiunea este calificată ca un efect special (sau specific) al contractelor sinalagmatice, alături de excepţia de neexecutare a contractului şi de teoria riscurilor. Cea mai importantă trăsătură a rezoluţiunii în vechiul Cod civil este dată de modalitatea în care aceasta operează. In acest sens, rezoluţiunea este în principiu, judiciară. Portanţa acestui principiu este semnificativă în doctrina şi jurisprudenţa române şi dă adevărata măsură a vechii reglementări în raport cu cea din Noul Cod civil. Reţinem câteva idei pe care le considerăm directoare în această privinţă şi care constituie una dintre bazele de comparaţie cu noua reglementare a rezoluţiunii:

a) Pornind poate de la ideea că o parte nu se poate libera de un contract din proprie iniţiativă, nici măcar în ipoteza neexecutării obligaţiilor celeilalte părţi fără a se adresa în prealabil judecătorului (o formă locului comun: „nimeni nu îşi poate face singur dreptate”) şi, cu siguranţă, de la reglementarea expresă cuprinsă în art. 1021 teza IIC. civ. (conform căruia „Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei ...”), ideea unanimă în doctrina română este că rezoluţiunea trebuie solicitată de creditor în justiţie. Aceasta reprezintă o condiţie de exerciţiu a dreptului de a cere rezoluţiunea;

b) In cadrul procesual generat de acţiunea în rezoluţiune, judecătorul are un rol semnificativ - el are o putere de cenzură graduală:

(i) în primul rând, el are posibilitatea de a verifica dacă executarea în natură mai este posibilă şi mai prezintă interes pentru creditorul obligaţiei neexecutate;

(ii) în al doilea rând, judecătorul are puterea să verifice oportunitatea rezoluţiunii în raport cu neexecutarea existentă. Dacă de exemplu, neexecutarea este parţială şi sumară, instanţa, nelipsind astfel de interes/cauză derularea contractului pentru creditor, instanţa poate respinge cererea de rezoluţiune;

(iii) în al treilea rând, judecătorul are şi posibilitatea de a pronunţa o rezoluţiune parţială a contractului, în ipoteza în care executarea parţială existentă nu este lipsită de interes pentru creditor, raportat la cauza contractului;

(iv) în sfârşit, instanţa poate acorda un termen de graţie debitorului prestaţiei neexecutate (conform art. 1021 teza II C. civ., judecătorul „poate acorda un termen părţii acţionate”). Acest termen de executare are semnificaţia unui beneficiu pe care instanţa îl poate acorda debitorului şi care constă în suspendarea temporară a executării obligaţiilor sale sau în amânarea acesteia, peste scadenţa contractuală;

c) Corespunzător puterii judecătorului în privinţa pronunţării rezoluţiunii, există şi o putere a părţilor implicate în acest proces:

(i) în primul rând, creditorul are puterea de a renunţa la cererea sa de rezoluţiune sau de a o transforma (v. modifica, în sens procesual). Aceste

două aspecte sunt subordonate regulilor disponibilităţii guvernate de dreptul procesul civil şi cunosc limitele acestui drept;

(ii) în al doilea rând, debitorul obligaţiei neexecutate poate să-şi execute oricând prestaţiile evitând astfel pronunţarea rezoluţiunii. Executarea poate interveni chiar şi în cursul căilor de atac ale hotărârii prin care s-a pronunţat rezoluţiunea, cu condiţia să nu fi intrat în sfera autorităţii de lucru judecat, cu condiţia ca executarea să mai prezinte interes, chiar şi cu întârzierea inerentă, pentru creditor;

d) în mod excepţional, Codul civil vechi admite şi rezoluţiunea de plin drept a contractului (care presupune, în esenţă, o rezoluţiune unilaterală şi extrajudiciară a contractului, adică în puterea creditorului care poate sau nu să declare contractul rezolvit). Art. 1370 C. civ. prevede că vânzarea de „denariate” şi „lucruri mobile” se va rezolvi de drept şi fără punere în întârziere în ipoteza în care cumpărătorul nu respectă termenul pentru preluarea bunului/bunurilor vândut/vândute;

e) Prin excepţie şi în mod gradual, rezoluţiunea judiciară este înlăturată şi, în varianta cea mai eficientă, înlocuită cu o rezoluţiune convenţională (care poate fi unilaterală extrajudiciară), în ipoteza înserării în contract a clauzelor rezolutorii (pactelor comisorii). în doctrina românească, se utilizează o clasificare devenită tradiţională a acestor pacte comisorii în clauze rezolutorii de patru grade, cel mai eficient fiind pactul comisoriu de gradul IV, conform căruia, în ipoteza neexecutării obligaţiilor debitorului, contractul este desfiinţat de drept, fără termen de graţie, fără intervenţia instanţei de judecată şi fără nicio altă formalitate. In acest caz, rezoluţiunea operează de fapt unilateral, fiind în puterea creditorului.

Această clasificare, discutabilă în esenţa criteriului de clasificare este trecută cu vederea în dreptul francez, în mod corect, considerăm cu singura precizare esenţială că stipulaţia contractuală care prevede o asemenea rezoluţiune de drept, trebuie să fie neechivocă. în orice caz, merită să reţinem că aceste clauze contractuale au rolul de a reduce sau chiar înlătura puterea judecătorului în privinţa oportunităţii rezoluţiunii şi realizează un „transfer de putere” în favoarea creditorului, în această privinţă. Totuşi, urmarea inserării lor în contract nu generează decât într-o anumită măsură o rezoluţiune unilaterală. Acest caracter unilateral rezidă doar în faptul că, creditorul este cel îndreptăţit să aprecieze oportunitatea declarării rezoluţiunii. Cu toate acestea, uneori, efectele declarării rezoluţiunii (chiar şi în cazul pactului comisoriu de gradul IV), sunt, în realitate, subordonate hotărârii judecătoreşti prin care se constată că au fost întrunite toate condiţiile pentru ca creditorul să declare contractul rezolvit. în sfârşit, pactul comisoriu se consideră că trebuie invocat (utilizat) cu bună-credinţă şi că singurul îndreptăţit să îl invoce este creditorul şi niciodată debitorul;

f) în mod excepţional (de această dată, am putea spune, cu totul excepţional), se admitea chiar şi în vechea reglementare rezoluţiunea unilaterală, în lipsa unui pact comisoriu expres sau a unei dispoziţii legale care să permită aceasta. Apariţia acestui tip de rezoluţiune are semnificaţia că, uneori, în situaţii absolut speciale, creditorul este îndreptăţit să declare unilateral contractul rezolvit. Soluţia este admisibilă numai în ipoteza în care neexecutarea din partea debitorului are consecinţe deosebit de grave pentru creditor, iar întârzierea pe care ar genera-o procedurile judiciare ar agrava prejudiciile deja cauzate prin neexecutare;

g) în fine, opţiunea între a solicita rezoluţiunea/rezilierea contractului şi executarea silită în natură, atunci când aceasta mai este posibilă, aparţine numai creditorului, atât în ipoteza rezoluţiunii judiciare cât şi în oricare ipoteză de pacte comisorii, oricât de energice ar fi şi oricât de exprese ar fi în sensul unei rezoluţiuni de drept sau de plin drept în caz de neexecutare;

6. în chip de concluzie preliminară, faţă de observaţiile trecute în revistă mai sus, putem spune că, în prezent, în dreptul românesc: a) rezoluţiunea este principial judiciară, de unde se deduce că, b) supravegherea îndeplinirii condiţiilor de invocare a dreptului de a solicita rezoluţiunea este una apriorică (întrucât

judecătorul verifică îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii înainte de a se pronunţa asupra acesteia) şi că, c) hotărârea judecătorească este actul prin care dreptul de a solicita rezoluţiunea se realizează, aşadar actul prin care rezoluţiunea se pronunţă; d) prin excepţie, rezoluţiunea este extrajudiciară în situaţia specială a rezoluţiunii de drept, a pactelor comisorii care prevăd rezoluţiunea extrajudiciară şi - doar la nivelul doctrinei, din păcate - în cazul rezoluţiunii unilaterale pentru motive de urgenţă, în circumstanţe particulare.

7. Condiţiile de invocare a rezoluţiunii judiciare sunt diferit observate în literatura de specialitate. Credem că este necesar să depăşim discuţiile legate de utilitatea sau inutilitatea reţinerii unor asemenea condiţii pentru a se putea pronunţa rezoluţiunea şi să ne rezumăm la punctele comune ale doctrinei şi juris-prudenţei, extrem de prolifice ambele, în materie:

a) în primul rând, de regulă, pentru invocarea rezoluţiunii, este necesar un contract sinalagmatic. Această condiţie se bazează pe ideea că, de regulă cauza este fundamentul rezoluţiunii şi astfel, numai lipsirea de cauză prin neexecutare este în măsură să atragă după sine rezoluţiunea. Cu toate acestea, se admite uneori că rezoluţiunea se poate extinde şi la categoria aşa-numitelor contracte „sinalagmatice imperfecte” pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale survenite. Pe de altă parte, anumite contracte sinalagmatice, nu pot face obiectul rezoluţiunii sau pot doar în condiţii speciale. Este vorba de convenţia de partaj, de contractul de rentă viageră, de contractul de joc şi prinsoare);

b) astfel, este incontestabil că fundamentul factual şi juridic al rezoluţiunii este reprezentat de condiţia neexecutării obligaţiilor de către una din părţi. Neexecutarea este cea care justifică naşterea dreptului de a solicita rezoluţiunea. Pentru o corectă apreciere a semnificaţiei acestei condiţii se face îndeobşte trimitere la noţiunea de cauză. Astfel, dacă neexecutarea (sau executarea defectuoasă, respectiv executarea cu întârziere a prestaţiilor) goleşte de conţinut cauza obligaţiei creditorului (motivul pentru care acesta s-a obligat la rândul sau), lipsind astfel de interes continuarea contractului, condiţia fundamentală a rezoluţiunii este îndeplinită. Altfel spus, pentru ca rezoluţiunea să poată fi

pronunţată, trebuie ca neexecutarea să fie esenţială sau determinantă, iar acest caracter determinant este dat de importanţa verificabilă juridic în accepţiunea creditorului (adică dacă acesta primeşte sau nu de pe urma executării debitorului partea pe care era legitim să o aştepte de pe urma contractului). în acest context, trebuie admis că rezoluţiunea poate avea loc şi în ipoteza unei neexecutări parţiale (fie că vorbim de executarea incompletă a unei obligaţii principale, fie că vorbim de neexecutarea unei obligaţii accesorii), cu singura condiţie ca partea rămasă neexecutată să aibă un caracter determinant raportat la momentul încheierii contractului, după cum şi în ipoteza unei întârzieri care face ca neexecutarea să fie determinantă;

c) o altă condiţie, în general acceptată ca atare, este aceea a culpei (vinovăţiei) debitorului în neexecutarea obligaţiei sale. în esenţă, pentru pronunţarea

rezoluţiunii, se susţine că este necesar ca debitorul să fie în culpă pentru neexecutarea obligaţiilor sale sau ca, cel puţin, neexecutarea să îi poată fi imputată (elementul culpă fiind relativ în această ultimă ipoteză). Anumite cauze exclud culpa debitorului şi de aceea, în prezenţa acestora rezoluţiunea nu poate fi pronunţată. Astfel, existenţa unor cauze străine cum ar fi forţa majoră, poate genera o imposibilitate fortuită de executare a contractului, atrăgând după sine suspendarea executării contractului sau chiar încetarea acestuia. Cu toate acestea, chiar şi autorii care reţin culpa printre condiţiile de invocare a rezoluţiunii, observă că ea poate fi totuşi pronunţată şi în ipoteze în care acest element nu poate fi reţinut, cum se întâmplă în cazul rezoluţiunii generate de viciile ascunse sau de evicţiune (v. art. 1352 şi urm. şi art. 1337 şi urm. C. civ.). în realitate, într-o versiune mai modernă putem vorbi doar de imputabilitatea neexecutării care poate sau nu să includă noţiunea de culpă, dar mai degrabă este o noţiune care ţine de o repartiţie a riscurilor contractuale şi se confundă cu neexecutarea. Putem lua în acest sens ca exemplu ipoteza defectelor lucrului vândut. în cazul garanţiei menţionate, chiar şi dacă nu se constată vreo culpă din partea înstrăinătorului, rezoluţiunea contractului poate opera. Acest lucru se întâmplă deoarece este natural să vedem în viciile ascunse un risc ce trebuie să fie suportat de către înstrăinător şi nu de către dobânditor. De aceea, credem că problema culpei este secundară

în invocarea rezoluţiunii şi că ea nu reprezintă o condiţie pentru invocarea acesteia astfel cum se deduce implicit şi din ipotezele de reglementare în care rezoluţiunea operează în pofida inexistenţei elementului culpă;

d) Uneori, este menţionată ca şi condiţie pentru invocarea rezoluţiunii şi exigenţa punerii în întârziere. în realitate, această condiţie nu priveşte mecanismul rezoluţiunii, acţiunea în justiţie fiind oricum un mijloc suficient pentru punerea în întârziere a debitorului;

e) în sfârşit, unii autori indică direct sau indirect şi prejudiciul printre condiţiile de invocare a rezoluţiunii. în general, nu este însă reţinută şi această condiţie. Prejudiciul este legat însă de plata daunelor-interese, formă de răspundere care poate fi asociată cu rezoluţiunea şi a cărei măsură este tocmai prejudiciul.

8. Efectele rezoluţiunii. Chestiunea analizată ridică probleme extrem de delicate şi constituie un vast capitol al dreptului civil care i-a determinat pe unii autori să vorbească de un adevărat „drept al restituirilor”. Lipsa reglementărilor legale a generat un adevărat drept pretorian în materie. De regulă, în dreptul român, efectele rezoluţiunii sunt prezentate după modelul celor ale nulităţii, stabilindu-se o adevărată unitate de efecte între cele două forme de încetare a contractului. Totuşi, în ce priveşte efectele rezoluţiunii, se poate vorbi de o minimă reglementare dacă avem în vedere că legiuitorul Codului civil a avut în vedere ideea condiţiei rezolutorii tacite; or pentru condiţia rezolutorie împlinită există reglementări specifice legate de efecte şi acestea pot să constituie într-o anumită măsură temeiul restituirilor. în pofida acestui fapt, în doctrină şi jurisprudenţă nu se utilizează textele specifice condiţiei rezolutorii (cu excepţia art. 1020-1021 C. civ.) şi condiţiei în general (cum ar fi art. 1019 C. civ. sau art. 1015 C. civ. care ambele sunt o justificare a efectelor retroactive ale rezoluţiunii), ci se face o paralelă cu efectele nulităţii, considerându-se, de regulă, că există unitate de efecte pentru

cele două instituţii. Fără a intra în detaliile deosebit de complexe ale restituirilor, amintim că această unitate de efecte a fost serios pusă la îndoială în doctrina recentă.

9. în raport cu părţile contractului, efectul rezoluţiunii constă în repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum). Conform acestei reguli, în urma rezoluţiunii, ceea ce a fost executat, va trebui restituit iar ceea ce nu a fost executat, nu va mai trebui să fie executat nici în viitor. Ambele, deoarece contractul a încetat încă de la data naşterii sale - deci, cu efecte retroactive. Temeiul de drept al repunerii părţilor în situaţia anterioară îl constituie îmbogăţirea fără just temei.

Repunerea în situaţia anterioară cunoaşte mai multe limite. Intr-o sinteză a coordonatelor acestei reguli, s-a arătat că ea este limitată de impactul cu alte reguli de drept privat sau cu o imposibilitate materială de executare a obligaţiei de restituire. între limite, se reţin: a) în ipoteza desfiinţării contractului pentru minoritate (ipoteză specifică nulităţii relative sau leziunii dar aplicabilă şi rezoluţiunii), când minorul este ţinut să restituie doar partea de care a profitat din prestaţiile executate (minorrestituitur non tanquam minor sed tanquam laesus);

b) cel care solicită rezoluţiunea, dacă este de rea-credinţă caracterizată, nu va avea dreptul la restituirea prestaţiilor executate în baza contractului desfiinţat (.nemo auditur propriam turpitudinem allegans), iar dacă ambele părţi se află în aceeaşi poziţie subiectivă, de rea-credinţă caracterizată, niciuna dintre ele nu va avea dreptul la restituirea prestaţiilor (o completare a principiului deja enunţat cu in pari causa cessat repetitio); c) imposibilitatea materială de executare a obligaţiei de restituire împiedică doar restituirea în natură, generând automat un drept la restituire prin echivalent (când bunul mobil a fost înstrăinat şi terţul este în măsură să invoce art. 1909 alin. 1 C. civ.; când bunul a pierit din culpa celui

obligat la restituirea lui, când terţul subdobânditor al bunului nu poate fi ţinut la restituire din diverse motive etc.). Pe lângă acestea, doctrina reţine mai multe situaţii de excepţie în care nu va avea loc restituirea datorită situaţiei juridice concrete în care se găsesc părţile subsecvent declarării rezoluţiunii contractului.

10. Tot în raport cu părţile contractului, se vorbeşte şi de o răspundere a debitorului ţinut la restituire. Această răspundere, al cărei fundament contractual sau extracontractual rămâne subiect de dezbatere, poate să presupună o asociere a unei obligaţii suplimentare de reparare a prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutare, al cărei temei nu este obligaţia de restituire motivată de plata nedatorată sau de îmbogăţirea fără justă cauză ci obligaţia generală de a repara prejudiciul cauzat altuia. Aşadar, obligaţiei de restituire, i se poate adăuga şi obligaţia de plată a daunelor-interese sub diversele forme pe care aceasta le poate îmbrăca.

Mai mult, rezoluţiunea poate atrage după sine chiar şi o obligaţie a creditorului de a despăgubi pe debitorul obligaţiei de restituire a unui bun cu eventualele cheltuieli pe care acestea le-a făcut cu conservarea sau administrarea bunului.

11. Tot în raport cu părţile contractului, rezoluţiunea sub aspectul efectelor pe care le are, este disociată relativ de reziliere. De regulă, se spune că, în cazul contractelor cu executare succesivă, nu este posibilă rezoluţiunea ci numai rezilierea care va produce efecte numai pentru viitor. Acest punct de vedere este adesea contrazis şi de jurisprudenţă (care admite adesea, în funcţie de circumstanţe, şi restituirea unor prestaţii succesive executate sau echivalentul acestora, după cum conferă alteori doar efecte pentru viitor rezoluţiunii) şi de doctrină. în realitate, singura veritabilă distincţie este aceea că rezilierea va produce efecte numai pentru viitor (ex nune), în timp ce rezoluţiunea poate produce efecte şi pentru trecut (ex tune), fără ca domeniul lor de aplicare să fie neapărat strict delimitat, pentru prima la categoria contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, pentru a doua la aceea a contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată.

12. In raport cu terţii faţă de contract, dreptul restituirilor cunoaşte o serie de reguli şi numeroase excepţii. în principiu, efectul rezoluţiunii şi nulităţii considerându-se identic şi anume desfiinţarea contractului cu efecte retroactive, reţinem că şi efectele faţă de terţi vor fi identice. Regula primară este resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis şi ea are în vedere desfiinţarea actelor subsecvente actului principal rezolvit în vederea asigurării posibilităţii restituirii în natură a

prestaţiilor executate. Desigur, principiul cunoaşte mai multe limitări, cum ar fi impactul cu alte reguli de drept (menţinerea actelor de conservare, dobândirea fructelor în proprietate de către posesorul de bună-credinţă conform art. 485 C. civ., posibilitatea invocării art. 1909 C. civ. de către dobânditorul subsecvent în materie mobiliară, posibilitatea invocări uzucapiunii de către dobânditorul subsecvent în materie imobiliară, operarea complexă a regulii error communnis facit jus, prescrierea acţiunii în rectificare tabulară îndreptată împotriva unui terţ etc.).

13. Concluzii privind actuala reglementare a rezoluţiunii. Reglementarea actuală a rezoluţiunii este lăudată adesea, mai ales de către autorii francezi pentru care Codul Napoleon este un vestigiu intelectual naţional. într-adevăr, este incontestabilă şi spectaculoasă capacitatea de modulare a acestui cod chiar şi în materie de rezoluţiune, aptitudine probată de o jurisprudenţă de peste două secole. Totuşi, după trecerea în revistă a referinţelor codificate în materie de rezoluţiune şi a doctrinei în materie, observăm că instituţia rezoluţiunii este mai degrabă articulată de jurisprudenţă şi doctrină decât de Codul civil care este laconic. Pe de altă parte, într-o codificare de anvergură, cum este aceea a unui cod civil, exprimarea principială este o metodă de apreciat şi temelia stilului legislativ axiomatic. Insă, astfel cum vom fi în măsură să constatăm în secţiunea următoare, evoluţia dreptului reclamă o reformulare chiar şi a textelor care s-au dovedit eficiente mai bine de două secole şi acest lucru se întâmplă chiar şi în patria Codului civil Napoleon.

Din punct de vedere tehnic, apreciem că vechea reglementare este vetustă, în principal, caracterul judiciar al rezoluţiunii este cel despre care credem că ar trebui înlăturat, pentru o îmbunătăţire a circuitului contractual. în al doilea rând, reglementarea de care vorbim este atât de sumară, încât filiaţia jurisprudenţei faţă de cod este adesea discutabilă în contextul teoriei generale a obligaţiilor. A insista în menţinerea vechii reglementări în materie, echivalează cu acceptarea unui rezultat ilar pentru dreptul continental: naşterea unei instituţii complexe ale cărui elemente sunt creaţia jurisprudenţei şi doctrinei şi pentru care codul nu este decât o sugestie şi nu o regulă de urmat.

CÂTEVA MODELE DE DREPT COMPARAT PENTRU REGLEMENTAREA REZOLUŢIUNII SI REZILIERII

14. Dreptul privat român se află în pragul unei schimbări de substanţă şi în materia rezoluţiunii/rezilierii contractului, odată cu adoptarea noului Cod civil. Această nouă reglementare nu s-a născut exnihilo ci, ca orice proces de legiferare,

a presupus şi o muncă de drept comparat. De aceea, pentru a ne face o idee cu privire la peisajul dreptului privat (mai cu seamă în dreptul ţărilor europene, dar nu numai) şi pentru a înţelege mai bine soluţiile adoptate de noua reglementare în materie, vom prezenta pe scurt câteva modele, prezente în sistemele de drept reprezentative. Chestiunile asupra cărora ne vom concentra atenţia sunt legate de: a) tipul rezoluţiunii (judiciară sau unilaterală); b) condiţiile rezoluţiunii (substanţiale sau formale); c) efectele rezoluţiunii.

15. Dreptul francez. Dreptul francez este în pragul reformei dreptului obligaţiilor. In mare parte, în prima parte a acestei lucrări, am prezentat deja sistemul actual prezent în Codul civil francez ale cărui soluţii sunt relativ similare celor din dreptul român. Aşadar, nu vom reveni şi în această secţiune asupra Codului civil francez. Amintim însă că un semnificativ proiect de reformă este în prezent supus dezbaterii publice şi anunţă schimbări semnificative. Este vorba de „Ante-proiectul de reformă a dreptului obligaţiilor (art. 1101-1386 C. civ.) şi al dreptului prescripţiei”. Astfel, cum se arată în raportul introductiv, fundamentele tradiţionale rezervate rezoluţiunii contractului trebuie considerate depăşite, reglementarea propriu-zisă a rezoluţiunii este extrem de lacunară (mai ales dacă avem în vedere că actualul art. 1184 C. civ. fr. nu stabileşte în niciun fel care sunt coordonatele neexecutării apte să atragă rezoluţiunea contractului), după cum, lacunară se dovedeşte şi reglementarea efectelor pe care rezoluţiunea le produce (textele existente fiind disparate, majoritatea, în materia contractelor speciale; nefiind articulate la nivel de principii privind restituirea, nefiind coordonate cu alte reguli care uneori împiedică restituirea, nefiind individualizată restituirea în funcţie de tipul prestaţiei executate etc.).

16. Ante-proiectul rezervă rezoluţiunii o întreagă secţiune (nr. 5) denumită „Despre neexecutarea obligaţiilor şi despre rezoluţiunea contractului” (art. 1157-1160-1), prin care conferă rezoluţiunii o cu totul altă înfăţişare faţă de cea cu care eram obişnuiţi.

In primul rând, conform art. 1158 alin. 2, creditorul, odată ce a optat pentru rezoluţiune şi nu pentru o altă măsură împotriva neexecutării debitorului, are deschisă o a doua opţiune între rezoluţiunea judiciară (formula tradiţională, existentă în vechiul Cod civil) şi rezoluţiunea unilaterală (formula inovatoare).

Rezoluţiunii unilaterale îi este dedicat un text extrem de clar, conform căruia creditorul poate să pună în întârziere pe debitor oferindu-i un termen rezonabil de executare, după care, executarea nefiind îndeplinită, el va fi în drept să rezolu-ţioneze contractul. Rezoluţiunea îşi produce efectele (devine efectivă) de la data recepţiei notificării prin care creditorul declară contractul rezolvit, motivând această măsură. Urmare a acestei rezoluţiuni „în trei paşi” (acordarea unui termen suplimentar de executare prin punerea în întârziere, declararea unilaterală a rezoluţiunii, notificarea rezoluţiunii), instanţa nu are decât abilitatea de a controla a posteriori, dacă au fost întrunite condiţiile de invocare a rezoluţiunii (cei trei paşi, precum şi condiţia substanţială care constă în neexecutarea determinantă). Acest control trebuie să fie provocat de debitor care poate contesta rezoluţiunea declarată de creditor (art. 1158-1). Instanţa, odată sesizată, poate „valida” rezoluţiunea (este în realitate vorba de o constatare a îndeplinirii tuturor condiţiilor rezoluţiunii).

17. în al doilea rând, conform art. 1158 din Ante-proiect, pentru rezoluţiunea judiciară sau unilaterală, singura condiţie de substanţă o constituie neexecutarea. Deşi textul nu vorbeşte nici de neexecutarea esenţială, nici determinantă, procedura instituită pentru declararea rezoluţiunii ne lămureşte asupra acestui aspect. Termenul suplimentar pe care creditorul îl poate acorda pentru executare, poate transforma o simplă neexecutare într-o neexecutare determinantă menită să provoace rezoluţiunea. Cu toate acestea, textul ni se pare că nu este suficient de lămuritor şi că era important să se consacre regula (prezentă în alte sisteme de drept) conform căreia creditorul nu poate invoca rezoluţiunea decât în cazul unei neexecutări cu caracter determinant/esenţial, prin raportare la momentul încheierii contractului.

18. în sfârşit, art. 1160 din Ante-proiect permite rezoluţiunea parţială a contractului, în măsura în care executarea este divizibilă iar art. 1160-1 alin. 2 din Ante-proiect prevede că, în cazul contractelor cu executare succesivă sau eşalonată, rezoluţiunea are valoare de reziliere şi îşi produce efectele numai pentru viitor. Cu toate acestea, într-o redactare de valoare principială, alin. 1 al art. 1160-1 prevede că „rezoluţiunea contractului liberează părţile de obligaţiile lor”. Care este portanţa acestei reguli?

Ca să răspundem acestei întrebări, trebuie să avem în vedere secţiunea dedicată de Ante-proiect dreptului restituirilor (art. 1161-art. 1164-6) precum şi corelarea acestora cu art. 1160-1 din Ante-proiect: a) în primul rând, rezoluţiunea produce efecte retroactive (art. 1160-1 alin. 4); b) în al doilea rând, rezoluţiunea produce efecte similare anulării contractului, Ante-proiectul consacrând teza unităţii de efecte, atât în materie de anulare cât şi în materie de rezoluţiune (art. 1162); c) restituirea subsecventă rezoluţiunii sau anulării poate fi completată cu daunele-interese în ipoteza în care cauza de desfiinţare a contractului este imputabilă uneia dintre părţi (art. 1162 alin. 2); d) desfiinţarea retroactivă dă naştere unui raport contractual „pe dos”, consecinţa primară surprinzătoare fiind aceea că „obligaţia de restituire beneficiază de garanţiile stipulate pentru plata obligaţiilor primitive” (art. 1162-1); e) în sfârşit, Ante-proiectul enumeră modalităţi de restituire şi reguli specifice, în funcţie de tipul obligaţiei iniţiale executate (art. 1163 şi urm.).

19. Drept german. Codul civil german se consideră că aduce câteva inovaţii esenţiale în materie de rezoluţiune. în primul rând, este prima reglementare în care regăsim noţiunea de neexecutare neesenţială devenită esenţială prin intermediul mecanismului numit Nachfrist care se compune din: somarea debitorului să execute şi acordarea unui termen suplimentar de executare a contractului, ambele în cadrul aceleiaşi proceduri. Valoarea juridică a acestei noţiuni este probată de preluarea ei în majoritatea sistemelor de drept europene. în plus, Codul civil german cuprinde prima normă codificată de drept continental în materie de rezoluţiune unilaterală care de altfel, constituie principiul în sistemul german.

20. Procedura Nachfrist. în ipoteza în care avem de a face cu o neexecutare esenţială, creditorul poate declara unilateral rezoluţiunea (Rucktritt). Există o asemenea neexecutare când gravitatea sa este majoră raportat la economia contractului şi când executarea, în forma în care este oferită, nu mai prezintă interes pentru creditor (art. 323 alin. 5 BGB); tot neexecutare esenţială este şi când

contractul stipulează un termen esenţial pentru executare (Fixgeschăft), termen care a fost nesocotit de debitor. In celelalte cazuri, mai ales în cel de importanţă majoră (Hauptflicht), rezoluţiunea se poate declara numai dacă creditorul îl notifică pe debitor acordându-i un termen suplimentar de executare (Nachfrist) pe care debitorul să nu îl respecte (art. 323 BGB). Dacă termenul suplimentar nu este respectat, creditorul nu mai poate fi obligat să accepte executarea şi îl eliberează totodată de executarea propriilor prestaţii, după cum, nu va fi îndreptăţit nici să pretindă executarea obligaţiilor debitorului, putând fi îndreptăţit doar la compensaţie. Procedura este menită să îl protejeze pe debitor de o rezoluţiune care poate fi evitată prin executare. Procedura nu trebuie invocată în cazul imposibilităţii de executare sau dacă debitorul refuză în mod ferm să execute contractul. Totodată, procedura nu poate fi utilizată dacă încălcarea obligaţiei este insignifiantă (art. 323 alin. 5 BGB).

21. Efectele rezoluţiunii. în dreptul german vechi era tradiţională optica retroactivităţii efectelor rezoluţiunii. După reforma dreptului german al obligaţiilor, această optică a fost schimbată radical, renunţându-se la ideea retroactivităţii, în concepţia legiuitorului reformei, se consideră că rezoluţiunea nu atrage după sine o desfiinţare retroactivă a raportului contractual, ci doar o transformare a acestuia pentru viitor, în sensul că obligaţiile neexecutate se sting şi sunt înlocuite cu obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin neexecutare, rezoluţiunea înscriindu-se în cadrul unei răspunderi contractuale.

22. Dreptul italian. Codul civil italian reprezintă o reglementare de dată mai recentă (16 martie 1942), dacă ne raportăm la Codul civil Napoleon şi la Codul civil german şi de aceea, uneori se consideră că este superioară primelor sub multe aspecte. în ce priveşte rezoluţiunea, Codul civil italian realizează o sinteză între modelul german şi cel italian, cunoscând atât rezoluţiunea judiciară cât şi rezoluţiunea unilaterală. Ne oprim asupra acestei reglementări în special deoarece, astfel cum se va vedea, a exercitat o influenţă notabilă asupra reglementării din noul nostru Cod civil.

Rezoluţiunea este reglementată în art. 1453-1459 C. civ. it., în cap. XIV intitulat „Despre rezoluţiune pentru neexecutare”. Domeniul de aplicare al rezoluţiunii se consideră că este doar cel al contractelor sinalagmatice, datorită unei prevederi exprese din art. 1453 C. civ. it. care se referă la contratti con prestazioni corrispettive (contracte cu prestaţii reciproce).

23. Noutatea Codului civil italian o constituie o reglementare expresă a unei opţiuni a creditorului la două niveluri:

a)în primul rând, creditorul are dreptul să opteze între a solicita executarea silită a prestaţiilor contractuale sau rezoluţiunea contractului (art. 1453 alin. 1 C. civ. it.), ambele, cu sau fără daune-interese. Creditorul poate opta pentru rezoluţiune chiar şi atunci când a formulat în instanţă o cerere de executare a contractului (art. 1453 alin. 2 C. civ. it.); dimpotrivă, creditorul nu poate opta pentru executarea contractului atunci când a formulat o cerere în justiţie solicitând rezoluţiunea (idem, teza II) iar debitorul nu poate executa obligaţiile după formularea cererii de rezoluţiune în justiţie (art. 1453 alin. 4 C. civ. it.).

b) în al doilea rând, creditorul, odată ce a ales rezoluţiunea, poate să opteze mai departe între a solicita rezoluţiunea contractului în instanţă (obţinând o hotărâre judecătorească constitutivă - dreptul comun în materie) sau să declare unilateral rezoluţiunea, invocând aşa-numita rezoluţiune de drept (art. 1454 C. civ. it.). De asemenea, dacă există un pact comisoriu expres care prevede rezoluţiunea extrajudiciară, rezoluţiunea de drept poate opera într-un domeniu mai extins, deoarece un asemenea pact va indica expres obligaţiile care atrag rezoluţiunea, influenţând astfel aprecierea condiţiei esenţiale care este neexecutarea importantă. în ipoteza în care creditorul se decide pentru o rezoluţiune de drept, el trebuie să parcurgă procedura „în doi paşi” prevăzută de art. 1454 C. civ. it.: creditorul poate să îl notifice pe debitor să-şi execute obligaţiile, urmând ca, în caz contrar, să se considere rezolvit contractul (art. 1454 alin. 1 C. civ. it.). Procedura cuprinde în consecinţă: somaţia de executare şi termenul suplimentar de executare. în ce priveşte termenul de executare, acesta nu poate fi mai mic de 15 zile, cu excepţia situaţiilor în care din circumstanţe rezultă că poate fi inferior. Neexecutarea obligaţiilor în interiorul termenului

suplimentar de executare, va avea ca efect rezoluţiunea de drept a contractului sau, în exprimarea doctrinei, „ope legis”\

24. In ce priveşte condiţiile substanţiale pentru pronunţarea rezoluţiunii, situaţia dreptului italian pare să fie identică celei din dreptul nostru. Pentru rezoluţiune (indiferent dacă avem de-a face cu rezoluţiunea judiciară sau unilaterală) este esenţial ca neexecutarea să fie suficient de importantă (art. 1455 C. civ. it.). Astfel, în ipoteza în care neexecutarea are o importanţă redusă (scarsa importanza), rezoluţiunea nu se poate pronunţa. Deşi codul prevede o singură condiţie pentru rezoluţiune, uneori jurisprudenţa subliniază necesitatea caracterului culpabil al neexecutării, cu toate că admite în numeroase situaţii rezoluţiunea fără culpă. In principiu, jurisprudenţa, pentru a stabili gravitatea neexecutării se raportează la criterii obiective, utilizând un aşa-numit criteriu al proporţionalităţii ale cărui coordonate sunt în principal, obiective şi legate de ideea de echilibru economic contractual. Nicio altă condiţie (exceptăm chestiunea culpei a cărei situaţie aparte am prezentat-o deja) nu este cerută pentru invocarea rezoluţiunii).

25. în ce priveşte efectele rezoluţiunii, Codul civil italian, tributar mentalităţii juridice continentale din acea perioadă, prevede caracterul retroactiv al rezoluţiunii în mod expres, în art. 1458 alin. 1 C. civ. it. Cu toate acestea, o excepţie notabilă de la această regulă este protecţia absolută acordată terţilor. Conform alin. 2 al aceluiaşi articol, rezoluţiunea nu produce niciun efect asupra drepturilor dobândite de terţi. Excepţia de la excepţie o constituie situaţia transcripţiei în registrele de publicitate a cererii de rezoluţiune, anterior dreptului terţilor. în rest, C. civ. it. (cu câteva excepţii semnificative în materia contractelor speciale), este tăcut în privinţa efectelor.

26. Dreptul anglo-saxon. Astfel cum concepţia modernă asupra rezoluţiunii datorează sistemului german noţiunea de nachfrist, în mare parte dreptul anglo-saxon stă la baza definiţiilor moderne ale conceptului de neexecutare fundamentală (fundamental non-performance sau fundamental breach). O

definiţie esenţialistă a neexecutării fundamentale subliniază ideea că ea este acea neexecutare care privează pe creditor de substanţa contractului şi care vădeşte intenţia debitorului de a nu executa restul obligaţiilor contractuale. Cu toate acestea, dreptul britanic admite că poate exista o neexecutare fundamentală şi în ipoteza în care neexecutarea este neintenţionată - o probă a faptului că singura condiţie de fond pentru declararea rezoluţiunii este neexecutarea fundamentală. Poate fi considerată neexecutare fundamentală şi neexecutarea până la împlinirea termenului contractual esenţial de executare. Dreptul anglo-saxon deţine se pare, autoratul asupra noţiunii de neexecutare anticipată (anticipatory non performance sau anticipatory breach of contract) care poate justifica rezoluţiunea contractului întocmai ca şi neexecutarea fundamentală.

în principiu, în dreptul anglo-saxon (situaţia este valabilă şi în dreptul anglo-american), rezoluţiunea (renunciation, termination şi uneori, repudiation sau rescission) poate fi invocată fără acordarea unui termen suplimentar de executare şi fără alte formalităţi. Totuşi, rezoluţiunea unilaterală trebuie făcută (exteriorizată) într-o manieră neechivocă faţă de debitor.

Deşi nu este atât de cunoscută în dreptul comparat ca şi doctrina nachfrist, dreptul anglo-saxon cunoaşte şi el un mecanism similar. Atunci când contractul nu stipulează termen esenţial de executare (time was not of essence), creditorul poate notifica pe debitor să-şi execute obligaţiile într-un termen suplimentar, astfel transformând neexecutarea neesenţială în neexecutare fundamentală (making time ofthe essencej şi în acest mod, putându-se invoca rezoluţiunea. Obligativitatea sa nu este însă reţinută, ci doar utilitatea sa.

27. Rezoluţiunea propriu-zisă (termination şi uneori repudiation sau rescission) este întotdeauna unilaterală şi extrajudiciară. Ea trebuie notificată debitorului în termen rezonabil pentru a-şi produce efectele. în sfârşit, în dreptul englez (asemenea lui şi în cel scoţian şi irlandez), rezoluţiunea nu produce efecte retroactive.

28. Principiile Dreptului european al contractelor (PDEC). Principiile sunt în esenţă o creaţie intelectuală a cărei valoare este incontestabilă ca şi model pentru potenţiale legiferări naţionale). în materie de rezoluţiune, PDEC, asemeni majorităţii reglementărilor în materie din ţările europene, promovează ideea rezoluţiunii unilaterale. în primul rând, PDEC cunoaşte un drept de opţiune între posibilele măsuri împotriva neexecutării. în ipoteza în care creditorul optează pentru rezoluţiune, aceasta are un caracter unilateral şi extrajudiciar (art. 9.301 alin. 1 şi art. 9.303 alin. 1 PDEC). Pentru a se putea declara rezoluţiunea este necesară întrunirea unei singure condiţii şi anume neexecutarea esenţială (art. 9.301 alin. 1 PDEC). Poate constitui, în anumite condiţii, o neexecutare esenţială şi executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, în condiţiile art. 8.106 PDEC). în cazul existenţei unei neexecutări esenţiale, rezoluţiunea se poate declara fără alte formalităţi (cum ar fi acordarea unui termen suplimentar de executare sau necesitatea unei notificări prealabile). în sfârşit, pentru a fi efectivă, rezoluţiunea trebuie notificată debitorului (art. 9.303 alin. 1 PDEC). Ca şi element inovator faţă de legislaţiile naţionale, Principiile introduc şi câteva reguli privind decăderea creditorului din dreptul de a declara contractul rezolvit.

Rezoluţiunea poate fi parţială dacă executarea este divizibilă şi avem de a face cu o neexecutare a unei tranşe contractuale (art. 9.302 PDEC)). De asemenea, rezoluţiunea poate fi anticipată (art. 9.304 PDEC) în ipoteza în care, înainte de data la care obligaţia trebuia executată, este evident că debitorul nu o va executa, fiind considerată echivalentul unei neexecutări efective şi cu condiţia ca neexecutarea prospectivă să aibă caracterul unei neexecutări esenţiale, în condiţiile art. 9.301 PDEC.

Este interesant de reţinut că, în privinţa efectelor rezoluţiunii, Principiile abandonează regula retroactivităţii. Conform art. 9.305 alin. 1 PDEC, rezoluţiunea liberează părţile de obligaţiile lor sau de dreptul de a primi prestaţiile în viitor,

rămânând fără efect asupra drepturilor şi obligaţiilor care au luat naştere înainte de momentul rezoluţiunii.

29. Draft Common Frame of Reference (DCFR). DCFR reprezintă ultimul instrument intelectual la nivelul Uniunii Europene în materie de principii aplicabile contractelor. Intr-o anumită măsură, el constituie forma superioară şi actualizată a PDEC şi, în materie de rezoluţiune, propune o versiune principială extrem de structurată (art. 3.501 şi urm. DCFR). Rezoluţiunea reglementată de DCFR este de natură unilaterală şi extrajudiciară (v. art. 3.502 alin. 1 DCFR). DCFR cunoaşte şi rezoluţiunea parţială a contractului (art. 3.506 DCFR), rezoluţiunea anticipată (art. 3.504 şi 3.505 DCFR) şi reducerea preţului (care beneficiază de o reglementare într-o secţiune distinctă de cea privitoare la rezoluţiune - Secţiunea 6, art. 3.601 DCFR). Singura condiţie pentru ca rezoluţiunea să poată fi declarată este neexecutarea fundamentală (fundamental non-performance]. Când există o asemenea neexecutare, creditorul poate declara contractul rezolvit fără alte formalităţi, notificând însă rezoluţiunea debitorului pentru ca aceasta să fie considerată efectivă (v. art. 3.507 alin. 1 DCFR). în ipoteza unei întârzieri în executarea obligaţiilor contractuale care nu constituie prin ea însăşi o neexecutare fundamentală (cum se întâmplă dacă este stipulat un termen esenţial de executare), creditorul poate utiliza procedura nachfrist-ului, notificându-1 pe debitor să execute într-un termen suplimentar rezonabil, urmând ca la expirarea acestui termen, contractul să înceteze (art. 3.503 DCFR). întocmai ca şi PDEC, şi DCFR prevede posibilitatea decăderii creditorului din dreptul de a declara rezoluţiunea în anumite situaţii (art. 3.508 DCFR).

30. în ce priveşte efectele rezoluţiunii, DCFR menţine soluţia deja consacrată de PDEC a efectelor neretroactive, chiar dacă o face intr-o redactare discretă (art. 3.509 DCFR). Lipsa retroactivităţii nu presupune neapărat lipsa restituirilor, doar că aceasta nu este o urmare obligatorie a rezoluţiunii, astfel cum se deduce din prevederile art. 3.510 DCFR. Astfel, cu excepţia cazului în care pe parcursul executării contractului în care o parte a primit orice beneficii în cadrul executării, fără contraprestaţie din partea sa, el este ţinut să restituie aceste beneficii. în caz contrar, beneficiile prestate reciproc rămân în principiu, nesupuse restituirii. Declararea rezoluţiunii poate fi combinată cu acordarea de daune-interese, în măsura în care simpla desfiinţare cu efectele obiective pe care la atrage, nu este în măsură să acopere prejudiciul cauzat creditorului.

31. Ante-proiectul Codului european al contractelor (ACEC). în materie de rezoluţiune, acest proiect, a cărui răspândire intelectuală este pe nedrept destul de limitată, se dovedeşte serios influenţat de soluţiile prezente în dreptul anglo-saxon, pe de o parte, italian de cealaltă parte, dar propune reguli extrem de adaptabile şi uşor de urmat. în esenţă, ACEC propune o rezoluţiune unilaterală extrajudiciară construită pe modelul procedurii nachfrist, cu precizarea că termenul de executare acordat de creditor nu poate fi inferior celui de 15 zile. Această procedură trebuie utilizată chiar şi în cazul în care există o neexecutare determinantă („notabilă” în terminologia proiectului) - art. 114 alin. 1 ACEC. Aceeaşi rezoluţiune unilaterală se regăseşte şi în cazul pactelor comisorii care prevăd rezoluţiunea de drept (alin. 2). De asemenea, ACEC cunoaşte şi rezoluţiunea parţială în cazul în care executarea este divizibilă (art. 114 alin. 4 ACEC), precum şi reducerea preţului (reglementată separat, în art. 113 ACEC).

în ce priveşte efectele rezoluţiunii, ACEC se dovedeşte rezervat cu privire la modul în care rezoluţiunea operează, prevăzând doar că partea care a executat fără să îşi fi primit contraprestaţia până la momentul rezoluţiunii, este îndreptăţită să solicite restituirea propriei prestaţii executate (v. art. 115 ACEC).

32. Principiile UNIDROIT aplicabile contractelor comerciale internaţionale. Principiile UNIDROIT cuprind o serie de prevederi legate de rezoluţiunea contractului („terminarea contractului”, după modelul terminologic anglo-saxon). Rezoluţiunea propusă de această codificare este subînţeles unilaterală şi extrajudiciară. Singura condiţie de fond pentru ca ea să fie declarată este existenţa unei neexecutări fundamentale (art. 7.3.1 alin. 2 din Principii). Definiţia neexecutării esenţiale sau fundamentale este făcută după modelul furnizat de art. 25 din Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri, la care se adaugă încă patru criterii proprii de luat în calcul la identificarea neexecutării. Principiile UNIDROIT cunosc şi ele procedura nachfrist-ului care poate fi utilizată pentru transformarea unei întârzieri în executare care nu are caracter esenţial, în neexecutare fundamentală, dând astfel dreptul la rezoluţiune (v. art. 7.1.5 din Principii). Pentru ca rezoluţiunea să fie efectivă, este necesară notificarea acesteia debitorului (art. 7.3.2 din Principii). în ce priveşte efectele, art. 7.3.5 alin. 1 din Principii instituie şi el regula neretroactivităţii efectelor.

33. Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională de mărfuri (CVIM). CVIM, pe lângă a avea calitatea unei surse de drept care se bucură de un mare succes practic, o are şi pe aceea de a constitui un model de urmat pentru multe reforme legislative moderne. în materie de rezoluţiune a contractului, CVIM pune în valoare o concepţie economică menită să favorizeze supravieţuirea contractului. De aceea, rezoluţiunea este văzută ca o ultima ratio în ierarhia remediilor posibile pentru neexecutare. Rezoluţiunea, reglementată de art. 49 şi 64 CVIM este de natură unilaterală extrajudiciară. Singura condiţie de fond pentru declararea sa constă în contravenţia esenţială (neexecutarea fundamentală) care este definită de art. 25 CVIM. CVIM promovează şi complexa procedură a nachfrist-ului care poate fi utilizată şi pentru ca o contravenţie în sine neesenţială

să poată fi considerată neesenţială în urma expirării termenului suplimentar de executare [art. 49 alin. 1 lit. b), art. 64 alin. 1 lit. b) CVIM]. CVIM cunoaşte şi rezoluţiunea anticipată (art. 72 alin. 1 CVIM), respectiv rezoluţiunea contractelor cu executare succesivă (art. 73 CVIM). Pentru ca rezoluţiunea să fie efectivă, este necesară notificarea declaraţiei de rezoluţiune debitorului în termen rezonabil (art. 48 alin. 2 CVIM). în sfârşit, rezoluţiunea nu produce neapărat efecte retroactive (astfel cum se deduce din prevederile art. 81-84 CVIM).

34. Drept quebecois. înainte de a termina prezentarea de drept comparat, credem că este imperios necesar să ne mai oprim şi asupra reglementării rezoluţiunii în Codul civil al provinciei canadiene Quebec. Aceasta deoarece codul menţionat a exercitat o influenţă notabilă asupra manierei în care legiuitorul român a reglementat rezoluţiunea.

Codul civil Quebec cuprinde o reglementare totodată sintetică şi precisă a rezoluţiunii în art. 1604-1606 C. civ. Quebec. în caz de neexecutare, creditorul are un drept de opţiune între a cere executarea silită sau rezoluţiunea (art. 1604 alin. 1 C. civ. Quebec). Odată aleasă calea rezoluţiunii, creditorul are dreptul să opteze în anumite condiţii între rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală (art. 1605 C. civ. Quebec). Rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară poate fi utilizată numai în ipoteza în care debitorul este de drept în întârziere şi în aceea în care, după acordarea unui termen suplimentar de executare şi somarea sa la executare (nachfrist), debitorul nu şi-a executat totuşi obligaţiile. în toate celelalte ipoteze, rezoluţiunea trebuie pronunţată în justiţie. Pentru a se putea declara rezoluţiunea este necesară o singură condiţie de fond - neexecutarea suficient de importantă sau determinantă (art. 1604 alin. 2 C. civ. Quebec). Codul civil Quebec distinge între rezoluţiune şi reziliere, în funcţie de efectele pe care le produce asupra obligaţiilor executate (art. 1606 C. civ. Quebec). în sfârşit, Codul civil Quebec se dovedeşte ataşat tradiţiei franceze a efectelor retroactive ale rezoluţiunii, prestaţiile (chiar reciproc executate) trebuind să fie restituite ca urmare a rezoluţiunii (art. 1606 alin. 1 C. civ. Quebec). Rezilierea produce efecte numai pentru viitor (art. 1606 alin. 2 C. civ. Quebec).

35. O posibilă sinteză de drept comparat. Din prezentarea eşantioanelor de drept comparat de mai sus, se poate deduce că există câteva trăsături dominante

ale rezoluţiunii. Majoritatea reglementărilor (respectiv, propunerilor de legiferare) citate favorizează rezoluţiunea unilaterală, iar câteva conferă creditorului un drept de opţiune (mai mult sau mai puţin limitat) între rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală; de regulă, controlul judiciar este a posteriori - este vorba de acele sisteme care admit cu valoare de regulă rezoluţiunea unilaterală şi de cazurile în care este permisă opţiunea pentru această rezoluţiune iar ea este utilizată. Majoritatea sistemelor de drept impun ca singură condiţie de fond neexecutarea esenţială pentru invocarea rezoluţiunii şi, în completare sau în mod complementar utilizează mecanismul numit nachfrist compus dintr-o somaţie de executare şi un termen suplimentar acordat debitorului pentru a-şi executa obligaţiile). Apoi, majoritatea sistemelor de drept invocate impun notificarea rezoluţiunii unilaterale, pentru ca aceasta să fie efectivă. în sfârşit, în privinţa efectelor rezoluţiunii, se pare că majoritatea sistemelor s-au detaşat de vechea tradiţie a efectelor retroactive optând pentru soluţii nuanţate care pot să presupună retroactivitatea sau nu.

CONCEPŢIA NOULUI COD CIVIL ASUPRA REZOLUŢIUNII SI REZILIERII

36. Terminologia utilizată de Noul Cod civil. Deşi codificările moderne au renunţat la terminologia tradiţională existentă în sistemele de drept continental, în a denumi măsurile pe care creditorul le are la îndemână în ipoteza neexecutării obligaţiilor contractuale, numindu-le generic remedii, Noul Cod civil se menţine pe o orbită neutră şi preferă să nu le denumească astfel, deşi pe alocuri se întrezăresc reminiscenţe ale terminologiei citate. în general, noua reglementare vorbeşte de „drepturi ale creditorului” în caz de neexecutare (putem adăuga noi), pentru ca apoi să nominalizeze remediile propriu-zise şi să le circumscrie ca „executare silită în natură” (art. 1527-1529 NCC), „executare prin echivalent” sau „daune-interese” (art. 1530-1537 NCC), rezoluţiune, reziliere, reducere a prestaţiilor (art. 1549-1554 NCC), excepţie de neexecutare (art. 1556 NCC). Din punct de vedere tehnic, rezoluţiunea reprezintă, alături de celelalte mijloace de protecţie a creditorului în caz de neexecutare, remedii şi le vom numi ca atare în continuare. Pe alocuri se întrezăresc şi reminiscenţe ale vechii terminologii - de exemplu, art. 1724 NCC poartă ca denumire marginală „sancţiunea neplăţii preţului” şi se referă tocmai la remediul rezoluţiunii pentru neplata preţului.

37. Reglementarea rezoluţiunii şi rezilierii în noul Cod civil. Rezoluţiunea şi rezilierea reprezintă cauze de încetare a contractului, deşi integrarea lor în

sfera acestor cauze nu se desprinde în manieră clară din noile prevederi. Conform art. 1321 NCC, „contractul încetează, în condiţiile legii, prin executare, acordul de voinţă al părţilor, denunţare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitate fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege”. Textul citat este cuprins în ultima secţiune (a 9-a) denumită „încetarea contractului”, din capitolul I („Contractul”) al Titlului II („Izvoarele obligaţiilor”), al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”).

Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor este reglementată de art. 1549-1554 (secţiunea a 5-a), în cadrul capitolului II intitulat „executarea silită a obligaţiilor”, din Titlul V, numit „Executarea obligaţiilor” al aceleiaşi Cărţi a V-a. Rezoluţiunea reprezintă, deşi nu este definită ca atare o cauză de desfiinţare a contractului; pe de altă parte, deşi nu este nominalizată expres, ea reprezintă o cauză de încetare a contractului pe care o putem include în ipotezele prevăzute de art. 1321 NCC, citat mai sus. întrucât nu poate fi asociată decât cu executarea, rezoluţiunea reprezintă o cauză de încetare a contractului asociată chestiunii executării sau poate fi integrată în „orice alte cauze prevăzute de lege”. Ultima variantă pare a fi preferabilă din punct de vedere logic.

38. Pe de altă parte, rezoluţiunii şi rezilierii îi sunt dedicate texte specifice care nuanţează această instituţie în domeniul contractelor numite reglementate în cod. Avem în vedere, de exemplu, prevederile numeroase dedicate şi rezoluţiunii/rezilierii în cadrul contractului de vânzare-cumpărare (de ex., art. 1700, 1710, 1711, 1724, 1725, 1727, 1728, 1729, 1743 şi urm., 1756 şi urm.), locaţiunii (art. 1791 şi urm., 1794, 1800, 1803, 1817 şi urm., 1827, 1830), antreprizei (art. 1872, 1873), contractului de rentă viageră (art. 2251) sau de întreţinere (art. 2263), în materie de joc şi prinsoare (art. 2264 şi urm.), în materie de asigurare (art. 2206 alin. 4) etc. Acestea dezvoltă dreptul comun în materie care este dat de art. 1549-1554 NCC.

39. în sfârşit, din punct de vedere temporal, rezoluţiunea prevăzută în noua reglementare este firesc să se aplice numai contractelor încheiate după intrarea

sa în vigoare. Proiectul Legii pentru punerea în aplicare a Codului civil este limpede în această privinţă. Avem în vedere textele art. 3 din acest proiect, conform căruia, „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”. Concluzia este întărită de art. 5 alin. 1 din acelaşi proiect de lege (care prevede expres, că noua reglementare se aplică numai actelor încheiate după intrarea sa în vigoare) şi de art. 97 alin. 1, conform căruia „contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”. In mod evident, rezoluţiunea fiind un pandant al neexecutării, ea va fi guvernată de legea efectelor contractului, adică de legea în vigoare la data încheierii contractului.

40. Opţiunea creditorului între remediile pentru neexecutare. în toate reglementările imaginabile într-un spaţiu juridic civilizat (am observat acest lucru cu ocazia prezentării în partea a Il-a a studiului), creditorul are dreptul de a alege între mijloacele (remediile) pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a obţine satisfacţie în cazul neexecutării. Alegerea sa, este limitată însă, sub un dublu aspect. în primul rând, remediile utilizate trebuie să fie prevăzute de lege sau cel puţin în acord cu spiritul ei. în al doilea rând, alegerea creditorului nu este complet discreţionară, ea putând fi cenzurată într-o anumită măsură de judecător sau chiar de textul legal.

întocmai ca şi în actuala reglementare, creditorul obligaţiei neexecutate are un drept de opţiune între mai multe remedii posibile. De această dată, există

însă o reglementare expresă. Conform art. 1516 NCC, creditorul are dreptul de a opta între a solicita executarea în natură, în mod exact şi la termen a obligaţiei, iar în cazul în care debitorul refuză să-şi execute obligaţiile, creditorul este îndreptăţit să opteze între executarea silită a obligaţiei, rezoluţiunea, rezilierea contractului sau reducerea prestaţiei sau să utilizeze orice alt mijloc pentru realizarea dreptului său.

41. Există o ierarhie a remediilor în noul cod? Care este locul rezoluţiunii în această ierarhie? In cod nu există o reglementare care să ne convingă direct că intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea o ierarhie a remediilor. Cu toate acestea, notorietatea principiului şi totodată, anumite reglementări particulare, ne conduc la ideea că noul cod privilegiază în mod direct executarea în natură a obligaţiilor şi de asemenea, că rezoluţiunea reprezintă o ultima ratio, astfel încât ea trebuie utilizată numai în mod excepţional. între altele, executarea în natură este privilegiată deoarece creditorul este obligat să acorde debitorului un termen de executare (ideea se desprinde cu limpezime atât din reglementarea punerii în întârziere - v., în special, art. 1521 şi urm. NCC), cât şi din reglementarea rezoluţiunii unilaterale care impune acordarea unui termen de executare (v. art. 1550 şi 1552 NCC). Mai mult, art. 1728 NCC, prevede posibilitatea debitorului de a executa obligaţia de plată a preţului unui imobil chiar după expirarea termenului contractual esenţial, dacă declaraţia de rezoluţiune nu a fost încă primită de cumpărător. Principiul este esenţialmente corect deoarece este de presupus că executarea în natură este cea mai în măsură să confere satisfacţie creditorului. Pe de altă parte, astfel cum se desprinde din prevederile art. 1551 alin. 1 NCC, creditorul are dreptul să invoce rezoluţiunea numai dacă neexecutarea are un caracter determinant - chestiune care poate fi verificată de judecător (în ipoteza rezoluţiunii judiciare) sau care poate fi apreciată de creditor (care poate alege rezoluţiunea unilaterală şi extrajudiciară, declarată pe riscul său). Una dintre urmările principiului este că rezoluţiunea reprezintă o soluţie limită, atunci când alte remedii nu duc la executare. Această urmare este adeverită de posibilitatea debitorului de a executa, chiar şi cu întârziere obligaţiile sale (v. prevederile privind oferta de executare chiar şi informă - v. art. 1524 NCC). De asemenea, concluzia este întărită în cazul rezoluţiunii unilaterale extrajudiciare de obligaţia creditorului, prealabilă invocării acestui remediu, de a-1 notifica pe debitor oferindu-i un termen de executare (v. în acest sens art. 1550 alin. 2 NCC - despre care presupunem că va fi introdus în textul codului prin art. 185 pct. 64 al Legii de punere în aplicare a Codului civil).

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Comentarii despre Rezoluţiunea şi rezilierea în noul Cod Civil

Nume 

Email

Anunţă-mă dacă apar comentarii noi

Comentează

ELENA 4.10.2015

o prezentare exhaustiva a problematicii,prin comparatii cu normele vechi cu sau cele din dreptul strain.
Cui multumim ? Se poate afla cine a scris materialul ?

Răspunde