Succesiunea statelor (U.R.S.S. și IUGOSLAVIA)

Dicționar juridic (DEX)

succesiunea statelor (U.R.S.S. și IUGOSLAVIA), aspecte privind evoluţia dreptului succesiunii statelor, din perspectiva dezmembrării U.R.S.S. și a Iugoslaviei - statul continuator şi statul succesor

Introducere

Succesiunea statelor apare definită în dreptul internaţional ca “înlocuirea unui stat cu altul cu privire la răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”. Este general admis că succesiunea statelor intervine atunci când are loc o modificare teritorială. în acest sens, modificarea teritorială este privită ca o condiţie a declanşării unui fenomen de succesiune a statelor, în condiţiile în care se consideră că o schimbare fundamentală în sistemul de guvernare nu este de natură să afecteze drepturile, obligaţiile şi răspunderea internaţională a statelor. Astfel, în situaţia unei schimbări fundamentale a formei de guvernământ, care însă nu afectează în nici un fel situaţia frontierelor, nu se poate vorbi despre succesiunea statelor, ci despre o continuitate a drepturilor şi obligaţiilor, o identitate a personalităţii juridice, datorită faptului că elementele fundamentale ale statului: teritoriul, populaţia, şi chiar suveranitatea (ceea ce se schimbă fiind modul de exercitare a acesteia şi nu titularul ei) rămân constante.

Regulile generale ale dreptului internaţional referitoare la succesiunea statelor, codificate în Convenţia de la Viena din 1978 cu privire la succesiunea statelor la tratate (în vigoare din 6 noiembrie 1996) şi în Convenţia de la Viena din 1983 cu privire la succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (nu a întrunit numărul de ratificări necesare pentru a intra în vigoare), îşi găsesc aplicarea în funcţie de două criterii esenţiale: obiectul succesiunii şi natura modificării teritoriale (registrul factual). Dacă în ceea ce priveşte obiectul succesiunii există convergenţă atât la nivelul doctrinei, cât şi la nivelul dreptului pozitiv, stabilindu-se corpuri de reguli distincte pentru succesiunea statelor la tratate şi organizaţii internaţionale (raporturile dintre statul succesor şi ordinea internaţională), la bunuri, arhive şi datorii (raporturile dintre statul succesor şi statul predecesor) şi pentru raporturile dintre statul succesor şi cetăţeni, distincţiile care se operează după criteriul naturii modificărilor teritoriale comportă anumite dezbateri.

Din acest punct de vedere, în doctrină se face referire la transfer de teritorii, reunirea mai multor state sub forma fuziunii sau absorbţiei, dezmembrare şi secesiune. O atenţie deosebită va fi acordată ultimelor forme de modificare teritorială şi asupra consecinţelor teoretice şi practice ale unor distincţii specifice operate în situaţiile dezmembrării unui stat.

în acest context, este necesar să precizăm de la început distincţia care se operează în doctrină între statul succesor şi statul continuator. Astfel, dacă în ipoteza unor schimbări fundamentale în forma de guvernământ continuitatea personalităţii juridice este evidentă, în ipoteza desprinderii unui teritoriu / unor teritorii din statul predecesor, apar, la nivel teoretic, două posibilităţi: a) unul dintre statele rezultate din procesul de dezmembrare să continue personalitatea juridică a statului predecesor, celelalte entităţi având calitatea de state succesoare sau b) inexistenţa unui stat continuator - situaţie în care toate statele rezultate din procesul de dezmembrare au calitatea de stat succesor. în general, este admis că în cazul succesiunii au loc schimbări fundamentale în statutul juridic şi în conţinutul drepturilor şi obligaţiilor entităţilor în cauză, în timp ce continuitatea presupune menţinerea personalităţii juridice şi a drepturilor şi obligaţiilor, cu excepţia unor modificări factuale, fără importanţă fundamentală. în sensul aceleiaşi distincţii se pronunţă şi profesorul James Crawford: „există o deosebire fundamentală între succesiune şi continuitate: adică între cazurile în care „acelaşi” stat continuă să existe, în ciuda schimbărilor în cadrul guvernului, teritoriului sau populaţiei, şi cazurile în care un stat înlocuieşte un altul în ceea ce priveşte un anumit teritoriu.”

în doctrină a fost subliniată în mod constant dificultatea determinării unor criterii de separare a “graniţei” între succesiune şi continuitate. Originea acestei dificultăţi constă în faptul că atât în cazul continuităţii, cât şi în cazul succesiunii, se produc modificări în cadrul elementelor fundamentale ale statului (teritoriu, populaţie, guvern). Astfel, unii autori consideră că succesiunea statelor presupune în mod inerent cel puţin o „continuitate de facto”. Din punct de vedere istoric, dreptul internaţional a adoptat soluţii bazate fie pe faptul succesiunii, fie pe faptul continuităţii, în situaţii sensibil asemănătoare.

Discuţia cu privire la importanţa clasificării unei situaţii drept “continuitate” sau “succesiune” a revenit în atenţie o dată cu dezmembrarea U.R.S.S. şi a Iugoslaviei, la începutul ultimului deceniu al secolului XX. Particularităţile comune ale cfelor două cazuri se regăsesc, în primul rând, în faptul că dezmembrarea nu s-a realizat în prezenţa unui acord (ca în cazul Cehoslovaciei, de exemplu) - în cazul Iugoslaviei acordul a intervenit la 10 ani de la dezmembrare - şi, în al doilea rând, în împrejurarea că atât Uniunea Sovietică, cât şi Iugoslavia, erau state federale. Astfel, în ambele cazuri exista premisa practică reală de ne afla în prezenţa unui „stat continuator”, dar existau şi elemente suficiente pentru a argumenta „dezmembrarea - dispariţia” celor două state federale.

Calificarea situaţiilor U.R.S.S. şi a Iugoslaviei drept „continuitate” sau „succesiune” prezintă o importanţă practică deosebită, în sensul stabilirii întinderii unor drepturi şi obligaţii ale entităţilor rezultate din aceste procese de fragmentare teritorială, în raport cu ceilalţi actori ai societăţii internaţionale. Astfel, în cazul în care se stabileşte continuitatea (în fapt, o ficţiune juridică a identităţii), consecinţa juridică este în mod necontestat menţinerea integralităţii drepturilor şi obligaţiilor statului „iniţial”, eventual cu unele adaptări specifice.

Dacă în cazul Iugoslaviei, chestiunea a fost clarificată prin semnarea Acordului privind problemele succesorale, semnat la Viena, la 29 iunie 2001, în cazul fostei U.R.S.S. nu s-a ajuns la un acord între fostele state componente ale Uniunii. Pentru acest motiv, va fi necesară o examinare detaliată a circumstanţelor anterioare şi ulterioare disoluţiunii U.R.S.S., legate atât de acordurile intervenite între statele succesoare, cât şi de deciziile unilaterale ale Federaţiei Ruse şi de atitudinea comunităţii internaţionale.

Astfel, în cele ce urmează vom încerca să prezentăm: dreptul clasic în materie de succesiune şi modul în care se reflectă la nivelul acestuia distincţia „continuitate” -„succesiune”, vom încerca realizarea distincţiei în cele două cazuri: U.R.S.S. şi Iugoslavia şi vom pune în lumină consecinţele juridice care decurg din aceste distincţii.

I. Regulile dreptului internaţional referitoare la succesiune şi distincţia „continuitate - succesiune”.

Trebuie să precizăm de la început faptul că dreptul succesiunii statelor este considerat un „drept special”, fiecare situaţie de succesiune fiind diferită. Este posibil ca acest drept să se concretizeze într-un acord între statele succesoare, sau între acestea şi statul predecesor. Totuşi, chiar şi în lipsa unui astfel de acord, există anumite principii reguli aplicabile la modul general tuturor situaţiilor de succesiune.

Dreptul internaţional referitor la succesiunea statelor se cristalizează în reguli de natură cutumiară şi convenţională. Cele două convenţii elaborate de Comisia de Drept Internaţional (din care numai Convenţia de la Viena din 1978 cu privire la succesiunea statelor la tratate a intrat în vigoare) codifică, pe de o parte, reguli deja existente dar creează şi noi norme convenţionale de drept internaţional. Din această perspectivă, este necesară stabilirea principiilor care guvernează dreptul succesiunii statelor, şi a normelor celor două Convenţii cărora le este recunoscut un caracter cutumiar. De asemenea, va fi necesară punerea în evidenţă a relaţiei dintre dispoziţiile celor două Convenţii şi distincţia care va trebui operată între „succesiune” şi „continuitate”.

1.1. Principii

Unul din principiile recunoscute a se aplica în cazul succesiunii statelor este suveranitatea statului succesor. Astfel, suveranitatea statului succesor nu provine din suveranitatea statului predecesor, ci din întrunirea trăsăturilor caracteristice unui stat şi din dreptul internaţional. Prin urmare, nu are loc un transfer de suveranitate, ci o substituire de suveranitate. Astfel, în situaţia unei succesiuni de state, suntem în prezenţa „sfârşitului unei suveranităţi” şi a „creării altei suveranităţi”. Este general admis faptul că statul succesor are o personalitate juridică proprie, exercitând plenitudinea competenţelor asupra teritoriului în calitate de stat suveran şi independent.

Totuşi, în planul teoriei dreptului, noţiunea de succesiune ar putea apărea ca incompatibilă cu cea de suveranitate. Astfel, ar apărea ca imposibil ca „noua suveranitate”, cea a statului succesor, să apară grevată de unele obligaţii juridice a statului predecesor. Astfel, o aplicare absolută ar principiului suveranităţii - ce presupune înlăturarea ordinii juridice a predecesorului şi introducerea unei noi ordini juridice - ar fi de natură să creeze o „tabula rasa”, un vid juridic în statul succesor. Această soluţie ar crea mari dificultăţi în practică, motiv pentru care se acceptă faptul că este necesară atenuarea într-o anumită proporţie a acestui principiu.

Trebuie să menţionăm totuşi că problema aplicării principiului suveranităţii nu se pune atunci când suntem în situaţia unui stat continuator. Statul continuator este „identic” statului predecesor (chiar dacă la nivelul elementelor fundamentale ale statului intervin anumite modificări), termenul de continuitate fiind de fapt o ficţiune juridică. Prin urmare, în situaţia unei continuităţi de state, ne vom afla şi în prezenţa unei continuităţi a suveranităţii.

Datorită dificultăţilor pe care le presupune aplicarea principiului suveranităţii, doctrina a propus completarea acestuia cu principiul coerenţei. Aşa cum se afirma mai sus noul stat îşi afirmă propria suveranitate în dreptul internaţional. însă nu este mai puţin adevărat că noul subiect de drept internaţional va fi obligat să respecte regulile cutumiare ale dreptului internaţional, inclusiv cele referitoare ia succesiunea statelor. Astfel, Wilfred Jenks afirma că „Este admis în mod general că un nou stat este obligat să respecte regulile existente ale dreptului internaţional cutumiar. Dar un nou stat va fi considerat liber de orice obligaţie internaţională de natură convenţională.” Astfel, regulile dreptului cutumiar sunt cele care impun statului succesor anumite drepturi şi obligaţii care sunt nu cele ale statului predecesor, dar au un conţinut identic cu acestea. Totuşi, este necesară precizarea faptului că nu este vorba despre o succesiune la normele cutumiare, acestea fiind reguli rezultate din practica internaţională a statelor, cu aplicabilitate generală faţă de subiectele dreptului internaţional.

Astfel, statul succesor va prelua anumite drepturi şi obligaţii ale statului predecesor prin două modalităţi: fie în temeiul unui acord de succesiune încheiat cu statul predecesor, fie în baza dreptului cutumiar. Deşi unii autori au acreditat ideea unei „succesiuni universale”, semnificând preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor statului predecesor, o astfel de abordare ar nega însăşi esenţa suveranităţii statului succesor.

Un al treilea principiu al dreptului succesiunii statului ar fi principiul realităţii. în conformitate cu acesta, este necesară identificarea unui echilibru între aplicarea de plano a principiului suveranităţii, realizându-se o „tabula rasa” în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile statului succesor şi preluarea totalităţii drepturilor şi obligaţiilor statului predecesor, echilibru care ar corespunde interesului statului succesor şi scopurilor legitime rezultate din practica generală cutumiară a societăţii internaţionale.

Astfel, în ciuda rupturii existente la nivelul personalităţii juridice şi la nivelul suveranităţii statului succesor în raport cu statul predecesor, dreptul internaţional impune o anumită continuitate (în sensul preluării unor drepturi şi obligaţii cu acelaşi conţinut cu cele ale statului predecesor). Această preluare a unor drepturi şi obligaţii nu trebuie interpretată ca o atingere adusă suveranităţii statului succesor, ci ca o necesitate impusă de dreptul internaţional, ca o consecinţă a calităţii noului stat de membru al comunităţii internaţionale.

I. 2. Reguli convenţionale şi cutumiare aplicabile în cazul succesiunii statelor

Un prim aspect care trebuie reţinut este acela că regulile înscrise în Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate şi în Convenţia asupra succesiunii statelor la bunuri, arhive şi datorii nu au o aplicabilitate universală. în primul rând, numai Convenţia din 1978 asupra succesiunii statelor la tratate a intrat în vigoare la 6 noiembrie 1996, urmare a depunerii celui de-al cincisprezecelea instrument de ratificare sau aderare (este de notat faptul că, în momentul dezmembrării U.R.S.S. şi a Iugoslaviei, convenţia nu avea încă valoare obligatorie). în al doilea rând, regulile înscrise în cele două convenţii au caracter supletiv, aplicându-se numai în lipsa unui acord între statele succesoare/ între statele succesoare şi statul predecesor. în al treilea rând, este necesar să precizăm că nu toate

regulile conţinute de cele două convenţii codifică norme cutumiare existente, motiv pentru care li s-ar putea recunoaşte o valoarea obligatorie. Prin urmare, va fi necesară examinarea acelor norme care sunt recunoscute a avea caracter cutumiar.

în ceea ce priveşte Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate, aceasta a reţinut trei ipoteze în funcţie de criteriul naturii modificării teritoriale: succesiunea referitoare la o parte a teritoriului, succesiunea privind noile state independente şi succesiunea privind unificarea şi separarea unor state.

Sintetizând prevederile Convenţiei de la Viena din 1978, precizăm următoarele aspecte referitoare la regulile în materie de succesiune a statelor la tratate:

- în ipoteza transferului unui teritoriu regula aplicabilă este aceea a modificării limitelor teritoriale asupra cărora se aplică un tratat (articolul 15);

- în ceea ce priveşte apariţia unui nou stat independent, născut în urma procesului de decolonizare, principiul reţinut de Convenţie este acela al libertăţii noului stat de a alege menţinerea sau încetarea tratatelor statului predecesor (art. 16-30) - statul succesor încheind acorduri de devoluţiune cu statul predecesor. Menţionăm că, în cazul tratatelor bilaterale sau al celor multilaterale închise, este necesar consimţământul statelor părţi pentru menţinerea tratatului respectiv, simpla voinţă a statului succesor, exprimată în acordurile de devoluţiune neputând să producă efecte faţă de terţi.

- o altă ipoteză reţinută de Convenţie este aceea a separării şi dezmembrării unui stat, în care s-a dat curs principiului continuităţii, (art. 31-35): „menţinerea de către statul succesor a tratatelor care legau statul predecesor cu privire la ansamblul teritoriului său”. Ceea ce este util de subliniat, legat de cazurile de succesiune ale U.R.S.S. şi Iugoslavia, este că ipoteza „separării” reţinută de Convenţie au face distincţie între situaţia în care statul predecesor subzistă şi cea în care toate statele rezultate au calitatea de state succesoare.

Interpretările care a putea fi date acestei idei ar fi două: pe de o parte, s-ar putea argumenta că regula impune transmiterea tratatelor în toate situaţiile, inclusiv către „statul continuator" fără a prezenta importanţă calitatea acestuia de succesor sau continuator; pe de altă parte, s-ar putea susţine faptul că dispoziţiile Convenţiei se aplică numai în situaţii de succesiune -caz în care noul stat are o altă personalitate juridică în dreptul internaţional. In caz de continuitate, menţinerea tratatelor este o consecinţă normală a menţinerii existenţei statului, şi nu un efect al Convenţiei. Considerăm că interpretarea corectă ar fi a doua, datorită faptului că regulile Convenţiei de la Viena din 1978 au caracter supletiv, şi nu s-ar putea susţine că în cazul unei continuităţi a personalităţii juridice, regula menpnerii tratatelor ar avea caracter supletiv, baza ei juridică fiind însuşi principiul pacta sunt servanda.

în doctrină se consideră că unele dintre regulile Convenţiei de la Viena din 1978 au dobândit caracter cutumiar. Astfel, se consideră că reprezintă reguli cutumiare menţinerea tratatelor obiective, efectului relativ al acordurilor de devoluţiune, absenţa efectului reglementării unilaterale a statului succesor - decurgând din însăşi natura consensuală a dreptului internaţional, regula cutumiară a variabilităţii limitelor teritoriale ale tratatelor în cazul unui transfer de teritorii.

în ceea ce priveşte Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor la bunuri, arhive şi datorii, numai cinci state şi-au exprimat consimţământul cu privire la acest document, numărul minim de ratificări pentru intrarea în vigoare fiind 15. Ca şi în cazul tratatelor, regulile referitoare la succesiunea la bunuri, arhive şi datorii sunt aplicabile în funcţie de criteriul naturii modificării

teritoriale în cauză. Totuşi, dacă în Convenţia din 1978 sunt avute în vedere trei tipuri de modificări teritoriale, noua Convenţie introduce cinci astfel de cazuri: transferul unei părţi a teritoriului, crearea unui stat independent, unificarea de teritorii, separarea unui teritoriu şi dezmembrarea unui stat. Este de remarcat faptul că realizează distincţia între separarea unui teritoriu şi dezmembrarea unui stat, prima situaţie presupunând continuitatea personalităţii juridice a statului predecesor, iar a doua implicând calitatea de „succesor" a tuturor statelor rezultate din procesul de dezmembrare.

Prezentăm succint esenţa regulilor prevăzute de Convenţie, urmând a identifica acele dispoziţii care sunt recunoscute a avea caracter cutumiar:

- în cazul transferului unui teritoriu, este aplicabil principiul apartenenţei teritoriale în ceea ce priveşte bunurile (statul succesor dobândeşte imobilele situate pe teritoriul transferat şi mobilele afectate acestui teritoriu) şi principiul repartiţiei echitabile în ceea ce priveşte datoriile;

- în cazul creării unui nou stat independent, principiile aplicabile sunt apartenenţa teritorială în ceea ce priveşte bunurile şi suveranitatea deplină (principiul tabula rasa) în ceea ce priveşte datoriile. Referitor la bunuri, Convenţia adaugă regula transmiterii către statul succesor a bunurilor care au aparţinut acelui teritoriu şi au devenit proprietatea predecesorului în timpul perioadei de dependenţă şi a acelor bunuri la a căror formare teritoriul respectiv a contribuit;

- unificarea de state presupune transferul în integralitate a bunurilor către statul succesor;

- în ceea ce priveşte separarea unui teritoriu (secesiune) regulile aplicabile decurg din principiul apartenenţei teritoriale (bunurile imobile şi mobilele afectate teritoriului) principiul repartiţiei echitabile (în ceea ce priveşte datoriile şi celelalte bunuri mobile) şi principiul continuităţii statului predecesor (în ceea ce priveşte menţinerea proprietăţii acestuia asupra bunurilor situate în afara teritoriului predecesorului);

- în cazul dezmembrării unui stat, primesc aplicare principiile apartenenţei teritoriale (bunurile imobile şi bunurile mobile afectate teritoriului) şi principiul repartiţiei echitabile (datorii, bunurile imobile situate în afara teritoriului, cât şi celelalte bunuri mobile);

Se observă că diferenţa de regim juridic între secesiune şi dezmembrare se referă numai la statutul bunurilor imobile situate în afara teritoriului statului predecesor. Deşi doctrina nu admite în totalitate caracterul cutumiar al acestei norme, se va putea observa în cele ce urmează voinţa Federatiei Ruse de a da aplicare acestei reguli, din perspectiva stabilirii continuităpi personalită ţii sale juridice cu fosta U.R.S.S.

O importantă parte a doctrinei recunoaşte însă valoarea cutumiară a anumitor reguli referitoare la succesiunea la bunuri, arhive şi datorii. Printre aceste reguli s-ar situa: transmiterea imobilelor situate pe teritoriul în cauză şi a mobilelor afectate acestui teritoriu, repartiţia echitabilă a datoriilor şi bunurilor situate în afara teritoriului, regula cutumiară a transferului datoriilor localizate.

I. 3. Reflectarea în reglementarea convenţională a distincţiei succesiune - continuitate

Deşi nu se menţionează explicit distincţia dintre succesiune şi continuitate a personalităţii juridice, anumite consideraţii pot fi făcute pe marginea reflectării acesteia în reglementarea celor două convenţii. Astfel, unele dintre modificările teritoriale reglementate de cele două Convenţii presupun automat continuitatea personalităţii juridice a statului predecesor.

Astfel, în cazul transferului de teritorii şi al constituirii unui nou stat independent, apare ca evident faptul că statul predecesor îşi menţine existenţa, subiectul de drept internaţional rezultat fiind „identic” statului predecesor.

Ipoteza unificării nu este reglementată de Convenţii, în sensul că poate figura sub forma absorbţiei - caz în care personalitatea juridică a unuia dintre statele care se unesc continuă (cazul Germaniei) - sau a fuziunii - caz în care statele predecesoare încetează a mai exista (cazul Yemenului). în cazul unificării de state, această distincţie este soluţionată de Tratatul prin care statele consimt la unificarea teritoriilor, problema căpătând astfel o rezolvare relativ simplă.

Chestiunea cea mai sensibilă este reprezentată de inexistenţa unei reglementări a distincţiei dintre secesiune şi dezmembrare. Deşi Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor la bunuri, arhive şi datorii expune reguli diferite pentru aceste două situaţii (după cum precizam mai sus, singura diferenţă constă în regimul imobilelor situate în afara teritoriului), nu există o reglementare a aspectului dacă o anumită modificare teritorială reprezintă un caz de secesiune sau dezmembrare, mai ales în situaţia în care între statele rezultate din respectiva modificare teritorială nu cad de acord asupra acestui lucru: unul dintre statele „succesoare” reclamă calitatea de continuator al personalităţii juridice a predecesorului, celelalte state succesoare nefiind de acord cu această poziţie.

S-a pus problema, în doctrină, dacă un stat rezultat dintr-un proces de modificare teritorială (o „dezmembrare” din care să rezulte mai multe state, dintre care unul „reclamă” calitatea de continuator) poate avea calitatea de continuator îr\ anumite domenii şi de succesor în alte domenii. Unii autori consideră că această „întrepătrundere” este posibilă: „identitatea sau continuitatea poate fi acceptată de comunitatea internaţională în ceea ce priveşte anumite probleme specifice în timp ce poate fi refuzată în altele. Este evident însă că reducerea conceptului de «identitate» la cel de «identitate parţială» dă naştere unui complex de probleme teoretice şi practice” . Pe de altă parte, însă, au fost exprimate opinii ferme în sensul imposibilităţii coexistenţei calităţii de stat succesor cu a celei de stat continuator. în acest sens, într-o scrisoare adresată Secretarului General al O.N.U. la 7 februarie 1994, Ambasadorul Sloveniei pe lângă această organizaţie, Danilo Turk, afirma că: „Un stat nu poate înceta să existe pentru anumite scopuri şi continua pentru altele”. A doua soluţie apare a fi în conformitate cu principiul suveranităţii şi cu noţiunea de succesiune prevăzută de cele două Convenţii şi general acceptată de dreptul internaţional. Datorită faptului că „succesiunea reprezintă înlocuirea unui stat cu altul cu privire la răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu” şi în condiţiile în care succesiunea comportă încetarea exercitării suveranităţii statului predecesor şi exercitarea noii suveranităţi, a statului succesor,

nu ar apărea „normal” faptul că un stat exercită suveranitatea sa în anumite privthţe şi o altă suveranitate în alte privinţe.

Sintetizând o scurtă concluzie, putem afirma că regulile dreptului internaţional nu stabilesc criterii pentru a determina dacă o modificare teritorială reprezintă o „dezmembrare” sau „secesiune”, în lipsa unui acord între părţi. Considerăm că importanţa practică a stabilirii acestei distincţii nu se reduce numai la statutul juridic al bunurilor imobile situate în afara teritoriului predecesorului (articolele 17, 30 şi 40 din Convenţia din 1983). Importanţa acestei distincţii este determinată, în principal, de stabilirea unei continuităţi automate în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile născute din tratatele internaţionale la care statul "predecesor” era parte şi în domeniul participării la organizaţiile internaţionale.

II. Succesiunile U.R.S.S. şi a Iugoslaviei. Calificarea modificărilor teritoriale

în condiţiile în care statele care au rezultat din procesul disoluţiunii U.R.S.S. şi a Iugoslaviei nu au ajuns la un consens în ceea ce priveşte calitatea unuia dintre acestea de continuator al personalităţii juridice a statului predecesor (în cazul Iugoslaviei, consensul a intervenit la aproape 10 ani de la data succesiunii, o dată cu semnarea Acordului privind problemele succesorale, la Viena, la 29 iunie 2001), vom analiza, în continuare, toate circumstanţele de natură obiectivă şi subiectivă (afirmarea voinţei statului continuator şi recunoaşterea din partea celorlalte state) care pot conduce la o soluţie.

11.1. Cazul U.R.S.S.

A) Elemente de fapt - procesul destrămării Uniunii

în condiţiile în care începând din 1989, unele republici unionale, începând cu statele baltice, şi-au declarat independenţa (în noiembrie 1989 Lituania a decis organizarea unui referendum asupra părăsirii Uniunii), guvernul central sovietic a determinat negocieri referitoare la încheierea unui nou Tratat al Uniunii, care l-ar fi înlocuit pe cel din 1922. Semnarea tratatului era prevăzută pentru 20 august 1991. Puciul de la Moscova, din 19 august, a împiedicat însă acest eveniment. în contextul încercării de a înlătura autorii loviturii de stat, preşedintele R.S.F.S. Ruse, B. Elţin, şi-a subordonat organele puterii executive ale Uniunii aflate pe teritoriul R.S.F.S.R. După eşecul puciului, ministerele R.S.F.S.R. au absorbit organele Uniunii, organizarea puterilor în stat fiind substanţial modificată.

De asemenea, până la sfârşitul anului 1991 toate republicile unionale şi-au declarat independenţa, excepţie făcând R.S.F.S. Rusă.

Urmare a acestui fapt, la 8 decembrie 1991, preşedinţii R.S.F.S. Rusă, Belarus şi Ucrainei se întâlnesc la Minsk şi constată că „U.R.S.S. a încetat să existe ca subiect de drept internaţional şi realitate geopolitică'. Se formează Comunitatea Statelor Independente.

S-a pus problema, în doctrină, dacă această constatare a faptului că „U.R.S.S. a încetat să existe" nu şterge posibilitatea ca Rusia să se declare continuator al acestui subiect de drept internaţional. Astfel, unii autori afirmă faptul că „a avea o continuitate după o dezmembrare reprezintă «ceva suspect» din punct de vedere juridic”. în opinia altora, Rusia a „reînviat,

printr-o ficţiune juridică de continuitate, personalitatea fostei U.R.S.S. în realitate, pentru Rusia, Uniunea Sovietică a încetat să existe chiar în momentul afirmării continuităţii sale, fără a se pune problema unei ficţiuni juridice de continuitate.

La scurt timp după reuniunea de la Minsk, la 21 decembrie 1991 a fost adoptată declaraţia de la Alma-Ata, de către toate statele foste membre ale Uniunii Sovietice, cu excepţia statelor baltice şi a Georgiei. Declaraţia de la Alma-Ata reprezintă primul document în care statele membre ale C.S.I. afirmă calitatea de continuator al Rusiei faţă de U.R.S.S. Astfel, deşi în Declaraţie se afirmă numai că „statele C.S.I. sunt favorabile faptului ca Rusia să continue Uniunea Sovietică în calitatea de membru al Naţiunilor Unite, inclusiv de membru permanent în Consiliul de Securitate şi în alte organizaţii internaţionale”, afirmaţia nu trebuie redusă la continuitatea la organizaţiile internaţionale, în condiţiile în care este recunoscut caracterul indivizibil al personalităţii juridic internaţionale.

B) Factori care determină calitatea Federaţiei Ruse de stat continuator al U.R.S.S.

i) Factori obiectivi

Pentru stabilirea calităţii de stat continuator al U.R.S.S. este necesară analizarea unui număr de factori obiectivi şi subiectivi. Astfel, vor fi luate în considerare, pe de o parte, elemente de natură concretă care ţin de constituirea statului predecesor şi al celui care îl înlocuieşte şi, pe de altă parte, intenţia Federaţiei Ruse de a se declara continuator al personalităţii juridice a U.R.S.S. şi recunoaşterea acestei calităţi din partea comunităţii internaţionale şi din partea celorlalte state succesoare.

în ceea ce priveşte factorii obiectivi, unii autori sunt de părere că ceea ce trebuie luat în considerare ar fi „matricea fundamentală’ a statului, constituită din elementele esenţiale ale acestuia. Astfel, se afirmă că persistenţa acestei matrici în ciuda diferitelor schimbări la nivel teritorial ar determina calitatea de stat continuator. De exemplu, în opinia lui W.E. Hali, un stat îşi menţine personalitatea juridică internaţională când păstrează „o fracţiune din teritoriu care poate fi considerată ca o parte esenţială, rezultată din faptul păstrării capitalei şi a fundamentului teritorial originar”. în acelaşi sens, Oscar Schachter consideră că personalitatea juridică a statului va dispărea dacă acesta „pierde anumite porţiuni esenţiale din teritoriul său, cum ar fi sediul guvernului sau fundamentul teritorial originar”. De asemenea, Erik Castren exprima o opinie în sensul că „un indiciu important al menţinerii personalităţii juridice a unui stat este determinat de faptul că partea sa centrală sau capitala împreună cu regiunile înconjurătoare, alături de alte regiuni cu valoare istorică ce constituie fundamentul statului rămân intacte”.

Analizând cazul Federaţiei Ruse, conform acestei opinii ar fi evident că acest stat ar menţine „fundamentul” teritorial al fostei U.R.S.S., capitala acesteia, principalele bunuri materiale şi principalele valori spirituale, ceea ce ar îndreptăţi-o la calitatea de continuator al fostei U.R.S.S.

Alţi autori iau în considerare un fascicul de factori care ar urma să fie supuşi analizei pentru determinarea calităţii de stat continuator/stat succesor, fără a se apleca asupra unui „fundament” al statului. Totuşi, se va observa că aceşti factori sunt strâns legaţi de elementele fundamentale ale statului: teritoriu, populaţie şi guvern.

Astfel, s-a afirmat că un prim factor ar fi constituit de raportul teritorial dintre statul predecesor şi statul succesor. S-a admis că atunci când un stat predecesor şi statul succesor care îl înlocuieşte au în comun un procent suficient de ridicat din teritoriu, cel din urmă va putea fi considerat stat continuator. Se susţine, în acelaşi timp şi teza conform căreia modificarea teritorială nu afectează, în sine, calitatea de continuator, chiar în ipoteza în care aceasta ar fi semnificativă, în acest sens, James Crawford afirma că: „acquisition or loss of territory does not per se affect the continuity of the State and this may be so even when the territory acquired or lost is substantiaily greater in area than the original or remaining state territory.’

în ceea ce priveşte Federaţia Rusă, s-a afirmat în mod consecvent că „unul din factorii importanţi ai identităţii este reprezentat de dimensiunile teritoriale ale Rusiei în raport cu U.R.S.S.”, în condiţiile în care cei 17.075.000 km ai Federaţiei Ruse, raportat la cei 22.400.000 km ai U.R.S.S. reprezintă un procent aproximativ de 76%.

Consideraţii identice pot fi făcute în ceea ce priveşte un al doilea factor, populaţia. Astfel, în susţinerea continuităţii juridice a U.R.S.S. prin Federaţia Rusă, s-a invocat faptul că aceasta din urmă a preluat o populaţie de 148. milioane de locuitori din cei 288,7 milioane ai U.R.S.S., ceea ce reprezintă un procent de 51%. Tot în cadrul elementului populaţie, unii autori susţin că “identitatea unui stat în dreptul internaţional ar fi determinată de permanenţa poporului său si menţinerea individualităţii sale etnico-istorice. poporul constituind «persoana reală» a statului”.

Sintetizând consideraţiile referitoare la factorii obiectivi ai determinării calităţii Federaţiei Ruse de succesor/continuator al personalităţii juridice a U.R.S.S., putem cita un extract al unui articol de Martti Koskenimmi şi Marja Letho, în care autorii afirmă că: “Este clar că Rusia a format coloana vertebrală a U.R.S.S. Rusia numără 147,7 milioane de locuitori (51%), deţine 17,1 milioane de kilometri pătraţi (adică 76,3%), produsul său naţional reprezintă 60% din cel al U.R.S.S. (92% din producţia de petrol şi 74% din producţia de gaz), proporţia veniturilor rezultate din exporturi este de 80% din totalul exporturilor U.R.S.S. In alţi termeni, fundamentul comunităţii umane reprezentate de U.R.S.S. a supravieţuit în Federaţia Rusă.”

ii) Factori subiectivi. Recunoaşterea

în primul rând, este necesar să precizăm că o serie de fapte sunt de natură a proba o intenţie a Federaţiei Ruse de a se afirma ca şi continuator al personalităţii juridice a U.R.S.S. După cum vom arăta, această voinţă unilaterală nu produce efecte atât timp cât nu beneficiază de recunoaştere din partea celorlalte state succesoare şi din partea comunităţii internaţionale. Totuşi, în sprijinul afirmării voinţei Federaţiei Ruse de a se afirma în calitate de continuator

al U.R.S.S. putem menţiona: preluarea instituţiilor Uniunii de către cele ale R.S.F.S.R. cu ocazia puciului din 19 august 1991, faptul nedeclarării independenţei, notificările de continuitate transmise organizaţiilor internaţionale, formulate în termeni generici (“Federaţia Rusă continuă să exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste izvorâte din tratate internaţionale”), propunerea Federaţiei Ruse adresată tuturor statelor rezultate în urma dezmembrării U.R.S.S. de a încheia Acorduri “variantă zero” prin care totalitatea creanţelor şi datoriilor U.R.S.S. erau preluate de Federaţia Rusă - propunerea reflectată şi în inserarea în Tratatul privind succesiunea cu privire la datoria de stat externă şi bunurile Uniunii Sovieitice, semnat la 4 decembrie 1991 de Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, Armenia, Kirghistan, Tadjikistan şi Georgia a posibilităţii încheierii de acorduri subsecvente între statele părţi prin care s-ar putea ceda în tot sau în parte creanţele şi datoriile dobândite de la fosta U.R.S.S., emiterea, la data de 13 ianuarie 1992 a Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse privind Vneshekonombank - VEB - Banca de Comerţ Exterior a U.R.S.S., care gestiona plata datoriilor fostei U.R.S.S. către creditori state străine, prin care VEB era declarată ca fiind supusă legislaţiei Federaţiei Ruse şi subordonată Băncii Centrale Ruse, declaraţia preşedintelui Boris Elţîn din 30 decembrie 1991, prin care Rusia îşi afirma “dreptul la preluarea integrală a proprietăţilor aparţinând Guvernului fostei U.R.S.S.”, Decretul Preşedintelui Boris Elţîn nr. 201 din 08.02.1993, “Despre proprietăţile de stat ale fostei U.R.S.S. peste graniţe”, se stipula că “Federaţia Rusă a preluat asupra sa dreptul asupra bunurilor mobiliare şi imobiliare ale fostei U.R.S.S., aflate în străinătate, şi, de asemenea, asumarea tuturor datoriilor legate de folosirea acestor proprietăţi”. Deşi toate aceste exemple se referă la domenii deosebit de variate (care vor fi, ulterior, examinate în ceea ce priveşte efectele stabilirii continuităţii între Federaţia Rusă şi U.R.S.S.), elementul lor comun este reprezentat de afirmarea voinţei Federaţiei Ruse de a se manifesta, în toate aceste domenii, ca un stat identic în ceea ce priveşte personalitatea juridică fostei Uniuni Sovietice.

Importanţa factorilor subiectivi în ceea ce priveşte afirmarea calităţii de succesor sau continuator al unui stat este determinată de faptul că un stat “este” continuator sau succesor în măsura în care această situaţie produce efecte juridice. întrucât aceste efecte juridice sunt recunoscute, în principal, în raport cu alte state, o relevanţă deosebită va fi reprezentată de faptul că statele califică o anumită situaţie concretă drept continuitate sau succesiune. Astfel, rezultă că, în final, un stat este continuator sau succesor în funcţie şi de ceea ce comunitatea internaţională „vrea” ca acesta să fie, elementele obiective prezentate mai sus servind doar ca argumente pentru argumentarea unei opinii.

în ceea ce priveşte situaţia fostei U.R.S.S., un rol important l-a avut recunoaşterea caracterului de continuator al Federaţiei Ruse de către majoritatea covârşitoare a statelor rezultate din procesul de dezmembrare a U.R.S.S. Unii autori consideră chiar că opţiunea asupra calităţii de succesor / continuator depinde de voinţa iniţiatorilor procesului de reorganizare a puterii pe teritoriul fostului stat federal, această opţiune fiind opozabilă statelor terţe. După cum am arătat mai sus, prin Acordul de la Minsk din 8 decembrie 1991 şi, ulterior, prin Acordul de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991, opt dintre statele succesoare, cărora li s-a alăturat apoi Georgia, au recunoscut calitatea Rusiei de continuatoare a Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte organizaţiile internaţionale şi în special locul de membru permanent în Consiliul de Securitate. După cum am afirmat, în momentul iniţial statele

succesoare şi-au exprimat voinţa în sensul continuităţii personalităţii juridice numai în ceea ce priveşte locul în Consiliul de Securitate. Totuşi, ulterior, această „recunoaştere” se va extinde asupra tuturor domeniilor (continuitatea la tratate, continuitatea la bunuri, arhive şi datorii), chiar dacă unele state - mai exact Ucraina - au contestat această calitate de continuator în celelalte domenii decât O.N.U.

în ceea ce priveşte recunoaşterea din partea celorlalte state succesoare, s-au exprimat şi opinii în sensul că voinţa statelor rezultate în urma procesului succesoral nu ar putea fi opozabilă societăţii internaţionale (în temeiul principiului relativităţii actelor juridice). Totuşi, în ceea ce priveşte Federaţia Rusă, se constată că nu numai statele succesoare, ci şi majoritatea statelor din comunitatea internaţională au exprimat opinii în sensul menţinerii personalităţii juridice a U.R.S.S. prin Federaţia Rusă. Trebuie să precizăm faptul că nu este vorba de o recunoaştere în sensul în care acest termen este definit în dreptul internaţional: în cazul Federaţiei Ruse nu a fost nevoie de recunoaştere, deoarece aceasta operează numai în cazul unor entităţi noi create. Dacă celorlalte state succesoare, comunitatea internaţională le-a recunoscut independenţa, Rusia nu a beneficiat de recunoaştere, ci de notificări prin care se făcea cunoscută inutilitatea recunoaşterii, determinată de faptul continuităţii. în acest sens, ministrul afacerilor externe al Franţei afirma la 25 decembrie 1991 că “trebuie tratat distinct cazul Federaţiei Ruse, care este «moştenitoarea» în dreptul internaţional a fostei Uniuni. Ea va ocupa locul de membru permanent în Consiliul de Securitate. Ea preia toată reţeaua diplomatică a fostei Uniuni: prin urmare este continuatoarea Uniunii în dreptul internaţional şi această situaţie nu impune necesitatea unei recunoaşteri particulare. Pur şi simplu, ambasadorul nostru la Moscova va fi acreditat de acum în Rusia, în loc de Uniunea Sovietică.” De asemenea_: Belgia transmitea Federaţiei Ruse la 27 decembrie 1991 o Notă verbală prin care afirma că “Regatul Belgiei a luat act de diversele declaraţii din ultimele zile ale preşedintelui U.R.S.S., Mihail Gorbaciov şi ale preşedintelui Rusiei, Boris Elţîn, care conduc la ideea că Rusia substituie U.R.S.S. şi că Rusia continuă să exercite drepturile şi obligaţiile acesteia în raport cu teritoriul său; dat fiind că, în acest fel, Rusia este statul continuator al U.R.S.S., nu este necesară recunoaşterea Rusiei ca stat suveran şi independent; un act formal de recunoaştere nu apare astfel ca necesar; în consecinţă, relaţiile diplomatice pe care Belgia le întreţinea cu U.R.S.S. vor fi menţinute în raport cu Federaţia Rusă”. Marea Britanie, la rândul său, a făcut cunoscut Federaţiei Ruse, în ianuarie 1992, că “acceptă Federaţia Rusă în calitate de continuator al Uniunii Sovietice”. Un an mai târziu, Foreign Office a notificat mai detaliat punctul său de vedere, distingând situaţia Rusiei de cea a celorlalte state: “Un stat «succesor» reprezintă un stat care se substituie altuia în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile. Federaţia Rusă păstrează personalitatea juridică a fostei Uniuni Sovietice şi nu este un stat succesor în sensul indicat. Celelalte foste republici sovietice au calitatea de state succesoare”. Menţinerea legăturilor juridice este ilustrată, de asemenea, şi de Declaraţia ruso-germană, adoptată la 21 noiembrie 1991 (deci, chiar cu o lună înaintea confirmării oficiale a dezmembrării U.R.S.S.) cu ocazia vizitei la Bonn a preşedintelui Boris Elţîn: “Cele două părţi sunt de acord ca tratatele existente între Republica Federală Germania şi U.R.S.S. se vor aplica în virtutea noilor competenţe constituţionale ale R.S.F.S.R. în relaţia dintre Germania şi Rusia.”

C) Situaţii speciale de continuitate a personalităţii juridice: Statele baltice, Ucraina, Belarus

Situaţia specială a statelor baltice este determinată de condiţiile istorico-politice în care acestea au devenit partea a U.R.S.S. Obţinând independenţa în 1918, independenţă recunoscută de Rusia prin Tratatul de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918 şi prin tratatele de pace din 1920, aceste state au fost anexate de Uniunea Sovietică în 1940, ca o consecinţă a Pactului Ribbentrop-Molotov din 13 august 1939.

Poziţia statelor baltice este că apartenenţa lor la U.R.S.S. a reprezentat numai o situaţie de facto. De jure, teritoriul statelor baltice nu a făcut parte niciodată din teritoriul U.R.S.S., în condiţiile în care actul anexării este lovit de nulitate absolută, rezultată din încălcarea unei norme imperative de drept internaţional. Fundamentul juridic al acestei poziţii se regăseşte în doctrina Stimson, potrivit căreia anexarea unui teritoriu efectuată cu încălcarea obligaţiei nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa nu poate fi recunoscută în dreptul internaţional. Această teză a fost susţinută şi de faptul că anexarea statelor baltice la Uniunea Sovietică, motivată de sovietici prin teoria actului voluntar, nu fusese recunoscută de cvasi-majoritatea comunităţii internaţionale.

Pe baza acestei abordări, statele baltice sunt considerate a fi continuatoare ale personalităţii juridice a entităţilor corespunzătoare de dinainte de 1940. Se apreciază că aceste state nu au încetat niciodată să existe, exercitarea efectivă a suveranităţii fiind împiedicată de situaţia de facto a anexării acestora.

Prin urmare, nu a fost necesară recunoaşterea „noilor” state, continuitatea personalităţii juridice stabilindu-se automat. Astfel, Franţa a declarat printr-un comunicat al Ministerului Afacerilor Externe că „în condiţiile în care nu a recunoscut niciodată anexarea statelor baltice la U.R.S.S., nu există nici o dificultate în admiterea independenţei lor”. în mod similar, printr-un comunicat comun între Belgia şi cele trei state baltice, semnat la Bruxelles, la 5 septembrie 1991, se recunoaşte restabilirea independenţei depline „după cincizeci de ani de ocupaţie sovietică ilegală”. Italia a procedat în mod corespunzător, declarând că „restabileşte relaţiile diplomatice întrerupte în 1940 ca urmare a anexării Estoniei [Lituaniei şi Letoniei] de către Uniunea Sovietică, pe care Italia nu a recunoscut-o niciodată.

Continuitatea juridică a statelor baltice a servit pentru a afirma menţinerea drepturilor şi obligaţiilor dobândite înainte de război. Chiar dacă, în cazul unor organizaţii internaţionale, raţiunile practice au determinat ca statele baltice să apeleze la procedura admiterii de noi membri, ele au ţinut să precizeze că folosirea acestei proceduri nu aduce atingere poziţiei lor de principiu.

Calitatea de „stat continuator cu el însuşi” a fost susţinută şi pentru Ucraina şi Belarus, care deţineau o poziţie particulară în organizarea etatică a U.R.S.S. Aceaslă poziţie rezultă din faptul că cele două state erau membre fondatoare ale O.N.U. şi erau părţi la mai multe tratate internaţionale multilaterale. De altfel, posibilitatea republicilor unionale de a întreţine relaţii cu alte state, de a încheia tratate şi de a deschide şi primi misiuni diplomatice era

recunoscută, în mod formal, de articolul 80 din Constituţia Uniunii Sovietice din 1977. în temeiul acestei concepţii, s-a susţinut că înainte de dizolvarea U.R.S.S., cele două republici unionale erau subiecte de drept internaţional cu capacitate redusă, dobândind, după dezmembrare, capacitatea deplină în dreptul internaţional. Fără îndoială, este vorba de o continuitate a personalităţii juridice internaţionale, chiar dacă elementele esenţiale ale acestei personalităţi au suferit unele modificări.

Ideea unei personalităţi juridice restrânse în dreptul internaţional care ar conduce la o „identitate a statului cu el însuşi”, ar putea fi repnută şi în cazul Federaţiei Ruse. în acest caz, s-ar putea susţine o relaţie de continuitate între Imperiul ţarist, R. Rusă, R.S.F.S. Rusă şi Federaţia Rusă. Majoritatea autorilor consideră însă, pe baza intenţiei declarate a Federaţiei Ruse, a elementelor obiective şi a recunoaşterii internaţionale expuse mai sus, că acest stat reprezintă continuatorul personalităţii juridice a U.R.S.S. însăşi, şi nu doar a R.S.F.S. Ruse. Pe de altă parte, poate fi susţinut argumentul că, în cadrul U. R. S. S., spre deosebire de Ucraina şi Belarus, R.S.F.S. Rusă nu a exercitat prerogative de drept internaţional.

II.2. Cazul Iugoslaviei

A. Procesul dezmembrării şi încercarea de afirmare a Republicii Federale Iugoslavia ca stat continuator

Se consideră că procesul dezmembrării Iugoslaviei ar avea ca punct iniţial, lăsând la o parte factorii legaţi de trecutul istoric al acestui spaţiu geografic, data de 21 ianuarie 1990, când delegaţii sloveni, urmaţi la scurt timp de cei croaţi, părăsesc a XlV-a Adunare Federală a Comuniştilor Iugoslavi. Urmează organizarea primelor alegeri libere de după al doilea război mondial: Slovenia, 8-22 aprilie 1990, Croaţia, 22-23 aprilie 1990, Macedonia, 11 noiembrie 1990, Bosnia-Herţegovina, 18 noiembrie 1990, Serbia, respectiv Muntenegru, 9 decembrie 1990.

în acest context, la 2 iulie 1990, Parlamentul Sloveniei a adoptat o declaraţie asupra suveranităţii acestui stat. La 23 decembrie 1990, urmare a unui referendum, Parlamentul Sloveniei proclamă independenţa. La 19 mai 1991, un referendum similar are loc în Croaţia (însă este boicotat de populaţia sârbă). în contextul declarării independenţei Croaţiei, regiunea Crajna, locuită de sârbi, îşi declară secesiunea. Parlamentele sloven şi croat proclamă încă o dată independenţa, la 25 iunie 1991, proclamaţie calificată ca ilegală de guvernul de la Belgrad. Dacă armata iugoslavă s-a retras din Slovenia încă din 18 iulie 1991, conflictul sârbo-croat a luat sfârşit abia în ianuarie 1992. Cele două state sunt recunoscute de comunitatea internaţională la sfârşitul anului 1991 - începutul anului 1992.

în ceea ce priveşte Bosnia - Herţegovina, o declaraţie a Parlamentului prin care se proclamă suveranitatea a fost adoptată la 15 octombrie 1991. în perioada 29 februarie - 1 martie 1992, este organizat un referendum, boicotat de populaţia sârbă. Urmarea acestuia este declanşarea conflictului armat. Noul stat este recunoscut Comunitatea Europeană şi Statele Unite la 6 aprilie 1992, devenind membru al O.N.U., alături de Croaţia şi Slovenia, la 22 mai 1992.

în Macedonia, printr-un referendum din 9 septembrie 1991, boicotat de populaţia sârbă şi albaneză, se decide afirmarea suveranităţii statului în cadrul unei confederaţii iugoslave. Statul nu este recunoscut imediat de comunitatea internaţională, motivul fiind în principal opoziţia Greciei faţă de folosirea numelui de Macedonia şi poziţia acestui stat în legătură cu rezidenţii greci din fosta republică iugoslavă. Recunoaşterea din partea Comunităţii Europene survine la 16 decembrie 1993, sub numele de „Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”.

Situaţia dezmembrării Iugoslaviei pare similară celei a U.R.S.S.: dintr-un stat federal se desprind anumite teritorii constituindu-se noi state independente. încă de la început, întrebarea a fost: ce se întâmplă cu Iugoslavia „reziduală” - Serbia şi Muntenegru?

La 27 aprilie 1992, Parlamentul iugoslav, compus din reprezentanţii Serbiei şi Muntenegrului, adoptă Constituţia Republicii Federale Iugoslavia, prin care se afirmă „continuitatea personalităţii statale, internaţionale şi politice a fostei R.S.F.Iugoslavia”. Republica Federală Iugoslavia transmite notificări în acest sens statelor şi organizaţiilor internaţionale.

B. Factorii obiectivi şi poziţia comunităţii internaţionale

Dacă în ceea ce priveşte situaţia concretă a dezmembrării şi atitudinea subiectivă a statului „rezidual”, cazul Iugoslaviei prezintă mari similarităţi cu cel al U.R.S.S., se va observa că anumite particularităţi determinate de elemente concrete şi, în principal, de recunoaşterea comunităţii internaţionale, au condus la imposibilitatea afirmării de către Republica Federală Iugoslavia a calităţii de stat continuator.

în ceea ce priveşte factorul obiectiv legat de teritoriu, opiniile exprimate au fost divergente. Astfel, profesorul Yehuda Blum afirma că cei 102.000 km ai „micii Iugoslavii” adică 40% din teritoriul fostei federaţii ar îndreptăţi calitatea de stat continuator a Republicii Federale Iugoslavia. Autorul sugerează aplicarea în cazul Iugoslaviei a practicii rezultate din desprinderea Pakistanului de India în 1947. O opinie contrară a fost exprimată de M. Watson, reprezentantul permanent al Statelor Unite la O.N.U.: "nici una dintre fostele republici iugoslave nu constituie o porţiune suficientă din teritoriul statului originar pentru a fi îndreptăţită să fie tratată ca un continuator al acestui stat.”

Elementul legat de populaţie a servit statelor care s-au desprins din fosta Iugoslavie să argumenteze inexistenţa unui stat continuator. Astfel, într-o scrisoare a ministrului afacerilor externe sloven adresată Secretarului General al O.N.U. se arată că: „patru din cinci state succesoare ale fostei Iugoslavii (Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Slovenia şi F.Y.R.O.M.) reprezintă principalul segment al populaţiei fostei Iugoslavii”.

Menţinerea organelor federale ar putea constitui un argument în favoarea continuităţii personalităţii juridice a Iugoslaviei. Adversarii tezei continuităţii au arătat că modificările constituţionale intervenite în Republica Federală Iugoslavia ar împiedica existenţa unei continuităţi la nivel internaţional, fiind dovada rupturii intervenite . în replică la aceste argumente, profesorul Yehuda Blum arăta că „principala carenţă a acestor teze constă în omisiunea de a realiza distincţia între dezintegrarea ordinii constituţionale interne a Federaţiei Iugoslave în iunie 1991 (ceea ce reprezintă un fapt incontestabil) şi continuarea existenţei Iugoslaviei (deşi într-o formă modificată) ca subiect de drept internaţional”.

Concluzionând asupra factorilor obiectivi care conduc spre calificarea Republicii Federale Iugoslavia ca stat continuator/stat succesor, vom oferi două opinii contrare exprimate în literatura de specialitate, care sintetizează cele două poziţii. în favoarea calităţii de stat succesor s-a pronunţat Owe E. Bring, care, îmbinând formula nucleului fundamental al statului cu cea a fascicolului de factori, susţine inexistenţa unei continuităţi a fostei Iugoslavii. Prin comparaţie cu Federaţia Rusă, se arată că „Rusia a fost recunoscută ca un stat continuator

al Uniunii Sovietice datorită factorilor legaţi de teritoriu, populaţie, reprezentativitate politică şi putere nucleară. Serbia-Muntenegru nu a fost recunoscută ca un stat continuator al fostei Iugoslavii, inter alia, datorită lipsei de reprezentativitate istorică şi teritorială. în 1917, Comitetul Iugoslav de la Londra a redactat un pact proclamând unirea tuturor slavilor de sud (iugoslavii) care ar forma un stat propriu. Diferitele popoare s-au dezvoltat separat în prealabil. Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor a fost proclamat în 1918. în 1929 numele său a fost schimbat în Iugoslavia. Constituţia federală din 1946 declara că statul este compus din şase republici. Astfel, înainte de secesiunea Sloveniei şi Croaţiei, guvernul de la Belgrad reprezenta un stat a cărui esenţă era o „joint venture” a diferitelor grupuri etnice şi a diferitelor regiuni. Astăzi, Belgradul reprezintă doar două din cele şase republici.” Pe o analiză de acelaşi fel şi-a întemeiat poziţia şi Guvernul de la Belgrad, în argumentarea continuităţii personalităţii juridice a Iugoslaviei: „Bazele continuităţii personalităţii juridice sunt: porţiuni semnificative din teritoriu, pe care îşi continuă existenţa o mare parte a populaţiei, un guvern independent şi organizarea autorităţii în conformitate cu Constituţia. Nucleul Iugoslaviei era format din Serbia şi Muntenegru, care au investit statalitatea lor în Republica Federală Iugoslavă, o dată cu drepturile, obligaţiile, apartenenţa la tratate şi la organizaţiile internaţionale. în consecinţă, avem toate condiţiile fizice, materiale şi legale pentru a demonstra identitatea şi existenţa neîntreruptă a Iugoslaviei”.

Factorul determinant pentru stabilirea calităţii de succesor sau continuator al Republicii Federale Iugoslavia a fost însă opinia comunităţii internaţionale. Astfel, doar câteva state (printre care China şi Rusia - ultima dorind crearea unei practici în sensul afirmării continuităţii) au confirmat continuitatea relaţiilor lor cu Republica Federală Iugoslavia.

Majoritatea poziţiilor exprimate în comunitatea internaţională au fost contrare afirmării continuităţii personalităţii juridice. Astfel, la 1 decembrie 1991, miniştrii afacerilor externe ai „Hexagonalei” (viitoarea I.C.E.) constată că Iugoslavia a încetat să existe. Un alt aspect este reprezentat de solicitarea de către Austria, la 29 aprilie 1992, a „excluderii” Iugoslaviei din cadrul C.S.C.E. Un număr crescut de state reiau solicitarea în cadrul Reuniunii Comitetului înalţilor Funcţionari ai C.S.C.E., la 6 mai 1992, cu motivarea că „vechea” Iugoslavie a încetat să existe. Miniştrii afacerilor externe ai Comunităţii Europene au decis, la 11 mai 1992 să recheme ambasadorii lor de la Belgrad şi să solicite excluderea Iugoslaviei din C.S.C.E. La 19 iulie 1992, Consiliul G.A.T.T. a decis suspendarea participării Iugoslaviei. Comitetul înalţilor Funcţionari ai C.S.C.E. decide suspendarea participării Republicii Federale Iugoslavia la lucrările C.S.C.E., iar în cadrul Reuniunii la vârf a C.S.C.E. din 10 iulie 1992, se declară că excluderea Iugoslaviei din C.S.C.E. nu va prejudicia posibilităţile viitoare ale Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru) de a deveni membri.

O opinie în acelaşi sens a fost exprimată de Consiliul de Securitate. La 19 septembrie 1992, acesta îşi exprimă poziţia conform căreia „vechea” Iugoslavie a încetat să existe, noua R. F. Iugoslavia nesuccedându-i automat. Prin urmare, a recomandat Adunării Generale să nu admită participarea la lucrări a reprezentantului Iugoslaviei. în Rezoluţiile nr.757(1992) şi 777 (1992) se afirmă că noua Republică Federală va trebui să parcurgă etapele cerute pentru admiterea de noi membri. în consecinţă, Adunarea Generală O.N.U. a decis, la 22 septembrie 1992, prin Rezoluţia nr. 47/1, că reprezentanţii Republicii Federale Iugoslavia nu vor participa la lucrări.

în condiţiile în care cvasi-majoritatea comunităţii internaţionale a refuzat să admită calitatea Republicii Federale Iugoslavia de continuator a fostei Iugoslavii, voinţa acestui stat de a-şi afirma această continuitate nu a putut produce efecte pe plan internaţional. Prin urmare, situaţia Iugoslaviei s-a situat, prin prisma acestei (ne)recunoaşteri internaţionale, la polul diametral opus celei din Uniunea Sovietică. Astfel, dacă U.R.S.S. a fost, cel puţin în aparenţă, “dizolvată în mod formal”, însă voinţa Federaţiei Ruse de a se afirma ca stat continuator al fostei Uniuni Sovietice a produs efecte datorită recunoaşterii de care a beneficiat din partea celorlalte state succesoare şi a comunităţii internaţionale, Iugoslavia nu a putut să-şi afirme statutul de continuator deşi, din punct de vedere practic, procesul de disoluţiune a Federaţiei a avut loc prin desprinderea progresivă a unor teritorii din aceasta.

C. Temeiul juridic al lipsei continuităţii

Dacă situaţia aparent “paradoxală” prezentată mai sus, rezultată din comparaţia dezmembrării U.R.S.S. şi a Iugoslaviei poate fi uşor explicată din punct de vedere politic, unii autori de drept internaţional au încercat să explice această diferenţă de abordare printr-un raţionament juridic. Astfel, s-a susţinut că factorul cheie în determinarea faptului dacă modificările teritoriale au afectat fundamentul constituţional al statului, prin analiza existenţei unui drept la secesiune a entităţilor federate. Astfel, în cazul U.R.S.S., disoluţiunea a fost legală din punctul de vedere al dreptului constituţional, în condiţiile în care Constituţia Uniunii Sovietice din 1977 prevedea expres dreptul republicilor unionale la secesiune (articolul 72). Spre deosebire de aceasta, Constituţia iugoslavă din 21 februarie 1974 nu conţinea nici o astfel de dispoziţie. Totuşi, preambulul acestei Constituţii prevedea că “Naţiunile Iugoslaviei, pornind de la dreptul de autodeterminare pe care îl posedă fiecare popor, care include dreptul la separare, s-au unit pentru a forma o republică federală a unor naţiuni şi naţionalităţi egale”. Deşi nu poate fi acceptată teza susţinută de unii autori iugoslavi cu privire la “consumarea” dreptului de autodeterminare o dată cu manifestarea voinţei de a face parte din federaţie, trebuie, totuşi, remarcat că, dacă în constituţia sovietică se prevedea expres dreptul republicilor la secesiune, dreptul constituţional iugoslav recunoştea dreptul la autodeterminare al popoarelor, şi nu al republicilor. în condiţiile în care frontierele dintre republicile iugoslavq constituiau linii de separaţie a unităţilor administrative, fără a ţine cont în totalitate de criteriul etnic (de exemplu, sârbii reprezentau 12,2% din populaţia Croaţiei şi 33% din populaţia Bosniei-Herţegovina), şi în contextul marii diversităţi etnice a Iugoslaviei, justificarea unui drept de secesiune a republicilor nu s-ar putea întemeia, din punctul de vedere al dreptului constituţional federal, pe dreptul popoarelor la autodeterminare, aşa cum era prevăzut de Constituţia R.S.F.Iugoslave. Prin urmare, în condiţiile în care actele de secesiune nu putea fi justificate în dreptul constituţional, procesul disoluţiunii Iugoslaviei a fost explicat ca o “prăbuşire” a sistemului federal şi nu ca o simplă reducere a teritoriului unui stat. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, acest fenomen a fost privit ca o încetare a existenţei vechiului stat, ceea ce determină considerarea tuturor statelor rezultate din procesul succesoral, inclusiv Republica Federală Iugoslavia, ca “noi” state.

III. Consecinţele juridice ale afirmării / infirmării continuităţii

111.1. Cazul U.R.S.S.

Consecinţele juridice ale afirmării continuităţii personalităţii juridice a U.R.S.S. prin Federaţia Rusă se manifestă, în primul rând, în menţinerea integrală a tuturor obligaţiilor convenţionale, fie bilaterale, fie multilaterale, şi menţinerea calităţii de membru al organizaţiilor internaţionale. în al doilea rând, în cazul Federaţiei Ruse, calitatea de stat continuator s-a mânifestat în mod evident şi în ceea ce priveşte problema bunurilor şi datoriilor.

A. Problema continuităţii obligaţiilor conţinute de tratatele internaţionale

în ceea ce priveşte tratatele multilaterale, nu este pus la îndoială faptul că statul continuator nu trebuie să “devină” parte la tratatele multilaterale ale statului predecesor, această calitate fiindu-i recunoscută de drept. Astfel, Federaţia Rusă a transmis depozitarilor convenţiilor multilaterale notificări cu titlu general, având următoarea formulare: “Federaţia Rusă continuă să exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste izvorâte din tratate internaţionale". De exemplu, astfel de declaraţii au fost realizate la: cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 în domeniul dreptului războiului şi Protocoalele adiţionale (13 ianuarie 1992), Convenţia privind comerţul internaţional cu specii ameninţate ale faunei şi florei sălbatice, semnată la Washington la 3 martie 1973 (aceeaşi dată) etc.

O situaţie aparte este reprezentată de convenţiile multilaterale care au calitatea de act constitutiv al unei organizaţii internaţionale. Astfel, în cazul O.N.U., Federaţia Rusă nu a fost nevoită să ratifice Carta O.N.U. şi să devină membru al acestei organizaţii. Federaţia Rusă nu a remis decât o notificare către Secretarul General (datată 24 decembrie 1991), cu următorul conţinut: “/ have the honour to inform you that the membership of the USSR in the UN, including the Security Ccmcil and all other organs and organisations of the UN system, is being continued by the Russian Federation with the support of the countries of the Commonwealth of Independent States. In this connection, I request that the name “Russian Federation” should be used in the UN in place of the name ‘The Union of Soviet Socialist Republics”. The Russian Federation maintains full responsibility for all rights and obligations of the USSR under the Charter of the UN, including financial obligations”. în ceea ce priveşte instituţiile specializate ale O.N.U., situaţia a fost similară. O scrisoare cu conţinut identic, semnată de preşedintele Federaţiei Ruse, a fost transmisă de către ministerul de externe rus secretariatelor generale ale instituţiilor specializate. Acceptarea calităţii de continuator al Rusiei s-a tradus prin înlocuirea în lista statelor care au semnat şi ratificat actul constitutiv al organizaţiei respective a numelui “U.R.S.S.” cu “Federaţia Rusă”. Bineînţeles, calitatea de continuator la tratatul internaţional care constituie actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale antrenează automat continuitatea la calitatea de membru al acelei organizaţii. Astfel, spre exemplu, lista membrilor A.I.E.A. indică faptul că Federaţia Rusă este membru de la 4 august 1957. De asemenea, O.N.U.D.I. şi UNIDROIT acceptă Federaţia Rusă ca membru începând cu data ratificării de către U.R.S.S. a actului constitutiv. Mai mult, în cadrul O.I.M., reprezentanţii Federaţiei Ruse au continuat locul celor sovietici în Biroul Internaţional al Muncii, compus din reprezentanţii primelor zece puteri industrializate. Calitatea

Rusiei de stat continuator a fost recunoscută şi în cadrul organizaţiilor care nu fac parte din sistemul O.N.U. Astfel, Rusia a continuat calitatea U.R.S.S. de membru al Comisiei Baltice (instituită prin Tratatul de la Helsinki din 1974), fără a fi nevoie de o notificare în acest sens. De asemenea, în practică, Rusia a continuat, în urma încheierii unui Protocol adiţional, locul U.R.S.S. în Comisia Dunării, chiar în situaţia în care pierduse calitatea de stat dunărean.

în ceea ce priveşte tratatele bilaterale, principiul care a guvernat relaţiile dintre Federaţia Rusă şi statele în raport cu care U.R.S.S. era legată prin tratate internaţionale este pacia sunt sen/anda. Nu se pune problema „transmiterii prin succesiune”, chiar în mod automat, a unor drepturi şi obligaţii de la un stat la altul, ci suntem în situaţia menţinerii integralităţii acestora în „patrimoniul” aceluiaşi subiect de drept internaţional. Ilustrăm aceasta prin menţionarea, încă o dată, a Declaraţiei ruso-germane din 21 noiembrie 1991, prin care se arăta că „cele două părţi sunt de acord că tratatele existente între Republica Federală Germania şi U.R.S.S. se vor aplica, în virtutea noilor competenţe constituţionale ale R.S.F.S.R., în relaţia dintre Germania şi Rusia”.

O anumită particularitate este ridicată de acordurile de împrumut, datorită faptului că regulile cutumiare de drept internaţional prevăd că în cazul unui stat continuator diminuat din punct de vedere teritorial faţă de statul predecesor, datoriile urmează regula repartiţiei echitabile între statele rezultate din procesul succesoral. în cazul Federaţiei Ruse, această regulă a repartiţiei echitabile a comportat anumite modificări, având ca temei juridic voinţa părţilor, după cum se va putea observa din secţiunea referitoare la continuitatea în ceea ce priveşte bunurile şi datoriile.

O altă particularitate, în cazul tratatelor bilaterale ale unui stat continuator „diminuat” faţă de statul predecesor, se referă la tratatele privitoare la regimuri obiective sau situaţii juridice care au ca obiect un teritoriu ce nu mai aparţine statului continuator (spre exemplu, tratatele de frontieră dintre statul predecesor şi un stat terţ, tratatele referitoare la anumite prestaţii asupra unui obiect situat pe un anumit teritoriu - cum ar fi, în relaţia dintre România şi U.R.S.S., Convenţia din 1986 privind colaborarea pentru construirea Combinatului de la Krivoi Rog). Fără îndoială, aceste tratate vor înceta în relaţia dintre statul continuator şi statul terţ, existând posibilitatea preluării anumitor drepturi şi obligaţii de către statul succesor la teritoriul căruia se referă situaţia reglementată, în temeiul acordului de voinţă dintre respectivul stat succesor şi statul terţ. Totuşi, în relaţia dintre statul continuator şi statul terţ, temeiul juridic al încetării acestor tratate ar putea fi identificat, mai curând, în aplicarea regulii prevăzute de articolul 61 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor, dispariţia obiectului tratatului în relaţia dintre părţi-decât în regulile referitoare la succesiunea statelor.

Ca o scurtă concluzie în ceea ce priveşte menţinerea drepturilor şi obligaţiilor din tratate, se impune sublinierea faptului că aceasta se caracterizează prin universalitate şi imperativitate. Astfel, dacă regulile privind transmiterea tratatelor prin succesiune au caracter supletiv, putând fi modificate prin acord între statele succesoare / statele succesoare şi statul predecesor, menţinerea drepturilor şi obligaţiilor statului continuator nu poate fi înlăturată. Astfel, statul continuator nu va putea „selecta” în mod unilateral anumite dispoziţii convenţionale, fiind obligat să respecte totalitatea regulilor din tratatele bilaterale şi multilaterale prin care era obligat statul predecesor.

B. Continuitatea în ceea ce priveşte bunurile şi datoriile

Precizările referitoare la problema bunurilor şi datoriilor sunt necesare datorită faptului că în ipoteza unui proces de „dezmembrare” a unui stat, din care rezultă un stat continuator şi

mai multe state succesoare, îşi găseşte aplicarea principiul repartiţiei echitabile în ceea ce priveşte anumite bunuri şi datoriile statului predecesor.

Trebuie să arătăm însă că regula cutumiară a repartiţiei echitabile are, ca toate regulile referitoare la succesiunea statelor, un caracter supletiv, putând fi subiectul unor modificări determinate de voinţa părţilor.

Astfel, prin Memorandumul de înţelegere asupra datoriei către creditorii străini a U.R.S.S., semnat la 28.10.1991 de toate fostele republici sovietice, cu excepţia Statelor baltice, era stipulată, alături de menţinerea obligaţiei solidare între fostele republici unionale faţă de creditorii străini, posibilitatea ca părţile să încheie acorduri suplimentare cu privire la procedura de rambursare a datoriei şi gestionarea întregii datorii a U.R.S.S. de către Vneshekonombank (Banca de Comerţ Exterior a U.R.S.S.). Memorandumul de înţelegere a fost urmat la scurt timp (4 decembrie 1991) de Tratatul asupra succesiunii la datoria externă de stat şi la bunurile Uniunii Sovietice, semnat de Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, Armenia, Kirghizstan, Tadjikistan şi Georgia. Deşi părţi la Tratat erau numai opt state, acesta prevedea împărţirea echitabilă a bunurilor şi datoriilor între toate fostele republici unionale. Procentele revenite variau între 61,34% - Federaţia Rusă şi 0,62% - Estonia. Deşi nu s-a menţionat o bază a calculării acestor procente, anumiţi autori indică faptul că au fost luate în considerare indicatori demografici şi macroeconomici. Ceea ce este de reţinut în ceea ce priveşte acest Tratat, este că dispoziţiile sale prevedeau că „părţile sunt îndreptăţite să încheie acorduri bilaterale privind asumarea datoriei de către alt stat succesor, în schimbul drepturilor corespunzătoare asupra bunurilor. Această dispoziţie a stat la baza asumării de către Federaţia Rusă a obligaţiilor referitoare la datoria fostei U.R.S.S, în scopul obţinerii corespunzătoare a totalităţii drepturilor fostei Uniuni. Dispoziţia era reluată de un Acord adiţional la Tratat, semnat de statele semnatare ale Tratatului şi Republica Moldova, la 13 martie 1992.

Poziţia Federaţiei Ruse a fost în sensul de a-şi asuma rolul de unic continuator al fostei U.R.S.S. în ceea ce priveşte bunurile şi datoriile acesteia. Un prim pas al acestui demers a fost Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al Federaţiei Ruse asupra Vneshekonombank, emis la 13 ianuarie 1992, prin care această bancă era trecută sub jurisdicţia Federaţiei Ruse şi supusă reglementărilor băncii centrale ruse. Prin acest decret, Federaţia Rusă era considerată „unic continuator” în ceea ce priveşte obligaţiile reflectate în conturile din această bancă aparţinând entităţilor de pe teritoriul Federaţiei Ruse. Prin controlarea Vneshekonombank, Federaţia Rusă prelua, practic, controlul asupra întregii datorii a fostei U.R.S.S.

A doua etapă a asumării rolului de unic continuator al U.R.S.S. în ceea ce priveşte bunurile şi datoriile a fost reprezentată de încheierea Acordurilor „variantă zero” cu celelalte state succesoare ale U.R.S.S., prin care integralitatea bunurilor şi datoriilor erau preluate de Federaţia Rusă. încercările eşuate de a crea o comisie pe plan multilateral prin care bunurile şi datoriile fostei U.R.S.S. ar fi fost transferate Federaţiei Ruse, au condus statele succesoare să încheie acorduri „variantă zero” pe baze individuale. Până la sfârşitul anului 1992, Federaţia Rusă încheiase astfel de acorduri cu toate statele succesoare, cu excepţia Ucrainei.

Un caz particular apare în ceea ce priveşte bunurile fostei U.R.S.S. situate în afara graniţelor. Federaţia Rusă a folosit în favoarea sa distincţia operată de Convenţia de la Viena asupra succesiunii statelor la bunuri, arhive şi datorii, între situaţia „separării” unor teritorii şi cea a „dezmembrări” unui stat. în condiţiile în care singura diferenţă de regim juridic între cele două situaţii se referă la statutul bunurilor imobile situate în afara teritoriului statului predecesor (acestea fac obiectul repartiţiei echitabile numai în cazul „dezmembrării”),

Federaţia Rusă, afirmându-şi rolul de stat continuator, şi-a asumat în mod unilateral dreptul de proprietate asupra tuturor imobilelor fostei U.R.S.S. din străinătate. Astfel, prin Declaraţia preşedintelui Boris Elţîn din 30 decembrie 1991, Rusia şi-a afirmat „dreptul la preluarea integrală a proprietăţilor aparţinând Guvernului Fostei U.R.S.S", iar prin Decretul preşedintelui Boris Elţîn nr. 201 din 8 februarie 1993 „Despre proprietatea de stat a fostei Uniuni Sovietice peste graniţă” se arăta că „Federaţia Rusă a preluat asupra sa dreptul asupra bunurilor mobiliare şi imobiliare ale fostei U.R.S.S., aflate în străinătate, şi, de asemenea, asumarea tuturor datoriilor legate de folosirea acestor proprietăţi". Afirmarea acestor drepturi în mod unilateral al produs efecte, în practică, datorită consimţământului exprimat de cvasi-unanimitatea statelor succesoare prin Acordurile „variantă zero”.

Opoziţia Ucrainei faţă de preluarea integrală a bunurilor şi datoriilor fostei U.R.S.S. de către Federaţia Rusă s-a manifestat prin refuzul de a încheia un Acord „variantă zero” cu aceasta din urmă. Astfel, deşi la 16 ianuarie 1994 între cele două state s-a încheiat un Acord privind succesiunea fostei U.R.S.S. la bunuri şi datorii, acest acord nu a intrat în vigoare, nefiind ratificat de Rada supremă a Ucrainei. Trebuie să precizăm însă că poziţia Ucrainei nu contesta calitatea Federaţiei Ruse de continuator al personalităţii juridice a U.R.S.S., ci asumarea de către acesteia a integralităţii bunurilor şi datoriilor, în contradicţie cu principiul cutumiar al repartiţiei echitabile.

Asumarea de către Federaţia Rusă a rolului de unic continuator al bunurilor şi datoriilor fostei U.R.S.S. reprezintă nu numai o expresie a continuităţii personalităţii juridice, ci o evoluţie nouă în dreptul internaţional. în mod tradiţional, statul continuator "împărţea” în mod echitabil bunurile şi datoriile cu celelalte state succesoare. Cazul Federaţiei Ruse reprezintă o situaţie de „consolidare” a poziţiei de stat continuator, realizată prin preluarea unui număr cât mai mare de drepturi şi obligaţii ale fostei U.R.S.S., în „detrimentul” celorlalte state succesoare.

C. Situaţia iugoslaviei

Nu vom insista în mod deosebit asupra consecinţelor pe care le-a avut nerecunoaşterea de către comunitatea internaţională a calităţii Republicii Federale Iugoslavia de continuator al fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia. Vom arăta doar că Republica Federală Iugoslavia şi-a asumat rolul de stat succesor, identic cu cel al celorlalte entităţi statale rezultate din procesul dezmembrării.

Astfel, toate cele cinci state au devenit părţi la organizaţiile internaţionale la care R.S.F.I. era parte, au notificat succesiunea la tratatele multilaterale, la care au devenit parte din momentul notificării şi au reglementat cu statele terţe problema acordurilor bilaterale.

Calitatea de „succesor” şi egalitatea de statut juridic al celor cinci state este confirmată - chiar dacă la aproape zece ani de la momentul dezmembrării - prin Acordul asupra problemelor de succesiune, semnat la Viena, la 29 iunie 2001. încă din primul paragraf al Preambulului se arată: „Bosnia şi Herţegovina, Republica Croaţia, Republica Macedonia, Republica Slovenia şi Republica Federală Iugoslavia, care sunt, în egalitate suverană, cele cinci state succesoare ale Republicii Socialiste Federative Iugoslave..”. Acordul, cuprinzând opt anexe, reglementează succesiunea la bunuri, arhive şi datorii prin detalierea aplicării principiului repartiţiei echitabile. Domeniile la care se referă dispoziţiile Acordului sunt:

- repartizarea activelor deţinute de statele succesoare la B.I.S. (Bank for International Settlement) - Appendix;

- bunuri mobile şi imobile - Anexa A;

- bunurile misiunilor diplomatice şi posturilor consulare - Anexa B;

- active financiare şi datorii - Anexa C;

- arhive - Anexa D;

- pensii - Anexa E;

- alte drepturi, interese şi obligaţii - Anexa F;

- proprietatea privată şi drepturi câştigate - Anexa G;

în privinţa bunurilor mobile şi imobile Acordul prevede că rămân în proprietatea statelor succesoare bunurile imobile aflate pe teritoriul acestora şi bunurile imobile situate pe acest teritoriu în momentul declarării independenţei. De reţinut este faptul că se prevede că această regulă nu se aplică bunurilor ce reprezintă „moştenirea culturală” a fiecărui stat. Se prevede încheierea de acorduri separate cu privire la bunurile „militare”.

Regula repartiţiei echitabile prezintă anumite particularităţi, în sensul că în domenii diferite au rezultat procente diferite pentru fiecare stat succesor. Astfel, dacă în ceea ce priveşte activele B.I.S., s-au aplicat următoarele procente: Bosnia-Herţegovina - 13,20%, Croaţia -28,49%, Macedonia - 5,40%, Slovenia - 16,39% şi Republica Federală Iugoslavia - 36,52%, în cazul repartiţiei bunurilor misiunilor diplomatice şi posturilor consulare s-au aplicat: Bosnia-Herţegovina - 15%, Croaţia - 23,5%, Macedonia - 8%, Slovenia - 14% şi Republica Federală Iugoslavia-39,5% iar în cazul repartizării activelor financiare, a datoriilor, drepturilor şi celorlalte interese: Bosnia-Herţegovina - 15,50%, Croaţia - 23%, Macedonia - 7,50%, Slovenia - 16 % şi Republica Federală Iugoslavia - 38%.

în domeniul arhivelor, Acordul a reţinut principiul transmiterii arhivelor necesare administrării teritoriului fiecărui stat succesor, coroborat cu principiul necesităţii funcţionale. De asemenea, s-a introdus regula retumării arhivelor care au fost deplasate de pe teritoriul republicii căreia îi aparţineau.

în concluzie, afirmarea calităţii de stat „succesor” a Republicii Federale Iugoslavia, pe picior de egalitate cu celelalte state succesoare, a avut drept consecinţă:

- transmiterea unor reguli convenţionale în temeiul dreptului cutumiar al succesiunii statelor la tratate (şi nu menţinerea universalităţii drepturilor şi obligaţiilor);

- necesitatea aderării la organizaţiile internaţionale;

- repartizarea între statele succesoare a bunurilor, arhivelor şi datoriilor.

IV. Concluzie. Elemente de evoluţie a dreptului internaţional

Sintetizând elementele prezentate, s-ar desprinde ideea că procesele de succesiune asociate dezmembrării U.R.S.S. şi Iugoslaviei au contribuit, în primul rând, la crearea unor practici (care, în viitor, s-ar putea dezvolta în cutumă internaţională) referitoare la modul de soluţionare a distincţiei între un stat continuator şi un stat succesor, în cazul unui proces de „dezmembrare”. Astfel, dacă înainte de 1990, la întrebarea „cum deosebim un stat continuator de un stat succesor?” nu s-ar fi putut oferi un răspuns teoretic concret, practica rezultată din cazurile U.R.S.S. şi Iugoslaviei ne oferă, pe de o parte, factorii obiectivi: teritoriul, populaţia, continuitatea guvernului, nucleul fundamental al statului, şi, pe de altă parte, factorii subiectivi: afirmarea voinţei statului în cauză şi, pe primul loc în ordinea importanţei, recunoaşterea calităţii de continuator de către celelalte state succesoare şi comunitatea internaţională. Astfel, chiar dacă nu se poate afirma că suntem în prezenţa unei norme cutumiare, anumite elemente ale acesteia există cu siguranţă.

în ceea ce priveşte consecinţele stabilirii calităţii de stat continuator, s-a insistat asupra principiului menţinerii integralităţii drepturilor şi obligaţiilor rezultat din tratatele internaţionale - inclusiv participarea la organizaţiile internaţionale. Practica rezultată din cazul U.R.S.S.

dezvăluie o nouă perspectivă asupra regulilor referitoare la succesiunea la bunuri şi datorii: regula cutumiară a repartiţiei echitabile, reţinută în cazul când dintr-un proces de modificări teritoriale rezultă un stat continuator şi mai multe state succesoare, a suferit anumite modificări, în sensul asumării totalităţii bunurilor şi datoriilor de către statul continuator.

Prin urmare, criterii obiective şi subiective pentru determinarea calităţii de stat continuator şi o „consolidare” a acestei calităţi în materia bunurilor şi datoriilor, aceasta este ceea ce oferă nou în dreptul internaţional cazurile examinate.