Actul unilateral de voință
| Comentarii |
|
actul unilateral de voință, unele aspecte teoretice şi practice ale actului unilateral de voinţă în dreptul român şi în dreptul comunitar
I. Precizări prealabile
Principala clasificare a actelor juridice în acte unilaterale şi acte bilaterale (contracte) se regăseşte deopotrivă în dreptul intern al ţărilor europene şi în reglementările comunitare.
Cele două categorii de acte juridice, deşi prezintă unele diferenţe specifice, nu sunt izolate, ci au numeroase interferenţe, inclusiv sub aspectul regimului juridic.
Ca aplicabilitate practică, se remarcă - pe de o parte - o tendinţă de diversificare şi specializare a dreptului contractelor, iar - pe de altă parte - o tendinţă a actului unilateral de a se impune cu mai multă vigoare în circuitul civil, inclusiv în raporturile contractuale.
în teoria generală a actului unilateral se pot identifica două mari categorii de probleme pe care se axează două teorii speciale:
A) problema actului unilateral ca izvor de obligaţii civile distinct de contract (teoria angajamentului unilateral)-,
B) problema actului unilateral ca modalitate de exercitare a unor drepturi subiective care conferă titularului lor puterea de a de a constitui o situaţie juridică ori de a modifica sau stinge o situaţie juridică preexistentă printr-o manifestare unilaterală de voinţă (teoria drepturilor potestative).
Aceste două probleme pot fi privite deopotrivă în spaţiul dreptului român şi în spaţiul dreptului comunitar, iar, în timp, în contextul reglementărilor prezente şi din perspectiva unor noi coduri.
în acest sens, în România există preocupări referitoare atât la preluarea unor reglementări comunitare prin adoptarea unor noi legi speciale, cât şi referitoare la elaborarea unui nou cod civil român, având în vedere faptul că actualul Cod civil român, având ca model Codul civil francez, trebuie adaptat noilor nevoi ale circuitului civil.
Pe de altă parte, pe plan european, există preocupări pentru elaborarea unei reglementări uniforme a dreptului contractelor, în vederea unui Cod european al contractelor, care reflectă şi preocupările de a stabili locul şi rolul actului unilateral în raporturile contractuale.
II. Principalele tendinţe teoretice şi practice ale actului unilateral în dreptul român ca premise pentru transpunerea reglementărilor comunitare
1. Problema actului unilateral ca izvor de obligaţii civile.
A) Aspecte generale privind angajamentul unilateral (promisiunea care nu presupune acceptare). în prezent, Codul civil român nu cuprinde o reglementare generală a actului unilateral, cu atât mai puţin a actului unilateral ca sursă de obligaţii civile.
Sub acest aspect, în plan legislativ şi jurisprudenţial, deşi lipsa reglementării poate induce un “complex de inferioritate” în faţa sistemelor de drept care conţin reglementări exprese în această materie, în realitate, această lacună legislativă poate fi convertită într-un real avantaj. Aceasta pentru că art. 5 din Codul civil român, potrivit căruia “Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri” consacră principiul libertăţii de voinţă, atât în ceea ce priveşte contractele, cât şi actele unilaterale, în limitele respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri. în temeiul acestui text, doctrina şi jurisprudenţa română pot, aşadar, asigura deschiderea dreptului privat român spre instituţia actului unilateral ca izvor de obligaţii civile.
Situaţia este într-o anumită măsură similară cu a dreptului francez, cu deosebirile datorate faptului că, în România, date fiind restricţiile impuse circuitului civil până în 1989, teoria şi jurisprudenţa în această materie nu s-au putut dezvolta, în timp ce în Franţa, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, s-au făcut progrese însemnate; aceste achiziţii la nivel teoretic şi practic pot fi asimilate fără dificultate în România, dat fiind fondul comun de concepte între dreptul francez şi cel român.
Se remarcă, astfel, deosebirea faţă de dreptul german, unde teoria angajamentului unilateral, ca teorie modernă, a fost prima dată consacrată în Codul civil din 1900, care a recunoscut vocaţia actului unilateral de a fi sursă limitată de obligaţii civile în cazurile prevăzute de lege, principalele aplicaţii ale acestei teorii fiind în materia ofertei de a contracta şi a promisiunii publice de recompensă (premiu).
în acest context, se poate desprinde ideea generală că teoria actului unilateral ca izvor de obligaţii civile a fost receptată în dreptul român şi în jurisprudenţa română, chiar dacă, date fiind circumstanţele istorice, aceasta nu a înregistrat aplicaţii spectaculoase.
în plan doctrinar şi jurisprudenţial se pot identifica două tendinţe:
- prima, de a considera că actul unilateral este sursă de obligaţii doar în cazurile expres prevăzute de lege. Aceasta intră practic în contradicţie cu principiul consacrat de art. 5 din Codul civil român care permite validarea unor acte juridice nereglementate expres (nenumite), dacă nu se aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri;
- a doua, mai recentă, de a considera că actul unilateral poate să fie sursă de obligaţii ori de câte ori există o promisiune fermă care nu prespune acceptare pentru naşterea
obligaţiei şi sunt îndeplinite celelalte condiţii de validitate prevăzute de lege pentru contracte, care se aplică actului unilateral prin asemănare (capacitate, consimţământ, obiect, cauză). Această concepţie este preferabilă, pentru că asigură stabilitatea circuitului civil şi ocroteşte buna-credinţă a terţilor care se încred în asemenea promisiuni.
în ceea ce ne priveşte, considerăm că actul unilateral poate fi izvor de obligaţii, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale generale pentru valabilitatea obligaţiei asumate printr-un act juridic. Nu trebuie însă neglijat faptul că, deşi se admite existenţa unor asemenea promisiuni unilaterale cu forţă obligatorie, actul unilateral rămâne un izvor excepţional de obligaţii civile. Spre deosebire de contract, actul unilateral nu este un act curent pentru circuitul civil. Este firesc, normal, ca o pesoană să se oblige printr-un contract, iar nu printr-un act unilateral. De aici şi o anumită circumspecţie faţă de actul unilateral şi o mai mare exigenţă din partea instanţelor judecătoreşti în verificarea condiţiilor de existenţă ale obligaţiei astfel asumate, în acest sens, o atenţie deosebită trebuie acordată cauzei (scopului) pentru care o persoană îşi asumă o obligaţie în acest mod, precum şi condiţiilor de validitate ale consimţământului.
Actul unilateral, ca sursă de obligaţii, se deosebeşte de contractul unilateral. Ca mecanism de formare, naşterea obligaţiei printr-un act unilateral nu presupune o acceptare, dar beneficiarul promisiunii poate să repudieze dreptul astfel creat, deoarece nimeni nu poate fi obligat să devină titularul unui drept (“beneficia invito non inferruntur”). Se consideră însă că acceptarea din partea beneficiarului este necesară doar pentru executarea, iar nu pentru naşterea obligaţiei.
Deşi timide, instanţele române validează asemenea angajamente unilaterale (promisiuni publice sau promisiuni unilaterale ferme, făcute în scris, prin care promitentul îşi asumă o obligaţie concretă), atunci când voinţa de a se obliga este neîndoielnică şi există o cauză licită. Există totuşi o anumită reticenţă a instanţelor române în ceea ce priveşte executarea promisiunilor publice de premiu făcute în mass-media în scopuri publicitare, neexistând deocamdată o practică unitară.
De aceea, până la o viitoare reglementare a actului unilateral ca izvor de obligaţii în noul Codul civil român, doctrina şi jurisprudenţa vor avea rolul decisiv pentru a imprima direcţia de evoluţie în această materie.
Orientarea în sensul recunoaşterii aptitudinii actului unilateral de a fi izvor de obligaţii civile este în concordanţă cu prevederile proiectului Codului european al contractelor, care în art. 2:107 consacră regula potrivit căreia promisiunea făcută cu intenţia de a se obliga fără acceptare leagă pe autorul său.
B) Probleme specifice ofertei de a contracta.
In anumite condiţii, oferta de a contracta prezintă trăsăturile unui angajament unilateral, cu particularitatea că, fiind una dintre laturile mecanismului de încheiere a contractului, ofertatul nu este obligat la ceea ce a promis, decât dacă oferta este acceptată.
Dreptul comparat a pus în evidenţă numeroasele diferenţe existente între reglementările naţionale în ceea ce priveşte regimul juridic al ofertei , conturându-se, în esenţă, trei tipuri de sisteme:
- până în momentul acceptării de către destinatar, ofertantul este liber să revoce oferta, chiar dacă aceasta cuprinde un termen expres de acceptare, cu unele excepţii (sistemul anglo-american);
- oferta este obligatorie şi irevocabilă (sistemul de drept german);
- oferta este revocabilă, dar în anumite condiţii, dar poate să fie şi irevocabilă (sistemul de drept romanic). Revocarea intempestivă a ofertei atrage răspunderea ofertantului pentru prejudiciul cauzat destinataruui ofertei care intenţiona s-o accepte.
Potrivit art. 37 şi 38 din Codul comercial român, oferta este revocabilă, dar în contractele unilaterale este obligatorie de îndată ce ajunge la cunoştinţa părţii căreia este făcută.
în dreptul român este consacrată concepţia mixtă asupra ofertei, după modelul dreptului francez (sistemul de drept romanic).
Natura juridică a ofertei de a contracta (act juridic/fapt juridic) este controversată. Totodată este încă dominantă teoria potrivit căreia oferta de a contracta nu are valoarea unui angajament unilateral, faţă de dispoziţiile art. 37 şi 38 din Codul comercial.
Se remarcă însă o şi tendinţă de a considera că revocabilitatea ofertei nu este de ordine publică, ceea ce înseamnă că ofertantul poate să prevadă expres sau implicit, dar în mod neîndoielnic, că oferta sa este irevocabilă.9 în aceste condiţii, el are obligaţia de a nu revoca oferta care dobândeşte astfel valenţele unui angajament unilateral. Irevocabilitatea ofertei este deci asumată de ofertant, iar nu stabilită de lege.
Concepţia mixtă asupra ofertei este consacrată în art. 16 din Convenţia de la Viena din 1 aprilie 1980 asupra vânzării internaţionale de mărfuri, ratificată de România prin Legea nr. 24/1991. De asemenea, aceeaşi soluţie a fost acceptată în proiectul Codul european al contractelor, art. 2:202, potrivit căruia, deşi oferta este, în principiu, revocabilă, revocarea este totuşi fără efect: a) dacă ofertantul a prevăzut că este irevocabilă; b) dacă ofertantul a stabilit un termen expres pentru acceptare; c) dacă era rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă şi a acţionat în consecinţă.
2. Actul unilateral şi teoria drepturilor potestative.
A) Aspecte generale. în doctrina română teoria drepturilor potestative a fost recent asimilată, mai întâi în cadrul unui studiu consacrat promisiunii unilaterale de vânzare, referirile teoretice la drepturile potestative devenind din ce în ce mai frecvente.
Această afirmaţie nu trebuie însă înţeleasă în sensul că nu ar exista în sistemul de drept român drepturi potestative, precum ar fi drepturile de dezicere, de revocare, de opţiune etc. Numai că, din punct de vedere teoretic, nu a existat o preocupare pentru a califica aceste drepturi ca fiind potestative şi de a aprofunda noţiunea de potestativitate în raporturile contractuale. Aceasta se datorează în parte şi faptului că noţiunea de potestativitate are în doctrina clasică o conotaţie negativă, dată de art. 1010 din Codul civil român, care, după modelul Codului civil francez, prevede că o obligaţie asumată sub condiţie pur potestativă este nulă; în acest context, potestativitatea echivalează cu arbitrariul, respectiv cu absenţa intenţiei uneia dintre părţi de a se obliga.
în schimb, această noţiune este deja consacrată în dreptul german şi italian, fiind preluată în doctrina franceză, la început cu anumite reticenţe, pentru ca, în prezent, să capteze din ce în ce mai mult atenţia autorilor, fără însă a intra în limbajul juridic curent.
în esenţă, dreptul potestativ se caracterizează prin puterea conferită titularului său de a putea modifica sau stinge o situaţie juridică preexistentă ori de a constitui o situaţie juridică printr-o manifestare unilaterală de voinţă.
Dreptul potestativ nu conferă anumite prerogative imediate asupra unui bun, precum dreptul real, nici prerogativa de a cere unei alte persoane să dea, să facă sau să nu facă ceva, precum dreptul de creanţă, ci conferă doar un drept de a acţiona asupra unei situaţii juridice. Dreptul potestativ se deosebeşte, aşadar, de celelalte drepturi prin obiectul său specific, care este o situaţie juridică. De aceea, dreptul potestativ poate fi considerat un drept secundar, intermediar, care permite titularului său să obţină noi efecte juridice în raport cu o anumită situaţie juridică. Exercitarea unui asemenea drept potestativ depinde numai de voinţa unilaterală a titularului său, destinatarul dreptului potestativ urmând să suporte consecinţele exercitării acestui drept.
Astfel definit, dreptul potestativ exprimă o poziţie favorabilă, un avantaj de care se bucură titularul său şi, de aceea, eficacitatea dreptului potestativ este mult mai mare faţă de drepturile reale sau de creanţă.
Problema de a stabili în ce măsură dreptul naţional şi dreptul comunitar este favorabil acestei teorii nu este deloc simplă, dat fiind că este dificil de întocmit un inventar fidel al drepturilor potestative.
Şi dacă existenţa unor drepturi potestative care îşi au izvorul în lege nu poate fi pusă la îndoială, precum drepturile de denunţare unilaterală a unui contract, de revocare sau anumite drepturi de opţiune, rămâne totuşi deschisă în doctrina şi jurisprudenţa română problema acelor drepturi potestative care au un izvor contractual (de exemplu, este controversată problema clauzelor de dezicere în contractele cu executare dintr-o dată, precum şi distincţia între o asemenea clauză de dezicere cu titlu oneros şi clauza penală).
Tot astfel, este controvestată problema de a stabili dacă actul unilateral, ca izvor de obligaţii (angajamentul unilateral), poate fi izvorul unui drept potestativ ori dacă se poate înfăţişa ca o modalitate de exercitate a unui drept potestativ.
în orice caz, legăturile actului unilateral cu drepturile potestative sunt deosebit de strânse, numeroase acte unilaterale fiind practic modalităţi de exercitare a unor asemenea drepturi.
Totuşi, sfera actelor unilaterale şi cea a drepturilor potestative nu coincid.
Există acte unilaterale care nu reprezintă o modalitate de exercitare a unor drepturi potestative, ci se săvârşesc în virtutea libertăţii civile de a încheia acte juridice, precum testamentul, oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă (premiu) etc. Pe de altă parte, deşi actul unilateral reprezintă principala modalitate de realizare a dreptului potestativ, sunt şi drepturi potestative a căror exercitare presupune săvârşirea unor acte materiale sau formularea unei cereri în justiţie (aşa-numitele „acţiuni potestative”).
Din punctul de vedere al efectelor pe care le produc, actele unilaterale prin care se exercită un drept potestativ împietează asupra sferei juridice a celorlalte persoane prinse în situaţia juridică supusă modificării sau stingerii, constituind excepţii de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate aduce atingere, prin voinţa sa unilaterală, drepturilor altei persoane. Or, dreptul potestativ conferă legitimitate unei asemenea atingeri a drepturilor altuia.
B) Aplicaţii recente ale potestativităţii în legislaţia română care transpune directive europene.
Poate că cea mai spectaculoasă aplicaţie practică a acestei teorii este în materia protecţiei consumatorilor.
Există două planuri ale potestativităţii, adică ale puterii pe care una dintre părţile raportului juridic o poate exercita:
- potestativitatea factuală (economică), dintre care cea mai puternică este poziţia de forţă a comerciantului faţă de consumator;
- potestativitatea juridică (legală), care se exprimă prin dreptul uneia dintre părţi de a crea, modifica sau stinge prin voinţa sa unilaterală o situaţie juridică.
a) Potestativitatea factuală se poate traduce într-o potestativtate juridică. Atunci echilibrul juridic dintre părţi este periclitat. Asemenea drepturi potestative pe care şi le arogă partea puternică economic sunt considerate drept abuzive. Deci, prima măsură este aceea de a preveni ca potestativitatea factuală să se transforme şi într-o potestativitate juridică, de unde necesitatea de a prohibi clauzele contractuale abuzive.
în acest sens, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive a fost transpusă în legislaţia română Directiva 93/13/CE .
Potrivit art. (1) alin. (3) din această lege, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Art. 2, în redactarea dată prin Legea nr. 65/2002, defineşte noţiunea de consumator ca fiind orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara autorităţilor lor autorizate, profesionale sau comerciale.
Tot astfel, prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică ce desfăşoară o activitate comercială autorizată, potrivit legii.
Totodată, potrivit art. 3, intră în sfera de aplicare a acestei legi, contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, inclusiv certificatele de garanţie, bonurile de comandă, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care conţin stipulări sau referiri la condiţii generale prestabilite.
în sensul art. 4 din lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor acestei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.
Lista cuprinsă în anexa la această lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate abuzive, precum clauzele care: dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia: dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă; dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu; restrâng sau interzic dreptul
consumatorului de a rezilia contractul, în cazurile prevăzute de ordonanţă; dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă acelaşi drept şi pentru consumator; dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată fără un anunţ prealabil, cu excepţia unei motivaţii pertinente, acceptată de consumator prin semnarea contractului.
Rezultă că sunt considerate abuzive şi deci ilicite, printre altele, anumite drepturi potestative pe care şi le-ar rezerva comerciantul prin contract şi care i-ar conferi puterea ca, prin voinţa sa unilaterală, să modifice raporturile contractuale în dezavantajul consumatorului ori să denunţe, rezilieze, anuleze sau înceteze contractul în anumite condiţii.
b) Pe de altă parte, potestativitatea factuală a uneia dintre părţi se converteşte în potestativitate juridică în favoarea celeilalte părţi mai slabe. Dreptul potestativ conferit părţii slabe reprezintă astfel o măsură de protecţie de natură să restabilească echilibrul juridic.
în acest sens, sunt revelatoare:
- Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 60/2002, care transpune în dreptul român Directiva 85/577/CEE;
- Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juidic al contractelor la distanţă, aprobată prin Legea nr. 51/2003, care transpune în dreptul român Directiva 85/374/ CEE.
Prin excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, ambele reglementări creează în favoarea consumatorului un drept potestativ de a denunţa unilateral contractul.
Astfel, în materia contractelor încheiate în afara spaţiilor comerciale, comerciantul va informa în scris consumatorul, înainte sau cel mai târziu în momentul încheierii contractului, despre dreptul acestuia din urmă de a denunţa unilateral contractul în termenul prevăzut în ordonanţă, indicând numele şi adresa persoanei faţă de care îşi poate exercita acest drept.
Contractul trebuie să cuprindă clauza expresă despre dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în termenele şi în condiţiile prevăzute în ordonanţă, precum şi numele şi adresa comerciantului faţă de care consumatorul poate să îşi exercite acest drept.
Potrivit art. 9 din ordonanţă, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul, fără a fi necesară invocarea vreunui motiv, în termen de 7 zile lucrătoare, care începe să curgă:
- de la data încheierii contractului, dacă aceasta este concomitentă cu data livrării produsului;
- de la data încheierii contractului de prestări servicii;
- de la data primirii produsului de către consumator, dacă livrarea a fost efectuată după data încheierii contractului.
Părţile pot stipula în contract un termen mai mare decât cel prevăzut la alin. 1 dacă consideră necesar.
Pentru a-şi exercita dreptul de denunţare unilaterală, consumatorul trebuie să anunţe comerciantul, în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, data expedierii acesteia trebu'nd să se încadreze în termenul prevăzut în contract. Anunţarea comerciantului exonerează consumatorul de orice obligaţie, cu excepţia celei de a înapoia comerciantului produsele livrate, contractul considerându-se desfiinţat.
Comerciantul este obligat să primească produsele returnate de consumator în termenele prevăzute în . ordonanţă.
Cu toate acestea, în cazul contractelor de prestări de servicii, dreptul de denunţare nu poate fi exercitat asupra serviciilor deja prestate conform condiţiilor contractuale.
Conform art. 14 din ordonanţă, în cazul în care consumatorul nu a efectuat nici o plată şi nici nu a primit produsul sau nu i s-a prestat serviciul conform contractului, exercitarea dreptului de denunţare a contractului de către consumator dezleagă ambele părţi de orice obligaţie.
Dacă produsul a fost primit de consumator, în cazul în care acesta denunţă contractul, trebuie să returneze produsul în termenele prevăzute în ordonanţă, cheltuielile de expediere fiind în sarcina comerciantului.
De asemenea, comerciantul trebuie să ramburseze consumatorului, în termenul legal, toate sumele plătite de acesta, precum şi eventualele cheltuieli aferente.
Semnificativ este faptul că, potrivit art. 17 din ordonanţă, dreptul consumatorului la denunţarea contractului nu poate fi anulat de nici o clauză contractuală sau înţelegere între părţi, aceasta fiind considerată nulă de drept, ceea ce înseamnă că dispoziţiile privind dreptul de denunţare unilaterală a contractului sunt de ordine publică.
De asemenea, în materia contractelor la distanţă, potrivit art. 7 din O.G. nr. 130/2000, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10 zile lucrătoare, fără penalităţi şi fără invocarea vreunui motiv. Singurele costuri care pot cădea în sarcina consumatorului sunt cheltuielile directe de returnare a produselor. Ordonanţa prevede expres data de la care începe să curgă termenul de 10 zile pentru produse şi servicii.
în cazul exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către consumator, comerciantul are obligaţia să ramburseze sumele plătite de consumator fără a-i solicita acestuia cheltuielile aferente rambursării sumelor. Rambursarea sumelor se va face în cel mult 30 de zile de la data denunţării contractului de către consumator.
Potrivit art. 9, în cazul în care, pentru produsul sau serviciul ce face obiectul contractului la distanţă, comerciantul creditează consumatorul, direct sau în baza unui acord încheiat de comerciant cu un terţ, o dată cu denunţarea unilaterală a contractului la distanţă încetează de drept şi contractui de acordare a creditului, fără penalităţi pentru consumator.
Din dispoziţiile legale evocate rezultă că dreptul consumatorului de denunţare unilaterală a contractului, ca drept potestativ, care se exercită printr-un act unilateral de voinţă, a fost creat ca o măsură de protecţie a consumatorului, care este considerat ca fiind “partea mai slabă” a contractului şi reprezintă o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului (art. 969 C.civ.).
Pe de altă parte, chiar dacă dreptul de denunţare unilaterală a contractului implică ideea de “putere” a uneia dintre părţi, exercitarea lui este supusă unor termene şi condiţii riguroase. Prin urmare, voinţa titularului dreptului potestativ nu este arbitrară, căci titularului dreptului potestativ îi pot fi impuse termene, condiţii şi obligaţii de exercitare a dreptului, iar măsura în care acestea au fost respectate sau îndeplinite este supusă controlului judiciar.
în sfârşit, din punctul de vedere al preluării dreptului comunitar, reglementările menţionate prezintă o însemnătate deosebită, dar nu trebuie neglijat nici faptul că, sub unele aspecte, semnalate, de altfel, în literatura juridică, acestea prezintă unele carenţe sau ambiguităţi.
Rămâne ca, pe măsura îmbunătăţirii legislaţiei, jurisprudenţa română să asimileze aceste noutăţi legislative iar, acolo unde este cazul, să confere potestativităţii şi actului unilateral noile valenţe juridice, făcând distincţiile necesare între formelG licite şi cele ilicite în care se manifestă "puterea” economică şi juridică a uneia dintre părţi în raporturile contractuale.
