Consumul ilicit de droguri
| Comentarii |
|
consumul ilicit de droguri, I. Sancţionarea consumului ilicit de droguri, din perspectiva legislaţiei române în vigoare; II. Oportunitatea incriminării consumului ilicit de droguri, în contextul social actual, din perspectiva criminologiei juridice.
Consumul ilicit de droguri a devenit un subiect din ce în ce mai preocupant în contextul în care, în ultimii ani, România s-a transformat dintr-o ţară de tranzit, într-o ţară de destinaţie pentru traficul internaţional cu diferite substanţe stupefiante ori psihotrope. în efortul de a stăpâni fenomenul şi, totodată, de a se adapta la legislaţia internaţională, legiuitorul român a adoptat Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Deşi a trecut o bună perioadă de timp de la intrarea ei în vigoare, această lege ridică în continuare, din păcate, unele semne de întrebare, atât în privinţa unor aspecte de ordin strict penal, cât şi în privinţa unor aspecte de strategie politico-penală.
Astfel, dispoziţiile Legii nr. 143/2000 au dat naştere în doctrina penală unei controverse în legătură cu modalitatea în care legiuitorul a înţeles să sancţioneze consumul de droguri. Problema care s-a pus a fost, pur şi simplu, de a şti dacă legea penală română incriminează sau nu consumul de droguri. Este o problemă fundamentală şi poate să pară ciudat că o lege nouă, chemată să reglementeze în mod special „combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri”, lasă loc de interpretări tocmai asupra acestei probleme. Controversa apărută în doctrină dovedeşte însă că lucrurile sunt într-adevăr discutabile sub aspectul menţionat, putându-se afirma, cel puţin, că legiuitorul a manifestat o oarecare ezitare în privinţa modalităţii de sancţionare a consumului de droguri. Ezitarea manifestată de legiuitorul penal ar putea să nu fie însă, doar expresia unei „neîndemânări” de natură tehnico-juridică. Ea ar putea să exprime o dilemă de politică penală, legată de oportunitatea incriminării consumului de droguri. Apare astfel o altă problemă, care depăşeşte cadrul normativ, desigur fără să-l poată ignora.
Rezultă că există două probleme care merită a fi puse în discuţie. Prima problemă este de domeniul normativului penal şi presupune a stabili dacă şi în ce modalitate consumul ilicit de droguri este sancţionat în legislaţia noastră actuală.
A doua problemă este de domeniul criminologiei juridice şi presupune a stabili, dacă şi în ce modalitate este oportună incriminarea consumului ilicit de droguri, în contextul social actual, din ţara noastră.
Potrivit celor două probleme enunţate, subiectul în discuţie poate fi abordat dintr-o dublă perspectivă:
I. Sancţionarea consumului ilicit de droguri, din perspectiva legislaţiei române în vigoare;
II. Oportunitatea incriminării consumului ilicit de droguri, în contextul social actual, din perspectiva criminologiei juridice.
I. în doctrina penală s-a exprimat opinia potrivit căreia: “Din ansamblul dispoziţiilor legale cuprinse în Legea 143/2000, rezultă că în legislaţia noastră penală consumul de droguri în sine este interzis dar nu este sancţionat din punct de vedere penal. Prin urmare, un consumator
de droguri cetăţean român sau străin, care se prezintă de bună voie la o unitate sanitară pentru dezintoxicare, nu poate fi sancţionat din punct de vedere penal pentru consum de droguri, neexistând nici o dispoziţie în acest sens”
în aceeaşi opinie se precizează că: ,, în conformitate cu art. 1, punctul 16 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 899/1970 (încă în vigoare) autoadministrarea de produse sau substanţe stupefiante fără indicaţie medicală constituie contravenţie”.
Acelaşi autor admite însă că în ipoteza în care „cel ce consumă droguri, este prins de poliţie în momentul în care le cumpără sau cu ocazia percheziţiei corporale se găsesc asupra lui droguri ori la domiciliu, el va răspunde penal, fapta sa încadrându-se în dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 143/2000 (deci pentru deţinere ilicită de droguri şi nu pentru consum)”.
Contrar opiniei menţionate s-a susţinut şi punctul de vedere conform căruia: „Ar fi absurd să se considere că este infracţiune cultivarea, producerea sau cumpărarea de droguri pentru consumul propriu, iar consumul acestora nu este o faptă penală, ci o infracţiune, (de fapt contravenţie, n.n.)
în realitate, consumul face parte intergrantă din infracţiunea de cultivare, producere ori cumpărare de droguri pentru consum propriu”.
în argumentarea acestei opinii se mai arată: „Deci, nu s-ar putea susţine că numai cultivarea, producerea sau cumpărarea de droguri pentru consum propriu, care constituie o activitate mai puţin gravă, să constituie infracţiune, iar atunci când drogurile au fost şi consumate efectiv, activitate mai gravă, aceasta nu ar constitui infracţiune, ci doar o contravenţie”.
în replică, susţinătorul primei opinii a adus alte argumente. Printre acestea deosebit de pertinent este cel bazat pe diferenţa de titulatură între capitolul destinat incriminării diferitelor fapte de trafic („Sancţionarea traficului şi a altor operaţiuni ilicite cu substanţe aflate sub control naţional” - cap. II), şi capitolul destinat să reglementeze problema consumului („Măsuri împotriva consumului ilicit de droguri” - cap. IV).
Considerăm că opinia corectă este cea potrivit căreia Legea nr. 143/2000 nu incriminează în mod direct consumul de droguri sau, altfel spus, nu incriminează consumul de droguri în sine. Acest lucru rezultă foarte clar din cuprinsul articolului 4 al Legii 143/2000, care stabileşte următoarele modalităţi alternative de realizare a elementului material: cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea cumpărarea sau deţinerea de droguri. Sub aceste modalităţi alternative se prezintă „verbum regens”. Consumul de droguri nu este reţinut de legiuitor ca modalitate de realizare a elementului material al infracţiunii.
Ceea ce poate să genereze confuzie este „condiţia” ataşată de legiuitor elementului material, respectiv împrejurarea că pentru existenţa infracţiunii în varianta de la articolul 4 trebuie să ne aflăm în prezenţa unei cultivări, produceri (...) cumpărări sau deţineri pentru consum. Această „condiţie” are roiul de cauză de atenuare legală specială (element
circumstanţial al infracţiunii). Mai exact, este vorba de un element circumstanţial în conţinutul atenuat al infracţiunii, deoarece articolul 4 din Legea nr. 143/2000 reprezintă în fapt o variantă (parţială) atenuată a infracţiunii prevăzute la articolul 2.
în acest sens se poate constata că toate modalităţile prin care se exprimă elementul material la infracţiunea prevăzută în articolul 4 pot fi regăsite printre modalităţile enumerate la articolul 2. Diferenţa esenţială constă în aceea că la articolul 4, operaţiunile incriminate nu se realizează în vederea traficului, ca la articolul 2, ci în vederea consumului propriu sau, aşa cum se exprimă legiuitorul, pentru consum propriu. De aici decurge în mod necesar şi o altă diferenţă, respectiv aceea că elementul material al faptei de la articolul 4 nu cuprinde şi acele modalităţi care sunt de esenţa traficului, excluzând din plecare varianta consumului propriu şi, pe care, le conţine în plus infracţiunea prevăzută la articolul 2 (oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor). Acest „surplus” de element material existent la articolul 2 justifică faptul că putem caracteriza articolul 4 „doar” ca variantă parţială atenuată a articolului 2.
Existenţa acestei variante atenuate prevăzută în articolul 4 se explică prin aceea că legiuitorul a considerat că este mai puţin periculoasă fapta comisă de persoana care urmăreşte să obţină, într-un fel sau altul, droguri, pentru sine, în comparaţie cu fapta aceluia care, direct sau indirect, contribuie la traficarea acestor substanţe dăunătoare pentru sănătatea populaţiei. Acest raţionament al legiuitorului este absolut justificat...
Rezultă că este total lipsită de temei aprecierea potrivit căreia „consumul face parte integrantă din infracţiunea de cultivare, producere ori cumpărare de droguri pentru consum propriu”. A susţine că fapta prevăzută la articolul 4 din Legea nr. 143/2000 se poate săvârşi şi prin consumarea de droguri presupune o confuzie între elementul material al infracţiunii şi elementul circumstanţial atenuant al acesteia.
în acelaşi timp trebuie arătat că nu este nimic „absurd” în faptul că legiuitorul incriminează o serie de operaţii ilicite cu droguri, fără a incrimina şi consumul acestora. Aceeaşi logică îl conduce pe legiuitor, spre exemplu, să incrimineze diferite operaţiuni ilegale cu o serie de alte bunuri (arme şi muniţii - art. 279 C. p.; materiale nucleare sau materii radioactive - art. 279 C. p.; materii explozive - art. 280 C. p.) fără să incrimineze autoagresiunile care, eventual, s-ar produce prin utilizarea acestora. Reamintim că, în general, dreptul penal modern nu mai este preocupat de sancţionarea autoagresiunilor, indiferent de ce natură ori gravitate ar fi acestea (suicid sau tentativă de suicid, automutilare, autointoxicare etc.), iar acest lucru nu este considerat absurd...
în realitate, legiuitorul nu numai că nu incriminează consumul de droguri în sine, dar stabileşte, după cum s-a văzut, chiar un regim sancţionator mai puţin sever pentru cei care „operează” cu droguri, numai pentru propriul lor consum.
Punctul de vedere conform căruia Legea nr. 143/2000 nu incriminează în mod direct consumul de droguri, precum şi logica în baza căreia legiuitorul penal sancţionează totuşi operaţiunile cu droguri realizate de consumatori fusese, de altfel, exprimat de o manieră foarte clară în literatura de specialitate, anterior apariţiei controversei menţionate. Astfel, analizându-se articolul 4 din Legea nr. 143/2000 au fost făcute următoarele precizări: „Consumul de droguri, fără prescripţie medicală, este interzis, însă nu atrage răspunderea penală. Cu toate acestea, producerea sau procurarea de droguri este incriminată, deoarece
prezintă pericolul ca drogul să ajungă la alţi consumatori”. Acceptând această opinie, care în mod evident este cea corectă din punct de vedere teoretic, trebuie să evaluăm şi consecinţele practice, pe care le antrenează. Se impune această evaluare deoarece, la o primă vedere, legiuitorul a „acoperit”, prin modalităţile elementului material al infracţiunii prevăzute în articolul 4, toate posibilităţile prin care eventualul consumator ar putea intra în posesia drogurilor şi astfel, indirect, consumul ar fi în orice ipoteză sancţionat.
La o examinare atentă constatăm că nu există însă o asemenea „acoperire” integrală. De altfel, chiar în opinia favorabilă ideii că legiuitorul incriminează consumul se admite că: „Singura discuţie care s-ar putea purta ar fi în legătură cu situaţia când drogurile au fost consumate de o persoană fără a le cultiva, produce sau cumpăra, ci fiindu-i oferite, fără plată, de o altă persoană”. Această ipoteză scoate într-adevăr consumul chiar şi de sub incidenţa unei sancţionări penale indirecte, şi nu este, aşa cum ar părea, o ipoteză pur teoretică. în concret, o asemenea ipoteză se poate întâlni frecvent, în diferite variante cum ar fi: oferirea unei doze gratuite de către dealer pentru a racola un client; oferirea sau chiar administrarea unei substanţe stupefiante de către medicul sportiv sau antrenor sportivului; oferirea drogului de către un prieten sau de către o cunoştinţă ocazională în cursul unei petreceri etc. Această ipoteză, într-una din variantele menţionate sau în alte variante posibile reprezintă, probabil, în practică, situaţia cea mai frecventă, care poate exclude sancţionarea indirectă a consumului, însă nu este singura. Mai pot fi luate în calcul şi alte ipoteze precum aceea în care drogul (pierdut sau abandonat) este găsit şi consumat de o persoană, sau aceea în care drogul este sustras de persoana care îl consumă.
în aceste ipoteze, dacă se consumă drogurile în împrejurări care exclud realizarea infracţiunii prevăzute de articolul 4 chiar şi în modalitatea deţinerii, ceea ce este foarte probabil, persoana consumatoare nu poate fi trasă la răspundere penală, în baza Legii nr. 143/2000.
lată de ce, a admite faptul că legea penală română nu incriminează consumul de droguri în sine are o relevanţă practică, concretă, extrem de importantă.
Această opţiune a legiuitorului, de a „tolera” din punct de vedere penal consumul de droguri, în ipotezele evident restrictive menţionate, poate fi la rândul ei discutată. S-ar putea afirma fie că este „prea mult” fie că este „prea puţin”. Fiind o problemă de strategie politico-penală, o asemenea discuţie trebuie transferată în domeniul criminologiei juridice.
II. Din punctul de vedere al criminologiei juridice, fenomenul reprezentat de traficul şi consumul ilicit de droguri trebuie analizat sub aspectul eficienţei deferitelor mijloace, prin care se urmăreşte prevenirea şi combaterea acestui fenomen. în cazul particular care interesează această discuţie, problema care se pune se rezumă la a evalua eficienţa, sau oportunitatea, incriminării consumului de droguri. O asemenea evaluare presupune bineînţeles, ca regelemntarea internă să fie raportată la „realitatea locală” a fenomenului (pct. 3). în prealabil însă, este necesară, în primul rând, o trecere în revistă a diferitelor reglementări existente pe plan internaţional (pct. 1), iar în al doilea rând, este oportună o examinare a diferitelor „modele” de abordare a fenomenului de către statele occidentale, a căror experienţă în domeniu este mai veche (pct. 2).
1. Convenţiile internaţionale în materia produselor stupefiante şi substanţelor psihotrope tratează în mod secundar problema consumului.
Convenţia Unică asupra stupefiantelor (New York, 30 martie 1961) îşi propune organizarea controlului internaţional al stupefiantelor. în acest cadru, se fixează obligaţia
statelor părţi de a asigura incriminarea unor fapte, nonconforme cu dispoziţiile Convenţiei, referitoare la: producerea, fabricarea, deţinerea, oferirea, transportul, importul şi exportul etc. produselor stupefiante (art. 36, 1.a.). în acelaşi timp se recomandă statelor părţi ca, în cazul în care infracţiunile amintite au fost comise de persoane care consumă „în mod abuziv stupefiante", să se aplice faţă de aceste persoane măsuri de tratament, educare, post-cură, readaptare si reintegrare socială, în locul aplicării unor sancţiuni cu caracter penal (art. 36, 1.b.)
Convenţia asupra substanţelor psihotrope (Viena, 21 februarie 1971), la rândul ei, are ca scop plasarea substanţelor psihotrope sub control internaţional. Obiectivul declarat în preambulul Convenţiei este de a „preveni şi combate abuzul” de substanţe psihotrope şi traficul ilicit al acestor produse. Articolul 22 al Convenţiei conţine unele dispoziţii penale asemănătoare cu cele din Convenţia Unică şi, la fel ca aceasta din urmă, recomandă măsuri de tratament, educaţie, post-cură, etc. pentru persoanele utilizatoare în mod abuziv de substanţe psihotrope, care comit infracţiuni legate de producerea sau traficarea acestor substanţe.
Nici una din cele două convenţii nu se referă la incriminarea consumului.
în sfârşit, trebuie amintită Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope (Viena, 20 decembrie 1988 - intrată în vigoare la 11 noiembrie 1990) care are ca obiectiv direct reprimarea traficului. Această Convenţie aduce o modificare de optică în privinţa consumatorului, în sensul că prevede incriminarea deţinerii şi cumpărării de stupefiante sau de substanţe psihotrope în scopul consumului personal.
Nici această Convenţie nu incriminează însă, în mod direct, consumul de droguri (consumul în sine).
încercând găsirea unui numitor comun, am putea observa că toate convenţiile menţionate exprimă o voinţă fermă a statelor părţi în privinţa reprimării traficului dar, în acelaşi timp, se abţin în privinţa sancţionării consumului (doar Convenţia O.N.U. 1988 îl incriminează indirect) şi optează pentru o tratare mai puţin severă a consumatorilor abuzivi (dependenţi). Această situaţie reprezintă expresia unui compromis între două opţiuni stategice în lupta împotriva traficului şi consumului de droguri, opţiuni care au în comun voinţa fermă de reprimare a traficului, dar care diferă cât priveşte problema consumului:
„Această diferenţă de abordare a apărut în cele din urmă cu ocazia Convenţiei ministeriale mondiale de la Londra, în aprilie 1990. Americanii au pus în fapt accentul pe represiune subliniind faptul că şi consumatorii de droguri sunt în mod personal răspunzători; în replică, Europenii, în ciuda diversităţii lor, înclinau spre o perspectivă mai socială. Astfel, spre exemplu, dacă Americanii refuzau să stabilească o legătură între excluderea socială şi şomaj pe de-o parte, şi drog pe de altă parte, Europenii insistau dimpotrivă asupra acestei legături şi doreau să privilegieze prevenirea.”
2. în privinţa statelor Europei occidentale, deşi există o opţiune strategică generală comună, nu există o manieră concretă identică de reglementare a fenomenului.
Dimpotrivă, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, la nivel naţional există o mare diversitate de reglementări în privinţa consumului de droguri, iar uneori, chiar în cadrul aceluiaşi sistem naţional, se pot constata ezitări, fluctuaţii de la o perioadă la alta, putându-se vorbi despre „o dublă mişcare de incriminare-dezincriminare”.
în legislaţiile penale occidentale incriminarea directă a consumului reprezintă excepţia (ex. Franţa, Luxemburg).
Marea majoritate a statelor recurge la o incriminare indirectă, în sensul că, fie sancţionează penal posesia pentru consum, cum este cazul în Irlanda, Marea Britanie, Olanda (doar posesia drogurilor „dure”), fie incriminează deţinerea de droguri ilegale, cum se întâmplă în Germania, Danemarca, Portugalia, Belgia.
Dubla mişcare incriminare-dezincriminare despre care aminteam poate fi ilustrată de exemplul Italiei, care, printr-o lege din anul 1990 a decis incriminarea posesiei pentru consum, după care, printr-o lege din anul 1993, a revenit la aplicarea de sancţiuni penale numai în cazul posesiei în scop de revânzare. Tot dublă mişcare, dar oarecum în sens invers, a cunoscut şi Spania, unde, conform codului penal era incriminată expres doar deţinerea în scopuri comerciale; începând cu anul 1992 s-a restabilit penalizarea consumului de droguri, însă doar în locuri publice.
Atât incriminarea consumului în cazurile de excepţie menţionate, cât şi penalizarea indirectă a acestuia, pe calea deţinerii sau cumpărării de dr.oguri, sunt „limitate” printr-o serie de dispoziţii care prevăd atenuarea sau chiar neaplicarea pedepselor.
Astfel, în Germania este permis judecătorului să nu aplice o sancţiune penală, în cazul cumpărării sau deţinerii unor cantităţi nesemnificative de droguri. în Luxemburg consumatorul primeşte doar un avertisment la comiterea primei infracţiuni. în Portugalia consumatorul ocazional riscă o simplă amendă sau este chiar scutit de pedeapsă, dacă are mai puţin de douăzeci şi unu de ani şi promite să nu recidiveze. în Danemarca practica permite un simplu avertisment în cazul consumului de canabis şi, în principiu, în cazul în care se constată posesia unei mici cantităţi de droguri, pentru consum propriu, se aplică doar o amendă.
în cazul toxicomanilor sunt deasemenea privileagiate soluţiile nepunitive. Astfel, în Grecia este exonerat de pedeapsă delincventul toxicoman care a comis o infracţiune legată de consum. în ţări precum: Franţa Portugalia, Italia, Luxemburg, Germania, legea dă posibilitatea toxicomanului de a evita sancţiunea penală, dacă acceptă de bună voie să se supună unui tratament (cură de dezintoxicare).
în sfârşit, mai trebuie arătat că în ipotezele în care legislaţiile naţionale permit tragerea la răspundere penală a consumatorului, sub diferite forme, multe cauze sunt soluţionate înainte de a ajunge în instanţă deoarece, „principiul oportunităţii urmăririi conduce frecvent magistraţii la soluţii de neurmărire pentru consumatorul ocazional, mai ales dacă acesta este interpelat pentru prima oară”. în contextul descris se poate afirma că la nivelul statelor occidentale există o atitudine de „relativă clemenţă” în materia consumului de stupefiante. Această atitudine, de a favoriza aplicarea unor soluţii nepenale în prevenirea şi combaterea consumului de droguri, se află în deplin acord cu spiritul convenţiilor internaţionale în domeniu.
în acelaşi timp însă, toleranţa faţă de consum este şi o expresia a neputinţei de a stăvili traficul. De aceea, în prezent, dilema de politică penală a statelor Europei occidentale, în materia consumului de droguri, a depăşit stadiul: „reprimare sau tolerare ?”. Noua dilemă se exprimă în formula: „reformism sau antiprohibiţionism ?” Se ia astfel în calcul o variantă extremă, respectiv legalizarea comercializării drogurilor uşoare: „Cu riscul de a schematiza, se poate afirma că problema drogului trebuie să fie înfruntată fie dintr-o perspectivă reformistă, fie sub un unghi antiprohibiţionist. în alţi termeni, ar fi vorba fie de a modifica reglementările pentru a pune accentul pe prevenirea consumului abuziv, pe primirea şi tratarea toxicomanilor, pe reprimarea eficace a traficului de stupefiante şi a spălării capitalurilor de origine ilicită, şi
pe dezvoltarea socială şi economică a regiunilor de producţie în scopul de a favoriza culturile alimentare precum şi un debuşeu comercial pentru alte culturi, fie de a înclocui regulile controlului internaţional şi legislaţiile naţionale actuale, printr-un regim de distribuţie controlată a drogurilor”
3. în ţara noastră, după anul 1990, traficul şi consumul de droguri s-au dezvoltat într-un ritm rapid. în contextul liberalizării economico-sociale şi al derutei de ordin moral, „virusul” drogului a întâlnit un mediu prielnic, în care nici mijloacele juridice (legea penală, dar nu numai ea) nici mijloacele empirice (instituţiile şi practicile instituţionale) nu erau pregătite să împiedice o „epidemie”.
Faţă de modul în care a evolat fenomenul în ultimii ani, a devenit foarte limpede că soluţiile de tip „reflex condiţionat”, adică simpla majorare a unor pedepse (cum a fost cazul sporirii pedepselor prevăzute de art. 312 C. p. prin Legea nr. 140/1996) nu pot avea influenţă reală asupra fenomenului, în sensul limitării acestuia. Mai mult, începe să devină la fel de limpede şi faptul că nici măcar soluţiile normative mai ample (complexe), cum este Legea nr. 143/2000, binevenită de altfel, nu pot, ele singure, să ofere soluţiile necesare rezolvării gravelor probleme legate de traficul şi consumul de droguri. Pe lângă efortul legislativ este nevoie de un efort intituţional susţinut şi conjugat.
Pentru a evita ca evoluţia fenomenului să scape iremediabil de sub control, se impune elaborarea unor strategii coerente de prevenire şi combatare, pe termen scurt, mediu şi lung, punerea lor în practică de o manieră fermă, evaluarea şi readaptarea periodică a acestor strategii, în funcţie de evoluţia fenomenului. în alte cuvinte, se impune promovarea unei politici anticriminale inteligente în domeniul traficului şi consumului de droguri.
O asemenea politică ar trebui să se inspire foarte serios din experienţa statelor occidentale. Prin aceasta nu trebuie să se înţeleagă o copiere infantilă a unor modele legislative sau instituţionale ci, în primul rând, evitarea unor erori strategice deja comise. Nu are sens, spre exemplu, să repetăm experienţa Italiei, unde, după aproximativ trei ani de reprimare a consumului s-a constatat că penitenciarele s-au umplut de o mulţime de persoane cu excepţia marilor traficanţi, că justiţia se sufocă sub avalanşa procedurilor împotriva unor indivizi extrem de tineri, care preferă să fumeze „iarbă” în loc să bea o bere, în timp ce numărul deceselor prin supra doză de heroină a continuat să crească.
în acelaşi timp, o politică anticriminală inteligentă în acest domeniu ar trebui să ţină seama de particularităţile care disting criminalitatea de trafic faţă de criminalitatea de pradă.
în acest sens ar trebui avut în vedere, printre altele, faptul că în cazul criminalităţiii de trafic acţionează un mecanism de cerere şi ofertă, similar celui care reglează economia de piaţă. Dacă vrem să limităm fenomenul trebuie să acţionăm asupra acestui mecanism, în sensul de a obţine o scădere atât la nivelul ofertei cât şi la nivelul cererii. Esenţial într-o asemenea acţiune ni se pare faptul că, pentru reducerea ofertei trebuie folosite cu precădere mijloace represive, iar pentru reducerea cererii trebuie folosite cu prioritate mijloace preventive (de ordin medical, social, educaţional, etc.).
Cererea va continua să crească pe „piaţa” drogului atâta timp cât ne vom rezuma la măsuri punitive. Sancţionarea penală a consumatorului, mai ales atunci când nu este însoţită de măsuri terapeutice complexe, nu face decât să sporească şansele ca respectivul consumator să se transforme fie în toxicoman, fie în dealer, fie în ambele. Pentru a evita o consolidare a „pieţei” trebuie să se ofere o şansă consumatorului, ocazional sau toxicoman,
de a se sustrage din „mlaştina” condiţiei de client. Consumatorii sunt, în general, persoane tinere sau foarte tinere, care trebuie să fie ajutate, deoarece nu găsesc suficiente resurse pentru a ieşi singure din starea în care se află. Să nu uităm că aceşti tineri sunt în marea majoritate a cazurilor, dacă nu chiar în toate cazurile, victimele unor conjuncturi micro şi macro-sociale create fără contribuţia lor, şi înainte ca ei să fie penalmente răspunzători în faţa legii, noi toţi suntem moralmente răspunzători în faţa lor.
Din păcate Legea nr. 143/2000 nu oferă consumatorului de droguri suficiente şanse de redresare. în logica pe care o conturează combinarea articolelor 4,15 şi 16 din Legea nr. 143/2000, consumatorul, fie el ocazional sau toxicoman, reprezintă „firul” de care trebuie „tras” în speranţa, iluzorie de cele mai multe ori, că în acest fel se va ajunge la un „cap”.
Sub aspectul acestei logici articolul 29 din aceeaşi lege, privind confidenţialitatea pe care o pot cere toxicomanii care se prezintă din proprie iniţiativă pentru a beneficia de tratament, are o nuanţă uşor cinică.
în concluzie, Legea nr. 143/2000 nu incriminează în mod direct consumul de droguri şi bine face, deoarece o astfel de incriminare ar fi inoportună. în plus, apreciem că ar fi necesară amendarea articolului 4, în sensul că atât cumpărarea cât şi deţinerea pentru consum ar trebui să fie sancţionate doar dacă au un caracter repetat, iar toxicomanul ar trebui să fie exonerat de răspunderea penală, dacă acceptă de bunăvoie tratamentul prin cura de dezintoxicare. Doar în felul acesta măsurile prevăzute în capitolul al IV-lea din Legea nr. 143/2000 ar avea o eficienţă reală, iar consumatorul de droguri ar avea, la rândul lui, o şansă reală de a fi salvat.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Consumul ilicit de droguri
