Teoria impreviziunii
| Comentarii |
|
teoria impreviziunii, I. INTRODUCERE II. PREMISELE Şl CONDIŢIILE IMPREVIZIUNII III. IMPREVIZIUNEA Şl PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII IV. IMPREVIZIUNEA ÎN PROIECTUL VIITORULUI COD PRIVAT EUROPEAN V. IMPREVIZIUNEA ÎN DREPTUL GERMAN VI. FUNDAMENTĂRI ALE IMPREVIZIUNII VII. EFECTELE IMPREVIZIUNII VIII. CONCLUZII
I. INTRODUCERE
1. Prezentarea teoriei. Studiul de faţă îşi propune o prezentare a modului în care teoria impreviziunii este percepută de dreptul român (la nivel de legislaţie, doctrină, jurisprudenţă) în mod comparativ cu dreptul german (art. 313 BGB) şi dreptul modern comunitar, prin proiectul viitorului Cod Privat European, proiect intitulat “Principles of European Contract Law”.
Impreviziunea constituie un exemplu ilustrativ pentru modul în care concepte tradiţionale ale dreptului civil sunt chemate să-şi analizeze şi să-şi demonstreze corespondenţa cu o anumită realitate economică.
Pentru importanţa practică a teoriei pledează atât cauzele sale generatoare, cât şi efectele pe care le-a avut asupra relaţiilor contractuale din anumite perioade. Sub forma juridică pe care ne-o propunem spre dezvoltare, impreviziunea a apărut relativ recent în dreptul civil, odată cu izbucnirea primului război mondial, reapărând apoi după anul 1989, prilejuită de schimbarea regimului politic.
Coeficientul comun al perioadelor de criză menţionate este acela al deprecierii monetare, reprezentată printr-o inflaţie galopantă, de natură să pună în discuţie necesitatea revizuirii contractelor în scopul prevenirii unor situaţii falimentare şi al reaşezării stabilităţii şi securităţii contractelor.
Impreviziunea se impune ca un mijloc de drept eficient în rezolvarea unei situaţii juridice de origine contractuală, determinată de schimbarea drastică şi imprevizibilă a împrejurărilor economice din momentul executării contractului, faţă de epoca încheierii acordului de voinţă al părţilor contractante. Concret, suntem în prezenţa unei onerozităţi excesive a obligaţiei debitorului şi pe care acesta nu a luat-o în calcul cu prilejul contractării, obligaţie care nu este imposibil de onorat, dar care îl poate pune pe debitor într-o postură economică foarte dificilă, chiar falimentară.
Din perspectiva acceptării impreviziunii, s-au elaborat o multitudine de explicaţii, de fundamentări foarte originale; pe de altă parte, adversarii acestei teorii au demontat fiecare din argumentările propuse, de unde rezultă că principala problema în cazul de faţă ar fi găsirea unei fundamentări care să fie dincolo de orice obiecţie ştiinţifică.
De exemplu, cu ocazia combaterii unei justificări a impreviziunii pe baza utilităţii sociale, un autor afirma; “Această teorie nu pare să aibă autoritatea necesară pentru a fundamenta teoria impreviziunii şi pentru a o introduce printre principiile generale de drepf .
Având în vedere afirmaţii de genul celei pre-citate şi pornind de la constatarea că impreviziunea este o noţiune în principal de ordin economic şi financiar, considerăm că
preocupările nu trebuie să se axeze exclusiv în direcţia unei fundamentări riguros ştiinţifice a impreviziunii, ci această operaţie să fie precedată de fixarea exactă a poziţiei impreviziunii în cadrul dreptului, faţă de principiile generale. Asta cu atât mai mult, cu cât se susţine aproape ca un leit-motiv că teoria impreviziunii contravine principiului forţei obligatorii a contractelor consacrat în mod expres în art. 969 C. civ.
încheiem această primă secţiune cu unele considerente terminologice, care însă nu au avut mare ecou în dreptul nostru civil. Astfel, parafrazându-l pe G. Ripert care afirma: “Contracter c’est prevoir”(A contracta înseamnă a prevede") , un autor român apreciază că termenul “impreviziune” este criticabil, aruncând o lumină falsă asupra materiei în chestiune, întrucât “există o doză de neprevăzut în natura însăşi a contractului. . . ; impreviziunea este un factor ce caracterizează viaţa economică. . . ’
în opinia noastră, afirmaţia precedentă este un truism întrucât nu poate demonstra nimic; este acelaşi lucru cu a observa că există o stare permanentă de inflaţie, evident într-o cotă minimală, chiar şi în perioadele de relativă stabilitate economică.
Or, aşa cum depăşirea unui anumit prag al inflaţiei înseamnă instalarea inflaţiei galopante şi a efectelor sale grave, tot aşa depinde ce grad de neprevăzut există într-un contract şi mai ales, ce consecinţe produce asupra economiei acestuia. Este vorba, pentru aplicabilitatea teoriei, de o imprevizibilitate apreciată obiectiv, prin raportare la tipul omului diligent şi prudent, şi în plus, efectele acesteia să se concretizeze într-o onerozitate excesivă a obligaţiei debitorului. în concluzie, sensul tehnic-juridic de “impreviziune” presupune verificarea anumitor condiţii, prezentate în capitolul următor.
2. Delimitări de alte noţiuni
Teoria impreviziunii este în mod tradiţional delimitată faţă de următoarele noţiuni: forţa majoră, leziunea, condiţia - ca modalitate a actului juridic.
a) în ceea ce priveşte forţa majoră, aceasta nu a constituit în doctrina juridică română numai un element de delimitare faţă de impreviziune, ci şi unul de identificare. în acest sens este teza lui Al. Oteteleşteanu care fundamentează impreviziunea pe ideea unei asemănări cu teoria forţei majore, aspect asupra căruia vom reveni pe larg în capitolul ezervat diverselor fundamentări propuse impreviziunii.
b) Delimitarea impreviziunii de leziune poate fi observată sub dublu aspect: cel conceptual şi cel al domeniului de aplicare; asemănarea constă în disproporţia evidentă de valoare dintre contraprestaţii, ambele fiind considerate teorii obiective, însă având cauze diferite şi puncte de plecare diferite în timp.
Din punct de vedere conceptual, leziunea, spre deosebire de impreviziune, este un viciu de consimţământ care nu poate rezulta decât din circumstanţe anterioare sau concomitente momentului acordului de voinţă.
Mai mult, impreviziunea este în contradicţie cu domeniul de aplicare al leziunii în dreptul civil român (C. civ şi Decretul nr. 32/1954) şi care este unul restrâns, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauză de anulare (minorii între 14-18 ani), cât şi din punctul de vedere al actelor juridice (acte de administrare, încheiate fără încuviinţarea ocrotitorului legal).
c) Impreviziunea nu poate fi confundată nici cu o condiţie rezolutorie, întrucât condiţia nu întruneşte cerinţa de imprevizibilitate, deoarece ea a fost luată în considerare de către părţi cu prilejul contractării.
3. Poziţia legiuitorului
a) în dreptul civil român, de lege lata, nu există un text de lege care să conţină o prevedere generală în materie de impreviziune, ci doar câteva cazuri în care legiuitorul aplică această teorie: Legea 8/1996 a drepturilor de autor (art. 43 alin 3), Legea 219/1998 privind concesiunea (art. 32), O. G. 42/97 privind navigaţia civilă (art. 60 alin. 2).
S-a susţinut că acest text (cu referire strictă la Legea nr. 8/1996) “să fie aplicabil prin analogie şi în ipoteze similare, dobândind valoare de principiu”.
Apreciem că această soluţie este discutabilă, pornind chiar de la observaţia autorului că impreviziunea ar fi excepţie de la principiul forţei obligatorii, ceea ce ar însemna că în cazul excepţiilor se aplică regula de interpretare exceptio est strictissimae interpretationis, contravenind, aşadar, interpretării prin analogie astfel propusă.
b) în dreptul civil german, impreviziunea a fost reglementată recent în Codul civil german (BGB), în art. 313, de o manieră generală; anterior modificării Codului, doctrina şi jurisprudenţa germană au aplicat mecanismul impreviziunii în contracte prin interpretarea art. 242 BGB referitor la buna-credinţă.
c) în dreptul comunitar, în proiectul “Principles... impreviziunea este reglementată în art. 6: 111 sub titulatura “Schimbarea circumstanţelor”.
II. PREMISELE Şl CONDIŢIILE IMPREVIZIUNII
1. în literatura română, se consideră că în primul rând trebuie să distingem impreviziunea de forţa majoră şi de neexecutarea obligaţiilor contractuale imputabile debitorului.
Cu referire la distincţia dintre impreviziune şi forţă majoră, apreciem că ea nu-şi află locul în capitolul destinat condiţiilor impreviziunii, nefiind vorba de o condiţie propriu-zisă, ci doar de o noţiune comparabilă impreviziunii. în ceea ce ne priveşte, vom trata această distincţie în capitolul consacrat diferitelor fundamentări date noţiunii de care ne ocupăm în dreptul nostru civil, cu ocazia criticii pe care o vom aduce teoriei propuse de Al. Oteteleşanu.
Cu privire la lipsa de culpă a debitorului în impreviziune, apreciem că suntem mai mult în prezenţa unei ipoteze, a unei prezumţii logice - nu în sensul tehnic juridic - de la care porneşte întreaga discuţie, şi nu a unei condiţii propriu-zise. în acelaşi sens este şi opinia proiectului “Principles...”, unde lipsa imputabilităţii debitorului reiese de fapt şi din titlul sub care este tratată chestiunea impreviziunii (“change of circumstances”).
Astfel, înainte de prezentarea condiţiilor proprii impreviziunii, este oportun să aducem în discuţie acele elemente care, fără a îndeplini rolul de condiţii, au funcţia de pregătire a terenului dincolo de care putem vorbi de un caz de impreviziune şi dincolo de care putem începe să verificăm dacă sunt îndeplinite sau nu cerinţele propriu-zise; acestea sunt premisele, care, după părerea noastră sunt în număr de două: lipsa de culpă a debitorului şi lipsa unei clauze de adaptare a contractului.
Prima premisă demonstrează caracterul obiectiv al teoriei şi tinde să precizeze că o schimbare a împrejurărilor contractuale poate fi reţinută ca şi impreviziune doar dacă este străină de orice culpă în sarcina debitorului. Cu alte cuvinte, debitorul nu a întreprins nimic de natură a determina onerozitatea excesivă a obligaţiei sale. Este evident că în această materie problema vinei debitorului se pune din perspeciva cauzei de impreviziune şi nu din perspectiva aprecierii atitudinii acestuia, refuzând să-şi execute obligaţia devenită prea oneroasă.
A doua premisă evidenţiază aplicarea teoriei impreviziunii numai în ipoteza inexistenţei într-un contract a unor clauze de adaptare (indexare sau renegociere) la noile circumstanţe; în caz contrar, prezenţa unor asemenea clauze înseamnă aplicarea principiului autonomiei de voinţă a părţilor şi nu a impreviziunii, deoarece, conceptual cele două noţiuni nu se completează reciproc, nu se sugerează, ci mai degrabă se exclud.
în legătură cu acest aspect, Curtea Supremă de Justiţie într-o decizie din 1994 a hotărât că respectivele clauze ar contraveni art. 1085 c. civ, fiind aşadar, inadmisibile. Decizia este eronată din două motive: unul de ordin general şi anume, desconsiderarea libertăţii contractuale a părţilor şi altul de ordin special, inaplicarea în speţă a art. 1085, a cărui sferă de incidenţă este materia neexecutării obligaţiei imputabilă debitorului.
2. Vom prezenta condiţiile impreviziunii prin referire la art. 6:111 din “Principles...”, art. 313 BGB şi la jurisprudenţă şi doctrina română.
Prima condiţie: o obligaţie excesiv de oneroasă, ca efect al schimbării împrejurărilor contractuale.
în concepţia proiectului “Principles...” (alineatul al doilea al art. 6; 111) această condiţie joacă rolul unei premise care determină obligaţia legală a părţilor de a negocia adaptarea contractului, după ce, în primul alineat se prevede că în cazul unei obligaţii prea oneroase rămâne aplicabil principiul forţei obligatorii a contractului. Onerozitatea excesivă poate fi rezultatul unei creşteri a costului obligaţiei debitorului sau al scăderii considerabile a valorii contra-prestaţiei care se aşteaptă de la cocontractant.
Art. 313 BGB face vorbire de o schimbare “semnificativă” a circumstanţelor care au stat la baza contractului, efectul constând fie în neîncheierea contractului, fie în încheierea lui, dar cu alt conţinut. Nu se specifică, aşadar, un criteriu special pentru a se măsura consecinţele modificării împrejurărilor contractuale; astfel, judecătorii, în aprecierea unei situaţii de impreviziune, nu sunt chemaţi să se pronunţe asupra unui anumit element din conţinutul contractului (obligaţia debitorului, conf. art. 6: 111). Este evident că ei vor analiza acel element care a fost hotărâtor la momentul naşterii contractului.
în literatura juridică română s-a discutat de-a lungul timpului criteriul de apreciere a onerozităţii excesive, înlăturându-se de regulă, ideea de ruină a debitorului pe motivul că ar fi un criteriu subiectiv, propunându-se un criteriu obiectiv în diferite valori (dublul valorii prestaţiei din momentul executării faţă de momentul contractării, un prejudiciu a cărui limită să fie fixată la Va din valoarea prestaţiei la epoca contractării) sau fie o apreciere în concreto a judecătorului, fie în abstracto a legiuitorului.
în ceea ce ne priveşte, faţă de stadiul actual al legislaţiei, ne apare evident că se impune o apreciere în concreto a situaţiei economice a fiecărui debitor pentru a se determina caracterul excesiv de oneros al obligaţiei sale; de asemenea, trebuie avut în vedere întregul cadru contractual dintre debitor şi creditor, dacă acesta este format din mai multe prestaţii succesive sau dintr-o singură prestaţie afectată de termen.
A doua condiţie: momentul intervenirii schimbării de circumstanţe. în ambele reglementări pe care le supunem analizei această a doua condiţie este prevăzută în mod expres: momentul schimbării circumstanţelor trebuie să fie situat în timp ulterior încheierii contractului.
în viziunea proiectului viitorului Cod Privat european, în ipoteza în care o anumită modificare a împrejurărilor mediului economic ar fi existat chiar în momentul contractării, se pune problema de drept a erorii (reglementată în art. 4: 103 şi 4: 105) în care se află debitorul şi nu aceea a impreviziunii, aşa cum rezultă şi din comentariul oficial al textului din proiect.
în ceea ce priveşte distincţia dintre impreviziune şi eroare, Codul civil german nu împărtăşeşte soluţia mai sus precizată; astfel, în alineatul 2 al art. 313 BGB se precizează că unei modificări a circumstanţelor i se asimilează ipoteza în care anumite reprezentări esenţiale ce au stat la baza contractului, s-au dovedit a fi false. Soluţia diferă probabil, şi datorită viziunii speciale pe care dreptul german o are asupra leziunii, ca viciu de consimţământ.
Cu atât mai puternic cuvânt nu se poate solicita aplicarea mecanismului impreviziunii pentru o obligaţie care a fost deja executată, întrucât însuşi faptul executării ei de către debitor demonstrează că acesta şi-a putut permite din punct de vedere economic să-şi onoreze obligaţia.
A treia condiţie: schimbarea împrejurărilor să nu fi fost previzibilă în momentul contractării.
Cerinţa este conţinută atât în dispoziţiile art. 6: 111, cât şi în cele ale art. 313 BGB. în mod curent, situaţia imprevizibilă este identificată cu fenomenul inflaţiei care a dat teoriei impreviziunii o mare importanţă practică.
O primă observaţie care s-ar impune este să verificăm dacă acest caracter imprevizibil este propriu unei situaţii ca atare (război, revoluţie) sau şi consecinţelor sale asupra economiei contractului (generate de inflaţie).
în jurisprudenţă română s-a statuat într-o speţă din perioada interbelică, în legătură cu această condiţie, că ea nu este îndeplinită în cazul unui contract încheiat în 1914, deoarece în acel moment războiul deja izbucnise în Europa iar părţile ar fi putut să prevadă că România va intra în război în 1916 precum şi unul din efectele participării la război şi anume, deprecierea monetară.
Credem că un răspuns general valabil nu poate fi formulat, deoarece el depinde de mai mulţi factori: sociali, politici, economici care contribuie la conturarea mediului de viaţă dintr-o anumită perioadă; fiecare situaţie excepţională are particularităţile sale, efectele sale se declanşează în mod specific, în funcţie de stabilitatea vieţii economice şi politice.
în pius, datorită fluxului informaţional din zilele noastre, se poate presupune că participanţii la circuitul civil ar trebui să aibă datele necesare pentru a aprecia corect efectele negative ale unor situaţii excepţionale (sub rezerva previzibilităţii acestora din urmă).
în dreptul actual s-a pus o problema similară în cazul fenomenului inflaţiei, şi în mod corect s-a subliniat că inflaţia gravă şi permanentă în care ne aflăm să nu mai constituie o delimitare între clauzele contractuale pecuniare previzibile şi imprevizibile, astfel că datorită previzibilităţii inflaţiei să asistam la o respectarea regulii obligativităţii contractului în asemenea cazuri şi deci, la neaplicarea mecanismului impreviziunii.
Rezultă că inflaţia, efect al tranziţiei către economia de piaţă, ar putea fi considerată o situaţie imprevizibilă numai în ceea ce priveşte contractele încheiate înainte de 1989 (cu executare succesivă şi/sau al căror termen suspensiv se împlinea după 1989) sau în primii ani de după această dată; în nici un caz această cerinţă nu poate fi considerată îndeplinită în cazul unor contracte încheiate în a doua jumătate a anilor '90.
Pur teoretic, condiţia ar putea fi considerată verificată dacă fenomenul creşterii preţurilor şi al scăderii puterii de cumpărare a banilor s-ar datora în viitor unei alte cauze, în măsura în care din punctul de vedere al ştiinţei economice, acest lucru ar putea fi posibil.
A patra condiţie: riscul determinat de o situaţie de impreviziune să nu se încadreze în categoria riscurilor pe care debitorul şi le-a asumat expres în momentul contractării sau care decurg din natura contractului. Şi în acest caz există o identitate de reglementare a acestei cerinţe, aşa cum se regăseşte în art. 6: 111 şi art. 313 BGB. Ceea ce aduce în plus art. 313 BGB, este necesitatea de a fi luate în considerare nu numai riscurile contractului, ci toate circumstanţele cazului care ar fi de natură să împiedice adaptarea contractului potrivit mecanismului impreviziunii; este vorba, probabil de anumite împrejurări sau clauze contractuale din care s-ar putea deduce soluţia menţinerii contractului.
Această ultimă condiţie se referă la ipoteza în care există o clauză expresă prin care părţile îşi asumă orice risc determinat de schimbarea circumstanţelor contractuale. Ca şi în cazul celei de-a doua premise, prezenţa unei asemenea clauze va da expresie principiului autonomiei de voinţă a părţilor, cu excluderea oricărei posibilităţi de adaptare ulterioară a contractului prin voinţa exclusivă a debitorului.
Clauza respectivă nu se confundă cu o agravare a răspunderii debitorului în caz de neexecutare, deoarece riscul este asumat de către acesta în mod independent de problematica responsabilităţii, fiind determinat de o împrejurare obiectivă. Spre deosebire de clauzele de adaptare a contractului, care pot acţiona fie automat (în caz de indexare), fie prin intervenţia
părţilor (în caz de negociere pentru modificarea contractului), clauza de suportare a unui risc îşi va produce efectul în mod direct, automat din momentul ivirii noilor împrejurări contractuale.
Chiar şi în lipsa unei stipulaţii exprese, debitorul nu va putea recurge la mecanismul impreviziunii solo consensu, dacă actul juridic încheiat cu creditorul său presupune, prin natura sa, un risc care va “însoţi “ executarea obligaţiei sale. Problema teoretică care se regăseşte aici este aceea a interpretării şi a calificării contractului şi de reţinere a elementului aleatoriu care se poate regăsi, într-o anumită măsură, în funcţie de felul actului juridic încheiat.
3. Observaţii generale referitoare la verificarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii. Adversarii impreviziunii obiectează de regulă, în legătură cu puterea prea mare de apreciere pe care ar urma să o aibă judecătorii cu ocazia verificării realizării condiţiilor menţionate.
în replică amintim că nu ar fi singurul caz în care o instanţă trebuie să se pronunţe cu privire la unele elemente de fapt ce au influenţă asupra unui contract. Astfel, în stabilirea unei situaţii de forţă majoră, judecătorul este chemat să hotărască dacă evenimentele ce se pretind că fac imposibilă executarea unei obligaţii au fost imprevizibile şi insurmontabile.
Este adevărat că în acest din urmă caz judecătorul nu mai trebuie să se pronunţe şi asupra imposibilităţii de onorare a prestaţiei, fiind un lucru evident; în schimb, în ipoteza impreviziunii contractuale, la aprecierea previzibilităţii se poate adăuga uneori şi necesitatea aprecierii onerozităţii excesive a obligaţiei (în lipsa unor criterii in abstracto). însă aceste dificultăţi de probare nu ar trebui să se transforme în “obstacole insurmontabile” în faţa aplicării impreviziunii.
4. Domeniul de aplicare
Domeniul de aplicare a impreviziunii priveşte contracte având obligaţii exprimate pecuniar, într-o unitate monetară, a căror executare nu coincide cu formarea contractului. în general, contractele susceptibile a fi afectate de impreviziune sunt cele cu executare succesivă; în ceea ce priveşte contractele cu executare uno ictu, problema s-ar putea pune în situaţiile în care executarea lor este posterioară încheierii contractului, fiind în discuţie o perioadă de timp apreciabilă în interiorul căreia să intervină evenimente imprevizibile.
în principiu, contractele comutative intră în sfera de cuprindere a teoriei impreviziunii; cu referire la contractele pur speculative (de exemplu, tranzacţiile bursiere), în doctrina franceză s-a susţinut că ideea de speculaţie nu exclude impreviziunea, operându-se o distincţie între elementele aleatorii previzibile şi cele imprevizibile. Astfel, în privinţa contractelor aleatorii, trebuie analizat specificul elementului alea care intervine în cadrul fiecărui contract, prin raportare la imprevizibilitatea evenimentului specific impreviziunii şi la efectul acestuia asupra contractului în întreaga sa economie.
Amintim ca un studiu referitor la impreviziune, publicat într-o revistă de specialitate, a fost prilejuit de o speţă a cărei problemă de drept era repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a declarării nulităţii unui antecontract, intervenind chestiunea recalculării preţului potrivit valorii de piaţă a bunului restituit. Era vorba, aşadar, de un raport juridic obligaţional născut dintr-un fapt juridic licit (îmbogăţire fără justă cauză sau plata lucrului nedatorat), ceea ce excede câmpului de aplicare a impreviziunii.
III. IMPREVIZIUNEA Şl PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII
Principiul forţei obligatorii este consacrat într-o formulare celebră în art. 969 C. civ.: “Convenţiile legal făcute au putere de lege intre părţile contractante”. Acest text, care este o traducere a art. 1134 din Codul civil francez, desemnează că obligaţiile contractate de părţi se impun acestora ca şi cum ar fi fost impuse de lege.
2. 1. Doctrina şi jurisprudenţă clasică. Doctrina clasică română înţelegea puterea obligatorie a contractului într-un sens absolut şi o fundamenta pe teoria autonomiei de voinţă, apreciind că "acordul de voinţă care creează contractul este suveran”, iar “judecătorul nu este în drept să intervină, chiar la cererea uneia dintre părţi, pentru a revoca sau modifica contractul, în afara de cauzele determinate de lege”.
După primul război mondial, s-a pus problema aplicării teoriei impreviziunii faţă de contractele încheiate înainte de război şi a căror executare devenise prea oneroasă pentru una dintre părţi. Făcând o aplicare riguroasă a principiului pacta sunt servanda, doctrina a susţinut că “asemenea contracte, deşi contrare echităţii prin efectele lor, erau perfect valabile şi trebuiau respectate... atât timp cât executarea este posibilă".
Jurisprudenţă, de asemenea, a fost ataşată în mod ferm principiului prevăzut în art. 969 c. civ. , astfel încât, în marea majoritate a deciziilor s-a considerat că “teoria impreviziunii nu poate fi admisă în dreptul nostru faţă de dispoziţia clară şi precisă a art. 969 c. civ. ”.
în mod izolat, au existat speţe, în care, de exemplu, s-a dispus rezilierea unui contract de împrumut, cu motivarea că "principiul consacrat în art. 969 nu trebuie să fie respectat în ceea ce priveşte consecinţele care nu au putut fi prevăzute, cum ar fi războiul mondial’.
Cu ocazia scrierii unor teze de doctorat pe această temă, s-a susţinut interpretarea dispoziţiilor art. 969 prin raportare la art. 942, 970 şi 977, care ar avea rolul de lămurire şi întregire a regulii obligativităţii contractelor şi care, astfel înţeleasă, nu intră în contradicţie cu scopul teoriei impreviziunii.
Un alt autor aprecia: “Dar convenţiile nu urmează a fi respectate în ele însele, - ceea ce ar fi o idolatrie juridică - ci în ceea ce ele au înţeles să creeze."
Rezultă că au existat preocupări în doctrina vremii pentru argumentarea ideii de redeterminare a înţelesului art. 969 în sensul acceptării impreviziunii în contracte.
In timpul regimului comunist, se constată că forţa obligatorie a convenţiilor "îşi găseşte fundamentul nu în puterea creatoare de drept a voinţelor individuale, în autonomia de voinţă, ci în interesul obştesc al stabilităţii raporturilor juridice şi în imperativul moral al respectării cuvântului dat.” în ceea ce priveşte problema impreviziunii, generată de crizele economice din 1914-1918, aceasta s-a reflectat numai în jurisprudenţă şi doctrina burgheză şi “nu poate fi primită în dreptul socialist pentru că îi lipseşte fundamentul: crizele economice, deprecierea monetară...".
2. Doctrina actuală fundamentează principiul pacta sunt servanda pe necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice şi pe imperativul moral al respectării cuvântului dat.
Datorită inflaţiei galopante care a caracterizat perioada de după 1989, s-a propus o soluţie de echilibru şi o reaşezare a raportului dintre pacta sunt servanda şi rebus sic stantibus: “dacă nu trebuie exagerată admisibilitatea principiului rebus sic stantibus, nici pacta sunt servanda nu trebuie socotit un principiu cu valoare de fine de neprimire”. Autorul propune a atenuare a forţei obligatorii a contractului sub imperiul instabilităţii mediului social, ceea ce este şi soluţia la care s-au oprit şi autorii proiectului de Cod Privat European, în art. 111 cap. 6, aşa cum vom arăta mai jos.
De asemenea, într-un alt studiu, se arată că “în condiţiile actuale când intervenţionismul statului este absolut necesar pentru menţinerea stabilităţii economice... o viziune mai degajată asupra principiului autonomiei de voinţă se impune” mai cu seamă că acest principiu “se încadrează în liberalismul economic al secolului XIX”.
Se manifestă, aşadar, flexibilitate faţă de rigorile principiului pacta sunt servanda şi se consideră teoria impreviziunii nu ca o teorie generală a dreptului contractual - aşa cum în mod eronat s-a susţinut în perioada interbelică - ci ca o excepţie, o atenuare de la regula obligativităţii contractelor.
Este oare această atenuare o necesitate conjuncturală. determinată de perioadele de instabilitate monetară, sau ea s-a aflat dintotdeauna în spiritul reglementării obligativităţii convenţiilor în art. 969 c. civ. ? Suntem în prezenţa unui nou factor în materia efectelor contractului, factor necunoscut până la primul război mondial, neprevăzut la momentul redactării codului civil, sau a unei constante care a existat dintotdeauna în ecuaţia problemei? Prin constantă înţelegem acea determinare în sine a principiului obligativităţii contractului care a fost “activată” sub imperiul unor împrejurări specifice, dar care s-a format o dată cu acesta şi care permite fixarea câmpului său de acţiune, fiind un element structural.
Această ultimă operaţie nu înseamnă a zgudui din temelii unul din pilonii dreptului civil, ci a răspunde la întrebarea: de ce (din ce cauză) este obligatoriu un contract?
Două aspecte sunt necesare a fi luate în considerare pentru formularea răspunsului: cadrul social-politic din momentul elaborării Codului civil şi metodele de interpretare a dispoziţiilor acestuia.
Astfel, răspunsul iniţial a fost formulat în felul următor: un contract este obligatoriu pentru că se bazează pe autonomia de voinţă a părţilor; aceasta, la rândul ei, este expresia mediului de la începutul secolului al XlX-lea, guvernat de individualismul liberal, ce considera principiul libertăţii contractuale a persoanei ca o consacrare juridică a noilor realităţi fundamentale ale vieţii economice şi sărbătorea victoria asupra feudalismului. Animaţi de aceste idei, doctrinarii francezi ai secolului al XlX-lea au refuzat să admită orice mecanism de modificare a acordului părţilor, altul în afară de cazurile prevăzute de lege .
Al doilea aspect se referă la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Codului civil. Cu privire la această problemă, un autor a sesizat, încă din perioada interbelică, rigiditatea interpretării clasice ce s-a dat textelor Codului civil, “interpretare justificată pentru vremea când s-a format şi s-a aplicat, dar care dacă s-ar menţine fără nici o evoluţie riscă să lase numai un mic câmp de aplicare acestor dispoziţiuni fundamentale în materia convenţiilor”.
Problema este aşadar, una de principiu, dacă abandonăm metoda silogistico-dogmatică de interpretare a codului în favoarea celei raţionale propusă de Saleilles şi Geny; aceasta din urmă consideră că legea se interpretează conform evoluţiei istorice şi pe cale de consecinţă, art. 969 C. civ ar trebui regândit faţă de situaţiile de instabilitate monetară.
în contemporaneitate, o autoare română, preluând teza lui Ghestin, apreciază că un contract are forţa obligatorie pentru că este util şi cu condiţia să fie just.
Cu referire la jurisprudenţă actuală, aceasta este contradictorie. Astfel, există soluţii de respingere a impreviziunii: “Contractul este legea părţilor, care au obligaţia să-l respecte potrivit adagiului latin pacta sunt servanda. El are forţa obligatorie şi în raport cu instanţa de judecată, care nu este în drept să-i modifice conţinutul.
S-au proriunţat însă şi soluţii de admitere a unor acţiuni prin care s-a solicitat reevaluarea unor obligaţii pecuniare, de exemplu, în cazul unui contract de închiriere încheiat pe o durată mai îndelungată. într-un caz, s-a admis recalcularea preţului corespunzător ratei inflaţiei, prin aplicarea principiului bunei-credinţe, aspect pe care îl vom trata mai târziu.
în concluzie, reţinem o evoluţie a fundamentării principiului forţei obligatorii a contractelor, evoluţie care slujeşte ideea lipsei contradictorialitătii dintre art. 969 şi teoria impreviziunii. Aceasta reprezintă doar prima fază în procesul de acceptare a imprevizinii şi anume, depăşirea unui obstacol de natură principială. în continuare, întrucât impreviziunea nu este o noţiune juridică ci de factură economică şi financiară, este nevoie de un fundament ştiinţific propriu acesteia, care să permită aplicarea ei în raporturile civile; în opinia noastră, acest fundament îl regăsim în noţiunea bunei-credinţe în executarea convenţiilor (art. 970 c. civ) şi va fi analizat într-unul din paragrafele următoare.
IV. IMPREVIZIUNEA ÎN PROIECTUL VIITORULUI COD PRIVAT EUROPEAN
Maniera de reglementare a impreviziunii în art. 111, cap. 6 din “Principles of European Contract Law” corespunde pe deplin scopului declarat în Introducere şi anume, de a oferi o bază pentru o legislaţia europeană uniformă, viabilă, pentru realizarea căreia nu sunt excluse unele compromisuri între sistemele naţionale. Din punct de vedere terminologic, în titulatura art. 6: 111 s-a optat pentru expresia “change of circumstances”, iar cu prilejul interpretării textului menţionat s-a exprimat preferinţa pentru termenul de “imprevision", împrumutat din dreptul administrativ francez.
Impreviziunea este abordată dintr-o perspectivă flexibilă, graduală şi constituie un exemplu pentru modul de rezolvare în această materie a raportului sau cu principiul forţei obligatorii.
Astfel, în paragraful 1 este enunţat principiul obligativităţii contractului în ipoteza în care obligaţia debitorului devine prea oneroasă, iar paragrafele 2 şi 3, conţinând mecanismul impreviziunii, sunt prevăzute ca excepţii.
Este evident că regula pacta sunt servanda nu este privită în mod absolut, ca în dreptul francez şi dreptul român, însă limitarea ei este supusă unor condiţii, pe care le-am prezentat deja.
în ceea ce priveşte fundamentul prin care se restabileşte relaţia dintre cele două reguli de drept, acesta este ideea de “contractual justice”, aşa cum se desprinde din comentariul
oficial al art. 6:111. în această materie "contractual justice" înseamnă a considera ca în lipsă de prevedere contractuală, cheltuielile şi costurile determinate de o situaţie imprevizibilă să nu cadă în sarcina unei singure părţi, iar dacă părţile nu se înţeleg, instanţa să decidă asupra alocării acestor cheltuieli.
Această posibilitate de imixtiune a instanţei într-un contract afectat de impreviziune şi care implicit atenuează rigorile principiului forţei obligatorii a contractului este considerat de comentatorii proiectului “Principles...” ca reflectând “o orientare modernă în direcţia acordării de prerogative instanţelor de judecată pentru moderarea rigorii de libertate şi sanctitate a contractului”. Acesta este modul prin care se face o fină aluzie la caracterul desuet al sistemelor de drept care încă susţin caracterul sacru al obligativităţii contractului.
Concluzii. De aici rezultă că se poate reţine ideea de utilitate socială pentru a fundamenta atenuarea rigorii principiului forţei obligatorii a contractului şi implicit acceptarea impreviziunii contractuale. Lipsa unui cadru legislativ general în această chestiune face ca unica rezolvare rapidă să fie adoptarea impreviziunii pe cale jurisprudenţială.
V. IMPREVIZIUNEA ÎN DREPTUL GERMAN
1. în dreptul german, într-o primă etapă s-a ajuns la o aplicare a teoriei impreviziunii pe cale de interpretare a contractului, în baza art. 242 BGB. A fost nevoie să se apeleze la această metodă, deoarece, deşi Codul civil german consacră impreviziunea contractuală în art. 321 şi art. 610, acestea se aplică doar la o categorie de contracte care nu au fost încă executate şi în plus vizează situaţia cocontractantului creditor.
Se consideră că la soluţia acceptării impreviziunii contractuale s-a ajuns datorită concepţiei dreptului german asupra actului juridic, fundamentată pe principiul declarării de voinţă şi care-i permite judecătorului o mai mare putere de interpretare a contractului.
Astfel, aşa cum observa un autor într-un studiu referitor declaraţia de voinţă în dreptul german: “Judecătorul, aflându-se în faţa unui contract, va trebui să descopere nu ceea ce declarantul a urmărit, ci ceea ce declaraţia de voinţă îl autorizează să creadă că declarantul a urmărit.”. ,
Spre deosebire de dreptul român şi cel francez, în dreptul german se admite interpretarea contractului nu numai în ipoteza unor clauze neclare, ci ea “devine necesară şi în situaţia în care, în timpul executării unui contract, intervin împrejurări care nu au fost prevăzute de părţi şi în legătură cu care nu s-au făcut stipulaţii contractuale.”.
Doctrina germană, pentru a justifica teoria impreviziunii, consideră că este vorba de o imposibilitate juridică de executare din partea debitorului obligaţiei excesiv de oneroase şi care decurge din aplicarea noţiunii juridice de bună-credinţă şi obicei - Treu und Glauben -: “tot ceea ce nu i se poate cere debitorului după regulile de bună-credinţă şi de obicei constituie o imposibilitate juridică şi, de aceea, debitorul nu poate fi constrâns să-şi execute angajamentele asumate, chiar dacă, din punct de vedere practic, executarea lor ar fi posibilă cu câteva sacrificii.”
2. Caracterizare generală a art. 313 BGB
De lege lata, teoria impreviziunii are un sediu general în art. 313 BGB; din punct de vedere terminologic, se remarcă preferinţa legiuitorului german pentru aceeaşi expresie generică de “schimbare a circumstanţelor”, şi pe care o regăsim şi în proiectul “Principles...”.
Maniera de reglementare se caracterizează printr-un pronunţat caracter practic, care decurge din viziunea dreptului german asupra rolului contractului în cadrul circuitul civil, şi anume, acela de mijloc pentru îndeplinirea unui interes economic, şi nu de scop în sine.
Astfel, potrivit alineatului 1 al art. 313, impactul unei schimbări a circumstanţelor asupra părţilor, în cazul în care ar fi fost previzibil, ar fi determinat fie neîncheierea contractului, fie modificări în conţinutul acestuia. Rezultă, din punct de vedere probatoriu, că partea dezavantajată trebuie să probeze acest aspect.
Spre deosebire de proiectul “Principles...”, dispoziţiile art. 313 BGB nu abordează materia de care ne ocupăm prin raportare la principiul forţei obligatorii a contractului si “rolul” acestuia de impediment teoretic, de ordin general în calea admiterii impreviziunii.
Rezultă că în dreptul german actual nu se mai pune problema fundamentării impreviziunii, probabil pe considerentul că spiritul acestei soluţii transpare din întreaga legislaţie civilă. Accentul cade exclusiv pe îndeplinirea condiţiilor necesare pentru a fi în prezenţa unui caz de impreviziune.
Alineatul 2 al art. 313 asimilează impreviziunii reprezentarea falsă a unei realităţi ce a stat la baza contractului, ceea ce constituie o inovaţie faţă de situaţia existentă în dreptul civil român sau în proiectul viitorului Cod privat european.
VI. FUNDAMENTĂRI ALE IMPREVIZIUNII
1. Fundamente propuse în dreptul civil român
1.1. Art. 970 C. civ ca temei juridic al impreviziunii. Conform art. 970 alin. 1 C. civ.: “Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă." Analiza acestor dispoziţii a constituit preocuparea atât a susţinătorilor, cât şi a adversarilor teoriei impreviziunii, problema constituind-o maniera de interpretare.
Este interesant de observat că din perspectiva fundamentării impreviziunii, analiştii nu s-au preocupat suficient de textul de lege menţionat, preferând alte temeiuri juridice.
Astfel, Al. Oteteleşeanu, începând interpretarea alin. 1 al art. 970, aprecia: “Primul alineat s-ar duce la explicaţiunea teoriei impreviziunii, dacă am lua expresia bună-credinţă într-un înţeles mai general”. Deşi autorul consideră că interpretarea se poate face într-un mod mai larg decât în cazul şcolii clasice a dreptului, adoptă în cele din urmă o atitudine diplomată şi rezervată în această privinţă, concluzionând: “Cum însă nu voim să ni se aducă nouă tocmai această obiecţiune, că dând înţelesuri mai umane principiilor de drept, compromitem ideea de securitate a drepturilor, înlăturăm toate aceste temeiuri ale teoriei impreviziunii. ”
P. Voiculeţ deşi consideră că art. 970 alin 1 este analog art. 242 codul civil german (referitor la buna-credinţă), putând constitui temeiul pentru acceptarea impreviziunii pe cale jurisprudenţială, în teza sa de doctorat optează pentru o altă justificare, aceea a utilităţii sociale şi a rolului voinţei juridice a părţilor.
în continuare, alin 2 al art. 970 prevede: Ele (convenţiile - n. n.) obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.
Problema este similară, ideea de echitate ca fundament al impreviziunii se loveşte de accepţiunea pe care şcoala exegetică de interpretare i-o conferă în cadrul art. 970. Citându-I pe Bruzin care susţine că echitatea se bazează pe o prezumţie de voinţă, Al. Otetelesanu afirma că “echitatea nu este un criteriu mai larg pentru executarea contractului, ci un cadru în care este cuprinsă voinţa exprimată... desigur ea este la baza dreptului, dar ne întrebăm dacă explicând prea mult, nu ajunge să explice insuficient147.
în replică, tot în perioada interbelică s-a spus că “echitatea este imuabilă şi nu are nevoie să se fondeze pe o prezumţie de tacită voinţă”. în continuare acelaşi autor oferă următoarea soluţie de interpretare a art. 970 alin. 2 în dublu sens, nu numai activ (creditorul poate cere pe lângă ceea ce este prevăzut în convenţie şi tot ceea ce este echitabil sau potrivit legii şi obiceiului) dar şi pasiv (debitorul să nu poată fi obligat a presta peste ceea ce “echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”).
însă, încă din perioada interbelică o parte a jurisprudenţei a reţinut ideea de bună-credinţă pentru a justifica impreviziunea contractuală.
O parte din jurisprudenţă actuală se pare că a depăşit stadiul de interpretare exegetică a codului civil, astfel CSJ face aplicarea art. 970 într-o speţă referitor la reactualizarea preţului conform ratei inflaţiei, în lipsa unei clauza exprese.
1. 2. Impeviziunea şi forţa majoră. în teza sa de doctorat Al. Otetelesanu pledează pentru admiterea teoriei impreviziunii pe cale de interpretare, fără însă a crea o nouă teorie de drept, ci prin reconsiderarea teoriei clasice a cazului fortuit şi a forţei majore.
Astfel, cu referire la diferenţa dintre impreviziune şi forţă majoră (adică excesivă onerozitate faţă de imposibilitatea de executare), autorul consideră că este vorba doar de o diferenţă cantitativă, nu şi calitativă, deoarece “natura evenimentelor din teoria clasică a cazului fortuit precum şi din teoria impreviziunii este absolut aceeaşi. Or, pentru ca o diferenţă să ducă la o separaţiune totală între cele două teorii, trebuie ca ea să fie calitativă, adică de natură diferită".
Analizând comparativ câteva exemple care în mod obişnuit intră în sfera teoriei impreviziunii şi respectiv a forţei majore, autorul observă că “în plină teorie clasică nu se poate vorbi de imposibilitate absolută, că aproape orice piedică aşa zisă insurmontabilă poate fi înlăturată"... ‘‘Vânzarea unei case distrusă de cutremur, obligă pe cumpărător să suporte riscul adică să plătească preţul, fără a mai avea nimic în schimb. Vânzătorul este exonerat de a preda casa fiindcă nu mai există. Este aşadar o imposibilitate de a preda... Dar oare această imposibilitate de a preda este ea atât de absolută? Oare o casă distrusă nu se mai poate construi?... Ori este absolut acelaşi lucru în cazurile de impreviziune, unde de asemenea nu avem o imposibilitate absolută, dar unde executarea este refuzată.” Reconsiderarea raportului dintre cele două teorii propusă de autorul român nu a trecut însă nici măcar testul timpului, mărturie în acest sens fiind reglementarea acestei probleme în proiectul viitorului cod privat european; astfel, în “Principles...” se menţine distincţia dintre
impreviziune şi forţă majoră, prima fiind reglementată sub denumirea de “change of circumstances” în art. 6: 111, iar a doua în art. 8: 108, ca “impossibility”.
în opinia noastră, aspectele de imposibilitate şi respectiv de onerozitate excesivă trebuie să se raporteze strict la efectele contractului pe care părţile le-au urmărit în momentul contractării, la obligaţiile pe care le-au contractat.
Revenind la exemplul analizat de Otetelesanu, atragem atenţia că într-adevăr, nu este imposibil din punct de vedere practic pentru vânzător să reconstruiască clădirea distrusă şi nimic nu-l împiedică să facă acest lucru; important este dacă el s-a obligat cu prilejul contractării să-şi asume această obligaţie în caz de intervenire a unui eveniment fortuit ori ea a fost subînţeleasă. De aceea credem că imposibilitatea executării obligaţiei ca urmare a forţei majore îşi menţine caracterul absolut prin raportare la cadrul contractual generat de voinţa părţilor.
Este evident că imposibilitatea de executare nu este absolută dacă ne raportăm la posibilităţile în fapt, deci de natură practică, în exemplul menţionat, reconstruirea casei, însă acest aspect contează numai în măsura în care a fost luat în calcul de către părţi cu ocazia încheierii contractului.
Dispoziţiile din codul civil referitoare la forţa majoră sunt supletive (art. 1083), părţile pot deroga de la ele, obligându-se în mod expres să-şi execute obligaţiile chiar în caz de forţă majoră; este important să nu se confunde o eventuală disponibilitate a părţilor în acest sens - care dă expresie autonomiei lor de voinţă, situaţie în care nu suntem în prezenţa teoriei forţei majore - cu teoria generală a forţei majore, care este cea precizată de art. 1083.
Afirmaţia noastră potrivit căreia într-o situaţie de forţă majoră, imposibilitatea trebuie raportată la voinţa juridică a părţilor, deci la obligaţiile contractate de acestea, este în concordanţă cu dispoziţiile art. 1083 c. civ.: „Nu poate fi loc la daune-interese când, din o forţă majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase sau a făcut aceea ce-i era poprit."
Toate acestea converg spre soluţia menţinerii teoriei clasice a forţei majore în parametrii ei iniţiali, sub condiţia unei corecte aprofundări.
1. 3. Voinţa juridica a părţilor şi utilitatea socială ca fundamente ale impreviziunii contractuale.
M. Djuvara, discutând despre natura voinţei părţilor şi rolul ei în formarea actului juridic, aprecia că în drept “voinţa individuală se transformă în cu totul altceva decât voinţa de fapt, într-o voinţă ideală pe care partea ar fi trebuit s-o aibă şi care are, ca toate fenomenele juridice, o natură logică şi nu una psihologică’. în continuare se dau câteva exemple legate de limitarea voinţei în cazul încheierii unor acte juridice (donaţia) şi al publicităţii imobiliare prin vechile cărţi funciare.
Pe cale de consecinţă, autorul explică intervenţia judecătorului în contracte: “aceasta înseamnă ca voinţa individuală a părţilor, în actele care s-au făcut, nu contează, şi că judecătorul trebuie să aprecieze care ar fi trebuit să fie voinţa părţilor, dacă ele ar fi judecat în mod raţional”. Aceste explicaţii şi intervenţia legiuitorului în modificarea unor contracte
(de ex., legea chiriilor) demonstrează aplicarea teoriei impreviziunii: „bună sau rea este chestiune de oportunitate, dar faptul că ea s-a putut concepe, dovedeşte că voinţa părţilor, în momentul când s-a contractat voinţa psihologică a lor, nu este momentul determinant, caracteristic al aprecierii juridice a unui act”.
în teza sa de doctorat, V. Pompiliu propune un dublu fundament al impreviziunii: utilitatea socială, privită mai mult ca o argumentare din punct de vedere social a celei de-a doua noţiuni care constituie baza juridică propriu-zisă, şi anume, lipsa de voinţă în ceea ce priveşte efectele imprevizibile ale contractului.
Analizând modul de interpretare a voinţei în dreptul francez şi român (sistemul autonomiei de voinţă ) pe de o parte şi în dreptul german (sistemul declarării de voinţă) pe de altă parte, autorul ajunge la concluzia că acesta este identic întrucât se face în ambele sisteme în concordanţă cu utilitatea socială, voinţa juridică raportându-se de fiecare dată circumstanţelor şi mediului social.
1. 4. Abuzul de drept, fundament al impreviziunii. Teoria a fost promovată de H. Aznavorian: „Este un abuz de drept să ceri executarea unui contract, fără să ţii seama de intenţiunea părţilor şi limita voinţei reciproce de a contracta, după cum este abuz de drept să aplici dreptul şi să ceri folosinţa legilor în afară de practica obişnuită juridică şi îngăduită de raporturile normale sociale.”
Această de fundamentare a fost criticată încă din momentul formulării ei, argumentul principal fiind acela că se încearcă justificarea unei teorii noi printr-o teorie mai veche, care, la rândul ei, nu avea la acea vreme o consacrare legislativă, fiindu-i necesară stabilirea limitelor în aplicarea ei.
Considerăm că aceeaşi critică i s-ar putea aduce şi în prezent, mai ales faţă de caracterul desuet al reglementării abuzului de drept în Decretul 31/1954 şi faţă de criteriul pe care doctrina actuala îl utilizează: al intenţiei de a produce un prejudiciu altei persoane şi care reprezintă, dealtfel, punctul de vedere propriu doctrinei din perioada interbelică.
în consecinţă, între cele două teorii există o evidentă contradicţie, abuzul de drept fiind o teorie subiectivă, iar impreviziunea, o teorie obiectivă.
1. 5. Art. 1085 C. civ. ca fundament al impreviziunii. Deşi I. Stroe în teza sa de doctorat a opinat pentru o interpretare sistematică a art. 969 şi art. 970 C. civ. în sensul aplicării impreviziunii în contracte, în mod cu totul surprinzător, în capitolul rezervat temeiului juridic al teoriei, consideră că acesta îl constituie art. 1085 c. civ (“Debitorul nu răspunde decât de daunele-interese care au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute la facerea contractului, neexecutarea obligaţiei nu provine din dolul său.")
Autorul porneşte de la premisa greşită că “legea nu vrea să se intereseze de ce nu s-a îndeplinit obligaţia.” în realitate, textul vizat se referă la fixarea limitei de responsabilitate a debitorului, fiind aşadar pe un tărâm subiectiv, în timp ce impreviziunea are drept ipoteză lipsa de culpă a debitorului în neexecutarea obligaţiei excesiv de oneroasă.
1. 6. Lipsa de cauză ca fundament al impreviziunii. Acestă încercare de fundamentare îi aparţine în doctrina română lui C. C. Arion, care, plecând de la ideea că obiectele obligaţiilor dintr-un contract sinalagmatic trebuie să fie echivalente între ele şi că obiectul unei obligaţii
este cauza celeilalte, conchide: „când echilibrul este complet distrus, când echivalentul legitim dispare şi devine imposibil de dobândit nu prin neprevederea şi prin urmare prin culpa debitorului, dar prin imposibilitatea de a prevedea viitorul, a ambelor părţi, se poate zice că însăşi cauza obligaţiunii lipseşteZ
Acestei teorii i se poate reproşa că pune semnul egalităţii între noţiunea de cauză şi aceea de echivalenţă a obligaţiilor, formulă care este contrazisă de situaţia contractelor cu titlu gratuit în care cauza obligaţiei donatorului este animo donandi.
2. Incidenţa regulii nominalismului monetar asupra problemei.
Doctrina română de după 1989 este unanimă în a considera valoarea de normă supletivă a articolelor din Codul civil ce consacră regula nominalismului monetar, adică obligativitatea respectării valorii nominale a obligaţiilor pecuniare independent de fluctuaţiile în timp a valorii lor reale.
Concluzia care se degajă de aici, potrivit unui autor, este aceea că regula menţionată se aplică numai spre a suplini voinţa neexprimată a părţilor contractante; părţile pot înlătura aplicabilitatea regulii în mod expres, prevăzând modalitatea de menţinere a valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor, clauzele convenţionale de indexare, constituind, în opinia respectivă, abateri admisibile de la nominalismul monetar.
în materia de care ne ocupăm, problema se pune în felul următor: ce se întâmplă în ipoteza în care părţile nu au inserat în contracte clauze de indexare? Lipsa unor asemenea clauze echivalează cu acceptarea aplicării automate a nominalismului monetar şi în cazul unui contract afectat de impreviziune?
Considerăm că incidenţa regulii amintite în chestiunea impreviziunii este următoarea: nominalismul monetar nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii (datorită faptului că nu este de ordine publică), dar această observaţie nu este de natură să fundamenteze prin ea însăşi teoria impreviziunii, care are nevoie de o fundamentare proprie.
3. Fundamentul propus de noi
O dată analizată relaţia dintre impreviziune şi art. 969 C. civ., în prezentarea fundamentului impreviziunii înţelegem să avem următoarele repere:
1) funcţia contractului în cadrul societăţii;
2) reaşezarea raportului dintre art. 969- art. 970 C. civ;
3) înţelesul noţiunii de bună-credinţă.
Una din contradicţiile evocate de chestiunea impreviziunii este şi aceea referitoare la rolul îndeplinit de un contract în circuitul civil şi modul cum a fost receptat acest rol din epoca elaborării Codului civil şi până în contemporaneitate.
Individualismul liberal ce a animat la începutul secolului al XlX-lea opera legislativă şi doctrina juridică a determinat o anumită viziune asupra contractului. Accentul se punea pe existenţa suverană şi pe intangibilitatea acestuia, ca expresie a libertăţilor individuale câştigate de Revoluţie, în rândul cărora contractul era expresia participării agentului la circuitul civil, caracterizat, după abolirea feudalismului, de libertatea concurenţei.
Ulterior, sub presiunea mediului economic, s-a observat că datele economice care prezidează la încheierea acordului de voinţă trebuie luate în considerare şi în stabilirea regulilor referitoare la executarea convenţiilor.
în plus, dincolo de o abordare evolutivă a problemei, nu trebuie pierdut din vedere aspectul că un contract este încheiat pentru atingerea unui anumit scop, pentru satisfacerea unor interese economice ale părţilor.
Astfel, un autor român aprecia în mod riguros că o convenţie nu este numai un acord de voinţă pur şi simplu şi trimitea în acest sens la definiţia exactă a convenţiei din dreptul roman: Conventio est duorum pluriumque în idem placitum consensus: termenul placitum atrage atenţia asupra nuanţei caracteristice a contractului care este cel puţin la fel de mult o armonizare de interese pe cât este un acord de voinţă.
Precizând prin norme obiective regulile ce guvernează încheierea şi executarea contractului, dreptul trebuie să asigure atingerea scopului urmărit de părţi, să fie, dacă este nevoie, flexibil şi să se plieze peste realităţile din orice moment.
Dreptul trebuie să servească vieţii şi nu invers; de aici concluzia că un contract nu este un scop în sine, ci un instrument al vieţii economice şi el ar urma să fie intangibil în măsura în care se poate realiza scopul în virtutea căruia a fost încheiat, deoarece numai atunci se poate vorbi de un acord al părţilor, care să fie legea lor.
Cu privire la necesitatea de reaşezare a relaţiei dintre art. 969 şi 970 C. civ., milităm pentru o interpretare sistematică a dispoziţiilor Codului civil.
Considerăm că nu întâmplător legiuitorul recomandă prin art. 970 executarea cu bună-credinţă a convenţiilor, după ce, în articolul anterior afirmă că convenţia este legea părţilor. Mai mult, în Codul civil francez executarea cu bună-credinţă face parte din alineatul al treilea al art. 1134 ce consacră principiul pacta sunt sen/anda.
Art. 969 C. civ. nu se aplică izolat, ci el este inseparabil de art. 970, executarea cu bună-credinţă fiind un corolar al obligativităţii contractului, cu observarea că buna-credinţă nu este cercetată la încheierea contractului, ci cu prilejul executării sale.
Astfel, art. 970 alin 1 prevede: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă." Două probleme se pun în această chestiune:
a) în dreptul român se consideră că la buna-credinţă se poate apela numai pentru interpretarea clauzelor contractuale neclare şi îndoielnice nu şi în situaţia clauzelor precise, în care este stipulat preţul contractului.
b) în plus, chiar trecând peste prima obiecţie (eventual pe considerentul că a aplica principiul bunei-credinţe nu este sinonim cu o interpretare aşa cum arătam mai sus), se consideră, printr-o interpretare dogmatică, exegetică a art. 970 alin. 1, că buna-credinţă are în acest text un înţeles restrâns.
în acest sens s-au pronunţat Aubry şi Rau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, adică în mod conform intenţiei părţilor şi scopului în vederea căruia au fost încheiate.’.
Dar care este scopul pentru care a fost încheiat contractul? în nici un caz numai executarea propriu-zisă a acestuia, executare pe care o înţelegem ca un mijloc în vederea realizării scopului propus. în plus, nu se poate pretinde că scopul ar fi ruina debitorului obligaţiei excesiv de oneroasă. De asemenea, nu credem că este cu bună-credinţă cerută executarea unei convenţii, în condiţiile în care au intervenit împrejurări de natură să bulverseze raporturile dintre prestaţii.
Dintre clasici, Larombiere dă un înţeles mai larg noţiunii de bună-credinţă: „Termenul de bună-credinţă are o accepţiune foarte largă. El exprimă toate sentimentele oneste ale unei drepte conştiinţe. “.
Problema este de a stabili dacă rămânem sau nu fideli concepţiei exegetice de interpretare a dreptului în care judecătorul, aşa cum afirma M. Djuvara „are un rol mecanic, de a aplica, prin mijloace de pură deducţie logică, un principiu formulat în mod desăvârşit de lege". Ca răspuns, s-a conturat nouă metodă de interpretare a dreptului, cu varianta propusă de Saleilles şi respectiv, de Geny.
Astfel, potrivit lui Saleilles, dacă împrejurările de fapt se schimbă faţă de momentul legiferării, scopul legii se poate schimba, de unde concluzia că legea se interpretează conform evoluţiei istorice.
în replică, Geny aprecia că în interpretarea unei dispoziţii legale trebuie luată în considerare şi suma împrejurărilor de fapt existente la data legiferării; el este categoric în această privinţă: „regula de drept, aşa cum a fost dorită şi formulată, rămâne inaplicabilă la momentul în care starea lucrurilor este absolut diferită faţă de aceea pe care legiuitorul a avut-o în vedere. ” şi consideră că ceea ce contează este scopul iniţial al legiuitorului dedus din necesităţile sociale respective. Geny propune să nu se lase în domeniul legii decât ceea ce vine de la ea şi să se recunoască şi alte izvoare de drept: cutuma şi doctrina.
Aplicând noile metode de interpretare la problematica impreviziunii, un autor le consideră pe amândouă, în mod alternativ, în măsură să susţină producerea efectelor teoriei impreviziunii în contracte.
în opinia noastră, ca şi principiu, legea se poate interpreta potrivit evoluţiei istorice, însă fără a denatura scopul urmărit de legiuitor, pentru că altfel s-ar pune problema nu a interpretării legii, ci a neaplicării ei, fiindcă ar fi căzută în desuetudine.
Iar în ceea ce priveşte aplicarea bunei-credinţe şi a echităţii în sens de principii generale, morale - dincolo de un text de lege în acest sens - în materia de care ne ocupăm, o asemenea viziune nu reprezintă soluţia, faţă de dispoziţiile art. 970 pe care nimeni nu le consideră inaplicabile pe motiv de lipsă de actualitate.
în concluzie, accentul trebuie pus pe o interpretare sistematică a art. 969 şi art. 970 C. civ, pe o reaşezare a raportului dintre obligativitatea contractului şi executarea cu bună-credinţă din prisma funcţiei economice a contractului, toate sub observaţia că orice interpretare este de dorit să aducă un maxim de dreptate în aplicarea legii.
VII. EFECTELE IMPREVIZIUNII
Rezultatul admiterii impreviziunii constă în aceea că debitorulului nu i se va cere - potrivit clauzelor contractuale iniţiale - îndeplinirea obligaţiei devenită prea oneroasă datorită apariţiei împrejurărilor de natură extraordinară, imprevizibilă.
Una din dificultăţile în acceptarea impreviziunii a fost determinată şi de viziunea asupra efectelor ei în cadrul contractului, punându-se semnul de egalitate între aplicarea impreviziunii şi stingerea raportului obligaţional.
De aici următoarea obiecţie a oponenţilor impreviziunii: o consecinţă atât de gravă nu poate fi trasă dintr-un mecanism al unei teorii - de altfel, insuficient fundamentată -, în lipsa unui text de lege.
Astfel, dintre clasici, Larombiere este categoric sub aspectul că impreviziunea se evidenţiază ca o cauză de încetare a raportului obligaţional.
Din punct de vedere practic, distingem trei efecte ale impreviziunii: a) adaptarea (modificarea) contractului; b) suspendarea; c) desfiinţarea contractului.
Două sunt căile principale de realizare propriu-zisă a acestor efecte: prin înţelegerea părţilor (modalitatea amiabilă) şi prin recurgere la instanţă, de care ne vom ocupa în continuare, în cele câteva domenii speciale ale vieţii economice în care impreviziunea este reglementată expres în România, se poate vorbi şi de o a treia modalitate, şi anume, cea legală şi care are în vedere de regulă, numai adaptarea ulterioară a contractului, ca şi efect al survenirii unui caz de impreviziune.
a) într-o ordine a importanţei, milităm pentru modificarea contractului ca principală modalitate de realizare a consecinţelor impreviziunii, calea optimă, fiind desigur, prin înţelegerea părţilor; în caz de eşec, partea nemulţumită se va adresa instanţei cu o acţiune în acest sens.
Este interesant de observat ca în jurisprudenţă noastră, în totalitatea cauzelor supuse judecăţii, reclamantul solicită instanţei în mod direct să procedeze la modificarea preţului contractului, neexistând intenţia de a-l obliga pe co-contractant la renegociere.
Acest aspect relevă, desigur, lipsa de încredere dintre partenerii contractuali şi rezistenţa creditorului la ideea aplicării impreviziunii contractuale.
însă dreptul judecătorilor de a modifica acordul de voinţă al părţilor este contestat chiar de unii susţinători ai teoriei impreviziunii, pe considerentul intangibilităţii autonomiei de voinţă sau al introducerii arbitrariului în asemenea cauze deduse judecăţii.
în dreptul modem comunitar, in proiectul viitorului Cod Privat European, accentul se pune pe modificarea contractului ca urmare a unei obligaţii legale de negociere ce incumbă părţilor, şi numai în caz de eşec al negocierilor se va apela la justiţie în acest sens.
Aşa cum arătam mai sus cu ocazia precizării relaţiei dintre regula pacta sunt servanda şi impreviziunea contractuală, modificarea contractului este considerată în dreptul modern comunitar (în “Principles...”) o soluţie de factură excepţională şi care intervine numai în ipoteza unei obligaţii excesiv de oneroase, nu şi cazul unei obligaţii prea oneroase.
Obligaţia de negociere. Aceasta obligaţie este prevăzută în alin. 2 al art. 6: 111 în vederea fie a adaptării, fie a desfiinţării contractului: „părţile sunt obligate să înceapă negocierile”. Rezultă ca odată ce sunt îndeplinite cerinţele prevăzute pentru o situaţie de impreviziune, negocierea contractului se impune părţilor ca o obligaţie, fiind instituite în finalul art. 6: 111 şi sancţiunea în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii: acordarea de despăgubiri părţii prejudiciate fie prin refuzul de negociere, fie pentru încetarea negocierii contrar bunei-credinţe.
Aşadar, obligaţia de negociere are o natură legală în concepţia proiectului “Principles...” iar din modul ei de reglementare rezultă că principiul care guvernează este acela al bunei-credinţe, de unde am putea conchide că suntem în prezenţa unei obligaţii de mijloace. Buna-credinţă în această materie presupune - potrivit comentatorilor proiectului - ca fiecare motiv de dispută să fie supus discuţiei partenerilor contractuali.
Rolul instanţei este subsidiar ideii de cooperare a părţilor şi devine efectiv în caz de eşec al negocierilor. Judecătorii se pot pronunţă în două direcţii: pentru modificarea sau pentru desfiinţarea contractului, cu accent pe prima situaţie, în scopul conservării raportului contractual dintre părţi. Mecanismul prevăzut de art. 6: 111 conferă instanţei de judecată puteri largi, însă comentatorii îndeamnă la moderaţie în exercitarea acestora.
Articolul 313 BGB propune de asemenea, ca şi soluţie a intervenirii unei schimbări de circumstanţe, adaptarea contractului. însă, spre deosebire de proiectul “Principles...”, legiuitorul
german nu este la fel de categoric, deoarece nu este stipulată vreo obligaţie de adaptare a contractului, ci doar posibilitatea de a se cere acest lucru.
Această manieră de reglementare pleacă de la premisa încrederii şi a unei bune colaborări între partenerii contractuali.
b) în ceea ce priveşte suspendarea executării, aceasta este numai o măsură provizorie ce poate fi adoptată în ipotezele în care un eveniment imprevizibil ar avea caracter temporar şi ar exista certitudinea că la sfârşitul unei perioade de timp rezonabilă s-ar reveni la situaţia normală, din momentul contractării.
Considerăm că această măsură conţine prea mulţi factori necunoscuţi; situaţia este evident similară cu aceea a unui caz de forţă majoră cu efect determinabile într-o anumită perioadă de timp.
Prin suspendare, ca şi efect al impreviziunii, nu se înţelege întreruperea executării contractului ca urmare a derulării procedurii de negociere; este vorba de o suspendare ca scop în sine, în lipsa unei alte rezolvări.
c) Soluţia desfiinţării contractului ne apare ca fiind de factură excepţională. Un autor român vorbeşte despre reziliere într-o asemenea ipoteză, cu observaţia că nu se vor acorda daune-interese şi nu va avea efect retroactiv.
Apreciem că însăşi fundamentarea impreviziunii pe ideea executării cu bună-credinţă a contractelor - şi pe care, de altfel, autorul citat nu o respinge - se opune unei atare viziuni.
Soluţia va depinde în cele din urmă, de interesul partenerilor contractuali în continuarea sau nu a relaţiilor economice dintre ei, însă ne pare evident că prejudiciul suferit de oricare dintre ei ca urmare a desfiinţării contractului este mai mare decât dacă ar fi procedat la renegociere.
în art. 313 BGB desfiinţarea contractului are o serie de particularităţi, putându-se realiza prin mai multe mijloace. Astfel, conform alineatului 3 teza I, “partea dezavantajată se poate retrage din contract’ în cazul în care nu i se poate pretinde vreuneia dintre părţi adaptarea contractului.
La acest drept de denunţare a contractului se recurge în ipoteza în care nu este posibilă
- în sensul că nu ar fi practică - modificarea contractului.
VIII. CONCLUZII
Dificultăţile în acceptarea impreviziunii relevă din modul în care a fost percepută până acum;
1) din punctul de vedere al rolului şi poziţiei ei în cadrul principiilor generale de drept, mai ales faţă de obligativitatea efectelor contractului (art. 969 C. civ);
2) din perspectiva fundamentărilor propuse, dintre cele mai diverse şi nu întotdeauna temeinice;
3) din punctul de vedere al efectelor aplicării ei în contracte.
1) A vorbi de o teorie a impreviziunii şi a o aşeza printre principiile dreptului este un demers care necesita o corecta nuanţare şi definire. Admiterea impreviziunii nu trebuie (sau nu mai trebuie) situată în mod automat şi necesar la polul opus regulii obligativităţii contractului; problema se reduce, într-o primă fază, la a regăsi fundamentul acestei reguli, prin renunţarea la interpretarea dogmatică a Codului civil şi prin observarea funcţiei contractului de instrument în atingerea unor interese şi nu de scop în sine.
Astfel va reieşi poziţionarea impreviziunii în cadrul dreptului. Doctrina actuală o consideră excepţie de la principiul forţei obligatorii; strict tehnic, această catalogare se loveşte de
contra-argumentul ca orice excepţie, mai ales de la principiul menţionat, trebuie prevăzută în mod expres de lege.
în această materie, excepţie ar însemna faptul că impreviziunea nu poate fi cuprinsă în câmpul de aplicare al regulii obligativităţii, după ce, în prealabil, am redefinit fundamentul acesteia.
De aceea, este de preferat să considerăm impreviziunea ca un corolar al principiului executării cu bună-credinţă, acesta fiind, la rândul lui, un corolar al principiului obligativităţii contractului.
Amintim că în istoria nu prea îndepărtată a dreptului român există un caz al unei instituţii juridice care a suferit de-a lungul timpului o schimbare în ceea ce priveşte caracterul său sacru.
Este vorba de dreptul de proprietate privată, care în Constituţia din 1866 era reglementat în art. 19 ca având un caracter sacru şi inviolabil, apoi în Constituţia din 1923 în art. 17 este doar garantat, înlăturându-se astfel caracterul sacru, iar în Constituţia din 1991 se vorbeşte despre ocrotirea proprietăţii private. Acest fenomen a fost explicat prin afectarea unui tot mai pronunţat caracter social către instituţia proprietăţii, fără a se pune în discuţie o eventuală zdruncinare din temelii a noţiunii de proprietate privată, ci doar o limitare a exerciţiului său.
2) Multitudinea fundamentărilor aduse impreviziunii în dreptul civil denotă nevoia de a găsi o explicaţie teoretică rezolvării unei probleme la care dreptul era chemat să răspundă. Considerăm că efortul în sine - dincolo de injusteţea vreunei opinii exprimate - este un argument în favoarea recunoaşterii impreviziunii şi a aplicării ei.
Ca ştiinţă eminamente socială, dreptul nu poate să facă abstracţie de o situaţie obiectivă dăunătoare participanţilor la circuitul civil pe motivul că ea ar contraveni unor concepte juridice tradiţionale. Atâta timp cât părţii contractante nu i se poate imputa o culpă în declanşarea împrejurării ori în stoparea efectelor acesteia, ea trebuie să găsească în regulile de drept un sprijin în asigurarea stabilităţii relaţiilor contractuale.
Aici intervine distincţia dintre securitatea statică şi cea dinamică a circuitului civil. Ne apare logic că securitatea creditorului unui contract afectat de impreviziune nu poate fi compromisă dacă i s-ar impune modificarea contractului pe cale judecătorească sau obligarea la renegociere; în orice caz nu mai compromisă decât securitatea debitorului care, prin refuzul de aplicare a mecanismului impreviziunii, ar trebui să onoreze o obligaţie devenită excesiv de oneroasă, chiar ruinătoare.
3) Din punctul de vedere al efectelor impreviziunii, unii adversari, dar şi adepţi ai teoriei, au legat imediat de adaptarea acesteia consecinţa stingerii raportului juridic obligaţional. Impreviziunea nu este îndeobşte o cauză de stingere a obligaţiei; accentul se pune pe ideea de modificare a contractului, pe renegociere, de preferabil amiabilă, sau prin recurgerea la instanţă.
Intervine aici şi o chestiune de educare a participanţilor la raporturile civile, care ar trebui orientaţi în direcţia unei mai bune cooperări, nu numai cu prilejul încheierii acordului de voinţă, ci şi cu ocazia executării lui. Un exemplu ar putea fi în acest sens obligaţia de cooperare a părţilor unui contract comercial în ipoteza survenirii unui caz de forţă majoră, pentru a se informa şi a limita orice pierdere.
Modul de reglementare a impreviziunii contractuale în Proiectul viitorului Cod privat european ar putea constitui un model pentru legiuitorul din ţara noastră, dar nu numai atât; el poate constitui un punct de sprijin pentru doctrină şi jurisprudenţă în reconsiderarea relaţiei dintre principiul forţei obligatorii a contractului şi teoria impreviziunii, prin interpretarea sistematică a art. 969 şi 970 C. civ.
