Executarea silită în natură a obligației de a face
| Comentarii |
|
executarea silită în natură a obligației de a face, I. ASPECTE INTRODUCTIVE II. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIEI DE A CONTRACTA III. AMENDA CIVILĂ
I. ASPECTE INTRODUCTIVE
Reglementare. Executarea silită a obligaţiei de a face este reglementată, la nivel de principiu, în art.1073, 1075 şi 1077 din Codul civil român.
Astfel, potrivit art.1073 C. civ., “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare”. Acest text consfinţeşte principiul priorităţii executării în natură a obligaţiei, principiu care este aplicabil tuturor obligaţiilor, fără a distinge în funcţie de obiect (deci inclusiv obligaţiile a da, respectiv de a nu face) ori de izvor (act juridic au fapt juridic stricto sensu).
Cu toate acestea, “orice obligaţie de a face (...) se schimba în dezdăunari, în caz de neexecutare din partea debitorului.” (art.1075 C. civ.) Singura excepţie de la transformarea obligaţiei de a face într-o obligaţie de a plăti despăgubiri ar fi situaţia în care executarea poate fi făcută de creditor pe cheltuiala debitorului: “Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului” (art.1077 C. civ.).
Critica reglementării. Aceste dispoziţii legale au fost criticate pentru faptul de a sugera că, făcând abstracţie de prevederea cu caracter de excepţie de la art.1077 C.civ., obligaţia de a face (ca şi obligaţia de a nu face) este, în pofida principiului general aplicabil afirmat în art.1073 C.civ., o obligaţie alternativă la care alegerea obiectului ar aparţine debitorului. în alţi termeni, dacă debitorul refuză executarea în natură a obligaţiei de a face, iar obligaţia, prin natura obiectului, nu ar face parte dintre cele care ar putea fi executate de însuşi creditorul, cu autorizarea justiţiei şi pe cheltuiala debitorului, singura soluţie ar rămâne executarea prin echivalent.
Critica era cu atât mai aplicată dreptului românesc cu cât, spre deosebire de Codul civil român, Codul civil francez, care i-a servit drept model, nu cuprindea un text care să afirme prioritatea executării în natură a obligaţiei. Oricum, critica este, în bună măsură, nefondată.
în primul rând, trebuie menţionat că nu se poate constata o suprapunere între clasificarea obligaţiilor în concepţia codului şi majoritatea clasificărilor doctrinare. Bunăoară, obligaţia de a preda un bun, mobil ori imobil, care, în sine, ar presupune o prestaţie pozitivă, nu este, în concepţia Codului civil, autonomă, ci apare ca o componentă a obligaţiei de a da (art.1074 alin. C.civ.). Din acest punct de vedere, dispoziţiile Codului de procedură civilă din mate ia executării silite privind “predarea silită a bunurilor mobile” (art. 575-577 C.pr.civ.), respec. v “predarea silită a bunurilor imobile” (art. 578-580 C.pr.civ.) deşi, prin prisma concepţiei Codului civil, ar trebui considerate ca norme speciale de executare silită în natură a obligaţiei de a da, concretizează o procedură de executare silită a unei obligaţii de a face.
în al doilea rând, dispoziţiile art.1073-1077 C.civ. reprezintă norme juridice generale care nu trebuie interpretate ca excluzând norme speciale, aflate tot în cod ori în legi civile complementare, care să reglementeze modalităţi de executare silită în natură a obligaţiilor de a face şi de a nu face în a căror prezenţă creditorul nu mai trebuie să se resemneze, neputincios, cu soluţia daunelor-interese.
în al treilea rând, dacă autorii codului au intenţionat să ofere obligaţiei de a face statutul unei obligaţii alternative cu alegerea de partea debitorului, ar fi făcut o trimitere expresă în acest sens, la dispoziţiile art.1026-1030 C.civ. sau, invers, ar fi menţionat, în cadrul acestor din urmă texte legale, ca obligaţiile de a face şi de a nu face sunt asimilate obligaţiilor alternative cu alegerea de partea debitorului. O asemenea calificare juridică l-ar fi pus, desigur, pe legiuitor în contradicţie cu el însuşi : art.1073 C.civ., din sediu al principiului priorităţii executării în natură (ceea ce, în sistemul obligaţiei alternative, ar implica alegerea din partea creditorului) într-un simplu text “slogan”, o “declaraţie de intenţii”, lipsită de eficienţă practică.
Aceste trei obiecţii la critica tradiţională făcută formulării art.1075 C.civ. sub motiv că ar fi “cinică” pentru creditor, sunt mai degrabă “excepţii dilatorii” în cadrul unei dezbateri având o astfel de temă. Trebuie să se admită, în fond, că principiul priorităţii executării în natură a obligaţiilor de a face şi de a nu face funcţionează cu adevărat numai în măsura în care legislaţia oferă creditorului instrumente adecvate pentru în a obţine “îndeplinirea exactă a obligaţiei” în raport cu care să fie costisitor pentru debitor să execute prin echivalent în loc de a executa în natură.
La polul opus se situează concepţia în care se afirmă că nici nu ar trebui să se manifeste o preocupare specială pentru identificarea unor instrumente juridice care, fie şi indirect, să îl constrângă pe debitorul obligaţiei de a face să execute în natură. S-a susţinut, în acest sens, că se cuvine reprimată nu doar metoda constrângerii corporale, ci orice tip de constrângere, directă ori indirectă, în măsura în care tinde să afecteze libera voinţă şi decizie a debitorului în ce priveşte executarea obligaţiei asumate.
în această viziune, debitorului nu i se îngăduie să renunţe, fără să răspundă, la îndeplinirea angajamentului asumat, însă sancţiunea ar urma să se limiteze la daunele-interese proporţionale cu prejudiciul real suferit de creditor.
în prezent, dreptul civil român cunoaşte două mecanisme prin care se tinde la concretizarea principiului priorităţii executării în natură dincolo de limita de principiu stabilită de art. 1075 C.civ. pentru obligaţiile de a face :
a) pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, şi
b) amenda civilă.
Fundamentarea şi justeţea celor două mecanisme de executare se analizează prin prisma a două criterii relevante:
- obligaţiile la care se aplică nu fac parte dintre cele pentru care creditorul are la dispoziţie posibilitatea de a executa el însuşi, cu autorizarea justiţiei şi pe cheltuiala debitorului, în conformitate cu art.1077 C. civ.;
- recurgerea la aceste mecanisme nu conduce la aplicarea împotriva debitorului obligaţiei de a face a unei sancţiuni disproporţionat de severe faţă de cele atrase de neexecutarea ori executarea cu întârziere a unor alte categorii de obligaţii (spre exemplu, obligaţiile băneşti).
II. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIEI DE A CONTRACTA
Mecanismul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de contract -modalitate de executare silită în natură atipică a obligaţiei de a contracta. Această modalitate de executare silită în natură constă în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se suplinească refuzul consimţământul celui care, în temeiul unui antecontract, şi-a asumat obligaţia de a contracta. Premisa este aceea a unui antecontract, întrucât, dacă se încheie direct contractul, iar acesta este unul constitutiv ori translativ de drept real (clasic fiind exemplul vânzării-cumpărării), “proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului” (art. 971 C. civ.).
Ceea ce rămâne de făcut este, aşadar, exprimarea consimţământului necesar pentru încheierea contractului, prestaţie de care este ţinut promitentul, debitor al unei obligaţii de a contracta. O dată ce a fost executată prestaţia menţionată - exprimarea consimţământului -, s-a încheiat contractul astfel că se produce efectul constitutiv ori, după caz, translativ urmărit de creditorul obligaţiei de a contracta.
Cât priveşte admisibilitatea de principiu a acestei modalităţi de executare silită în natură,
a fost invocat, cu titlu de contraargument, caracterul intuitu personae al obligaţiei de a
consimţi la încheierea contractului. Pentru ipoteza contractului ce are ca obiect un drept individualizat în patrimoniul debitorului, acest caracter ar putea fi susţinut sub dublu aspect:
a) creditorul obligaţiei de a contracta nu poate dobândi dreptul de la o altă persoană deoarece debitorul obligaţiei este însuşi titularul acelui drept;
b) exprimarea consimţământului este un fapt personal, deoarece reprezintă componenta finală a voinţei juridice a celui care contractează.
Dacă prima dimensiune nu comportă nuanţări, cea de-a doua le merită.
Este adevărat că exprimarea consimţământului la încheierea unui contract nu poate fi echivalată cu predarea unui bun în sensul ca executorul judecătoresc, ca şi orice altă autoritate cu atribuţii în materia executării silite, nu poate trece peste obstacolul ridicat de refuzul debitorului obligaţiei de a contracta.
în acelaşi timp însă, prestaţia, prin modul său de realizare - care nu înseamnă altceva decât a da un răspuns afirmativ la un ansamblu de clauze prestabilite printr-o negociere anterioară (consolidată prin încheierea antecontractului) -, nu relevă caracteristici specifice, de natură să îl diferenţieze pe debitor de orice altă persoană. în alţi termeni, satisfacerea intereselor creditorului depinde în mod esenţial de ceea ce are de oferit debitorul (acordul sau la încheierea contractului anticipat de antecontract), nu de modul în care se va executa această ofertă: modul este unul, independent de tipul de contract ori de diferitele “date personale” ale fiecărui promitent.
Cazul obligaţiei de a contracta născute dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare.
în dreptul nostru, mecanismul şi-a găsit teren de afirmare în legătură cu antecontractui de vânzare-cumpărare, judecătorul pronunţând, pe acest temei, o hotărâre care “ţine loc de contract de vânzare-cumpărare” sau, într-o formulare care să evoce scopul urmărit de creditorul obligaţiei de a contracta, ‘ţine loc de titlu” (de proprietate).
Fundamentarea acestui mecanism s-a axat nu pe dispoziţiile Codului civil român, ci pe cele ale unei legi speciale adoptate în perioada postbelică (Decretul nr.144/1958) care permiteau cumpărătorului o acţiune împotriva vânzătorului care refuză să se prezinte la autentificarea contractului, autentificare cerută ad validitatem. Hotărârea judecătorească, potrivit art.12 din decretul menţionat, ţinea loc de contract de vânzare-cumpărare.
După 1989, interesul practic al problemei devenea din ce în ce mai acut în materie imobiliară, având în vedere numeroasele vânzări încheiate fie în lipsa formei autentice, fie, lucru valabil mai ales după 1974, cu privire la bunuri care fuseseră scoase din circuitul civil (terenurile). Pentru a acoperi contradicţia, relevată la “scară naţională”, între starea de fapt (comportamentul de adevărat proprietar al actualilor posesori, comportament necontestat de vânzători) şi starea de drept (titularul dreptului de proprietate rămânea vânzătorul, în ciuda consimţământului sau liber exprimat în sensul vânzării, atestat, de altfel, de încasarea preţului şi de lăsarea cumpărătorului în posesia paşnică a terenului), doctrina şi practica judecătorească au fost nevoite, după abrogarea Decretului nr.144/1958, să caute un alt temei legal pentru mecanismul suplinirii consimţământului debitorului de către instanţa judecătorească.
Acest temei a fost finalmente identificat chiar în dispoziţiile art.1073 şi 1077 C.civ. Altfel, spus, în concretizarea principiului priorităţii executării în natură, creditorul obligaţiei de a contracta solicită intervenţia judecătorului (se respectă condiţia autorizării creditorului de către justiţie) printr-o acţiune având ca obiect pronunţarea hotărârii care să ţină loc de contract, debitorul fiind ţinut, în cazul admiterii acţiunii, să suporte toate cheltuielile de judecată ocazionate prin culpa lui procesuală (se respectă, astfel, şi condiţia executării obligaţiei “pe cheltuiala debitorului”).
înainte de toate, această fundamentare legală relevă o depărtare faţă de litera şi, mai ales, de spiritul Codului, art.1077 C.civ. nefiind conceput să se aplice obligaţiei de a contracta (inclusiv pentru motivul că în Codui civil nu se face nici o referire la instituţia antecontractului), ci la obligaţii având ca obiect “prestaţii materiale”, “fizice”.
în al doilea rând, în sensul art.1077 C.civ., specificul modalităţii de executare prevăzute în art.1077 C.civ. rezidă în aceea că îndeplinirea obligaţiei revine creditorului, prin aportul său exclusiv, urmând ca debitorul să suporte toate cheltuielile avansate de creditor în acest scop. Instanţa care încuviinţează o astfel de executare silită nu face decât să verifice dacă obligaţia face parte dintre cele a căror executare nu depinde de calităţile esenţiale ale debitorului putând fi, din această cauză, adusă la îndeplinire de creditor însuşi (ca şi de orice altă persoană în genere).
Mecanismul pronunţării hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de contract nu este apropiat de această imagine. Potrivit acestui mecanism, executarea silită se consumă prin conjugarea efortului creditorului obligaţiei de a contracta, care introduce acţiunea în realizarea dreptului său de creanţă, şi a contribuţiei decisive a instanţei de judecată, care pronunţă hotărârea ce substituie contractul la a cărui perfectare se opune debitorul obligaţiei de a contracta.
Mai semnificativ în a face deosebirea în raport cu mecanismul recunoscut de art.1077 C.civ. este faptul ca implicarea instanţei se face sub semnul unui drept de apreciere:
învestit cu cererea întemeiată pe existenţa antecontractului, judecătorul poate să o admită ori să o respingă în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, fiind sensibil îndeosebi la aspectul executării celorlalte prestaţii ce corespund unor obligaţii principale ale contractului
însuşi.
Spre exemplu, în cazul antecontractului de vânzare-cumpărare, va fi decisivă constatarea că a fost plătit deja preţul şi a fost predat bunul. în alţi termeni, va fi decisiv să se observe că, în fapt, părţile antecontractului, executând anticipat celelalte obligaţii specifice vânzării înseşi, se comportă ca vânzător, respectiv cumpărător, înţelegând, la data antecontractului, că exprimarea consimţământului la autentificarea vânzării este o cerinţă pur “procedurală”.
în această lumină apare destul de clar că interpretarea art.1077 C.civ. ca temei legal pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract translativ de proprietate reprezintă, prin prisma obligaţiilor de a face vizate, o extindere a domeniului de aplicare a acestei dispoziţii legale. Miza practică a problemei, corelată cu imperativul, specific unui sistem de drept continental, al identificării unui text de lege de natură să întemeieze, fie şi prin intermediul analogiei, orice soluţie de speţă, justifică însă îndeajuns această interpretare extensivă.
Privire generală asupra domeniului de aplicare executării silite în natură atipice a obligaţiei de a contracta. Criterii de determinare. Exemple. Poate fi însă aplicată această soluţie ca una de principiu astfel încât să privească obligaţia de a contracta în general, fără a distinge în funcţie de natura contractului la a cărui perfectare se obligă debitorul ?
La prima vedere răspunsul ar fi afirmativ. Raţionamentul care întemeiază admisibilitatea executării silite în natură prin suplinirea, de către judecător, a consimţământului debitorului promisiunii de vânzare nu pare să fie legat de elemente specifice contractului de vânzare-cumpărare. în consecinţă, s-ar putea concepe pronunţarea, pe baza încheierii unor antecontracte, a unor hotărâri care să ţină loc de contract de uzufruct, locaţiune, comodat, depozit, ipotecă etc. sau a unui contract nenumit.
Cu toate acestea, trebuie luate în considerare anumite caracteristici care fac din exemplul vânzării unul nu întâmplător, ci emblematic pentru teza admisibilităţii executării silite directe atipice :
a) contractul de vânzare-cumpărare este cu titlu oneros, astfel că debitorul obligaţiei de a contracta urmează să obţină un folos propriu, şi anume preţul pe care, de altfel, dacă l-a primit la data antecontractului (ceea ce am văzut că reprezintă un aspect decisiv în pronunţarea hotărârii care ţine loc de vânzare), nu îl poate păstra decât ca efect al perfectării vânzării;
b) singurul efect juridic, dintre efectele principale ale vânzării, care nu este încă produs la data acţiunii creditorului obligaţiei de a contracta, este transmiterea dreptului de proprietate. O dată pronunţată hotărârea judecătorească ce ţine loc de contract, bunul fiind predat şi preţul fiind plătit din momentul încheierii antecontractului, încetează orice raporturi juridice între vânzător şi cumpărător ori cel puţin cele privind obligaţiile principale
(rămân aplicabile efectele legate de obligaţia de garanţie pentru vicii şi pentru evicţiune), ceea ce înseamnă că, în principiu, “pronunţarea contractului” de către judecător nu va fi o sursă de viitoare conflicte întemeiate pe o neexecutare a prestaţiilor principale din contractul de vânzare-cumpărare (predarea bunului, respectiv plata preţului).
Fără a face o analiză particularizată pe fiecare contract, se observă că nu toate contractele reglementate de Codul civil ori legile civile speciale se pretează la mecanismul executării silite în natură atipice.
Bunăoară, pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de iocaţiune, nu ar face decât să mute, foarte probabil, conflictul ocazionat de refuzul promitentului-locator de a perfecta locaţiunea în zona (ne)executării contractului de Iocaţiune “încheiat” prin hotărârea judecătorească. Efectele juridice principale ale locaţiunii sunt plata chiriei şi asigurarea liniştitei folosinţe a bunului şi ne putem întreba dacă şansele unei normale derulări a acestora nu sunt ab initio compromise având în vedere conflictul ce este supus soluţionării judiciare în sensul pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de Iocaţiune, conflict creat de revenirea uneia dintre părţi asupra intenţiei sale iniţiale de a se angaja în raporturi contractuale de Iocaţiune, intenţie relevată de semnarea antecontractului de Iocaţiune.
S-ar putea obiecta că riscul neexecutării este aplicabil oricărui contract în general şi oricărui contract cu executare succesivă în particular (aşa cum este cazul locaţiunii) astfel că, din această perspectivă, s-ar acorda, în mod nejustificat, refuzului executării obligaţiei de a asigura liniştită folosinţă (obligaţie de a face), respectiv al obligaţiei de plata a chiriei, o relevanţă specială atunci când este precedat de un refuz de a contracta locaţiunea manifestat în pofida promisiunii iniţiale (de asemenea, obligaţie de a face) faţă de situaţia când este precedat de un contract de Iocaţiune încheiat pe baza acordului liber de voinţă al părţilor.
într-un cuvânt, dacă locaţiunea s-a încheiat prin intermediul hotărârii judecătoreşti, raporturile juridice ulterioare dintre părţi urmează a fi judecate, în privinţa executării obligaţiilor, ca şi cum ar fi fost generate de un contract propriu-zis, animat de principiul pacta sunt servanda. Dacă una dintre părţi nu-şi execută propria prestaţie, cealaltă parte va beneficia de sprijinul justiţiei fără a i se opune argumentul că dificultăţile de care se plânge şi le-ar fi creat de fapt singură “forţând” încheierea locaţiunii pe cale judiciară în ciuda atitudinii evident ostile manifestate finalmente de debitorul obligaţiei de a contracta locaţiunea faţă de perspectiva perfectării acestui contract.
Admiţând acest raţionament, urmează a valida mecanismul pronunţării hotărârii judecătoreşti care ţine loc de contract şi atunci când obligaţia de a contracta se referă la perfectarea în viitor a unui contract de Iocaţiune.
Nu aceeaşi va fi soluţia în cazul altor contracte cu executare succesivă precum depozitul ori comodatul. în situaţia în care obligaţia de a contracta are ca obiect încheierea unui contract care, prin natura sa (depozit), dacă nu prin însăşi esenţa sa (comodat), este cu titlu gratuit, a executa silit în natură o astfel de obligaţie, şi anume prin modalitatea atipică a pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract, înseamnă a ignora natura specifică a consimţământului ce urmează să exprime debitorul cu privire la un act cu titlu gratuit (dezinteresat).
într-adevăr, dacă cel care a promis să primească în depozit ori să cedeze folosinţă temporară a unui bun, fără a pretinde vreo sumă de bani, refuză să-şi execute promisiunea, revenirea lui asupra promisiunii nu poate fi ignorată ori considerată inexistentă. Trebuie să se ţină seama de faptul că, în cazul contractelor dezinteresate, cel care îşi asumă obligaţia de a contracta (şi care, în mod logic, este viitorul debitor al prestaţiei caracteristice-furnizarea, cu titlu gratuit, a folosinţei, respectiv păstrarea bunului altuia) nu are de obţinut nici un folos propriu, astfel că a-l obliga, cu orice preţ, să devină parte în acel contract chiar atunci când arată că nu o mai doreşte echivalează cu un exces. Desigur, nu se poate ignora
responsabilitatea juridică implicată de asumarea unei obligaţii de a contracta nici măcar în legătură cu actele dezinteresate, însă, în aceste cazuri, răspunderea debitorului nu ar putea fi concretizată decât în eventuale daune-interese plătite beneficiarului promisiunii în măsura în care acesta din urma dovedeşte un prejudiciu cauzat de neexecutarea obligaţiei.
în plus, de cele mai multe ori, antecontractul de depozit, respectiv antecontractul de comodat (oricum, destul de rar întâlnite în practică), se nasc într-o formă în care toate efectele sunt clar determinate, dar nu s-a efectuat încă remiterea bunului, ceea ce, dat fiind faptul că depozitul şi comodatul sunt contracte reale, împiedică încheierea contractului. Or, condiţionarea încheierii contractului de remiterea bunului justifică presupunea că legiuitorul a văzut numai în predarea (în cazul comodatului) ori, după caz, preluarea (în cazul depozitului) efectivă a bunului o probă suficientă a intenţiei debitorului prestaţiei caracteristice de a se angaja în executarea unui act dezinteresat.
Temeiurile pentru care nu se poate admite executarea silită directă atipică la contractele cu titlu gratuit şi de executare succesivă explică, făcând abstracţie de argumentele trase din caracterul lor real, de ce această modalitate de executare este, de asemenea, inadmisibilă, în cazul obligaţiei proprietarului de a încheia un contract de uzufruct, uz, abitaţie, servitute care, prin natura lor, sunt acte cu titlu gratuit. Cu atât mai de neconceput este pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de donaţie prin suplinirea consimţământului promitentului-donator, debitor al obligaţiei de a contracta născute dintr-un “antecontract de donaţie”.
în schimb, se poate susţine, cu destulă îndreptăţire, soluţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de ipotecă ori de câte ori angajamentul debitorului obligaţiei principale (născută, de exemplu, dintr-un contract de împrumut) a fost inechivoc în a furniza o asemenea garanţie, fiind menţionat chiar în actul ce constituie izvorul obligaţiei principale ori într-un înscris distinct, intitulat “contract de ipotecă”, pentru care, însă, nu a fost satisfăcută forma autentică cerută ad validitatem. Chiar dacă se susţine, într-o opinie, caracterul cu titlu gratuit al contractului de ipotecă, este evident că folosul constituitorului ipotecii, cel puţin în situaţia în care este aceeaşi persoană cu debitorul obligaţiei garantate, îl reprezintă chiar obţinerea creditului; or, dacă intenţia sa este aceea de a garanta prin “afectarea unui imobil la plata obligaţiei” în sensul art.1746 alin.1 C.civ., nerespectarea formei cerute ad validitatem ar putea fi depăşită, în opinia noastră, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de ipotecă de către un judecător care ar observa atât naşterea obligaţiei principale (în cazul împrumutului, obligaţia de restituire se naşte la momentul punerii sumei la dispoziţia împrumutatului), cât şi respectarea tuturor condiţiilor de validitate a ipotecii, cu excepţia condiţiei de formă.
Prin urmare, privitor la admisibilitatea executării silite în natură a obligaţiei de a contracta prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, suplinind consimţământul debitorului, să ţină loc de contract, se pot reţine următoarele concluzii :
a) sub aspectul naturii sale juridice, mecanismul pronunţării hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de contract reprezintă o modalitate de executare silită în natură pentru că rezultatul aplicării ei se materializează într-un substitut perfect al executării de bunăvoie a obligaţiei de a contracta; această modalitate de executare este, în aceiaşi timp, atipică întrucât, în prezent, nu este reglementată în codul de procedură civilă ori într-o altă lege specială;
b) această modalitate nu trebuie considerată inadmisibilă de plano pe motivul caracterului intuitu personae al obligaţiei de a contracta în general; natura pur “intelectuală” a actului de exprimare a consimţământului necesar la încheierea unui contract exclude diferenţieri pe planul executării obligaţiei de a contracta pe care alte obligaţii, al căror obiect are o natură “fizică”, “materială” (obligaţia antreprenorului, spre exemplu), le implică într-o măsură mai mare ori mai redusă;
c) mecanismul pronunţării hotărârii ce ţine loc de contract relevă un mod de executare care nu este împovărător pentru debitor, el urmând să suporte, în afara suplinirii consimţământului său de către judecător, cheltuielile de judecată ocazionate de acţiunea în justiţie promovată de creditorul obligaţiei de a contracta în vederea pronunţării hotărârii;
d) nu mai puţin însă, această modalitate de executare silită în natură, descoperită pe terenul antecontractului de vânzare-cumpărare, nu trebuie aplicată fără nici o discriminare în toate cazurile în care s-a încheiat un antecontract; mai concret, caracterul cu titlu oneros şi de executare uno ictu al contractului, ca şi executarea anticipată a celorlalte obligaţii principale în afara celei de constituire ori, după caz, de transmitere a dreptului (obligaţie care urmează să se execute o dată cu executarea obligaţiei de a contracta înseşi) vor fi privite ca argumente decisive în aprecierea judecătorului asupra cererii creditorului având ca obiect pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de contract.
III. AMENDA CIVILĂ
Precedentul istoric al daunelor cominatorii. O altă modalitate de executare silită în natură a obligaţiei de a face, de această dată indirectă, este amenda civilă. Introdusă în dreptul român în urma unei modificări relativ recente a Codului de procedură civilă, ea poate fi examinată cu mai multă precizie prin comparaţie cu o altă instituţie care îşi câştigase o tradiţie solidă în jurisprudenţa noastră : daunele cominatorii.
Daunele cominatorii (astreintes în dreptul francez) şi-au făcut loc în doctrina şi practica judiciară ca replică la ideea că orice obligaţie de a face se preface în daune-interese în caz de neexecutare, cu singura excepţie, potrivit codului civil, a executării de către creditor cu autorizarea justiţiei.
După cum este cunoscut, daunele cominatorii reprezintă o sumă fixă de bani, stabilită, pe o anumită unitate de timp, de instanţa judecătorească, la cererea creditorului şi fără nici o legătură cu prejudiciul suferit prin neexecutarea obligaţiei. Suma astfel adunată pe perioada scursă între data rămânerii definitive a hotărârii prin care debitorul este obligat la plata de daune cominatorii şi data'la care obligaţia este finalmente executată ori, după caz, creditorul decide, faţă de rezistenţa prelungită a debitorului, să pretindă executarea prin echivalent, se preface în “daune-interese moratorii” sau, după caz, în daune-interese compensatorii ori de câte ori obligaţia nu a fost executată în natură.
Daunele cominatorii nu au, aşadar, o existenţă de sine stătătoare, fiind sortite, potrivit unei opinii majoritate, să se transforme în daune-interese, reflectându-se, sub acest titlu, în patrimoniul creditorului.
Această figură juridică, necunoscută Codului civil, a întâmpinat o opoziţie serioasă mai ales în literatura de specialitate. în opinia cea mai radicală, s-a susţinut faptul că în aceeaşi măsură în care nu este de conceput metoda constrângerii corporale aplicate debitorului spre a-l convinge să execute în natură nu trebuie să se recurgă la alte constrângeri, de tip psihologic, precum aceea constând în ameninţarea de a plăti, în urma lichidării daunelor cominatorii, sume de bani vădit superioare prejudiciului real suferit de creditor.
Alţi autori au afirmat că a lichida daunele cominatorii în limita acestui prejudiciu este lipsit de interes pentru creditorul dornic să obţină o executare în natură, pentru că, pe baza unei asemenea limitări, obligaţia de a face ar deveni o obligaţie alternativă cu alegerea de partea debitorului.
în sfârşit, s-a exprimat şi opinia că judecătorul este singurul în măsură să opteze, în funcţie de împrejurări, dacă daunele cominatorii pe care le-a stabilit asupra debitorului urmează să se definitiveze cu acest titlu, aplicându-i-se ca o veritabilă pedeapsă civilă, ori, în confirmarea naturii lor provizorii, se vor reduce la valoarea prejudiciului.
Abrogarea implicită a daunelor cominatorii prin noua reglementare a amenzii civile.
în ce priveşte spaţiul juridic românesc, până la intrarea în vigoare a modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.138/2000, s-a recunoscut, fără excepţie, legitimitate şi aplicabilitate instituţiei daunelor cominatorii, subliniindu-se importanţa principiului priorităţii executării în natură şi, în plus, invocându-se anumite dispoziţii ale Codului de procedură civilă.
O dată cu noile modificări aduse în materie de procedură civilă, instituţia daunelor cominatorii urmează însă a fi abandonată definitiv în favoarea amenzii civile. Astfel, a fost adăugată, în cartea consacrată executării silite, o secţiune distinctă intitulată “executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face” (art.580-580 C.pr.civ.).
Referitor la obligaţiile de a face, care interesează aici, sunt de reţinut dispoziţiile art.580 alin. 1 C.pr.civ., potrivit cărora “dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu”.
Concluzia abolirii daunelor cominatorii prin noua reglementare a amenzii civile se bazează pe cel puţin două considerente.
în primul rând, daunele cominatorii nu pot subzista, ca modalitate de constrângere indirectă la executarea în natură a obligaţiei, alături de amenda civilă pentru motivul că au acelaşi domeniu de aplicare - obligaţii care nu pot fi executate de o altă persoană decât debitorul - şi aceeaşi finalitate, şi anume înfrângerea rezistenţei debitorului prin stabilirea unei sume de bani care curge împotriva lui fără legătură cu prejudiciul real suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei de a face. Este inacceptabilă teza coexistenţei a două modalităţi de a asigura executarea silită în natură, în contextul în care obiectul şi finalitatea lor coincid. Or, având în vedere că cele două modalităţi se concurează, principiul aplicării imediate a legii noi impune, fără îndoială, aplicabilitatea exclusivă a soluţiei reglementate de legea nouă, adică amenda civilă.
în al doilea rând, nu poate fi invocată, drept contraargument, inexistenţa unei abrogări exprese a daunelor cominatorii întrucât, o reiterăm, acestea nu beneficiază de o reglementare legală proprie. Nu poate fi supusă unei abrogări exprese o instituţie care nu este prevăzută ca atare în vreo dispoziţie legală, ci constituie o creaţie jurisprudenţială.
în concluzie, după modificările recente aduse Codului de procedură civilă, instanţele judecătoreşti nu mai pot recurge la soluţia constrângerii indirecte a debitorului obligaţiei de a face decât pe calea amenzii civile.
în legătură cu această nouă instituţie, prezintă interes următoarele aspecte :
a) obligaţiile de a face pentru care se aplică;
b) întinderea sancţiunii pe care aplicarea amenzii civile o implică asupra debitorului, prin raportare la prejudiciul real suferit de creditor.
Obligaţiile a căror neexecutare poate atrage aplicarea amenzii civile. Referitor la domeniul de aplicare a amenzii civile, art. 580 alin.1 C.pr.civ. precizează că această modalitate de executare se referă la orice obligaţie de a face care “nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul”. Această formulare pare a fi expresia, “în oglindă”, a unui text din Codul civil, şi anume art.1094 C.civ. potrivit căruia “obligaţia de a face nu se poate achita de altă persoană în contra voinţei creditorului, când acesta are interes ca debitorul s-o îndeplinească”.
Conturarea sferei de aplicare a amenzii civile trebuie făcută, înainte de toate, prin raportare la dispoziţiile Codului civil, respectiv ale art.1077 C.civ. într-adevăr, dacă obligaţia de a face se încadrează între cele ce pot fi aduse la îndeplinire de către creditor, pe cheltuiala debitorului, cu autorizarea justiţiei, cererea de obligare a debitorului la plata amenzii civile este inadmisibilă.
De asemenea, nu se poate recurge la amenda civilă dacă este vorba de o obligaţie de a contracta. După cum am arătat mai sus, în această ipoteză, fie obligaţia va fi executată silit în natură prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract, fie nu se pot cere decât daune-interese pentru prejudiciile ocazionate prin refuzul executării obligaţiei de a contracta.
Aşadar, diferenţa dintre sfera totală a obligaţiilor de a face şi aceea formată de obligaţia de a contracta împreună cu obligaţiile cărora le este aplicabilă soluţia executării de către creditorul însuşi o reprezintă obligaţiile susceptibile de aplicarea amenzii civile sau, altfel spus, obligaţiile intuitu personae în măsura în care definim în acest mod obligaţiile care nu pot fi executate de creditor.
într-o exprimare curentă în literatura de specialitate, prin sintagma obligaţii intuitu personae sunt desemnate obligaţiile asumate în considerarea calităţilor esenţiale ale debitorului. Astfel înţeles, caracterul intuitu personae al unei obligaţii poate rezulta din natura ei sau din convenţia părţilor.
La rândul ei, natura intuitu personae este prezumată de lege ori se deduce din anumite dispoziţii legale. în acest sens, pot fi luate în considerare unele contracte numite pentru care legea prevede, de altfel, printre alte moduri de încetare, decesul uneia ori al oricăreia dintre părţile contractante, aşa cum este cazul antreprizei şi al mandatului.
în realitate, raţiunea reglementării amenzii civile este integral satisfăcută numai dacă, alături de obligaţiile a căror executare în natură necesita punerea în valoare a unor calităţi personale esenţiale ale debitorului, sunt incluse în sfera de aplicare a acestei modalităţi de executare şi obligaţiile care, datorită unui context particular ori al “situaţiei-premisă”, nu pot fi executate, în principiu, decât de debitor.
Exempli gratia, pentru a reveni la mandat, obligaţia mandatarului de a restitui procura în caz de încetare a mandatului este, neîndoielnic, o obligaţie de a face care poate fi adusă la executare prin intermediul amenzii civile. Nu mai puţin însă, graţie unei terţe persoane care, cunoscând existenţa obligaţiei şi ajungând prin hazard în posesia înscrisului respectiv, ar înţelege să o execute el în locul mandatarului, procura ar putea fi restituită creditorului prin intervenţia terţului. Existenţa acestei posibilităţi, oricum rar materializată în practică, nu
determină inaplicabilitatea amenzii civile tocmai pentru considerentul că “situaţia-premisă” îl plasează pe debitor într-o poziţie care, sub rezerva hazardului, exclude executarea prestaţiei de către o altă persoană: prestaţia în sine nu evidenţiază vreo particularitate legată de calităţi esenţiale, specifice, ale debitorului (remiterea procurii presupune, în privinţa mandatarului, tot atâta “talent” ori “vocaţie” câtă implică predarea unui imobil), dar obiectul prestaţiei (procura) se află la debitor.
întinderea pecuniară a răspunderii prin efectul aplicării amenzii civile. în ceea ce priveşte problema sancţiunii suportate de debitor prin aplicarea amenzii civile, este de remarcat că reglementarea amenzii civile cunoaşte o anumită diferenţiere faţă de “reglementarea” pe care literatura de specialitate şi jurisprudenţa au conturat-o, cu anumite variaţii, în privinţa daunelor cominatorii. în acest sens, sunt trei diferenţe ce reţin atenţia :
a) s-a redus marja de apreciere a judecătorului în ce priveşte cuantumul sumei şi unitatea de timp de referinţă, instanţa fiind ţinută, în cazul amenzii civile, de o limită minimă şi una maximă (200.000 lei-500.000 lei), nemaiavând, deci, libertatea absolută în această privinţă ce se recunoştea atunci când îl obliga pe debitor la plata de daune cominatorii;
b) prefăcându-se în daune-interese, daunele cominatorii ajungeau în patrimoniul creditorului, în timp ce amenda civilă revine statului, astfel că, sub acest aspect, este eliminată orice critică privind riscul îmbogăţirii creditorului pe calea daunelor cominatorii;
c) sumele care curg împotriva debitorului cu titlu de amendă civilă nu se impută asupra daunelor-interese, ci se cumulează întotdeauna cu acestea, pe când daunele cominatorii, în concepţia cea mai “radicală”, se reduceau la un cuantum alcătuit din daune-interese şi o sumă, lăsată la aprecierea judecătorului, care să fie distinctă de prejudiciu, cu titlu de sancţiune pentru rezistenţa opusă la executarea obligaţiei.
Schimbarea beneficiarului sumei cumulate pe măsura prelungirii rezistenţei la executarea în natură, şi anume înlocuirea creditorului cu statul, nu are de ce să îl descurajeze pe creditor fiindcă interesul său legitim este nu acela de a se îmbogăţi fără just temei pe seama “încăpăţânării” debitorului, ci de a înfrânge această încăpăţânare. Or, debitorul va ceda presiunii nu în funcţie de persoana celui care încasează suma fixată de instanţă, ci de cuantumul sumei de bani ce poate greva patrimoniul său în cazul refuzului executării în natură.
Sub acest din urmă aspect, amenda civilă instituie un regim mult mai sever pentru debitor. Ea se bazează, în mod fundamental, pe ideea de pedeapsă civilă, o dată ce fiecare zi de întârziere care curge după pronunţarea încheierii judecătoreşti irevocabile prin care s-a dispus plata amenzii civile, sporeşte sumele de bani ce revin în sarcina debitorului pe temeiul neexecutării, fără a diminua cu nimic obligaţia de despăgubire pentru întregul prejudiciu cauzat creditorului (inclusiv lucrum cessans).
Aceasta este soluţia de lege lata, aplicabilă ori de câte ori se persistă în neexecutarea unei obligaţii de a face intuitu personae (care nu poate fi executată de altcineva decât debitorul). A judeca justeţea acestei soluţii poate fi mai lesnicios dacă se face o comparaţie, pe de o parte, cu tratamentul legal al refuzului de executare a obligaţiilor băneşti şi, pe de altă parte, cu întinderea răspunderii debitorului obligaţiei de a face intuitu personae în sistemul Codului civil român, adică fără a ţine cont de “improvizaţia” de sorginte pur jurisprudenţială a daunelor cominatorii şi prin raportare la epoca anterioară amenzii civile.
Comparaţie cu întinderea pecuniară a răspunderii debitorului obligaţiei băneşti. în
linia comparaţiei cu obligaţiile băneşti, se constată că rezistenţa debitorului la executarea
unei obligaţii băneşti nu poate compromite, strict juridic vorbind, executarea obligaţiei, deoarece obligaţiile băneşti pot fi întotdeauna executate în natură (cu unica excepţie a insolvabilităţii debitorului), dar poate să îl prejudicieze pe creditor prin lipsirea lui de folosinţa banilor pe perioada de timp cât durează refuzul de a face plata.
Or, evaluarea prejudiciului suferit prin întârzierea în executarea obligaţiei băneşti se face în conformitate cu dispoziţiile art.1088 C.civ., reglementare care propune un echilibru între creditor şi debitor, acordând câte un beneficiu fiecăreia dintre părţile raportului juridic obligaţional.
în avantajul debitorului obligaţiei băneşti art.1088 alin.1 dispune că “la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fideiusiune şi societate”.
Această prevedere legală nu trebuie interpretată ca o simplă normă juridică supletivă, în sensul că ar fi aplicabilă doar în lipsa unei clauze penale moratorii ce ar fixa o penalitate mai mare decât dobânda legală. Formularea textului de lege mai sus citat - “daunele-interese (...) nu pot cuprinde decât dobânda legală -, precum şi plasarea lui în cod (imediat după un articol dedicat forţei obligatorii a clauzei penale compensatorii) îndreptăţeşte concluzia că suntem în prezenţa unei norme imperative, ce atrage nulitatea absolută a oricărei clauze penale care, fiind stipulate într-o obligaţie bănească, ar stabili daune-interese moratorii mai mari decât dobânda legală
Prin urmare, art.1088 alin.1 C.civ. reprezintă o normă de protecţie pentru debitorul obligaţiei băneşti în raporturile juridice civile, în sensul de a nu-l expune, distinct de cererea privind restituirea capitalului, unei pretenţii băneşti, cu titlu de daune-interese moratorii, mai mare de nivelul dobânzii legale.
Favorabil, în schimb, creditorului este aspectul că, fără a fi ţinut să dovedească existenţa în speţă a unui prejudiciu (art.1088 alin. 2 C.civ.), el poate întotdeauna să pretindă dobânda legală care, atât la data adoptării Codului civil, cât şi în prezent, este reglementată astfel încât să acopere rata inflaţiei.
Sintetizând, legiuitorul a dorit să evite, deopotrivă, expunerea debitorului civil (exceptând aici fideiusorul şi asociatul într-o societate civilă) la plata unor daune-interese moratorii oneroase, dar şi împovărarea creditorului cu o probă care nu s-ar dovedi prea uşoară în raporturile juridice civile, adică în aria în care reinvestirea banilor este un fenomen mai degrabă sporadic.
Or, obligarea debitorului la plata unei amenzi civile separate de daunele-interese la care creditorul rămâne în totalitate îndreptăţit apare ca o sancţiune nejustificat de grea pentru debitor. Astfel, luând în considerare suma minimă pe care instanţa o poate stabili pentru fiecare zi de întârziere (200.000 de lei, aproximativ 6 dolari S.U.A.) şi calculând-o pentru un an, rezultă o sumă totală de aproximativ 2.100 dolari S.U.A. care corespunde unei dobânzi legale anuale aferente unei datorii de peste 40.000 dolari S.U.A. dacă o asemenea datorie este născută din raporturi juridice de comerţ internaţional.
Prin urmare, dacă echivalentul valoric al prestaţiei asumate de debitor se situează sub suma de aproximativ 40.000 dolari S.U.A. (ceea ce reprezintă regula în raporturile juridice civile), amenda civilă, aşa cum am văzut mai sus, ajunge să îl “apese” pe debitor mai puternic decât o dobândă legală (în exemplul dat mai sus, era folosită ca reper dobânda
legală aplicabilă în raporturile de comerţ internaţional, mai mare decât cea aplicabilă în raporturile civile !). De remarcat că, la fel ca în cazul dobânzii legale, nici în cazul amenzii civile debitorul nu poate pretinde dovada prejudiciului generat de întârzierea în executare, ceea ce se explică tocmai prin necondiţionarea amenzii civile de daunele-interese.
Mai mult decât atât, această amendă civilă nu îl va opri pe creditor ca, invocând sistemul de despăgubire recunoscut în favoarea sa de Codul civil, să pretindă, pentru sine, o sumă de bani cu titlu de daune-interese suferite ca urmare a întârzierii în executare! Acest cumul este, prin el însuşi, o pedeapsă nejustificat de aspră pentru debitor.
Dacă, într-adevăr, cumulul este excesiv, atunci ar trebui trasă de aici concluzia că sistemul de despăgubire reglementat de Codul civil (aplicabil, de altfel, în continuare pentru ipoteza neexecutării unei obligaţii de a face intuitu personae) era îndestulător şi nu necesită nici o îmbunătăţire ori adăugire, pe cale jurisprudenţială (daunele cominatorii) ori legislativă (amendă civilă)? Este această despăgubire suficientă pentru a-l convinge pe debitor să prefere, fie şi în ultimul moment, o executare în natură unei executări prin echivalent, astfel încât orice altă obligaţie de plată atribuită, cu titlu de sancţiune, pentru debitorul obligaţiei de a face (de exemplu, amenda civilă) este iraţională şi nejustificat de punitivă în comparaţie cu soarta altor debitori ?
A răspunde la această întrebare înseamnă a stabili ce daune-interese este îndreptăţit, în temeiul dispoziţiilor Codului civil, să solicite creditorul obligaţiei de a face în cazul executării cu întârziere, respectiv al neexecutării obligaţiei.
întinderea pecuniară a răspunderii în lumina dispoziţiilor Codului civil. Această chestiune poate fi abordată prin prisma celor două ipostaze principale de conduită ilicită: executarea cu întârziere şi neexecutarea obligaţiei.
în ce priveşte ipoteza executării cu întârziere, urmează să se ţină seama de inaplicabilitatea art.1088 alin.1 C.civ. în cazul obligaţiilor de a face. Aceasta înseamnă că, dacă părţile nu au prevăzut o clauză penală - admisibilă în cazul unei obligaţii de a face - prin care să fie prestabilite daune-interese moratorii, se poate justifica obligarea debitorului la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin întârzierea în executarea obligaţiei, fără a fi limitat la nivelul dobânzii legale care, tot ca efect al inaplicabilităţii art.1088 alin.1 C.civ. la obligaţiile de a face, nu mai funcţionează ca plafon maximal.
Este adevărat că, în lipsa clauzei penale moratorii, obţinerea unor daune-interese poate întâmpina dificultăţi sub aspectul probei deoarece art.1088 alin. 2 C.civ., în partea sa referitoare la scutirea creditorului de sarcina probei, este, la rândul sau, aplicabil exclusiv obligaţiilor băneşti.
Aşadar, în lipsă de clauză penală moratorie, creditorul obligaţiei de a face intuitu personae trebuie să facă dovada prejudiciului suferit prin întârzierea executării spre a obţine daune-interese moratorii.
Dacă se intenţiona să se treacă de acest handicap relevat, pe planul probei, de obligaţiile de a face în raport cu obligaţiile băneşti, era la îndemână soluţia extinderii la obligaţia de a face a prezumţiei legale că întârzierea în executare îl prejudiciază pe creditor în limita dobânzii legale. O asemenea rezolvare pe cale legislativă ar fi prezentat, spre deosebire de noul sistem al amenzii civile, avantajul de a exclude cumularea unor sume, întemeiate pe rezistenţa debitorului (de altfel, cu nimic mai reprobabilă decât rezistenţa debitorului unei obligaţii băneşti), care pot ajunge să depăşească semnificativ înseşi daunele-interese. împrejurarea că, în sistemul amenzii civile, aceste sume întemeiate pe ideea de “pedepsire” a debitorului nu mai profită creditorului, ca în cazul daunelor cominatorii, ci statului nu atenuează cu nimic caracterul excesiv al sancţiunii.
Concluzionând, sistemul Codului civil permitea şi permite şi în prezent obţinerea unor daune-interese moratorii pentru întârzierea în executarea obligaţiei de a face, daune-interese mai mici ori, dimpotrivă, mai mari decât dobânda legală. Proba acestui
tip de prejudiciu putea fi preconstituită în mod neîngrădit de către părţile raportului juridic obligaţional prin stipularea unei clauze penale moratorii, pe deplin valabile în aceasta materie; lipsa unei asemenea precauţii putea fi acoperită de lege ferenda prin extinderea la această ipoteză a regulii din art.1088 alin.1 C.civ.
în lumina celor precizate mai sus şi admiţând modificarea legislativă amintită, devenea, încă şi mai mult, lipsită de orice suport concepţia obligaţiei de a face intuitu personae ca obligaţie alternativă cu alegerea de partea debitorului: acesta din urmă, în caz de întârziere în executare, se vedea expus unei prestaţii (daunele-interese moratorii) superioare valoric prestaţiei asumate “în principal” (obligaţia de a face).
în ce priveşte ipoteza neexecutării obligaţiei, creditorul are dreptul, în toate cazurile, la daune-interese compensatorii. Acestea, potrivit regulilor din materia răspunderii civile, vor cuprinde toate prejudiciile previzibile, inclusiv lucrum cessans, şi chiar cele neprevizibile (dacă obligaţia se naşte din contract, numai în caz de doi din partea debitorului), materiale ori morale, însă numai în măsura în care reprezintă o consecinţă necesară şi directă a neexecutării obligaţiei de a face (art.1084-1086 C.civ.). întrucât prejudiciul generat de neexecutarea obligaţiei de a face “absoarbe” în mod natural prejudiciul consumat deja prin simpla întârziere; acesta din urmă (înfăţişat, invariabil, sub forma unui lucrum cessans), se va “contabiliza” finalmente ca o consecinţă a neexecutării înseşi.
în concluzie, şi în cazul neexecutării obligaţiei de a face, debitorul ar risca să plătească mai mult decât un simplu echivalent al prestaţiei asumate, dar neexecutate, definind acest echivalent ca reducându-se la un damnum emergens ce ar include chiar şi prejudiciul moral. Debitorul conştientizează că, în caz de neexecutare, este expus achitării unui lucrum cessans, care absoarbe, fără a se limita la el, prejudiciul consumat deja prin întârzierea executării, ceea ce, pe planul atitudinii sale subiective, nu îl poate plasa în situaţia celui care “alege la rece”, pe considerente de simplă comoditate, ce obiect să presteze între două având o valoare sensibil egală.
într-un cuvânt, ori de câte ori întârzierea în executarea obligaţiei de a face, întârziere privită la data când faptul neexecutării nu este definitiv constatat, ar fi aptă, singură, să genereze un prejudiciu care, ulterior, s-ar regăsi inevitabil, în măsura dovedirii sale, în aria beneficiului nerealizat (lucrum cessans) final cauzat prin neexecutare, se poate presupune că debitorul nu va întârzia executarea dincolo de data la care s-ar consuma prejudiciul aferent întârzierii. Dacă, totuşi, a depăşit această dată, debitorul obligaţiei de a face va prefera, în principiu, să execute în cele din urma prestaţia pentru a nu fi ţinut la plata unei sume de bani reprezentând damnum emergens care s-ar adăuga, în chip prea oneros, obligaţiei de dezdăunare cu titlu de lucrum cessans anterior născute în temeiul simplei întârzieri în executare.
Este adevărat că, potrivit unui principiu fundamental în materia plăţii, “creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datoreşte, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare” (art. 1100 C.civ.). Această dispoziţie nu infirmă însă cu nimic ideea că dispoziţiile Codului civil sunt apte, singure, să ofere o reparare a prejudiciului suferit de creditorul obligaţiei de a face într-o măsură care să îl impulsioneze pe debitor să opteze pentru executarea în natură. Pe de altă parte, noua reglementare a amenzii civile nu “reabilitează” semnificaţia art. 1100 C.civ. într-un grad mai accentuat. Este evident că, ori de câte ori debitorul unei obligaţii de a face intuitu personae, va refuza până la capăt să execute de bunăvoie, creditorul va fi “silit” să se mulţumească cu un “alt lucru” (adică, în cazul de faţă, sume de bani, cu titlu de daune-interese); la limită, nici chiar aplicarea unei constrângeri corporale nu este de natură să garanteze executarea în natură în proporţie de 100%.
Mai mult decât atât, după cum am mai precizat, excedentul bănesc la care îl obligă pe debit or noua reglementare a amenzii civile oricum nu revine creditorului : statul este cel "silit" să primească sumele de bani cumulate în sarcina debitorului ca pedeapsă pentru refuzul de a executa obligatia.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Executarea silită în natură a obligației de a face
