Termenul
| Comentarii |
|
termenul, Reglementare. Definiţie. Distincţii faţă de condiţie. Tipologia termenelor-modalitate a obligaţiei. Efectele termenului suspensiv. Decăderea din termenul suspensiv. Efectele termenului extinctiv.
Reglementare. Definiţie. Distincţii faţă de condiţie.
Termenul, ca modalitate a actului juridic, este reglementat de art. 1411-1420 noul cod civil care constituie Capitolul III („Termenul”) din Titlul III („Modalităţile obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”). Prevederi colaterale care au incidenţă în această materie se regăsesc şi în alte părţi ale codului (de exemplu, între dispoziţiile referitoare la plată), ca şi în codul de procedură civilă (mai ales dacă avem în vedere termenele judiciare).
Termenul, astfel cum rezultă în mod imediat din textele legale [toate elementele definiţiei se regăsesc în art. 1411 alin. (1) noul Cod Civil] este un eveniment viitor şi sigur care afectează exigibilitatea sau stinge obligaţia, cu efecte doar pentru viitor".
între termen şi condiţie există o diferenţă netă. Condiţia constă într-un un eveniment viitor şi nesigur, ceea ce face ca existenţa obligaţiei să fie incertă până la un anumit moment. Dimpotrivă, termenul este un eveniment viitor şi sigur care afectează exigibilitatea sau durata obligaţiei. Pe de altă parte, în cazul condiţiei (indiferent că este suspensivă sau rezolutorie) efectele realizării ei sunt, de regulă, retroactive (ex tune), spre deosebire de cele ale termenului care nu se produc decât pentru viitor (ex nune). O particularitate se observă în cazul contractelor translative de proprietate sub condiţie suspensivă - până la momentul realizării condiţiei, dobânditorul nu este proprietar. Dimpotrivă, în cazul termenului suspensiv, împlinirea sa nu face decât să amâne exigibilitatea obligaţiei de predare (în lipsă de stipulaţie contrară). Distincţiile ar putea continua, mai ales că cele două modalităţi ale obligaţiei beneficiază de o reglementare minuţioasă. Ele reprezintă însă, consecinţe ale distincţiilor esenţiale subliniate mai sus, astfel încât vor putea fi deduse din analiza reglementărilor aferente.
Tipologia termenelor-modalitate a obligaţiei.
Termenul este susceptibil de mai multe clasificări în funcţie de anumite criterii. Aceste criterii sunt indicate chiar de legiuitor:
a) cea mai importantă clasificare - deşi ultima în ordinea celor enumerate de legiuitor (art. 1412 noul Cod Civil), este cea care urmează efectele pe care le produce cu privire la obligaţia afectată. După acest criteriu, termenul este de două feluri: suspensiv şi extinctiv. Termenul suspensiv [art. 1412 alin. (1) noul Cod Civil] este acela care amână exigibilitatea (sau amână „scadenţa obligaţiei”, în terminologia codului) obligaţiei până în momentul împlinirii sale. Aşadar, executarea obligaţiei nu poate fi cerută, în principiu, înainte de împlinirea termenului suspensiv (exemplu: obligaţia de plată a preţului cu termen, obligaţia de restituire la termen a unui împrumut etc.). Termenul extinctiv [art. 1412 alin. (2) noul Cod Civil] este acela la a cărui împlinire obligaţia civilă se stinge pentru viitor. Până la împlinirea termenului extinctiv, obligaţia există şi se execută ireversibil. Aşadar, acest termen stabileşte durata de timp în care raportul obligaţional are existenţă. Termenul extinctiv este specific obligaţiilor cu executare succesivă. în cazul în care contractul cu executare succesivă s-a încheiat pentru o durată determinată, împlinirea acestei durate echivalează cu împlinirea termenului extinctiv (exemple: locaţiunea, comodatul, renta viageră, contractul de întreţinere). Dimpotrivă, în cazul în care un asemenea contract s-a încheiat pe o durată nedeterminată, el poate fi, în principiu, denunţat unilateral de una dintre părţi. în doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, se ajunsese la concluzia că termenul extinctiv în contractele cu executare succesivă nu reprezintă o modalitate propriu-zisă a obligaţiei. Cu toate acestea, legiuitorul, prin reglementarea curentă a termenului, a calificat şi termenul ca modalitate a obligaţiilor, în manieră expresă;
b) în funcţie de faptul cunoaşterii sau necunoaşterii momentului împlinirii sale, termenul poate fi: cert şi incert. Este vorba de o clasificare dedusă doar din textele legale şi care nu beneficiază de o reglementare expresă. Termenul cert este acela a cărui împlinire este cunoscută cu exactitate din momentul naşterii obligaţiei, cum ar fi: o anumită zi din calendar, o sărbătoare fixă dintr-un anume an etc. Exemplu: voi plăti preţul în ziua de Crăciun a anului 2014. Termenul incert este acel termen a cărui zi de împlinire nu este cunoscută cu exactitate, dar care este sigur că se va produce. De exemplu: în cazul rentei viagere, debitorul va fi liberat de datorie la moartea credirentierului, dar ziua morţii nu este cunoscută în momentul încheierii contractului. Acea zi va veni cu certitudine, fară a se putea şti dinainte când se va produce evenimentul morţii creditorului. Uneori, termenul incert pare să se confunde cu condiţia. De exemplu, când într-un contract se prevede că debitorul va plăti „când va putea”. Cu toate acestea, confuzia trebuie evitată. în exemplul dat, instanţa va putea stabili termenul în funcţie de situaţia economică în care se găseşte debitorul. Avem de a face cu un termen incert, aşadar. în concluzie, în cazul termenului incert, nu avem de a face decât cu o „scadenţă incertă”. în niciun caz, incertitudinea acesteia nu atrage după sine calificarea contractului sau obligaţiei ca fiind perpetue. Pe de altă parte, în cazul termenului incert este pe deplin aplicabilă posibilitatea stabilirii certitudinii sale prin instanţă (nu în cazul oricărui termen incert, bineînţeles. în acest sens, legiuitorul a prevăzut în art. 1415 noul Cod Civil o serie de reguli pentru determinarea termenului pe cale judiciară. Regăsim în acest context ipoteza termenului incert convenţional.
c) în funcţie de originea sau izvorul său, termenul poate fi de trei feluri: convenţional, legal şi judiciar. Este o clasificare căreia legiuitorul îi acordă o importanţă sporită [art. 1411 alin. (2) noul Cod Civil]:
i. Termenul convenţional este termenul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor, în situaţia în care obligaţia se naşte dintr-un act unilateral, termenul se stabileşte prin voinţa autorului acelui act. Exemple: vânzătorul acordă cumpărătorului un termen de plată; creditul se acordă întotdeauna pe un anumit termen. Termenul convenţional poate fi stabilit expres sau tacit, când rezultă din natura obligaţiei şi modul său de executare. Această categorie a termenului are o semnificaţie aparte mai ales în privinţa termenului suspensiv de executare. Astfel, dacă în contract se stipulează un asemenea termen, partea în favoarea căreia s-a stipulat termenul poate să renunţe la beneficiul său şi să execute anticipat sau să pretindă anticipat plata. Dacă termenul convenţional este stabilit în favoarea ambelor părţi, atunci renunţarea nu poate avea loc decât în condiţiile acordului celor două părţi. Chestiunea renunţării la termenul convenţional trebuie privită în corelare cu regulile stabilite de legiuitor în materie de plată cu termen;
ii. Termenul legal este termenul stabilit printr-un text de lege. Este o manieră ceva mai rară de stabilire a termenului faţă de cea convenţională, dar nu atât de rară încât să fie considerată surprinzătoare. Asemenea termene se stabilesc prin procedeul moratoriului legal (când legiuitorul amână exigibilitatea unor obligaţii ale debitorilor pentru o anumită durată de timp, datorită unor condiţii speciale, cum ar fi războiul calamităţile naturale etc.2) sau prin cel al prorogării legale a contractelor (de exemplu, în ipoteza prelungirii unor contracte de închiriere având ca obiect imobilele trecute abuziv în proprietatea statului)3.
iii. Termenul judiciar este acordat de instanţele de judecată. Astfel, în situaţia în care părţile au convenit să amâne stabilirea termenului sau au lăsat uneia din ele sarcina de a-1 stabili în viitor, dar termenul nu a fost totuşi stabilit într-o perioadă rezonabilă de timp, oricare din părţi poate să solicite instanţei stabilirea termenului [art. 1415 alin. (1) noul Cod Civil]. Instanţa trebuie să ţină seama în stabilirea termenului de natura obligaţiei, de situaţia părţilor, respectiv de „orice alte împrejurări” [art. 1415 alin. (1) noul Cod Civil]. De asemenea, instanţa poate să stabilească un termen şi în situaţia în care natura obligaţiei presupune un termen şi acesta nu rezultă totuşi din natura obligaţiei, după cum nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat [art. 1415 alin. (2) noul Cod Civil]7. Soluţionarea cererii de stabilire judiciară a termenului se face, conform art. 1415 alin. (3) noul Cod Civil după regulile de procedură ale ordonanţei preşedinţiale (aşadar, stabilirea termenelor de judecată şi judecata se fac cu urgenţă şi prioritate). Cererea pentru stabilirea termenului pe cale judiciară este supusă prescripţiei extinctive generale (termenul de 3 ani) care începe să curgă de la data încheierii contractului. Pe lângă această stabilire a termenului de către instanţele de judecată, legiuitorul înţelege să se refere şi la alte categorii de termene judiciare. Este vorba, mai ales de numeroasele termene de graţie care au de asemenea calitatea de termene judiciare şi care se regăsesc adesea în reglementări. Un exemplu este art. 1495 alin. (2) noul Cod Civil din cadrul plăţii, unde se prevede că, în lipsa unui termen suspensiv de plată, totuşi, în funcţie de circumstanţele concrete ale obligaţiei, instanţa poate stabili un termen de plată. Termenul de graţie nu poate fi acordat oricând, nefiind permisă o modificare a contractului prin intervenţia instanţelor de judecată, după cum, uneori este interzisă acordarea unui termen de graţie.
întrucât, dintre clasificările prezentate, legiuitorul se opreşte cu precădere asupra celei după efectele termenului, în continuare vom zăbovi asupra efectelor termenelor suspensive şi extinctive.
Efectele termenului suspensiv.
Termenul suspensiv, aşa cum am mai arătat, nu afectează existenţa obligaţiei. El are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor într-un anumit interval de timp, adică amânarea scadenţei obligaţiei sub aspect pasiv [art. 1412 alin. (1) noul Cod Civil].
Atunci când este stabilit în favoarea debitorului, până la împlinirea sa, termenul îl împiedică pe creditor să ceară plata datoriei. Datoria însă există, ea este sigură. Art. 1413 noul Cod Civil prevede: „Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi”. De aceea, reţinem că legiuitorul instituie o adevărată prezumţie a termenului în favoarea debitorului. De aici rezultă următoarele consecinţe':
a) până la împlinirea termenului (pendente termine), creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului, cum sunt: inscripţia sau înscrierea unei ipoteci, măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului, notarea raportului obligaţional în cartea funciară dacă are legătură cu un anumit imobil etc., dar nu poate solicita executarea obligaţiei [art. 1414 alin. (1) noul Cod Civil];
b) dacă debitorul execută prestaţiile înaintea împlinirii termenului, el face o plată valabilă şi definitivă care nu este supusă restituirii pe temeiul plăţii nedatorate sau îmbogăţirii fără justă cauză. Singura cerinţă este ca executarea să aibă loc „de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză” [art. 1414 alin. (1) noul Cod Civil]. în acest caz se presupune că a renunţat la beneficiul termenului. Aşadar, debitorul poate cere restituirea plăţii făcută cu anticipaţie, dacă a facut-o din eroare;
c) în cazul obligaţiilor care au ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat, creditorul devine proprietar din momentul naşterii raportului juridic. Cu toate acestea, raportat la dispoziţiile art. 1274 noul Cod Civil, el nu suportă şi riscul pieirii fortuite a bunului, deoarece transferul riscurilor operează abia cu ocazia predării bunului. Astfel, dacă bunul respectiv piere fortuit înainte de împlinirea termenului, riscul îl suportă debitorul cu termen suspensiv al obligaţiei de predare, astfel încât, dacă debitorul obligaţiei de predare a primit contraprestaţia, va trebui să o restituie, iar dacă nu a primit-o, atunci nu mai este îndreptăţit să o solicite. Prin excepţie [art. 1274 alin. (2) noul Cod Civil], dacă creditorul a fost pus în întârziere cu privire la preluarea bunului (după regulile prevăzute de art. 1510-1515 noul Cod Civil), el va suporta riscul pieirii fortuite chiar şi dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit oricum dacă obligaţia ar fi fost executată la timp;
d) creditorul nu poate opune, pe durata termenului suspensiv convenţional, compensaţia legală, pentru motivul că pe această cale pot fi stinse numai creanţele reciproce exigibile;
e) prescripţia extinctivă începe să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv [art. 2524 alin. (2) noul Cod Civil]. Aşadar, putem spune că, până la împlinirea termenului, obligaţia este imprescriptibilă (actione non natae non praescribitur);
f) dacă un eveniment pe care părţile l-au calificat explicit sau implicit ca fiind termen şi au legat exigibilitatea de acel moment nu se realizează, „obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă” (art. 1420 noul Cod Civil);
g) partea în favoarea căreia a fost instituit termenul suspensiv poate oricând (renunţarea are sens doar dacă ea se face până la împlinirea termenului. în caz contrar. beneficiul suspensiv al termenului este realizat şi renunţarea nu produce niciun efect) să renunţe la beneficiul său, pe cale unilaterală, fără a avea aşadar acordul celeilalte părţi [art. 1413 alin. (2) noul Cod Civil].
Decăderea din termenul suspensiv.
Mecanismul decăderii din beneficiul termenului suspensiv are o importanţă majoră din multe puncte de vedere. Ea reprezintă o sancţiune a debitorului şi în acelaşi timp, o măsură de apărare a intereselor creditorului. în primul rând, decăderea din beneficul termenului îndeplineşte funcţia de previziune: dacă este anticipată în mod cert neexecutarea, ea trebuie considerată actuală. în consecinţă, anticiparea neexecutării poate avea drept consecinţă posibilitatea creditorului de a invoca remediile pentru neexecutare ca şi când aceasta ar fi actuală, fară să mai trebuiască să aştepte scadenţa obligaţiei. Astfel, de exemplu, trebuie să admitem că, decăderea din termen poate fi un temei pentru excepţia de neexecutare anticipată ca şi pentru rezoluţiunea anticipată a contractului. Potrivit art. 1417 noul Cod Civil, debitorul poate fi decăzut din beneficiul termenului în mai multe situaţii:
a) dacă se află în stare de insolvabilitate sau de insolvenţă declarată în condiţiile legii [art. 1417 alin. (1) noul Cod Civil]. Starea de insolvabilitate sau insolvenţă, dacă nu există criterii legale de constatare specifică (a se vedea, de exemplu, procedura falimentului), art. 1417 alin. (2) oferă o sumă de criterii de determinare a acesteia. în primul rând, starea de insolvabilitate este definită ca acea situaţie economică a debitorului care „rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile.” O asemenea stare de insolvabilitate se constată de instanţă (care în principiu, pronunţă şi decăderea din beneficiul termenului). în constatarea insolvabilităţii debitorului, instanţa trebuie să ţină seama de împrejurări diverse care indică insolvabilitatea debitorului, cum ar fi, dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente ale acestuia, declanşarea împotriva acestuia a unei proceduri de executare silită (de regulă, fară ca aceasta să fi dus la rezultatul urmărit de cel care a procedat la o asemenea executare), alte asemenea împrejurări;
b) în ipoteza când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, a micşorat garanţiile pe care le-a constituit creditorului (de exemplu, pieirea imobilului ipotecat datorită neglijenţei debitorului prin: incendiu, ruină, tăiere abuzivă a pădurii ipotecate etc.) sau nu a constituit garanţiile promise (de exemplu, debitorul se obligase prin contractul de împrumut să constituie într-un anumit termen o ipotecă şi termenul s-a scurs fară ca garanţia să se fi constituit) - art. 1417 alin. (1) C. civ;
c) în ipoteza în care debitorul, din culpa sa, ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. Pentru ca în această ipoteză decăderea să opereze, trebuie îndeplinite mai multe condiţii: i. trebuie să se fi prevăzut expres caracterul esenţial al condiţiei; ii. să se fi prevăzut expres posibilitatea aplicării sancţiunii decăderii din termen; iii. să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială [art. 1417 alin. (3) noul Cod Civil]1.
Efectul decăderii din termen, exact ca şi cel al renunţării la termen, constă în transformarea obligaţiei afectată de termen într-o obligaţie simplă. Decăderea din termen apare astfel ca o exigibilitate a anticipată a creanţei (art. 1418 noul Cod Civil). Cu toate acestea, efectul decăderii este limitat la debitorul aflat într-una din situaţiile menţionate mai sus, decăderea nefiind opozabilă celorlalţi codebitori, chiar solidari (art. 1419 noul Cod Civil) care vor beneficia în continuare de termenul suspensiv. Dar, deducem de aici că o eventuală decădere este totuşi opozabilă garanţilor obligaţiei principale (fideiusori, garanţi ipotecari, debitori gajişti). Decăderea din termen se consideră că nu operează de drept, ci trebuie pronunţată de instanţa de judecată în urma unei cereri a celui interesat în acest sens. Cu toate acestea, mai ales pentru că legiuitorul nu prevede nimic în acest sens, trebuie să admitem că decăderea din termen poate fi invocată şi pe cale unilaterală - mai ales în cazul excepţiei de neexecutare anticipate şi al rezoluţiunii anticipate, urmând ca instanţa, în cadrul controlului a posteriori să se pronunţe asupra legalităţii modului în care a fost apreciată unilateral decăderea din termen.
Efectele termenului extinctiv.
împlinirea termenului extinctiv are ca efect încetarea sau stingerea raportului obligaţional pentru viitor. Până la împlinirea termenului extinctiv, obligaţia există şi părţile o execută definitiv şi ireversibil -obligaţia trebuie executată imediat întocmai cum prevede în materie de plată art. 1495 alin. (1) noul Cod Civil: „în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată”. Termenul la care se referă acest text legal este unul suspensiv, în cazul celui extinctiv, obligaţia trebuie executată imediat, pur şi simplu. Aşadar, termenul extinctiv nu afectează existenţa obligaţiei pentru trecut. De aceea, drepturile neexercitate şi prestaţiile neexecutate înainte de împlinirea termenului continuă să existe. Astfel, locatorul are posibilitatea să ceară locatarului plata chiriilor restante datorate de acesta pentru bunul închiriat pe perioada cât a durat contractul de locaţiune. Modificarea termenului poate avea loc prin acordul de voinţă al părţilor şi prin mijlocul juridic al prorogării legale. De asemenea, părţile pot, în manieră tacită, să convină la o prelungire a termenului - este ipoteza cunoscută a tacitei reconducţiuni -
v., în acest sens, art. 1810 alin. (1) noul Cod Civil care prevede că „Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fară vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor”.
