Urma criminalistică
| Comentarii |
|
Noțiunea de urmă a infracțiunii
În sensul larg al noțiunii de „urmă a infracțiunii” în criminalistică înțelegem totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de săvârșirea unei infracțiuni. În acest sens, în noțiunea de „urmă a infracțiunii” vor intra nu numai urmele formate prin reproducerea construcției exterioare a unui obiect asupra altui obiect (așa-numitele urme ale formei obiectelor), ci și diferitele resturi de materie sau obiecte, a căror descoperire la locul faptei sau asupra persoanei infractorului este determinată de săvârșirea unei infracțiuni sau ajută la identificarea autorilor acesteia. Într-un sens mai restrâns, urma este reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe suprafața sau în volumul obiectului cu care a venit în contact nemijlocit (urme de mâini, de picioare, urme ale instrumentelor de spargere, ale armelor). Urmele care intră în această categorie formează obiectul de studiu al traseologiei.
Investigațiile criminalistice, destinate descoperirii infracțiunilor și identificării autorilor acestora, au drept fundament științific principiul potrivit căruia „săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală determină modificări în mediul înconjurător". Potrivit acestui principiu, unanim admis în literatura de specialitate, prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte penale, între faptă și reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate.
Urmele sunt o prezență de necontestat la locul în care s-a săvârșit fapta ilicită, deoarece majoritatea infracțiunilor presupune prezența făptuitorului la locul săvârșirii infracțiunii și efectuarea de către acesta a unor acțiuni care produc modificări în ambianța existentă. Însă producerea unor modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei (sau la mijloacele folosite), acestea putând aparține în egală măsură și subiectului pasiv al infracțiunii. De pildă, petele de sânge sau firele de păr ale victimei găsite pe îmbrăcămintea agresorului sunt urme care fac dovada contactului direct dintre cei doi, împrejurare de natură să conducă la implicarea persoanei suspecte în cauza cercetată sau la includerea în cercul de bănuiți.
Urmele formate prin reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe un altul, și anume pe obiectul purtător de urmă, presupun relativa stabilitate a formei exterioare a obiectului creator de urmă și, de asemenea, un anumit grad de plasticitate sau aderență a obiectului primitor. De felul în care elementele caracteristice ale construcției exterioare ale obiectului creator de urmă sunt reproduse în volumul sau pe suprafața obiectului primitor de urmă depinde posibilitatea de identificare a celui dintâi prin cel de-al doilea și, în consecință, rezultatele activității de cercetare.
Studierea urmelor create prin săvârșirea infracțiunilor prezintă o mare importanță în anchetarea cauzelor penale. Urmele dau posibilitatea să se stabilească, spre exemplu, modul în care infractorul a pătruns la locul infracțiunii, procedeele utilizate și succesiunea acestora, instrumentele folosite, dacă avea anumite deprinderi în mânuirea acestora, cum a fost îmbrăcat, obiceiurile acestuia etc.
Apariția urmelor nu poate fi evitată, indiferent de măsurile de precauție pe care le ia făptuitorul. Pot fi distruse în general urmele de dimensiuni mari, urmele materie (cu precădere urmele de sânge), urmele de încălțăminte etc., însă urmele de dimensiuni microscopice (microurmele) nu pot fi îndepărtate în niciun
mod. Referitor la microurme, trebuie remarcat că inevitabilitatea apariției lor este consecința faptului că, de cele mai multe ori, făptuitorul nu cunoaște că le lasă la locul faptei sau că le preia din acest loc (ele pot fi reprezentate de microorganisme de natură vegetală sau animală specifice locului în care s-a săvârșit fapta, particule de praf, funingine, praf profesional caracteristic unui domeniu sau altul de activitate umană).
Definiția urmei
Urma poate fi definită ca fiind „orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurărilor cauzei”. Noțiunea de urmă include cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul înconjurător, ca rezultat al acțiunilor infractorului. Dintre aceste schimbări fac parte, de exemplu, apariția sau dispariția unor obiecte, apariția pe suprafața acestora a unor noi caracteristici, transformarea unor obiecte în altele, calitativ deosebite.
Traseologia prezintă două particularități caracteristice. Prima dintre ele se referă la scopul examinării, care constă în a stabili genul obiectului care a creat urma și dacă a fost creată de o anumită persoană, de un anumit animal sau de un anumit obiect. Prin urmare, sarcina traseologiei ca știință constă în elaborarea mijloacelor și a procedeelor de studiere a urmelor care să permită stabilirea apartenenței de gen a obiectelor creatoare de urme, precum și identificarea acestor obiecte, deci care să permită stabilirea identității acestora. Elaborarea acestor mijloace și procedee în traseologie se face pe baza principiilor teoriei identificării.
Cea de-a doua particularitate constă în faptul că în traseologie, atât stabilirea apartenenței de gen, cât și identificarea obiectelor după urmele acestora se realizează pe calea studierii structurii exterioare a obiectelor. Din totalitatea caracteristicilor care dau posibilitatea diferențierii obiectelor atât după gen, cât și individual, traseologia folosește numai caracteristicile structurii exterioare a obiectelor. Prin urmare, în traseologie, atât stabilirea apartenenței de gen, cât și identificarea obiectului se întemeiază pe studierea structurii exterioare a obiectului care se imprimă în urma produsă, precum și pe compararea acestei impresiuni cu însuși obiectul.
