Clasificarea urmelor infracțiunii în criminalistică

Criterii de clasificare a urmelor infracțiunii

În literatura de specialitate, urmele sunt împărțite în două mari categorii:

- urme formate prin reproducerea construcției exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, îmbrăcăminte, instrumente de spargere) și

- urme formate ca resturi de obiecte și de materii organice și anorganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice). La rândul lor, acestea se subdivid, în funcție de procesul de mișcare în care s-au format și de modificările aduse suportului lor.

Într-o lucrare destinată specialiștilor din cadrul Ministerului de Interne, criteriile de clasificare a urmelor se ridică la cinci: factorul creator (om, animale), esența lor (urme formă, materie și poziționale), mărimea (macro și microurme), posibilitățile de identificare (urme care servesc la lămurirea unor împrejurări ale faptei, la stabilirea apartenenței de gen și urme care permit identificarea factorului creator de urmă).

Față de elementele prezentate anterior, redăm în cele ce urmează criteriile generale de clasificare a urmelor:

Factorul creator de urmă

Raportat la acest prim criteriu, factorii care au determinat apariția urmei pot fi diverși: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt incendiul, explozia. Alăturat acestui factor, se mai întâlnește și o clasificare în funcție de factorul primitor de urme (om, obiect, animal). Obiectul care lasă, prin contact direct, pe suprafața sau în volumul celuilalt obiect, urma acțiunii sale se numește „obiect creator de urmă”, iar

cel pe care se creează (află) urma poartă denumirea de „obiect primitor de urmă”.

Tipul sau natura urmei

În funcție de acest al doilea criteriu general, clasificarea poate fi realizată în funcție de mai multe repere:

- urme care reproduc forma suprafeței de contact a obiectului creator (conturul, construcția exterioară), ca de exemplu, urmele de mâini, de picioare, urmele instrumentelor de spargere, de rulare ale mijloacelor de transport;

- urme sub formă de pete sau resturi de materii (particule macro sau microscopice) organice și anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte (petele de sânge, salivă, transpirație, fire de păr, fibre textile, praful, ciobul, pilitura, fragmente de vopsea, resturile vegetale); acestea sunt denumite generic și urme materie;

- urme sonore (vocea, urmele armării sau ale percuției unei arme, zgomotele obiectelor) și urme olfactive (mirosul specific al persoanelor, dar și al unor obiecte);

- urme vizibile și urme latente (invizibile cu ochiul liber sau foarte puțin vizibile; ceea ce impune relevarea lor prin diverse metode și mijloace tehnico-științifice speciale);

- macro și microurmele. Din prima categorie fac parte majoritatea urmelor, așa cum se cunosc, iar din a doua urmele formate din particule sau resturi foarte mici de obiecte, substanțe, practic invizibile cu ochiul liber și greu de evitat de către infractor. De exemplu, praful sau scamele de pe covor, care se iau, din mișcare, pe încălțăminte și pantalon.

Modul de formare a urmelor

În raport cu procesul de mișcare dintre cele două obiecte în timpul formării urmei, deosebim: urmele statice și urmele dinamice, iar în raport cu felul de reproducere a construcției exterioare și cu modificările aduse obiectului primitor, deosebim: urme de suprafață și urme de adâncime:

- urmele statice se formează prin apăsare sau lovire, când cele două obiecte care determină procesul de formare a urmei intră în contact, fără ca cele două suprafețe să alunece una față de cealaltă. Momentul final al procesului de formare a urmelor se caracterizează printr-o stare de repaus, printr-o stare statică a ambelor obiecte. Astfel, prin apăsare (lovire sau ciocnire), instrumentul de spargere pătrunde la început în lemn și apoi se oprește. În acest moment se formează urma statică. Tot astfel se formează și urma de încălțăminte în cazul unui mers normal. În urma statică, structura exterioară a obiectului creator de urme se reproduce așa cum este în realitate, dar numai într-o formă răsturnată, invers;

- urmele dinamice se formează în însuși procesul mișcării obiectelor (a unuia dintre ele sau a ambelor). Urme tipice dinamice sunt cele care iau naștere prin frecarea obiectelor unul de celălalt și prin tăiere. Dacă, de exemplu, instrumentul de spargere alunecă pe lemn, se creează o urmă dinamică. Urme dinamice se creează prin alunecarea încălțămintei pe un trotuar acoperit cu gheață, a roților frânate ale unui mijloc de transport, prin tăiere cu un cuțit.

În urmele dinamice, reproducerea este transformată - punctele reliefului obiectului creator de urme nu se transmit corespunzător, sub formă de alte puncte (ca în urma statică), ci sub formă de linii paralele (striații): șănțulețe și profiluri pe jumătate rotunde care sunt create de punctele de relief ale obiectului creator de urme pe obiectul primitor de urmă. De aceea, pe baza unei urme statice este mai ușor să se tragă concluzii asupra formei și structurii obiectului care a creat urma decât pe baza unei urme dinamice;

- urmele de suprafață se formează pe baza modificărilor de suprafață ale obiectului primitor de urmă, fără ca acesta din urmă să-și modifice forma. Aceste urme se formează prin acțiunea a două obiecte de o duritate ce nu permite modificarea volumului niciunuia dintre ele. Crearea lor are loc prin depunerea de substanță de pe un obiect pe suprafața celuilalt. Datorită acestui mod de reproducere, urmele de suprafață pot fi de două feluri: de stratificare și de destratificare.

Urma de „stratificare" se formează în cazurile când obiectul creator de urmă lasă pe obiectul primitor de urmă un strat fin dintr-o substanță oarecare. Astfel, se formează urma digitală latentă pe sticlă, datorită secrețiilor pielii (transpirație și grăsime), urma anvelopei prăfuite sau ude a unei roți, în momentul trecerii de pe un drum de țară pe asfalt. Urma de „destratificare" se formează în cazurile în care obiectul creator de urme dislocă

(ridică), de pe obiectul primitor de urme, un strat fin din substanțele care se află pe acesta. Din urmele formate prin destratificare fac parte urmele lăsate de mâini, de picioare pe un obiect prăfuit sau proaspăt vopsit.

Urmele de stratificare și, în unele cazuri, și urmele de destratificare pot fi vizibile cu ochiul liber, sau invizibile, formând categoriile de urme de suprafață vizibile sau latente. Dacă însă substanța depusă are aceeași culoare cu aceea a obiectului purtător de urmă sau este incoloră, ca apa curată sau sudoarea, urmele formate prin stratificare vor fi invizibile sau latente;

- urmele de adâncime se formează fie ca rezultat al deformării obiectului primitor de urme, fie ca rezultat al imprimării unei anumite forme. În primul caz (al deformării), obiectul primitor de urmă, având deja o anumită formă, și-o schimbă sub acțiunea obiectului creator de urmă și capătă o altă formă corespunzătoare structurii exterioare a obiectului creator de urmă. Așa se formează pe lemnul ușii urma de adâncime a instrumentului de spargere. În al doilea caz (al imprimării unei anumite forme), urma ia naștere ca rezultat al presării particulelor dispersate ale substanței obiectului primitor de urmă. În acest mod, de exemplu, în nisip, în pământ sau în zăpadă se formează urme de încălțăminte, ale roților mijloacelor de transport.

Urmele de adâncime se formează când obiectul primitor este mai puțin consistent decât cel creator. Fidelitatea cu care urma oglindește elementele de contact exterioare ale obiectului creator depinde de plasticitatea și structura materialului obiectului primitor. Astfel, cu cât plasticitatea este mai mare, iar structura sa mai fină, cu atât fidelitatea reproducerii este mai mare.

Alte criterii de clasificare a urmelor

Alăturat criteriilor de mai sus, unanim acceptate, în literatura de specialitate se mai face distincție între urmele locale și cele periferice (negative), care redau conturul obiectelor, ca și între posibilitățile oferite de urme pentru identificarea obiectului sau numai pentru stabilirea apartenenței de grup a acestuia.

Urmele locale apar ca rezultat al modificării suprafeței obiectului primitor de urmă, numai în limitele în care asupra acestuia a acționat obiectul creator de urmă. O asemenea urmă este, de exemplu, urma de încălțăminte pe sol. Solul suferă modificări numai în limitele suprafeței de contact cu talpa încălțămintei.

Urmele periferice (de contur sau negative), dimpotrivă, se formează ca rezultat al modificărilor care au loc în afara limitelor suprafeței de contact cu obiectul creator de urme. Aceste urme sunt create cu ocazia acțiunii asupra obiectelor respective a unor fenomene exterioare, ca ploaia, zăpada, flăcările sau reziduurile incendiilor (de exemplu, conturul autovehiculului staționat în timp de ploaie sau ninsoare). Astfel, canistra metalică în care a fost un lichid inflamant, pusă pe pardoseală de către incendiator, ferește de carbonizare partea din podea pe care o acoperă, iar aceasta nu-și schimbă aspectul. Partea neacoperită a pardoselii se carbonizează (se schimbă), și ca urmare a acestui fapt se formează urma periferică. Urmele periferice redau numai imaginea conturului obiectului creator și nu dau posibilitatea să se tragă concluzii asupra reliefului suprafeței acestuia. De aceea, importanța traseologică a urmelor periferice este mai mică decât a celor locale.