Validarea popririi
| Comentarii |
|
validarea popririi, operaţie juridică ce presupune verificarea şi confirmarea popririi printr-o hotărâre judecătorească (numită hotărâre de validare) care constituie titlul executoriu pentru creditor faţă de terţul poprit, ce devine astfel debitorul direct al creditorului popritor. V.p. poate fi cerută şi înfăptuită numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu împotriva debitorului său. Astfel, în cazul popririi asigurătorii, v.p. se va putea cere după ce acţiunea asigurată s-a finalizat prin pronunţarea unei hotărâri executorii. V.p. reprezintă faza excepţională a popririi, întrucât intervine după înfiinţarea popririi în situaţiile în care terţul poprit nu-şi execută obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi. Potrivit legii, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea v.p.; instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit. Cu ocazia v.p. instanţa trebuie să stabilească raporturile reale dintre părţi, ceea ce presupune verificarea faptului dacă creditorul a fost îndreptăţit să înfiinţeze poprirea, cuantumul exact al creanţei, precum şi dacă terţul poprit datorează cu adevărat debitorului urmărit suma poprită; dacă din probele administrate rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi, prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. Terţul poprit, care cu rea-credinţă a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi, va putea fi amendat, prin aceeaşi hotărâre. Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente. După v.p., terţul poprit va proceda, după caz, la consemnare sau plată, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. în caz de nerespec-tare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare, care constituie titlu executoriu [v. şi executare silită prin poprire; hotărâre de validare a popririi].
validarea popririi, poprirea are în prima sa fază mai mult un caracter conservatoriu cât priveşte creanţa urmărită, constând în indis-ponibilizarea sumelor de bani ori titlurilor de credit pe care terţul le datorează debitorului poprit.
Măsura indisponibilizării nu îi procură creditorului certitudinea că îşi va îndestula creanţa, mai ales atunci când suma este urmărită şi de alţi creditori, existând de asemenea riscul refuzului terţului poprit de a îndeplini obligaţiile prevăzute de art. 786 NCPC, care poate fi sancţionat numai într-o altă etapă procedurală a popririi, şi anume aceea a validării.
Tocmai de aceea, creditorul nu se mulţumeşte doar cu blocarea sumelor şi urmăreşte „golirea mâinilor” terţului, aşa după cum într-un mod plastic a fost explicat procesul de validare al popririi în literatură'", prin cesiunea creanţei dobândind un nou titlu executoriu împotriva acestuia de pe urmă.
Actul de înfiinţare a popririi faţă de terţul poprit nu este un veritabil act de executare, fiindcă obligaţiile impuse terţului sunt unele pe care le au în general participanţii la executarea silită de a furniza executorului judecătoresc informaţii în legătură cu bunurile urmărite, eventualele raporturi juridice cu debitorul, să declare întinderea obligaţiilor, precum şi orice act sau fapt juridic care are legătură cu creanţa, potrivit art. 659 NCPC.
Tocmai pentru acest motiv, nu este recunoscut dreptul terţului poprit de a formula contestaţie împotriva înfiinţării popririi, el poate refuza executarea obligaţiilor impuse pentru ca în procedura validării să demonstreze caracterul just al refuzului, bineînţeles cu riscul suportării consecinţelor la care ne-am referit în cazul săvârşirii unui abuz de drept.
Singurul act care îl poate obliga pe terţul poprit este hotărârea de validare care se pronunţă numai în cadrul unui veritabil proces, terţul având posibilitatea să se apere în contradictoriu cu creditorul, invocând toate apărările şi excepţiile-în măsura în care se întemeiază pe o cauză anterioară popririi - pe care le-ar fi invocat şi faţă de debitor, pentru a dovedi lipsa creanţei sau stingerea ei prin plată.
În actuala reglementare, validarea popririi nu mai este o fază obligatorie dacă terţul poprit îndeplineşte obligaţiile impuse prin adresa de înfiinţare a popririi, ci declanşarea procedurii este posibilă numai în cazul în care refuză să-şi îndeplinească obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi sau după indisponibilizare, în loc să consemneze suma urmărită, o plăteşte debitorului.
Sesizarea instanţei pentru validarea popririi se face în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, legitimitatea procesuală fiindu-i recunoscută creditorului, debitorului şi executorului judecătoresc.
Până la sesizarea instanţei de executare, dreptul de creanţă ai debitorului poate să fie transmis prin acte sau în temeiul legii altor persoane care vor dobândi, în condiţiile art. 38 NCPC, calitatea de creditor urmăritor, despre cesiunea acestor drepturi fiind notificaţi debitorul şi terţul poprit.
Ca efect al popririi, debitorul şi terţul poprit nu ar putea să facă acte de dispoziţie asupra sumelor şi bunurilor urmăribile, însă ca urmare a deschiderii succesiunii sau a reorganizării, acestea pot fi transmise persoanelor cărora le-au fost transmise drepturile.
în cazul în care debitorul poprit a decedat înainte de sesizarea instanţei, executorul judecătoresc nu va mai putea solicita validarea popririi până la acceptarea succesiunii, despre executarea silită făcându-se menţiune într-un registru special al camerei notarilor publici în circumscripţia căreia a fost deschisă succesiunea.
Camera notarilor publici sau notarul care a dezbătut succesiunea comunică executorului judecătoresc numele moştenitorilor acceptanţi, care vor dobândi calitatea de debitori în limita drepturilor transmise de către autorul lor.
Instanţa competentă să soluţioneze cererea de validare a popririi este instanţa de executare.
în legătură cu competenţa materială a instanţei, au fost pronunţate soluţii contradictorii, oscilându-se între competenţa judecătoriei sau cea a tribunalului, după cum creanţa era de natură comercială sau civilă sau după valoarea acesteia.
Instanţa supremă, pronunţându-se asupra acestei chestiuni controversate, a stabilit într-un recurs în interesul legii că, indiferent de natura şi valoarea creanţei urmărite, judecătoria are competenţa de a soluţiona în primă instanţă cererea de înfiinţare şi validare a popririi'».
Soluţia pronunţată este în concordanţă cu dispoziţiile art. 650 alin. (1) NCPC, în sensul că: „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”.
Potrivit textului de lege enunţat, care reprezintă regula de drept comun în toate cazurile, judecătoria este instanţa de executare indiferent de natura şi întinderea creanţei sau de forma de executare, cazurile de excepţie fiind numai acelea prevăzute prin norme speciale cu aplicare prioritară.
în materia executării silite, în vechiul Cod comercial (art. 910-935) era reglementată o excepţie de la regula competenţei materiale a judecătoriei, aceea când erau urmărite silit navele, instanta de executare fiind tribunalul.
192. Dacă în privinţa competenţei materiale a instanţei de executare nu mai sunt discuţii, în privinţa competenţei teritoriale nu se mai prevede în mod expres, precum în cazul înfiinţării popririi, o competenţă alternativă în funcţie de domiciliul, respectiv sediul debitorului sau terţului poprit, şi aceasta pentru că instanţa nu poate să fie decât aceea care are în circumscripţia sa biroul executorului judecătoresc.
Numai cât priveşte cererea de înfiinţare a popririi, legiuitorul a reglementat o competenţă teritorială facultativă, creditorul putând să opteze între executorul judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul ori terţul poprit. Prin alegerea unuia dintre birourile executorilor judecătoreşti, creditorul a optat şi pentru instanţa de executare sub controlul căreia se va desfăşura întreaga procedură a executării silite, iar în cazul popririi se va pronunţa asupra validării.
193. Procedura validării popririi faţă de terţul poprit având semnificaţia unui veritabil proces", se declanşează printr-o cerere de chemare în judecată care trebuie să cuprindă toate elementele obligatorii prevăzute pentru o cerere introductivă de instanţă potrivit art. 194 NCPC, să fie însoţită de titlul executoriu împotriva debitorului poprit, care justifică atât calitatea procesuală a acestuia, cât şi aceea a creditorului, copia de pe adresa de înfiinţare a popririi din care să rezulte obligaţiile instituite în sarcina terţului poprit şi împrejurarea că acesta nu le-a executat în termenul prevăzut de lege, dovezi din care să rezulte înfiinţarea şi a altor popriri asupra aceleiaşi sume datorate de către terţul poprit, pentru a fi validate prin aceeaşi hotărâre.
194. în legătură cu conţinutul cererii de validare a popririi, s-a exprimat opinia că nu pot fi chemaţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată mai mulţi terţi, deoarece aceştia nu se găsesc într-o situaţie de fapt sau una de drept care să justifice o coparticipare procesuală, într-o asemenea ipoteză singura soluţie fiind aceea a disjungerii şi a formării atâtor dosare de validare câţi terti sunt.
Scopul coparticipării procesuale este acela de a se soluţiona un litigiu în legătură cu mai multe părţi printr-o singură hotărâre, atunci când drepturile şi obligaţiile lor izvorăsc dintr-o obligaţie comună ori obiectul dedus judecăţii îl reprezintă un drept sau o obligaţie comună.
Pornind de la condiţiile coparticipării procesuale, nu putem fi de acord cu opinia exprimată, fiindcă în sistemul nostru procesual nu există nicio normă care să interzică această formă de participare la un proces civil, iar uneori, ca urmare a naturii juridice a raportului dedus judecăţii, aceasta este obligatorie.
Un alt argument în sprijinul acestei opinii este unul de text:
Potrivit art. 789 alin. (2) NCPC, când suma datorată de terţ este urmărită de mai mulţi creditori, validarea lor se poate face printr-o singură hotărâre, ceea ce presupune posibilitatea unei coparticipării active ca urmare a concursului de creditori, ceea ce nu exclude şi o coparticipare pasivă a terţilor popriţi, creditorul având posibilitatea ca pentru aceeaşi creanţă să urmărească atât sume, cât şi bunuri până la concurenţa creanţei sale datorate debitorului de persoane diferite.
În afara condiţiilor de fond şi de formă pe care trebuie să le îndeplinească cererea de validare, ea trebuie să fie formulată în termen de o lună de la data când terţul poprit trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile impuse prin adresa de înfiinţare a popririi.
Asupra naturii juridice a termenului reglementat de art. 789 alin. (1) NCPC nu vom mai reveni cu alte comentarii în afara celor privind consecinţa decăderii din dreptul de a mai formula o cerere de validare, potrivit dezlegării în drept dată de instanţa supremă în recursul în interesul legii.
Sancţiunea decăderii este una specifică procedurii civile, ce presupune pierderea dreptului procesual ca urmare a neexe-cutării în termenul prevăzut de lege, sancţiunea fiind una mai gravă decât nulitatea, care nu afectează dreptul, ci numai valabilitatea actului căruia nu îi sunt recunoscute efectele până când nu se vor îndeplini condiţiile de fond şi de formă impuse.
în raport de această sancţiune, depăşirea termenului prevăzut de art. 789 alin. (1) NCPC stinge dreptul creditorului şi debitorului de a mai solicita validarea popririi, ceea ce presupune că pentru valorificarea creanţei împotriva terţului trebuie să fie înfiinţată o altă poprire, situaţie de natură să întârzie executarea silită.
Dacă sancţiunea decăderii priveşte drepturi procesuale proprii, aceasta nu ar putea să opereze cel puţin faţă de executorul judecătoresc, care nu are un astfel de drept, ci legitimitatea procesuală i-a fost recunoscută pentru punerea în executare a unui titlu executoriu, în calitate sa de agent al puterii publice având această sarcina de a stărui prin toate mijloacele prevăzute de lege, unul dintre ele fiind cererea de validare.
Regimul juridic al termenului de sesizare a instanţei de executare nu poate să fie decât unul unitar şi tocmai pentru aceste argumente considerăm că soluţia aprecierii sale ca fiind unul prohibitiv era mult mai judicioasă şi de natură să asigure realizarea creanţei într-un mod eficient, pasivitatea părţilor de a stărui în executare putând fi sancţionată potrivit altor instituţii procedurale.
Considerăm că termenul limită până la care se putea formula cererea de validare este termenul de perimare a executării silite de 6 luni prevăzut de 696 NCPC, termen care începe să curgă de la îndeplinirea ultimului act de executare, respectiv de la adresa de înfiinţare a popririi fără ca după aceasta să se mai îndeplinească şi alte acte de urmărire.
O problemă asemănătoare a fost ridicată în literatura juridică cu privire la termenul în care putea fi sesizată instanţa de executare pentru menţinerea ori desfiinţarea popririi înfiinţată în baza Decretului nr. 221/1960, care nu prevedea expres un astfel de termen.
în legătură cu această chestiune, au fost propuse două soluţii: una a sesizării instanţei în termenul de prescripţie de trei ani şi alta a sesizării instanţei în termenul de perimare a executării silite de şase luni"'.
Soluţia sesizării instanţei în termenul de perimare este una logică fiindcă, după împlinirea termenului de şase luni de la data celui din urmă act de executare, nu se mai pot îndeplini alte acte de urmărire silită ca urmare a sancţiunii perimării ce operează de plin drept, şi pe care instanţa din oficiu ori părţile interesate o pot invoca. Singura posibilitate a creditorului este aceea a pornirii unei noi executări silite numai dacă se află în termenul general de prescripţie de trei ani.
Cererea de validare a popririi este o cerere introductivă de instanţă, astfel că pentru legala sesizare trebuie să îndeplinească şi condiţia plăţii anticipate a taxelor judiciare de timbru.
Ca şi pentru cererea de înfiinţare a popririi, se va plăti pentru validare o taxă fixă de timbru, în legătură cu care s-a exprimat opinia în sensul exonerării de această obligaţie atunci când cererea de înfiinţare a popririi este accesorie uneia scutite de plata taxei şi trebuie să i se aplice acelaşi regim fiscal'".
Pornind de la această opinie, vom da exemplu situaţia în care poprirea este înfiinţată pentru plata sumelor datorate cu titlu de pensie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, instanţa de validare fiind sesizată pentru refuzul terţului de a plăti direct creditorului.
Cazurile la care se referă art. 786 alin. (2) NCPC privesc şi creanţe pentru realizarea cărora instanţa poate fi sesizată fără obligaţia reclamantului de a plăti taxe de timbru ca în cazul pensiei de întreţinere ori alocaţiei pentru copii asimilată pensiei' .
Dacă pentru pronunţarea titlului executoriu, creditorul este scutit de plata taxei de timbru din considerente de protecţie sociale, aceeaşi raţiune trebuie să existe şi în faza de urmărire silită, când creanţa este realizată în mod efectiv.
Pentru celelalte creanţe, respectiv contravaloarea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii, credem că nu se mai aplică acelaşi regim fiscal, fiindcă nici pe cale de acţiune cererile de chemare în judecată nu sunt scutite de plata taxei de timbru, împrejurarea că poprirea presupune plata directă către creditor nu are o altă semnificaţie decât aceea de a urgenta realizarea creanţei.
Faţă de terţul poprit, cererea de validare a popririi are semnificaţia unei cereri introductive de instanţă supusă regulilor procedurale privind judecata în primă instanţă de la care nu au fost prevăzute derogări, fixarea primului termen de judecată având loc numai după verificarea şi regularizarea cererii potrivit art. 200 NCPC.
Completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza verifică îndeplinirea condiţiilor formale pe care trebuie să le întrunească cererea de validare potrivit art. 194 NCPC, iar pentru lipsa acestor elemente se va comunica părţii care a formulat-o adresă pentru regularizare, sub sancţiunea anulării.
în cererea de validare a popririi, calitatea de reclamant o pot avea creditorul şi debitorul poprit, care au interesul cesiunii creanţei, respectiv a obţinerii unui titlu executoriu împotriva terţului, care de regulă contestă creanţa urmărită.
Când cererea de validare a fost formulată de către creditor sau debitor şi nu cuprinde toate elementele pentru a se putea stabili primul termen de judecată, comunicarea se face acestora, fiind obligaţi, sub sancţiunea anulării actului de sesizare, să-l completeze sau să-l modifice în termen de 10 zile de la comunicare.
O situatie diferită este în cazul în care instanta de executare este sesizată de către executorul judecătoresc.
într-o asemenea ipoteză, se pune întrebarea dacă se va comunica adresa de completare a cererii de validare numai executorului sau se pune în vedere cel puţin şi creditorului, care are calitatea procesuală de reclamant, să înlăture toate lipsurile care împiedică fixarea primului termen de judecată.
S-a pus în discuţie această situaţie pornind de la dispoziţiile art. 200 alin. (5) NCPC, potrivit cărora cererea de reexaminare formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus sancţiunea anulării se judecă în camera de consiliu, cu citarea reclamantului.
Executorului judecătoresc i-a fost recunoscută o legitimitate procesuală specială pentru sesizarea instanţei de executare, ceea ce nu presupune că valorifică un drept propriu, ci numai o sarcină în procedura executării silite. Dreptul de a obţine executarea integrală şi în termen previzibil trebuie recunoscut în primul rând creditorului, iar debitorului numai în măsura în care nu se află în complicitate cu terţul poprit, zădărnicind executarea.
Tocmai pentru acest motiv, când sesizarea instanţei s-a făcut numai de către executorul judecătoresc, în calitate de reclamant trebuie să fie citat creditorul căruia instanta de executare, alături de organul de executare, poate să-i pună în vedere să completeze sau să modifice cererea de validare sub sancţiunea anulării.
Împotriva încheierii de anulare a cererii, calitatea procesuală de a solicita reexaminarea trebuie recunoscută deopotrivă executorului judecătoresc şi creditorului.
Executorul judecătoresc are calitatea procesuală de a formula cerere de reexaminare în condiţiile art. 200 alin. (4) NCPC, fiindcă demersului său pentru sesizarea efectivă a instanţei de executare trebuie să-i fie asigurate toate garanţiile, una dintre acestea constituind-o dreptul procesual de a contesta încheierea de anulare a cererii de validare.
Reclamantul, la rândul său, are dreptul la un proces echitabil care presupune posibilitatea contestării actelor de dezînvestire
ale instantei, încheierea la care ne referim având acest efect. Aceeaşi calitate trebuie să-i fie recunoscută şi debitorului poprit, când are iniţiativa învestirii instanţei de executare cu cererea de validare a popririi.
După constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 194-197 NCPC, judecătorul fixează primul termen de judecată care va fi de cel mult de 60 de zile de la rezoluţia prin care s-a dispus comunicarea copiei de pe cererea de validare, pentru a se formula întâmpinarea în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) NCPC.
