Vârsta legală pentru căsătorie sau vârsta matrimonială
| Comentarii |
|
vârsta legală pentru căsătorie sau vârsta matrimonială, potrivit art. 272 din Noul Cod Civil:
„(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. în cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(A) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
De asemenea, conform art. 398 alin. (1), dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.
Din cuprinsul acestor dispoziţii legale rezultă că:
a) se instituie numai o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei, din raţiuni de ordin eugenie, psihic şi moral, precum şi pentru a asigura un consimţământ conştient şi liber. Nu este prevăzută o vârstă maximă, deci căsătoria se poate încheia şi „în pragul morţii" (in extremis vitae),
b) nu este necesar să existe o anumită diferenţă de vârstă între soţi; totuşi, diferenţa de vârstă foarte mare poate fi un indiciu, dacă se coroborează şi cu alte probe, că s-a dorit încheierea unei căsătorii fictive, urmărindu-se alte scopuri decât întemeierea unei familii;
c) se instituie aceeaşi vârstă matrimonială minimă, atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie, şi anume - ca regulă - 18 ani şi - ca excepţie, vârsta de 16 ani. Vârsta matrimonială coincide, astfel, ca regulă, cu majoratul civil (18 ani), insti-tuindu-se totodată o capacitate matrimonială specială, restrânsă, pentru minorul care a împlinit vârsta de 16 ani. Se conferă, astfel, deplină eficienţă principiului egalităţii sexelor, înlăturându-se o posibilă discriminare ce ar fi putut fi invocată în această materie;
d) condiţiile speciale pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani sunt: existenţa unor motive temeinice; avizul medical; încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui ori a persoanei care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti; autorizarea organului competent.
în legătură cu aceste condiţii speciale se pune problema dacă mai trebuie sau nu îndeplinite în cazul minorului emancipat.
Potrivit art. 40 C. civ., pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu, în acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
Este aşa-numita instituţie „a emancipării minorului”, care dobândeşte o capacitate de exerciţiu deplină, anticipată, încă de la vârsta de 16 ani.
în literatura juridică, în legătură cu cerinţa încuviinţării căsătoriei minorului de către părinţi, s-a arătat că aceasta trebuie să fie îndeplinită, întrucât nu este prevăzută nicio excepţie.
S-ar mai putea adăuga în sprijinul acestei soluţii şi faptul că, oricum, capacitatea matrimonială este una specială, iar emanciparea minorului are în vedere doar dobândirea anticipată a capacităţii juridice civile.
Pe de altă parte, s-ar putea susţine şi soluţia în sensul că, în cazul minorului emancipat, acesta dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină şi iese de sub autoritatea părintească, astfel încât se poate căsători singur, fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui şi fără autorizarea instanţei de tutelă. Pot fi avute, astfel, în vedere şi dispoziţiile art. 263 alin. (5) C. civ., potrivit cărora prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii. Cum fundamentul încuviinţării căsătoriei de către părinţi sau tutore îl constituie autoritatea părintească, această încuviinţare fiind concepută ca o măsură pentru protecţia copilului, înseamnă că, din moment ce a dobândit capacitate deplină de exerciţiu anticipată, în temeiul art. 40 C. civ., poate încheia şi singur căsătoria.
In ceea ce priveşte consimţământul părinţilor, apreciem că acesta nu este cerut la încheierea căsătoriei de către minorul emancipat, având în vedere raţiunea emancipării, respectiv efectul acesteia în sensul încetării autorităţii părinteşti.
Numai că problema se poate pune nu doar cu privire la condiţia încuviinţării părinţilor, ci şi cu privire la celelalte condiţii speciale pentru minor.
în acest context, sunt posibile două interpretări extreme, fie în sensul că toate celelalte condiţii trebuie să fie îndeplinite, fie în sensul că, în cazul minorului emancipat, nu mai trebuie îndeplinită niciuna dintre condiţiile speciale.
Teoretic, pot fi concepute şi soluţii eclectice, în sensul de a se considera că, de exemplu, nu trebuie să fie îndeplinită condiţia încuviinţării căsătoriei de către părinţi, dar este necesar să existe avizul medical şi încuviinţarea instanţei de tutelă care să verifice existenţa condiţiilor legale pentru încheierea căsătoriei de către un asemenea minor. S-ar ajunge, astfel, la o soluţie similară aceleia prevăzută de art. 4 alin. (2) C. fam., anterior Legii nr. 288/2007, când femeia care a împlinit vârsta de 15 ani se putea căsători singură (adică fără nicio încuviinţare din partea părinţilor), dacă existau motive temeinice, avizul medical şi încuviinţarea organului administrativ competent. în sprijinul acestei soluţii poate fi invocat argumentul potrivit căruia, chiar şi în cazul minorului emancipat, este necesar avizul medical, având în vedere raţiunea specială a acestui aviz, în raport cu scopul căsătoriei, şi pe care
instanţa de tutelă, atunci când dispune emanciparea minorului, nu este obligată s-o verifice. Pentru aceleaşi raţiuni s-ar justifica şi condiţia autorizării instanţei de tutelă, care ar trebui să verifice existenţa unor motive temeinice specifice actului juridic al căsătoriei.
în ceea ce ne priveşte, împărtăşim opinia în sensul că minorul emancipat poate încheia singur căsătoria, fără nicio altă încuviinţare sau autorizare.
Condiţiile speciale pentru căsătoria minorului
A. Motivele temeinice. în literatura juridică şi în practica judecătorească sub imperiul Codului familiei, au fost considerate ca fiind motive temeinice pentru acordarea dispensei de vârstă femeii care a împlinit vârsta de cincisprezece ani, următoarele împrejurări: starea de graviditate a femeii sau naşterea unui copil de către aceasta, boala gravă a unuia dintre viitorii soţi, starea anterioară de concubinaj. Aceste motive pot fi valorificate pe deplin şi în contextul reglementării din Codul civil.
B. Avizul medical. Acesta trebuie să ateste starea de sănătate a celui în cauză, gradul de maturizare fiziologică, psihică şi intelectuală, care să îi permită asumarea îndatoririlor specifice unei căsătorii şi a tuturor consecinţelor acesteia (inclusiv aducerea pe lume a copiilor), precum şi exprimarea unui consimţământ liber la căsătorie. De asemenea, avizul ar trebui să certifice şi existenţa motivelor temeinice, atunci când este cazul (cum ar fi starea de graviditate a viitoarei soţii).
Faţă de formularea succintă a textului de lege, astfel cum a fost modificat, rămâne întrebarea dacă avizul trebuie dat de un medic (neîndoielnic, de specialitate) din cadrul unei unităţi medicale de stat sau dintr-o clinică privată ori dacă trebuie să fie, cum s-a spus, „un certificat medico-legal, eliberat de către instituţia medicală competentă".
Chiar dacă, având în vedere scopul eliberării sale, se poate considera că avizul ar trebui să fie un certificat medico-legal, dar, faţă de împrejurarea că legea nu o prevede expres, o astfel de soluţie nu poate fi susţinută. Un aviz eliberat de un medic, care are dreptul de a practica şi îşi asumă responsabilitatea concluziilor sale, răspunde exigenţelor legii şi satisface condiţia prevăzută de art. 272
C. civ. împrejurarea că autorizarea se acordă de instanţa de tutelă nu poate con
duce la concluzia că este obligatoriu un certificat medico-legal, în condiţiile în care legea nu impune o asemenea exigenţă. De altfel, procedura autorizării este una necontencioasă, iar instanţa de tutelă urmează să aprecieze dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile legale. Cu toate acestea, s-ar putea discuta dacă, în măsura în care ar exista îndoieli cu privire la îndeplinirea acestei condiţii, instanţa de tutelă n-ar putea solicita un certificat medico-legal.
în ceea ce priveşte raportul dintre condiţia referitoare la avizul medical şi celelalte condiţii prevăzute de lege, avizul medical trebuie să fie prealabil autorizării instanţei de tutelă, care presupune atât existenţa avizului medical, cât şi a încuviinţării părinţilor sau tutorelui.
C. încuviinţarea părinţilor. Această condiţie are ca fundament autoritatea părintească, dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria copilului minor fiind o componentă a ocrotirii părinteşti.
Din punct de vedere istoric, sub imperiul Codului civil din 1864, consimţământul părinţilor la încheierea căsătoriei minorului avea valoarea unei condiţii de fond esenţiale cerute pentru validitatea căsătoriei1’1.
Pentru a determina natura juridică a încuviinţării, trebuie să facem o distincţie între dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria minorului şi exercitarea acestui drept, care se concretizează într-o manifestare de voinţă, şi anume aceea de a încuviinţa sau, după caz, de a nu încuviinţa căsătoria minorului.
Dreptul părinţilor de a încuviinţa căsătoria minorului face parte din ansamblul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti care, împreună, alcătuiesc autoritatea părintească, fiind - neîndoielnic - un drept cu privire la persoana copilului.
Exercitarea acestui drept, încuviinţarea părinţilor exprimată concret, este o manifestare de voinţă unilaterală, un act juridic unilateral, având semnificaţia unui act juridic permisiv, a unei autorizări (auctoritas, augere}2\
în ceea ce priveşte regimul juridic al acestei autorizări, se poate discuta, mai întâi, dacă refuzul părinţilor este sau nu discreţionar, respectiv dacă poate fi atacat în instanţă de către cel interesat. Apreciem că soluţia ar trebui să fie în sensul posibilităţii de a ataca la instanţă refuzul nejustificat al părinţilor de a încuviinţa căsătoria copilului lor.
Astfel, ca principiu, autorizarea presupune exercitarea unui control de oportunitate de către titularul autorizării, prin verificarea conformităţii actului preconizat cu interesul ocrotit prin norma care instituie necesitatea autorizării. în cazul în care titularul autorizării refuză emiterea acesteia, cel interesat se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru a obţine autorizare judiciară, chiar şi în lipsa unei dispoziţii legale exprese.
Or, cerinţa încuviinţării părinţilor a fost instituită în scopul ocrotirii interesului superior al copilului. Aceasta înseamnă că părinţii nu pot refuza în mod discreţionar să încuviinţeze căsătoria, ci se pot opune în măsura în care aceasta ar fi contrară interesului superior al copilului. O altă interpretare ar transforma practic încuviinţarea părinţilor dintr-un act permisiv, de asistare a minorului, într-un veritabil „consimţământ la căsătorie”, iar refuzul părinţilor de a încuviinţa căsătoria s-ar transforma într-un impediment dirimant şi arbitrar, de natură să aducă atingere substanţei înseşi a dreptului fundamental de a se căsători.
în al doilea rând, se pune problema de a determina forţa juridică a încuviinţării părinţilor, respectiv, dacă actul încuviinţării este sau nu revocabil.
Fiind evident că, după încheierea căsătoriei, încuviinţarea nu mai poate fi revocată, înseamnă că problema s-ar putea pune numai pentru perioada cuprinsă între data încuviinţării şi cea a celebrării căsătoriei.
Chiar dacă, în principiu, actele unilaterale sunt irevocabile, în materia autorizărilor (încuviinţărilor), trebuie să se facă distincţie între situaţia în care mecanismul autorizării este instituit chiar în interesul titularului autorizării (când autorizarea este irevocabilă încă de la emitere) şi situaţia în care mecanismul autorizării este instituit ca măsură de ocrotire a persoanei (când autorizarea, prin natura ei, poate fi revocată până cel mai târziu la încheierea actului proiectat, având în vedere că nici beneficiarul autorizării, nici terţii nu au dobândit vreun drept, pe de o parte, iar, pe
de altă parte, oricum beneficiarul autorizării nu poate pretinde altceva decât ca autorizarea să se realizeze în scopul ocrotirii sale).
în concluzie, apreciem că părinţii pot revoca încuviinţarea până cel mai târziu la data celebrării căsătoriei, cu precizarea că revocarea abuzivă, ca şi refuzul abuziv de a da încuviinţarea, pot fi cenzurate de instanţa de judecată.
în raport cu modalităţile de exercitare a autorităţii părinteşti, se poate face distincţie între mai multe ipoteze:
a) exercitarea autorităţii părinteşti în comun şi în mod egal de către ambii părinţi. în această situaţie, în care ambii părinţi sunt în viaţă, nu sunt puşi sub interdicţie şi îşi pot manifesta valabil voinţa, neexistând nicio piedică de natură fizică sau socială, este neîndoielnic că pentru încheierea valabilă a căsătoriei minorului trebuie să existe consimţământul ambilor părinţi.
Prin noţiunea de părinţi, utilizată de legiuitor, trebuie să se înţeleagă părinţii fireşti din căsătorie, părinţii din afara căsătoriei în cazurile în care filiaţia a fost stabilită faţă de ambii printr-unul din modurile prevăzute de lege, precum şi părinţii adoptivi.
Exercitarea autorităţii părinteşti în comun de către ambii părinţi se regăseşte în cazul părinţilor nedivorţaţi, dar şi în cazul părinţilor divorţaţi, când se aplică prevederile art. 397 C. civ., potrivit cărora autoritatea părintească revine în comun părinţilor divorţaţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel, precum şi în cazul părinţilor necăsătoriţi care convieţuiesc şi exercită în comun autoritatea părintească, în temeiul art. 505 alin. (1) C. civ.
în cazul în care unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, potrivit alin. (2) al art. 272, instanţa de tutelă hotărăşte asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
De altfel, chiar şi în lipsa textului, ar fi fost oricum aplicabile prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora, în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Cu toate acestea, soluţia este în mod evident inadecvată: având în vedere specificul situaţiei, există riscul ca, până la finalizarea procedurii judiciare, viitorul soţ minor să devină major, iar cererea adresată instanţei să rămână lipsită de obiect[1).
b) exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte. Potrivit alin. (3) al art. 272 C. civ., dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
Pe de altă parte, art. 507 C. civ. prevede că exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte se realizează dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.
Corelaţia dintre texte nu este realizată complet, dar raţiunea reglementării este neîndoielnică în sensul că, în toate cazurile în care exercitarea autorităţii părinteşti se realizează de către un singur părinte, încuviinţarea acestui părinte este suficientă.
Aşadar, soluţia prevăzută la art. 272 alin. (3) se aplică nu numai în cazul în care unul dintre părinţi este decedat, ci şi atunci când este declarat mort prin hotărâre judecătorească sau pus sub interdicţie ori decăzut din drepturile părinteşti sau în neputinţă de a-şi exprima voinţa.
întrucât textul de lege nu distinge, apreciem că „neputinţa de a-şi manifesta voinţa” poate să fie de orice natură, spre exemplu, fizică (alienaţie sau debilitate mintală, comă etc.) sau socială (absenţă îndelungată, dispariţie, executarea unei pedepse privative de libertate etc.).
Aşadar, se poate considera că sintagma „imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa” în sensul art. 272 alin. (3) C. civ. acoperă toate celelalte cazuri în care, potrivit art. 507 C. civ., autoritatea părintească se exercită de unul dintre părinţi.
c) scindarea ocrotirii părinteşti. Aceasta presupune că autoritatea părintească se exercită de ambii părinţi, însă în mod inegal. Sunt avute în vedere cazurile în care se aplică dispoziţiile art. 398, în cazul divorţului, în sensul că autoritatea părintească revine unuia dintre părinţi, iar celălalt are dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi de educare a copilului şi de a avea legături personale cu copilul.
în acest sens, alin. (4) al art. 272 prevede în mod expres că, în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
întrucât soluţia în materia exerciţiului autorităţii părinteşti prevăzută pentru divorţ este aplicabilă şi în cazul nulităţii căsătoriei, în condiţiile art. 305 alin. (2), precum şi al copilului din afara căsătoriei, atunci când părinţii nu convieţuiesc, potrivit art. 505 alin. (2) C. civ., rezultă că şi în aceste ipoteze, pentru identitate de raţiune, soluţia este în sensul că este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
D. încuviinţarea tutorelui. Potrivit dispoziţiilor art. 110 C. civ., tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul copilului instituirea unei tutele.
în situaţia în care minorul este pus sub tutelă, pentru încheierea valabilă a căsătoriei este necesară încuviinţarea prealabilă a tutorelui, dat fiind rolul pe care
îl exercită acesta, în calitatea sa de substitut al părinţilor, fiind obligat să crească copilul îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.
E. încuviinţarea persoanei sau a autorităţii abilitate să exercite drepturile părinteşti. Alineatul (5) al art. 272 C. civ. prevede că, dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Deşi, în principiu, drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate, respectiv îndeplinite, de către părinţi, legea prevede unele situaţii care au caracter excepţional în care, pentru asigurarea respectării interesului superior al copilului, exercitarea autorităţii părinteşti se face de către alte persoane decât părinţii, precum o rudă, o familie sau o altă persoană fizică sau de către o instituţie de ocrotire.
în acest sens, este avut în vedere cazul prevăzut la art. 399 C. civ. din materia divorţului, când instanţa dispune o asemenea măsură de plasament, precum şi cazurile similare în care pot fi aplicate aceste dispoziţii legale, precum ipoteza desfiinţării căsătoriei şi cea a plasamentului copilului din afara căsătoriei când părinţii nu convieţuiesc.
De asemenea, potrivit art. 55 şi urm. din Legea nr. 272/2004, copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau cel care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora beneficiază de măsuri de protecţie specială, respectiv plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă sau supravegherea specializată, situaţii în care intervine şi o delegare a exerciţiului drepturilor părinteşti'11.
Având în vedere că această delegare are ca obiect drepturile părinteşti privitoare la persoana copilului, înseamnă că include şi dreptul de a consimţi la căsătorie, astfel încât, în mod corect, alin. (5) al art. 272 C. civ. prevede că în aceste situaţii este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii abilitate să exercite drepturile părinteşti.
F. Autorizarea instanţei de tutelă. Cererea de autorizare a căsătoriei este de competenţa instanţei de tutelă de la domiciliul minorului, potrivit art. 272 alin. (2) C. civ. şi este soluţionată cu ascultarea obligatorie a acestuia, conform art. 264 alin. (1) şi (4) C. civ. Ca şi natură juridică, apreciem că sunt aplicabile regulile din materia procedurii necontencioase. în vederea autorizării, instanţa de tutelă verifică îndeplinirea tuturor celorlalte condiţii (existenţa motivelor întemeiate, avizul medical, încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui ori a persoanei care exercită autoritatea părintească) şi poate să administreze orice mijloace de probă, precum ancheta psihosocială la domiciliul minorului.
