A. şi M.C. contra României - DREPTUL LA UN TRIBUNAL INDEPENDENT ŞI IMPARŢIAL PENTRU JUDECAREA CAUZELOR CIVILE.
| Comentarii |
|
DISCURS POLITIC AL ŞEFULUI STATULUI CRITICÂND ANUMITE SOLUŢII JUDICIARE. SCHIMBAREA JURISPRUDENŢEI INSTANŢEI JUDICIARE NAŢIONALE SUPREME ÎN SENSUL DISCURSULUI ŞEFULUI STATULUI. ADMISIBILITATEA CAPĂTULUI DE CERERE REFERITOR LA VIOLAREA ART. 6 PAR. 1 DIN CONVENŢIE
Prin jurisprudenţâ sa anterioară anului 1995, secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie a României statuează asupra competenţei instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa în acţiunile în revendicarea bunurilor imobile naţionalizate şi de a cenzura validitatea Decretului nr. 92/1950.
în anul 1994, într-un discurs politic, Preşedintele României apreciază că hotărârile judecătoreşti de restituire a imobilelor naţionalizate sunt „ în afara legii”, deoarece Parlamentul nu a adoptat încă o lege specială în materie, astfel încât autorităţile administrative nu trebuie să execute aceste hotărâri judecătoreşti.
La sesizarea Secţiei civile cu o cerere de schimbare a jurisprudenţei, Curtea Supremă de Justiţie, în Secţii Unite, decide să schimbe jurisprudenţâ anterioară a secţiei civile şi statuează că instanţele judecătoreşti nu sunt competente să cenzureze şi să dispună restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului declară admisibil capătul de cerere al unei plângeri individuale invocând violarea dreptului la un tribunal independent şi imparţial, element al dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia I - Cameră, Decizie asupra admisibilităţii,
8 decembrie 1998, Cauza A. şi M.C. c. România)
I. Situaţia de fapt (extras)
1. Circumstanţele cauzei
Reclamanţii A.C. şi M.C. sunt fraţi şi au cetăţenia română.
La 30 aprilie 1993, reclamanţii introduc acţiune în revendicare împotriva Primăriei municipiului Bucureşti si a societăţilor comerciale care
administrează fondul locativ de stat, având ca obiect un bun imobil naţionalizat, susţinând că tatăl lor, proprietar al acestui bun, era exceptat de la naţionalizare potrivit Decretului nr. 92/1950.
Prin sentinţa din 1 septembrie 1993, judecătoria admite acţiunea, constatând că autorul reclamanţilor făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare şi ordonă pârâţilor
restituirea imobilului revendicat. Apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti este anulat ca netimbrat de Tribunalul Bucureşti este anulat ca netimbrat de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia din 7 octombrie 1994. Prin urmare, sentinţa din 1 septembrie 1993 devine irevocabilă şi executorie.
într-un discurs ţinut în 1994 la Satu-Mare, Preşedintele României cere administraţiei să nu execute hotărârile judecătoreşti prin care instanţele judecătoreşti au statuat asupra nulităţii naţionalizărilor bunurilor imobile în timpul regimului comunist.
La 9 ianuarie 1995, primarul general al municipiului Bucureşti emite decizie administrativă de restituire, iar reclamanţii sunt puşi în posesie.
La 17 mai 1995, reclamanţii procedează la partajul voluntar al imobilului, prin act autentificat notarial.
Ulterior, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie introduce recurs în anulare contra sentinţei din 1 septembrie 1993, susţinând că instanţele judecătoreşti nu sunt competente să se pronunţe asupra iegalităţii naţionalizărilor bunurilor imobile făcute prin Decretul nr. 92/1950 şi să ordone restituirea acestora.
Prin decizia din 17 noiembrie 1995, Curtea Supremă de Justiţie admite recursul în anulare, anulează sentinţa atacată şi respinge acţiunea reclamantului. Instanţa supremă constată că imobilul în litigiu a devenit proprietatea statului în temeiul unui text normativ a cărui aplicare nu poate fi controlată de instanţele judecătoreşti, întrucât ar interveni în atribuţiile puterii legislative. Instanţa apreciază că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului lor de proprietate şi concluzionează că, în orice caz, o nouă lege trebuie să prevadă măsuri reparatorii pentru bunurile însuşite în mod abuziv de stat.
2. Dreptul şi practica interne pertinente
Anterior datei de 2 februarie 1995, secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie confirmă cu mai multe ocazii jurisprudenţâ instanţelor inferioare în sensul competenţei acestora de a examina litigiile referitoare la naţionalizarea bunurilor imobile, în special în aplicarea Decretului nr. 92/1950.
La 2 decembrie 1995 are loc un reviriment jurisprudenţial. Astfel, prin hotărârea din această dată, pronunţată de Secţiile Unite ale Curţii Supreme
de Justiţie cu o majoritate de 25 de voturi contra 20, se schimbă jurisprudenţâ secţiei civile în materie şi se statuează că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să cenzureze şi să ordone restituirea imobilelor naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/ 1950.
La 28 septembrie 1998 are loc un nou reviriment jurisprudenţial. Prin hotărârea din această dată, Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie decid, în unanimitate, să revină asupra jurisprudenţei din 2 decembrie 1995 şi statuează că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece acţiunile prin care se pretinde că s-a încălcat dreptul de proprietate sau alte drepturi reale în perioada 1944-1989.
II. Procedura în faţa organelor de la Strasbourg
A.C. şi M.C. sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului cu o plângere individuală împotriva României la 20 decembrie 1995, primită la 4 ianuarie 1996.
Reclamanţii invocă violarea art. 6 („Dreptul la un proces echitabil”) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a art. 1 („Protecţia proprietăţii”) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Sub aspectul art. 6 par. 1 din Convenţie, reclamanţii invocă violarea dreptului de acces la un tribunal, a dreptului la judecarea echitabilă a cauzei şi a dreptului la judecarea cauzei de un tribunal independent şi imparţial. Sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii se plâng de privarea de proprietate.
Plângerea este înregistrată la 9 ianuarie 1996, sub nr. 29796/96.
La 9 aprilie 1996, Comisia Europeană a Drepturilor Omului decide comunicarea plângerii către Guvernul român, invitându-l să depună observaţii scrise asupra admisibilităţii şi fondului cauzei. Guvernul român prezintă observaţii scrise la 21 iunie 1996, iar reclamanţii prezintă, în răspuns, observaţii scrise la 23 august 1996. La 2 martie 1998 Guvernul prezintă observaţii scrise suplimentare, la care reclamanţii răspund la 18 martie 1998.
La 1 noiembrie 1998, în temeiul dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr.11 la Convenţie, cauza este transferată Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea este atribuită Secţiei 1, în cadrul căreia se constituie camera competentă pentru judecarea ei.
Deliberările şi adoptarea deciziei asupra admisibilităţii au loc la 8 decembrie 1998.
III. Motivarea în drept şi dispozitivul deciziei asupra admisibilităţii a Curţii Europene a Drepturilor Omului (extras)
1. Cu privire la art 6 par. 1 din Convenţie („Dreptul la un proces echitabil”), sub aspectul dreptului la un tribunal independent şi imparţial
Sub aspectul art. 6 par. 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng, inter alia, de faptul că instanţa care a soluţionat recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiţie, nu a fost un tribunal independent şi imparţial. Ei susţin în acest sens că instanţa a decis să-şi schimbe jurisprudenţâ în urma declaraţiilor Preşedintelui României, conform cărora instanţele judecătoreşti ar fi comis un abuz judiciar examinând pretenţiile referitoare la ilegalitatea naţionalizărilor.
în opinia Guvernului, Curtea Supremă de Justiţie prezintă toate garanţiile de independenţă. El subliniază că, potrivit art. 13 din Legea nr. 56/ 1993 a Curţii Supreme de Justiţie, judecătorii acesteia sunt numiţi prin decret al Preşedintelui României, de pe o listă prezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, mandatul lor fiind de 6 ani şi putând fi înnoit. Potrivit Guvernului, declaraţiile Preşedintelui României trebuie considerate ca o luare de poziţie politică asupra unei dezbateri din societate, care nu au influenţat cu nimic judecătorii Curţii Supreme de Justiţie în schimbarea jurisprudenţei lor. Guvernul arată sub acest aspect că schimbarea de jurisprudenţâ din 2 februarie 1995 a fost decisă cu o foarte slabă majoritate, ceea ce dovedeşte independenţa judecătorilor. în ceea ce priveşte imparţialitatea, Guvernul subliniază că nici un eiement nu permite vreun dubiu asupra imparţialităţii obiective sau subiective a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie care au examinat cauza reclamantului.
Reclamanţii subliniază că mandatul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie poate fi înnoit şi că ei sunt numiţi de Preşedintele României. Potrivit
reclamanţilor, aceste condiţii afectează independenţa judecătorilor. Astfel, posibilitatea realegerii îi face pe judecătorii acestei curţi dependenţi de puterea executivă care îi numeşte. Reclamanţii estimează că numai declaraţia Preşedintelui României din 1994 a putut determina revirimentul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie din 2 februarie 1995. Ei susţin că nici un alt motiv nu putea să-i determine pe judecători să schimbe jurisprudenţâ, deoarece atât secţia civilă a acestei instanţe, cât şi instanţele inferioare recunoscuseră, până în acel moment, competenţa instanţelor judecătoreşti să judece litigiile referitoare la legalitatea naţionalizărilor comuniste. Reclamanţii arată de asemenea că hotărârea interpretativă din 2 februarie 1995 are forţă obligatorie şi, în consecinţă, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie nu puteau decide astfel prin hotărârea din 17 noiembrie 1995, referitoare la cauza reclamanţilor.
Curtea Europeană estimează, în lumina unei examinări preliminare a argumentelor părţilor, că acest capăt de cerere ridicat de reclamanţi pune probleme de fapt şi de drept suficient de complexe pentru ca examinarea lor să releve de o examinare a temeiniciei cauzei şi, de aici, că acest capăt de cerere nu poate fi declarat ca fiind în mod manifest nefondat, în sensul art. 35 par. 3 din Convenţie. De altfel, acest capăt de cerere nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate.
2. Dispozitivul deciziei asupra admisibilităţii a Curţii Europene a Drepturilor Omului
Pentru motivele expuse în considerentele deciziei asupra admisibilităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în unanimitate,
- declară plângerea admisibilă cu privire la capetele de cerere ale reclamanţilor referitoare la absenţa dreptului la un tribunal, la inechitatea procedurii în faţa Curţii Supreme de Justiţie în raport cu particularităţile recursului în anulare şi cu aplicarea retroactivă a jurisprudenţei acestei curţi, la absenţa unui tribunal independent şi imparţial şi la atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor lor, toate mijloacele de fond fiind rezervate;
- declară plângerea inadmisibilă pentru restul.
COMENTARIU
1. Problemele de drept puse de această decizie asupra admisibilităţii, referitoare la violarea dreptului de acces la un tribunal (art. 6 par. 1 din Convenţie), a dreptului la stabilitatea hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat (art. 6 par. 1 corelat cu preambulul Convenţiei) şi a dreptului la protecţia proprietăţii (art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie) au fost rezolvate pe fond de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea pronunţată de Marea Cameră la 28 octombrie 1999, în Cauza Brumărescu c. România (fond)1). Aşa fiind, nu ne propunem să ne oprim, în prezentul comentariu, asupra acestor aspecte.
Obiectul prezentului comentariu îl reprezintă exclusiv chestiunea pretinsei violări a art. 6 par. 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului la un tribunal independent şi imparţial. Precizăm că acest aspect nu a fost invocat de reclamant şi, prin urmare, nu a primit vreo soluţie din partea instanţei de la Strasbourg în Cauza Brumărescu.
2. Potrivit art. 6 par. 1 din Convenţie, intitulat „Dreptul la un proces echitabil”, „Orice persoană are dreptul să-i fie ascultată cauza [...], de un tribunal independent şi imparţial [...], care va decide [...] cu privire la contestaţiile asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
3. La data de 20 mai 1994, domnul Ion lliescu, Preşedintele României, face, în municipiul Satu-Mare, o declaraţie publică. în această declaraţie, şeful statului afirmă, între altele:
„Legea [caselor naţionalizate] se află în dezbaterea Parlamentului. De aceea, cea care a fost emisă şi promulgată, privind protecţia chiriaşilor pe următorii cinci ani de zile, are în vedere ca rezolvarea pe fond să se facă pe baze legale. Şi este la Parlament în dezbatere. Parlamentul nu s-a grăbit tocmai pentru că au apărut foarte multe situaţii diverse şi, în această perioadă, comisiile parlamentare, împreună cu organele de specialitate de la Guvern s-au consultat cu reprezentanţii proprietarilor, ai chiriaşilor căutând să elucideze toate aceste situaţii diferite. O să iasă legea; se vor crea fundamente legale pentru rezolvarea pe fonda problemei. De aceea, spuneam: n-avea voie, în această perioadă, instanţa juridică să se pronunţe până ce pe fond, pe bază legală, nu se stabileşte cadrul de reglementare. Deocamdată e valabilă legea existentă până la apariţia unei legi noi. De aceea, eu sunt de acord cu dumneavoastră, aveţi dreptate: este un abuz care se săvârşeşte faţă de dumneavoastră. Şi asta ar merita - administraţia locală, unităţile de specialitate trebuie să-şi îndeplinească funcţia pe care o au: de apărători ai interesului public. Deci, administraţia locală şi unităţile specializate - ICRAL-ul. Am auzit, şi-n Bucureşti, se deschid procese iar ICRAL-ul, care este reprezentantul interesului public, nu se prezintă la proces. Şi aici, fără îndoială că apar abuzuri şi apar mercenariate. Sunt plătiţi. Ei ca persoane, funcţionari din aceste instituţii, care nu mai merg să apere interesul chiriaşului şi interesul public. Şi, atunci, instanţa judiciară n-are decât o parte care pledează „pentru” şi cedează. N-ar trebui să cedeze. Pentru că n-are acoperire legală. Toate hotărârile adoptate de judecători sunt în afara legii, n-au acoperire legală pentru a repune
în proprietate câtă vreme o lege nu stabileşte în ce context, cum se repune în proprietate un fost proprietar naţionalizat sau aflat într-o altă situaţie legală. Asta e problema de fond. Şi trebuie să aibă răbdare să vină legea şi doar pe baza legii să poată acţiona cu acoperirea corespunzătoare, atât instanţa judecătorească, cât şi administraţia locală. Administraţia nu trebuie să aplice o hotărâre judecătorească care nu are acoperire legală şi n-are voie să evacueze cetăţeanul din casă. Au venit la noi în audienţă oameni care, tot aşa, abuziv, cu o rapiditate extraordinară au fost evacuaţi; altminteri, nu se mişcă -nici administraţie locală, nici judecătorie, să se pronunţe în cazuri diverse; aici, cu o rapiditate extraordinară, într-o zi au obţinut hotărâre judecătorească, a doua zi administraţia a venit şi l-a dat pe om afară din casă, a treia zi cel care era de fapt interesat a intrat cu buldozerul, a demolat casa ca să contruiască. Nu dau nume, este vorba de un demnitar, parlamentar, care se ţine de afaceri locative şi a obţinut sprijinul judecătorului, şi sprijinul ICRAL-ului, al tuturor, ca să elibereze terenul şi să construiască, să facă afaceri. Asta este sursa de care vorbea dânsul a abuzului şi corupţiei. Şi trebuie să unim forţele oamenilor cinstiţi, şi din administraţie şi din puterea judecătorească, să apărăm legea, să apărăm interesul public şi al cetăţeanului. ”
4. în urma acestui discurs public al şefului statului, 167 de deputaţi şi senatori formulează, în temeiul art. 95 din Constituţie, o propunere de suspendare din funcţie a Preşedintelui României, pentru săvârşirea unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei. Propunerea este prezentată Camerelor Parlamentului, convocate în sesiune extraordinară şi reunite în şedinţă comună, la data de 4 iulie 1994.
în propunerea de suspendare din funcţie se consideră că, prin această declaraţie publică, Preşedintele României a încălcat grav anumite prevederi constituţionale pentru că:
a. A nesocotit două drepturi fundamentale prevăzute şi garantate de Constituţie, dreptul de proprietate privată (art. 41) şi dreptul la moştenire (art. 42), precum şi regulile prevăzute de Codul civil care prevăd modalităţile de valorificare a acestor drepturi.
b. A nesocotit liberul acces al cetăţenilor la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie.
c. Prin afirmaţia că justiţia s-a pus ea însăşi în afara legii s-a situat deasupra legii, ceea ce art. 16 alin. (2) din Constituţie interzice.
d. Prin aceeaşi afirmaţie a adus atingere independenţei judecătorilor, care este garantată de art. 123 din Constituţie şi de art. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, împotriva faptului că art. 3 din Codul civil îi califică vinovaţi de denegare de dreptate pe judecătorii care ar refuza să judece pricinile cu judecarea cărora sunt învestiţi, aceştia neputând invoca în sprijinul refuzului lor nici împrejurarea că nu există lege, nici cea că legea este întunecată ori neîndestulătoare. Această afirmaţie a şefului statului este de natură să influenţeze în mod nefavorabil bunul mers al justiţiei şi constituie o tentativă de a-i intimida şi de a-i influenţa pe judecători.
e. Prin afirmaţia că asemenea hotărâri ale instanţelor nu ar trebui aplicate, Preşedintele României a instigat la nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, infracţiune prevăzută de art. 25 raportat la art. 271 din Codul penal, cu aplicarea art. 27 din Codul penal.
f. Afirmaţiile şefului statului sunt de o deosebită gravitate, deoarece ele neagă valori constituţionale fundamentale şi atribuţiunea esenţială a uneia din cele trei mari autorităţi ale statului. Astfel de afirmaţii, făcute de şeful statului, pun în pericol buna funcţionare a
mecanismelor statului de drept şi constituie un adevărat act dictatorial şi un atentat la independenţa judecătorilor. Preşedintele României a încălcat astfel şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, care prevede că România este un stat de drept, democratic şi social, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
în temeiul art. 95 şi art. 144 lit. f) din Constituţie, Parlamentul sesizează Curtea Constituţională pentru a aviza asupra propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
5. în temeiul acestei sesizări, este emis Avizul consultativ al Curţii Constituţionale nr. 1 din 5 iulie 1994 privind propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României2*. în motivarea avizului său consultativ, Curtea Constituţională aduce mai multe argumente.
a. Instanţa de contencios constituţional, prin acest aviz consultativ, reţine că nici din declaraţia publică, nici din propunerea de suspendare din funcţie, nu rezultă că Preşedintele României ar fi susţinut că cererile de restituire a proprietăţii caselor naţionalizate şi de evacuare a chiriaşilor nu ar fi trebuit primite de instanţele judecătoreşti, ci s-a referit la soluţiile date, nu la dreptul cetăţenilor de a se adresa justiţiei, astfel încât imputarea că ar fi nesocotit prevederile art. 21 din Constituţie, privind liberul acces la justiţie, este fără temei. Liberul acces la justiţie nu înseamnă şi că cel care îl exercită trebuie să obţină şi câştig de cauză. El priveşte, în procesele civile, atât pe reclamant, cât şi pe pârât, aşa încât, în mod necesar, cel puţin unul dintre aceştia nu-şi va putea realiza, în tot sau în parte, dreptul invocat sau interesul său.
b. Aşa cum rezultă din motivele propunerii de suspendare, cât şi din declaraţiile publice ale şefului statului, problema ce face obiectul acestora este restituirea caselor naţionalizate şi evacuarea chiriaşilor prin hotărâri judecătoreşti. Din acest punct de vedere, jurisdicţia constituţională constată că prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi prin art. 77 din Legea nr. 58/1991 a privatizării societăţilor comerciale s-a prevăzut că repararea daunelor pentru bunurile preluate abuziv de stat se va reglementa prin lege. Aceasta exclude posibilitatea ca judecătorul să acorde astfel de daune prin hotărâre judecătorească în lipsa unei asemenea legi.
Este incontestabil că în regimul totalitarismului comunist s-au săvârşit abuzuri, atât pe plan legislativ, cât şi administrativ. Repararea acestor abuzuri săvârşite prin intermediul legii nu se poate face, însă, decât tot prin lege, deoarece cât timp o lege nu este modificată sau abrogată, fiind obligatorie, nici puterea executivă, şi nici cea judecătorească nu se pot substitui legiuitorului pentru a se abate de la prevederile ei. Este un imperativ al principiului separaţiei puterilor în stat care implică, în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor sociale, competenţa exclusivă a Parlamentului ca unică autoritate legiuitoare a ţării, potrivit art. 58/1991, potrivit cărora repararea abuzurilor săvârşite de regimul comunist constituie un domeniu rezervat legii, soluţia ar fi fost aceeaşi. Instanţa judecătorească, în soluţionarea unui litigiu, nu poate aplica decât legea în vigoare, deoarece a se abate de la ea reprezintă o opţiune politică fiind, în domeniul legislativ, de competenţa exclusivă a Parlamentului.
în situaţia în care judecătorul face un act pe care numai legiuitorul singur putea să îl facă, ori atunci când atribuie valoare legală unui text abrogat, judecătorul impietează asupra atribuţiilor legislatorului şi violează principiul separaţei puterilor, săvârşind un exces de putere. în consecinţă, afirmaţiile din declaraţia şefului statului, în sensul că „Deocamdată este valabilă legea existentă, până la apariţia unei legi noi”, precum şi, cu referire la hotărârile judecătoreşti de restituire a caselor naţionalizate şi de evacuare a chiriaşilor, că ele „sunt în afara legii”, nu pot fi interpretate că ar încălca prevederile art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nimeni nu este mai presus de lege, şi nici ale art. 123 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora judecătorii se supun numai legii.
c. Curtea Constituţională arată că este adevărat, aşa cum se susţine în propunerea de suspendare, că judecătorii, sub sancţiunea denegării de dreptate, nu pot refuza judecarea pricinilor cu care sunt sesizaţi, pe motiv că nu este lege sau că legea este obscură ori neîndestulătoare. Dar, în situaţia de faţă, există o reglementare legală privind casele naţionalizate şi drepturile chiriaşilor care, cât timp nu este modificată sau abrogată, este obligatorie pentru orice autoritate.
d. în cazul în care instanţele judecătoreşti, cu nesocotirea legii în vigoare, creează o practică contrară acesteia, există un pericol de ordin constituţional, de alunecare a regimului politic către guvernarea de judecători, ceea ce reprezintă o confuzie a puterilor în stat în favoarea autorităţii judecătoreşti. Aşa cum Parlamentul nu se poate substitui instanţelor judecătoreşti, nici acestea din urmă nu pot lua locul puterii legiuitoare, soluţionând litigii după reguli pe care ele însele le stabilesc. Judecătorul nu este numai protectorul intereselor private cu care ia contact prin intermediul acţiunii, ci este şi garantul legii, pe care este chemat să o apere contra oricărui act de încălcare.
Instanţa de contencios constituţional reţine că, din declaraţia publică a şefului statului, rezultă că tocmai acest aspect a fost criticat, în sensul că problema caselor naţionalizate, deci face obiectul dezbaterii Parlamentului şi constituie un domeniu rezervat expres legii, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 77 din Legea nr. 58/1991, anumite instanţe judecătoreşti au trecut la soluţionarea ei, prin restituirea caselor naţionalizate şi evacuarea chiriaşilor, înainte şi în lipsa noii reglementări. Problematica abordată este aceea a deposedării foştilor proprietari prin legea de naţionalizare, iar nu printr-un act administrativ abuziv, fără temei legal. De aceea, critica făcută de Preşedintele României, circumscrisă doar la încălcarea legii în vigoare, nu poate fi interpretată ca o nerespectare a prevederilor constituţionale. Art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia România este stat de drept, impune tuturor autorităţilor publice, inclusiv instanţelor judecătoreşti, respectarea legii. Legalitatea reprezintă un principiu cardinal al statului de drept, care nu este de conceput în cazul în care respectarea legii ar fi aleatorie, numai în măsura în care convine unora sau altora, în funcţie de interesele lor. Legea, ca expresie a voinţei naţionale, se impune tuturor, iar încălcarea acestui principiu nu poate conduce decât la grave conflicte sociale, pentru prevenirea cărora Preşedintele României, în temeiul art. 80 din Constituţie, nu poate rămâne pasiv. De aceea, poziţia sa este expresia unei opţiuni politice privind reglementarea prin lege a problemei caselor naţionalizate, iar nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât intră sub incidenţa art. 84 alin. (2) corelat cu art. 70 din Constituţie privind independenţa opiniilor.
e. în ceea ce priveşte dreptul foştilor proprietari, ca şi al moştenitorilor, Curtea Constituţională precizează că, prin efectul naţionalizărilor, proprietatea persoanelor afectate
de acest act a fost desfiinţată, deoarece naţionalizarea constă tocmai în stingerea dreptului fostului proprietar şi constituirea concomitentă a dreptului de proprietate al statului asupra bunului naţionalizat. De aceea, invocarea necesităţii de reglementare prin lege a problemei caselor naţionalizate nu poate, prin definiţie, să constituie o încălcare a drepturilor foştilor proprietari. Cu privire la acest drept, pe care l-au avut până la actul naţionalizării, se poate pune problema reconstituirii lui sau a acordării despăgubirii pentru pierderea suferită prin naţionalizare, dar în nici un fel a valorificării unui drept existent. Desigur, alta este situaţia în care fostul proprietar a fost deposedat de dreptul său printr-un act administrativ abuziv, deoarece în acest caz dreptul său de proprietate nu a fost desfiinţat în mod legal.
f. Cu referire la învinuirea de instigare la nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, Curtea Constituţională observă că afirmaţia Preşedintelui României priveşte exclusiv autorităţile administraţiei locale. Or, executarea hotărârilor judecătoreşti revine instanţelor judecătoreşti, iar nu administraţiei locale la care s-a referit, în context, şeful statului, deoarece executarea silită este ultima fază a procesului civil. O hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă este obligatorie şi nu poate fi reformată ori contestată de nimeni, decât pe cale judecătorească, în condiţiile legii.
De aceea, afirmaţia Preşedintelui României reprezintă o opţiune politică fără nici o relevanţă juridică şi, în consecinţă, intră sub incidenţa art. 84 alin. (2) corelat cu art. 70 din Constituţie, privind independenţa opiniilor.
Faţă de aceste motive, Curtea Constituţională, prin avizul său consultativ, consideră că propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României nu se întemeiază pe motive care, în conformitate cu art. 95 din Constituţie, să constituie o încălcare gravă a prevederilor Constituţiei.
6. Ulterior, Parlamentul României, în şedinţa comună a celor două Camere, respinge propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
7. Cât priveşte motivaţia avizului Curţii Constituţionale (şi, implicit, conţinutul discursului şefului statului), sunt câteva aspecte esenţiale pe care nu le putem considera corecte.
Mai întâi, nu putem fi de acord cu interpretarea dată art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie, în sensul că el ar presupune doar dreptul de a te adresa judecătorului. Dreptul de sesizare a instanţei, dacă nu este însoţit de competenţa unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona cauza, este lipsit de orice conţinut real, în condiţiile în care instanţa respinge acţiunea ca inadmisibilă, cu motivarea că nici o instanţă judecătorească nu este competentă în materie.
în al doilea rând, în măsura în care dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 77 din Legea nr. 58/1991 se interpretează în sensul monopolului Parlamentului într-o anumită chestiune, cu interzicerea accesului la justiţie pentru apărarea drepturilor sau a intereselor legitime, aceste dispoziţii sunt în contradicţie cu principiile şi normele constituţionale.
Astfel, Legea nr. 58/1991 a privatizării societăţilor comerciale - lege preconstituţională - prevede, în art. 77, că „Reparaţiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială”. Această lege este abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în forma sa iniţială, dispune,
prin art. 26 alin. (3) fraza a ll-a, că „Repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituţiei din 1991 se reglementează prin lege”. Această dispoziţie este abrogată prin Legea nr. 138/1997. Trebuie analizată conformitatea dispoziţiilor art. 77 din Legea nr. 58/1991 şi celor ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 cu principiile înscrise în art. 21, art. 41 şi art. 135 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie şi la protecţia proprietăţii. în caz de neconformitate, primul text de lege este abrogat (fiind un text preconstituţional), iar cel de-al doilea este neconstituţional.
Dacă s-ar interpreta cele două dispoziţii legislative în sensul că Parlamentul a înţeles să rezerve chestiunea despăgubirilor pentru actele şi faptele din timpul regimului comunist legii, cu interzicerea competenţei instanţelor judecătoreşti, atunci această interpretare duce la o clară contradicţie cu normele constituţionale anterior indicate, deci la lipsirea lor de efecte juridice. Prin urmare, trebuie recurs la principiul de interpretare, în sensul că normele juridice trebuie interpretate în sensul de a produce efecte, iar nu de a fi lipsite de efecte, adică, în cazul nostru, în sensul de a fi constituţionale, iar nu contrare Legii fundamentale.
Prin urmare, interpretarea constituţională a celor două texte de lege nu poate duce decât la concluzia că Parlamentul şi-a exprimat voinţa juridică şi politică de a repara prejudiciile produse de regimul comunist prin lege (pentru a rezolva global problemele şi a dezdăuna victimele printr-o procedură simplă şi fără cheltuieli mari), dar fără a face din aceasta un monopol legislativ, adică fără a suprima competenţa justiţiei în materie, atât înainte de adoptarea respectivelor legi de reparaţie (pe baza legilor în vigoare, cu caracter general, şi a obligaţiei generale a judecătorului, înscrise în art. 3 din Codul civil, de a soluţiona pricinile, indiferent de faptul că legea nu există, este neclară sau incompletă), cât şi după intrarea în vigoare a acestora (pentru cei nemulţumiţi de încălcarea unor drepturi subiective sau interese legitime în aplicarea acestor legi de reparaţie).
în al treilea rând, nimic din discursul şefului statului nu permite distincţia făcută de Curtea Constituţională, în sensul că acesta s-ar fi referit exclusiv la naţionalizările făcute prin lege, iar nu şi la preluările de imobile prin acte administrative nelegale sau în fapt.
în al patrulea rând, este parţial corectă deosebirea de regim juridic între imobilele preluate în temeiul unui act normativ de naţionalizare (pentru care statul are calitatea de proprietar, astfel încât eventuala restituire a acelor bunuri este o chestiune de opţiune politică, de competenţa legislativului), şi cele aflate în stăpânirea statului pe baza unor acte administrative ilegale sau chiar competenţa de a se pronunţa). Cu toate acestea, şi în cazul actelor normative de naţionalizare, instanţele judecătoreşti trebuie să fie competente pentru a analiza, în cazul unei acţiuni în revendicare, validitatea titlului statului, chiar dacă acesta este o lege sau un decret, fie prin interpretarea sistematică a dispoziţiilor lui, fie prin analiza constituţionalităţii lui în raport cu Constituţia vremii), iar, în cazul în care constată nevaliditatea acestui titlu de proprietate a statului, să dispună restituirea imobilului adevăratului proprietar.
Nu în ultimul rând, îndemnul direct al Preşedintelui României, adresat autorităţilor administrative, de a nu respecta şi a nu executa hotărârile judecătoreşti de restituire, pe motivul că ele ar fi nelegale, este ocolit de instanţa constituţională cu motivaţia puerilă că executarea silită se face de executorii judecătoreşti (la vremea respectivă, funcţionând în cadrul instanţelor judecătoreşti) - eventual în colaborare cu autorităţi administrative, care sunt obligate să-i acorde sprijinul -, aceştia fiind organe administrative, distincte de
instanţele judecătoreşti. De altfel, însuşi principiul separaţiei puterilor în stat, invocat de Curtea Constituţională în acest aviz, stabileşte că puterea judecătorească pronunţă hotărârile judecătoreşti, dar ele sunt executate de puterea executivă.
în opinia noastră, discursul şefului statului (susţinut de Curtea Constituţională şi de Parlament, care au opinat că el nu reprezintă o încălcare gravă a Constituţiei) a constituit „impulsul” politic al schimbării jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie şi, subsecvent, al privărilor de proprietate, pe calea admiterii, pe bandă rulantă, în perioada 1995 - 1996, a recursurilor în anulare de Curtea Supremă de Justiţie, împotriva hotărârilor prin care proprietarii obţineau recunoaşterea juridică a calităţii lor şi redobândirea stăpânirii bunurilor lor.
8. Astfel, în urma „indicaţiei” politice primite de la şeful statului, cu începere din anul 1994, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie începe să atace cu recurs în anulare hotărârile judecătoreşti irevocabile prin care fusese constatată calitatea de adevăraţi proprietari a persoanelor deposedate de bunurile lor imobile în perioada regimului comunist. în motivarea recursurilor în anulare, se susţine că instanţele judecătoreşti, dispunând restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Recursurile în anulare sunt judecate de secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie.
Secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, pentru a se „plia” şi ea impulsului politic al momentului, consideră că este necesară schimbarea jurisprudenţei sale de până atunci (conform căreia instanţele judecătoreşti sunt competente în materie) şi sesizează Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie cu o cerere de schimbare a jurisprudenţei.
9. La sesizarea secţiei civile în vederea schimbării jurisprudenţei în materie, prin Hotărârea Curţii Supreme de Justiţie - Secţii Unite nr. 1 din 2 februarie 1995, se decide schimbarea jurisprudenţei acestei secţii şi se statuează, cu o slabă majoritate de voturi, urmând aceleaşi „indicaţii” politice şi dovedind aceeaşi iresponsabilitate şi lipsă de independenţă şi verticalitate (avem în vedere pe judecătorii care au compus soluţia majoritară), că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a cenzura şi de a dispune restituirea imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 şi listele anexe la acest decret.
10. Răul făcut prin această hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie, în Secţij Unite, este imens, ca urmare a propagării lui. în baza acestei soluţii de principiu, secţia civilă a Curţii Supreme de Justiţie, în anii 1995 şi 1996, admite pe bandă rulantă recursurile în anulare, declarate tot pe bandă rulantă pe procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanţă, privind hotărâri judecătoreşti irevocabile referitoare la recunoaşterea calităţii de proprietari a persoanelor deposedate ilegal în perioada regimului comunist.
în această situaţie s-a aflat reclamantul Dan Brumărescu, în cauza deja soluţionată de Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi în aceeaşi situaţie se află şi reclamanţii din prezenta cauză aflată pe rolul camerei constituite în cadrul Secţiei I a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
11. Prin decizia asupra admisibilităţii pronunţată în Cauza C., Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că plângerea reclamanţilor, în sensul că li s-a încălcat
dreptul la un tribunal independent şi imparţial, prin faptul că instanţa supremă a decis schimbarea de jurisprudenţâ conform căreia instanţele judecătoreşti nu sunt competente să cenzureze validitatea naţionalizărilor, nu este în mod manifest nefondată. Ca urmare, plângerea nu este declarată inadmisibilă în temeiul art. 35 par. 3 din Convenţie, ci, dimpotrivă, acest capăt de cerere este declarat admisibil.
Urmează ca, în faza judecării fondului cauzei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului să decidă dacă, într-adevăr, sub aspectul art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea Supremă de Justiţie în Secţii Unite, în raport cu declaraţia politică anterioară a Preşedintelui României, a reprezentat sau nu un tribunal independent şi imparţial atunci când şi-a schimbat jurisprudenţâ.
| ← Assanidze contra Georgia - Dreptul la libertate şi la... | PLÂNGERE FORMULATĂ DE DOUĂ ASOCIAŢII ŞI DE 647 DE PERSOANE... → |
|---|
