Constantinescu contra României - Recurs contra unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel. Ascultarea inculpatului. Calomnie. Proba verităţii
| Comentarii |
|
La data de 23 martie 1993, în ziarul „Tineretul liber", a fost publicat un articol în care domnul Mihail Constantinescu, preşedintele sindicatului învăţământul Preuniversitar din sectorul 2, foloseşte termenul „delapidator” la adresa a 3 cadre
didactice, care administraseră patrimoniul sindicatului. La 22 aprilie 1993, acestea din urmă au sesizat Judecătoria sectorului 3 Bucureşti cu o plângere prealabilă referitoare la săvârşirea infracţiunii de calomnie. Instanţa a considerat că reclamantul nu a avut intenţia de a calomnia pe cele 3 cadre didactice şi, prin urmare, a hotărât achitarea acestuia.
împoriva hotărârii de achitare, cadrele didactice au declarat recurs. Tribunalul Bucureşti a admis recursul, a casat hotărârea primei instanţe şi a reţinut cauza spre rejudecare. La 10 octombrie 1994, Tribunalul Bucureşti, fără ascultarea reclamantului şi fără a administra vreo altă probă, l-a condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie la o amendă penală de 50.000 de lei şi la plata sumei de 500.000 de lei către flecare dintre cele 3 cadre didactice, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat.
Prin decizia din 4 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva deciziei din 10 octombrie 1994, a casat această decizie a Tribunalului Bucureşti şi, după rejudecare, a respins recursurile declarate de cele 3 cadre didactice, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
La 27 iulie 1999 şi la 11 septembrie 1999, domnul Mihail Constantinescu şi Comisia Europeană a Drepturilor Omului au sesizat C.E.D.O.
Reclamantul susţine că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti, fiind încălcat art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
C.E.D.O. constată că, în cauză, după ce a casat hotărârea Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără să îl audieze nemijlocit şi fără să i se permită să aducă probe în apărare. C.E.D. O. apreciază că Tribunalul Bucureşti trebuia să-l audieze pe reclamant, ţinând seama, în special, de faptul că a pronunţat pentru prima dată condamnarea. întrucât această cerinţă nu a fost satisfăcută, C.E.D.O. constată că a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie.
Reclamantul susţine că, prin condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, s-a adus atingere libertăţii de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie.
C.E.D.O. constată că atingerea adusă libertăţii de exprimare prin hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de calomnie era „prevăzută de lege", întemeindu-se pe dispoziţiile art. 206 din Codul penal şi urmărea un „scop legitim ” în sensul art. 10 par. 2 din Convenţie, şi anume protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane.
în continuare, C.E.D.O. examinează dacă atingerea adusă libertăţii de exprimare era „necesară într-o societate democratică”, adică dacă răspundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă justificările prezentate de autorităţile naţionale sunt pertinente şi suficiente.
în opinia C.E.D.O., termenul „delapidator” era de natură să aducă atingere reputaţiei celor 3 cadre didactice, care nu fuseseră condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, reclamantul putând să-şi formuleze opiniile critice fără
a utiliza acest termen. Prin urmare, C.E.D.O. consideră că motivele invocate de autorităţile naţionale erau „pertinente şi suficiente” în sensul art. 10 par. 2 din Convenţie. De asemenea, consideră că atingerea adusă libertăţii de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit, pedeapsa aplicată şi cuantumul despăgubirilor nefiind exagerate. în consecinţă, C.E.D.O. constată că art. 10 din Convenţie nu a fost încălcat.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 27 iunie 2000,
Cauza Constantinescu împotriva României)
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI Secţia I
HOTĂRÂREA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI în cauza Constantinescu împotriva României
(Plângerea nr. 28.871/1995)
- Extras -
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
1. La data de 8 iunie 1992, adunarea generală a Sindicatului învăţământului Preuniversitar din sectorul 2 Bucureşti (în continuare, sindicatul) a procedat la alegerea noii conduceri. Reclamantul a fost ales preşedinte.
2. La data de 29 iunie 1992 sindicatul a introdus o plângere împotriva cadrelor didactice A.P. şi R.V., foste casiere, şi M.M., fosta lideră a sindicatului, învinuindu-le pentru săvârşirea infracţiunilor de delapidare, înşelăciune şi furt în paguba avutului obştesc. Sindicatul a arătat că la preluarea funcţiilor de către noua conducere, persoanele menţionate mai sus au refuzat să restituie bunurile şi documentele contabile ale sindicatului, folosindu-le pentru înfiinţarea unei noi organizaţii sindicale.
3. Printr-o adresă din data de 2 octombrie 1992 reclamantul a solicitat, în numele sindicatului, informaţii de la Parchetul municipiului Bucureşti cu privire la desfăşurarea anchetei, dar nu a primit nici un răspuns. Printr-o nouă scrisoare, din data de 9 decembrie 1992, reclamantul şi-a reînnoit demersul pe lângă parchet, plângându-se şi de ritmul lent de desfăşurare a anchetei penale. Şi această scrisoare a rămas fără răspuns.
4. La data de 8 februarie 1993, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui A.P., R.V. şi M.M. Soluţia a fost comunicată la data de 18 ianuarie 1994 doar părţilor vătămate.
5. în anul 1993, reclamantul, în calitate de lider al sindicatului, a chemat-o în judecată pe R.V. la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, solicitând obligarea acesteia, în temeiul art. 998 şi 999 din Codul civil, privind răspunderea civilă delictuală, să restituie sindicatului suma de 170.000 de lei, reprezentând cotizaţii sindicale.
6. La o dată neprecizată, reclamantul a avut o discuţie cu un ziarist, discuţie în cursul căreia şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la desfăşurarea greoaie a cercetărilor penale. La data de 23 martie 1993 în ziarul „Tineretul liber” a fost publicat următorul articol:
s „Sindicatul învăţământului Preuniversitar din sectorul 2, afiliat la Federaţia Sindicatelor Autonome ale învăţământului Preuniversitar din România, este cel mai „rău” sindicat, fiindcă se bate cu toată lumea pentru respectarea legii şi pentru drepturile cadrelor didactice. Aşa susţine preşedintele său, prof. Mihail Constantinescu, de la liceul „Mihail Sadoveanu”, explicând: «Am dat în judecată Inspectoratul Şcolar al municipiului Bucureşti pentru nerespectarea contractului colectiv de muncă; procesul este fixat pentru 29 aprilie. Pregătim darea în judecată a Poliţiei şi a procuraturii, implicate în acţiuni antisindicale, de tergiversare a cercetării penale în cazul unor delapidatori - V.R., P.A., M.M., profesoare în sectorul 2, împotriva cărora avem mărturii scrise şi recunoaşterea a două dintre ele că au asupra lor bani ai sindicatului pe care nu i-au predat. Acţiunile antisindicale sunt premeditate_ .»”
7. La data de 22 aprilie 1993, A.P., R.V. şi M.M. au sesizat Judecătoria sectorului 3 Bucureşti cu o
plângere penală prin care reclamantul era acuzat de săvârşirea infracţiunii de calomnie.
8. Dezbaterile au avut loc la data de 25 februarie 1994. Instanţa, în complet de judecător unic, a pronuntat hotărârea la data de 18 martie 1994.
9. După ce a audiat reclamantul, părţile vătămate, pe cei 6 martori propuşi de acuzare şi 3 propuşi de apărare, judecătorul a hotărât achitarea reclamantului. S-a constatat că la data apariţiei articolului în discuţie, cele 3 cadre didactice erau cercetate penal pentru săvârşirea infracţiunii de furt în dauna avutului public şi că soluţia de scoatere de sub urmărirea penală nu le-a fost comunicată decât după apariţia articolului, adică la 18 ianuarie 1994. în plus, judecătorul a arătat că au existat anumite sume de bani aparţinând sindicatului care nu au fost predate la timp de părţile vătămate, din diferite motive. Prin urmare, instanţa a considerat că reclamantul nu avusese intenţia de a calomnia pe cele 3 cadre didactice, ci a adus la cunoştinţă publicului că sindicatul urma să cheme în judecată Poliţia şi procuratura, acuzate de tergiversarea cercetărilor.
10. A.P., R.V. şi M.M. au declarat recurs. Tribunalul Bucureşti a admis recursul, a casat hotătârea din 18 martie 1994 şi a reţinut cauza spre rejudecare.
11. Dezbaterile au avut loc la data de 26 septembrie 1994. Din totalitatea documentelor puse la dispoziţie, Curtea nu a putut să stabilească cu certitudine dacă instanţa a permis avocatului reclamantului să pledeze. Totuşi, în concluziile scrise, a arătat că reclamantul acţionase în numele sindicatului, că scopul urmărit era acela de a reconstitui patrimoniul sindicatului şi că noua organizaţie sindicală creată de cadrele didactice fusese declarată ilegală de justiţie. A făcut referire la declaraţiile martorilor audiaţi la fond, din care se putea deduce neglijenţa celor 3 cadre didactice în administrarea patrimoniului sindicatului, precum şi refuzul lor de a restitui anumite sume de bani şi documente. A subliniat că, deşi articolul nu a relatat în mod fidel declaraţiile făcute ziaristului, reclamantul nu dorea să se angajeze într-un proces împotriva presei.
12. Reclamantul, deşi a fost prezent, nu a fost audiat de instanţă. Nu a fost administrată nici o altă probă. încheierea de şedinţă nu menţiona
participarea la dezbateri a procurorului, care se pare că ar fi cerut achitarea reclamantului, ci consemna doar faptul că s-a dat cuvântul avocaţilor părţilor.
13. Pronunţarea deciziei s-a amânat la data de 3 octombrie 1994 şi apoi la 10 octombrie 1994. Pronunţarea a avut loc la această din urmă dată, în absenţa reclamantului şi a avocatului său. Instanţa a constatat că reclamantul a avut intenţia să aducă atingere onoarei şi reputaţiei celor 3 cadre didactice, încălcând astfel art. 206 din Codul penal, deoarece şi-a exprimat punctul de vedere în presă după ce procuratura a dispus scoaterea de sub urmărire penală la 8 februarie 1993. Tribunalul a mai reţinut că, după această dată, reclamantul s-a deplasat la instituţiile în care erau angajate A.P., R.V. şi M.M., acuzându-le că au fugit cu banii sindicatului.
14. Reclamantul a fost condamnat, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, la o amendă penală de 50.000 de lei şi la plata sumei de 500.000 de lei către fiecare dintre cele 3 cadre didactice, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat_
15. La o dată neprecizată, reclamantul a plătit celor 3 cadre didactice suma la care fusese condamnat. La 28 martie 1995 a achitat amenda penală în cuantum de 50.000 de lei_
16. Printr-o sentinţă din 12 martie 1997 Judecătoria Bucureşti a admis cererea de acordare de despăgubiri civile, introdusă în anul 1993 de către sindicat împotriva lui R.V., şi l-a obligat pe acesta din urmă să restituie suma de 170.000 de lei, precum şi dobânzile legale aferente sumei. Instanţa a reţinut că, între 1990-1992, R.V. fusese trezorierul sindicatului şi că în această calitate a încasat suma de 170.000 de lei reprezentând cotizaţiile membrilor sindicatului. Instanţa a arătat, de asemenea, că după plecarea sa din funcţie de R.V. a refuzat să restituie sindicatului documentele ce dovedeau depunerea în bancă a sumei menţionate, suma neputând fi recuperată_
17. La data de 11 decembrie 1998, procurorul general de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a introdus recurs în anulare împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. El a cerut achitarea reclamantului, motivând că în speţă nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
18. La audierea din 21 martie 2000, Guvernul a prezentat Curţii decizia din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare introdus de procurorul general împotriva deciziei din 10 octombrie 1994. Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia Tribunalului Bucureşti şi, după rejudecare, a respins recursurile declarate de cele 3 părţi vătămate, constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie.
19. Guvernul a prezentat, de asemenea, Curţii, copia de pe o adresă din 6 martie 2000 prin care Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a solicitat Administraţiei financiare a sectorului 3 restituirea către reclamant a sumei de 50.000 de lei, reprezentând amenda achitată de reclamant în urma condamnării sale din 10 octombrie 1994.
II. Legea internă aplicabilă
A. Codul penal
20. Dispoziţiile aplicabile din Codul penal sunt următoarele:
ARTICOLUL 206: „Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(...).”
ARTICOLUL 207: „Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie.”
21. Dispoziţiile aplicabile din Codul de procedură penală sunt următoarele:
ARTICOLUL 3856 ALIN. 2: „Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute_ .”
ARTICOLUL 3859: „Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
(...)
10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să
garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului:
(...).”
ARTICOLUL 38515: „Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii:
2. admite recursul, casând hotărârea atacată Şi(-)
d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs_ .”
ARTICOLUL 38516: „Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivii ari. 38515 pct. 2 lit. d), se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare.
(...)."
ARTICOLUL 38519: „Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului
21. La şedinţa publică din 21 martie 2000 Guvernul a susţinut că hotărârea din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care reclamantul a fost achitat, constituie o recunoaştere „în substanţă a unei eventuale încălcări a Convenţiei”. în consecinţă, a solicitat Curţii să respingă plângerea, deoarece reclamantul a pierdut calitatea de „victimă”.
22. Curtea reaminteşte că „o hotărâre sau o măsură favorabilă, în principiu, nu este suficientă pentru ca reclamantul să piardă calitatea de victimă decât atunci când autorităţile naţionale au recunoscut în mod explicit şi apoi au reparat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenţie” (Hotărârea Dalban împotriva României [GC] nr. 28.114/95, alin. 44, C.E.D.O. 1999-VI).
23. în speţă, Curtea observă că, la 4 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare introdus de parchet şi a anulat hotărârea de condamnare pe care a invocat-o reclamantul în susţinerea cererii privind încălcarea art. 6 şi 10 (paragraful 18 de mai sus).
24. Curtea constată că prin hotărârea de achitare, pronunţată în urma redeschiderii
procedurii, la mai mult de 5 ani de la condamnarea reclamantului printr-o hotărâre definitivă, s-a apreciat că faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, respectiv intenţia. Această hotărâre nu conţine nici o referire la modul în care s-a desfăşurat procedura de judecată la Tribunalul Bucureşti şi nici la criticile reclamantului referitoare la aceasta.
în opinia Curţii, decizia din 4 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie nu reprezintă o recunoaştere explicită sau în substanţă a unei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi, în orice caz, nu oferă o reparaţie în sensul jurisprudenţei Curţii (...}
25. In concluzie, Curtea apreciază că reclamantul se poate considera „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. Reclamantul susţine că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti, fiind încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede:
„ 1. Orice persoană are dreptul la judecarea in mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă indepenedentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî_ asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa_ ".
27. Reclamantul a criticat faptul că a fost condamnat de Tribunalul Bucureşti fără ca instanţa să îl audieze. A arătat că tribunalul s-a pronunţat doar în baza pieselor din dosarul judecătoriei, şi anume depoziţiile martorilor şi declaraţia sa, rezumată „în 5 rânduri”. în şedinţa publică din 26 septembrie 1994, care ar fi durat „cel mult 4 minute”, nici el si nici avocatul său nu au putut lua cuvântul_
28. Guvernul apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunţată numai pe baza probelor administrate în primă instanţă, nu încalcă exigenţele unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Acest articol nu impune ca acuzatul să fie audiat nemijlocit de către instanţa de recurs atunci când aceasta trebuie să examineze doar chestiuni de drept. Deşi Tribunalul Bucureşti, în mod teoretic, avea competenţa să examineze atât chestiuni de fapt, cât şi chestiuni
de drept, totuşi, în cauza de faţă nu trebuia să dispună cu privire la chestiuni de fapt, deoarece situaţia de fapt stabilită de judecătorie nu a fost contestată de părţi_
29. în orice caz, susţine Guvernul, reclamantului i s-a acordat ultimul cuvânt, aspect consemnat în încheierea din 28 ianuarie 1997, dată în urma soluţionării cererii de îndreptare a erorilor materiale_
30. Curtea reaminteşte că aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcţie de specificul procedurii în discuţie; se va avea în vedere astfel întreaga procedură internă şi rolul pe care îl are instanţa de control judiciar în sistemul naţional de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanţă, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularităţile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competenţelor atribuite instanţei de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse şi apărate efectiv şi în special natura chestiunilor care trebuie soluţionate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-1, nr. 2, p. 141, alin. 39)_
31. în schimb, Curtea a hotărât că atunci când o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, p. 14, alin. 32)_
32. Curtea reaminteşte că, în speţă, competenţele Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de recurs, sunt stabilite prin art. 38515 şi 3851® din Codul de procedură penală. Conform art. 38515, tribunalul, ca instanţă de recurs, nu era obligat să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 10 octombrie 1994, Tribunalul Bucureşti a casat hotărârea din 18 martie 1994 şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond. Faţă de dispoziţiile legale citate mai sus, procedura desfăşurată la Tribunalul Bucureşti a fost o procedură complexă, asemănătoare unei proceduri de fond, instanţa analizând atât situaţia de fapt, cât
şi problemele de drept. Tribunalul putea fie să confirme achitarea reclamantului, fie să îl condamne, după o examinare completă a problemei vinovăţiei sau a nevinovăţiei, administrând la nevoie noi mijloace de probă (paragraful 37 de mai sus).
33. Curtea constată că, în cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei, constatând că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de calomnie, fără să îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate accepta punctul de vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe de altă parte, Curtea subliniază că există diferenţe între susţinerile reclamantului şi ale Guvernului, referitoare la faptul acordării cuvântului. Se mai reţine că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanţă semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanţă.
34. Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie fără ca acesta să fi fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe în apărare. Curtea apreciază că tribunalul trebuie să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea.
35. Această cerinţă nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1. în aceste condiţii, ea nu consideră utilă o examinare suplimentară care să stabilească dacă alte elemente ale procedurii din faţa Tribunalului Bucureşti erau conforme sau nu cu această prevedere.
36. A existat deci o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
37. Reclamantul susţine că prin condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie s-a adus atingere dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenţie, care prevede următoarele:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
38. Din punctul de vedere al reclamantului, condamnarea sa nu a fost conformă dispoziţiilor art. 10 din Convenţie. Pe de o parte, Tribunalul Bucureşti nu i-a permis să dovedească adevărul afirmaţiilor sale. Pe de altă parte, neînceperea urmăririi penale dispuse de parchet faţă de cele 3 cadre didactice şi care nu i-a fost comunicată nu dovedeşte că acestea au restituit banii sindicatului.
39. Guvernul apreciază că hotărârea de condamnare a reclamantului este conformă cerinţelor alin. 2 al art. 10 din Convenţie. în primul rând, deoarece reclamantul afirmase că cele 3 cadre didactice sunt „delapidatoare”, deşi nu au fost condamnate pentru săvârşirea acestei fapte. în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, aceasta nu era deloc excesivă, avându-se în vedere suma rezonabilă a amenzii aplicate şi a despăgubirilor acordate_
40. Curtea ia act de faptul că părţile au fost de acord că hotărârea de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie a reprezentat o atingere adusă libertăţii de exprimare a reclamantului, în sensul art. 10 din Convenţie.
41. Urmează deci să se determine măsura în care o asemenea atingere se justifică faţă de prevederile alin. 2 al art. 10, şi anume dacă era „prevăzută de lege”, urmărea un scop legitim şi era „necesară” „într-o societate democratică” (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, Seria A, nr. 103, p. 24-25, alin. 34-37).
42. Curtea apreciază că atingerea era „prevăzută de lege”, aspect necontestat de nimeni din moment ce condamnarea reclamantului.se întemeia pe dispoziţiile art. 206 din Codul penal (paragraful 36 de mai sus). Această limitare a urmărit un scop legitim, prevăzut de alin. 2 al art. 10, şi anume protejarea reputaţiei şi a drepturilor altor persoane. Rămâne să se examineze dacă limitarea criticată a fost „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea unui astfel de scop.
43. în lumina jurisprudenţei constante a Curţii se va analiza dacă limitarea dreptului la libertatea de exprimare corespundea unei nevoi sociale imperioase, dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă justificările prezentate de autoritătile naţionale sunt pertinente si suficiente_
44._ Tribunalul Bucureşti a avut în vedere, atunci când a dispus condamnarea, doar termenul folosit de domnul Constantinescu pentru a caracteriza acţiunile celor 3 cadre didactice, termen considerat calomnios, nu şi faptul că reclamantul a făcut unele aprecieri critice cu privire la funcţionarea justiţiei în materie de conflicte sindicale.
45. Chiar dacă aprecierile reclamantului au fost puse în contextul unâi dezbateri asupra independenţei sindicatelor şi asupra funcţionării administraţiei justiţiei, vizând deci un interes public, există totuşi anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. în ciuda rolului special pe care l-a avut reclamantul în calitate de reprezentant al unui sindicat, trebuia să acţioneze în limitele stabilite, mai ales cu scopul „protejării reputaţiei sau drepturilor altor persoane”, inclusiv a dreptului la prezumţia de nevinovăţie. Prin urmare, trebuie stabilit în ce măsură reclamantul a depăşit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice.
46. în opinia Curţii, expresia delapidator desemnează acele persoane care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare şi era de natură să le ofenseze pe cele 3 părţi vătămate, deoarece nu fuseseră condamnate de nici o instanţă.
47. Curtea apreciază că reclamantul putea să îşi formuleze opiniile critice şi astfel să contribuie la o discuţie publică liberă asupra problemelor sindicale fără a folosi cuvântul „delapidator”.
48. în acel moment interesul legitim al statului de a proteja reputaţia celor 3 cadre didactice nu ar fi intrat în conflict cu interesul reclamantului de a contribui la dezbaterea menţionată mai sus.
49. Prin urmare, Curtea este convinsă că motivele invocate de autorităţile naţionale erau „pertinente şi suficiente” în sensul alin. 2 al art. 10.
50. în plus, Curtea constată că, date fiind circumstanţele cauzei, atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a fost proporţională cu scopul legitim urmărit. într-adevăr, pedeapsa aplicată, de 50.000 de lei amendă penală şi obligarea reclamantului la plata a câte 500.000 de lei pentru fiecare cadru didactic, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral, nu sunt exagerate.
51. Prin urmare, Tribunalul Bucureşti nu a depăşit marja de apreciere permisă autorităţilor naţionale şi se constată că art. 10 nu a fost încălcat.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
52. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor la aceasta şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Daune
53._ în primul rând, Curtea constată că susţinerile reclamantului privitoare la câştigul nerealizat nu au fost în nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut în vedere pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti. în mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabilă, dar apreciază că este rezonabil să se considere că reclamantul a pierdut o sansă eală. (Hotărârea PelissiersiSassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 C.E.D.O. 1999-11). Judecând în echitate, în conformitate cu exigenţele art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil în ziua efectuării plăţii.
B. Cheltuieli de judecată
54._ Curtea observă că reclamantul şi-a susţinut singur cauza la Comisie şi că a fost asistat de un avocat doar la şedinţa publică ce a avut loc în faţa Curţii. Curtea mai constată că domnul Constantinescu a beneficiat de ajutor judiciar acordat de Consiliul Europei, în cuantum de 10.806 FRF. Având în vedere constatarea încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, Curtea, judecând în echitate, acordă reclamantului 20.000 FRF, din care se va scădea suma deja plătită de Consiliul Europei cu titlu de ajutor judiciar. Suma este convertibilă în lei româneşti la cursul de schimb în vigoare la data efectuării plăţii.
C. Dobânzi
55. Curtea consideră că trebuie avute în vedere dobânzile legale practicate în Franţa la data adoptării prezentei hotărâri, adică 2,47% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. hotărăşte, în unanimitate, că reclamantul se poate considera „victima” unei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie în sensul art. 34 din Convenţie;
2. hotărăşte, cu 5 voturi pentru şi 2 împotrivă, că reclamantul se poate, considera „victima” unei încălcări a art. 10 din Convenţie în sensul art. 34 din Convenţie;
3. hotărăşte, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte, cu 6 voturi pentru şi 1 vot împotrivă, că nu a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie;
5. hotărăşte, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni, 15.000 (cincisprezece mii) de franci francezi, cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, şi 20.000 (douăzeci de mii) de franci francezi, cu titlu de cheltuieli de judecată, mai puţin 10.806 FRF şi 10 (zece) centime, convertibili în lei româneşti la rata de schimb de la data efectuării plăţilor;
b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,47% pe an începând cu data expirării termenului menţionat mai sus şi până la data efectuării plăţilor;
6. respinge, în unanimitate, celelalte capete de cerere privind acordarea de despăgubiri.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 27 iunie 2000, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din regulamentul Curţii.
Michael O’Boyle
grefier
Wilhelmina Thomassen
preşedinte
La prezenta hotărâre se află anexată, conform art. 45 alin. 2 din Convenţie şi art. 74 alin. 2 din regulamentul Curţii, opinia separată a domnului judecător Casadevall.
W.T.
M.O.B.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ a judecătorului Casadevall
1. Am votat alături de majoritate în favoarea constatării încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie; în schimb, nu am aceeaşi opinie în ceea ce priveşte art. 10 care, după părerea mea, a fost de asemenea încălcat.
2. Din moment ce Curtea a constatat o încălcare a art. 6 alin. 1 datorită faptului că reclamantul nu a fost audiat de instanţă, analiza globală a faptelor duce, prin forţa lucrurilor, şi la constatarea încălcării art. 10_
3. Dacă art. 6 alin. 1 nu ar fi fost încălcat, adică, dacă în timpul dezbaterilor din faţa Tribunalului Bucureşti care l-a condamnat pentru calomnie, reclamantul ar fi avut posibilitatea să dea o declaraţie, să îşi apere cauza, să invoce buna sa credinţă şi mai ales să stabilească adevărul afirmaţiilor sale, aşa cum permite oricărui acuzat art. 207 din Codul penal român, rezultatul procedurii penale ar fi putut fi altul. De altfel, evenimentele ulterioare confirmă această teză_
4. Nu se poate considera că termenii folosiţi de reclamant erau lipsiţi de temei, din moment ce prima instanţă, achitându-l, a arătat că respectivele cadre didactice nu restituiseră anumite sume de bani aparţinând sindicatului. Reaua-credinţă a reclamantului nu poate fi nici ea stabilită, din moment ce aceeaşi instanţă a constatat că, la momentul la care s-au făcut afirmaţiile în litigiu, soluţia de scoatere de sub urmărirea penală dispusă de parchet nu fusese comunicată nici celor 3 cadre didactice vizate, nici reclamantului (paragrafele 9 şi 38).
Aceste două elemente (afirmaţii nu lipsite de temei şi absenţa relei-credinţe) nu au fost contestate de Tribunalul Bucureşti, care l-a condamnat pe reclamant fără a examina măcar problema exceptio veritatis, adusă în discuţie de acesta din urmă.
Apreciez că o astfel de încălcare nu era necesară; în special existenţa unei „nevoi sociale importante”, condiţie stabilită şi reiterată în mod constant de jurisprudenţâ Curţii, nu a fost demonstrată. într-adevăr, dacă nu se pot face speculaţii asupra hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti dacă ar fi examinat cererea reclamantului de a dovedi adevărul afirmaţiilor sale, apreciez că lipsa examinării de către instanţa respectivă a acestui mijloc de probă de o importanţă contestabilă (conform art. 207 din Codul penal român, afirmaţiile al căror adevăr a fost dovedit nu constituie afirmaţii calomnioase în sensul art. 206 din acelaşi cod)
echivalează cu o încălcare a dreptului la libertatea de exprimare, încălcare ce nu răspunde exigenţei necesităţii.
5._ Este şi mai important faptul că, la 5 ani de la condamnare, Curtea Supremă de Justiţie, admiţând un recurs în anulare introdus tot din oficiu de procurorul general, l-a achitat pe reclamant cu motivarea că intenţia de a calomnia, element constitutiv al infracţiunii, nu fusese dovedită (paragraful 18). Această tardivă hotărâre din oficiu (pronunţată cu 45 de zile înaintea şedinţei publice de la Curte) constituie cu siguranţă o recunoaştere implicită a încălcării art. 10 din Convenţie.
6. Prin urmare, contrar opiniei majorităţii, nu sunt convins de necesitatea încălcării şi nici de caracterul „pertinent şi suficient” al motivelor invocate de autorităţile naţionale în speţă.
COMENTARIU
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Constantinescu împotriva României, pronunţată la 27 iunie 2000, mai sus reprodusă, este relevantă sub aspectul garanţiilor pe care trebuie să le asigure instanţele naţionale atunci când hotărăsc asupra „temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală” pentru a nu încălca dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acest drept prevăzut în art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, Hotărârea C.E.D.O. prezintă relevanţă sub aspectul respectării libertăţii de exprimare garantate de art. 10 din Convenţie, mai exact al conformităţii unei hotărâri de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie cu exigenţele art. 10 par. 2.
Precizăm că, în cauza Constantinescu împotriva României, nu sunt puse în discuţie textele art. 206 (calomnia) şi art. 207 (proba verităţii) din Codul penal, ci numai modul în care aceste dispoziţii au fost aplicate de către instanţele române în speţă. Pentru aceste motive nu vom analiza, din punct de vedere teoretic, conformitatea dispoziţiilor privind infracţiunea de calomnie şi proba verităţii cu art. 10 din Convenţie.
1. Pentru a asigura respectarea cerinţelor art. 6 par. 1 din Convenţie, statele se bucură de o mare libertate de apreciere în alegerea mijloacelor menite să ofere siguranţa că sistemele lor legale răspund exigenţelor dreptului la un proces echitabil. Sarcina Curţii nu este de a indica statelor care sunt aceste mijloace, ci de a stabili dacă s-a obţinut rezultatul cerut de Convenţie (Collozza versus Italia, Hotărârea C.E.D.O. din 12 februarie 1985) sau de a stabili dacă a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Admiţând că în faţa instanţelor de control judiciar respectarea dreptului la un proces echitabil nu implică, în mod necesar, asigurarea tuturor garanţiilor prevăzute în art. 6 par. 1, C.E.D.O., pentru a stabili dacă a existat o încălcare a acestui drept în procedura desfăşurată în faţa unei asemenea instanţe, analizează limitele competenţei atribuite instanţei de control şi, în special, natura problemelor asupra cărora trebuie să se pronunţe.
în măsura în care o instanţă de control judiciar este chemată să se pronunţe „asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală”, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil apare ca necesară „aprecierea nemijlocită a declaraţiilor” inculpatului.
în legislaţia procesuală română, recursul declarat împotriva hotărârilor care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel, cum sunt sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile de calomnie, nu este limitat la motivele de casare, instanţa fiind obligată, în temeiul art. 3856 alin. 3 din Codul de procedură penală, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii se desfăşoară potrivit dispoziţiilor privind judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător. Tribunalul poate fi considerat, deci, în această ipoteză, o instanţă competentă să se pronunţe asupra „temeiniciei” unei „acuzaţii în materie penală”.
Prin urmare, pronunţându-se asupra temeiniciei acuzaţiei, fără ascultarea inculpatului, care nu echivalează cu ultimul cuvânt acordat acestuia, instanţa de control judiciar nu a asigurat garanţiile pe care le implică respectarea dreptului la un proces echitabil. Mai mult, instanţa de control l-a condamnat pe reclamant fără a i se permite să aducă probe în apărare, în condiţiile în care prima instanţă îl achitase, constatând că nu a existat unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, şi anume intenţia. De altfel, această soluţie în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, a fost reţinută de Curtea Supremă de Justiţie, după rejudecarea cauzei, în urma introducerii recursului în anulare de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
în consecinţă, ţinând seama de rolul pe care îl avea instanţa de control judiciar şi de modul în care s-a desfăşurat procedura în faţa acestei instanţe, C.E.D.O. constată că există o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie.
2. Din perspectiva art. 10 din Convenţie, hotărârea de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie constituie o atingere adusă dreptului la libertatea de exprimare, o ingerinţă în exercitarea acestei libertăţi fundamentale. Ea nu reprezintă, însă, o încălcare a art. 10 în măsura în care satisface cerinţele prevăzute în par. 2 al acestui articol, şi anume să fie „prevăzută de lege”, să fie îndreptată spre îndeplinirea unui „scop legitim” şi să fie „necesară într-o societate democratică”.
Cu privire la prima cerinţă, aceasta este de necontestat, întrucât condamnarea se întemeiază pe dispoziţiile art. 206 din Codul penal. Acelaşi lucru cu privire la cea de-a doua cerinţă, „protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora” constituind un scop legitim prevăzut în par. 2 al art. 10.
Cea de-a treia cerinţă, a „necesităţii într-o societate democratică”, comportă însă o examinare mai amplă, reflectată, de altfel, în cuprinsul Hotărârii şi în opinia separată, formulată pe marginea acestei cerinţe.
Din jurisprudenţâ C.E.D.O., constantă, privitoare la art. 10, se desprinde ideea că o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare este necesară într-o societate democratică atunci când răspunde unei „nevoi sociale imperioase” pentru stabilirea căreia autorităţile naţionale se bucură de o anumită marjă de apreciere (Lingens versus Austria, Hotărârea
C.E.D.O. din 8 iulie 1986), când este proporţională cu scopurile legitime urmărite, iar motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „pertinente şi suficiente” (Jersild versus Danemarca, Hotărârea C.E.D.O. din 23 septembrie 1994).
Având în vedere atât această interpretare a „necesităţii într-o societate democratică”, cât şi circumstanţele cauzei, C.E.D.O. a apreciat că folosirea cuvântului „delapidator”, chiar în contextul unei dezbateri de interes public, ca aceea privind activitatea sindicală, este de natură să aducă atingere reputaţiei persoanelor vătămate şi dreptului acestora la prezumţia de nevinovăţie, depăşind limitele admise pentru exprimarea opiniilor critice. Urmărind „protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora”, motivele autorităţilor naţionale pentru a justifica ingerinţa în exercitarea libertăţii de exprimare sunt pertinente şi suficiente în accepţia art. 10 par. 2. De asemenea, din condamnarea, de către instanţa română, la pedeapsa amenzii de 50.000 de lei şi cuantumul rezonabil al despăgubirilor civile, se desprinde concluzia că atingerea adusă libertăţii de exprimare este proporţională cu scopurile legitime urmărite.
în consecinţă, C.E.D.O. constată că art. 10 nu a fost încălcat, iar marja de apreciere, de care se bucură autorităţile naţionale pentru a stabili dacă există o nevoie socială imperioasă care să răspundă ingerinţei în exercitarea libertăţii de exprimare, nu a fost depăşită.
Fără a pune în discuţie temeinicia Hotărârii C.E.D.O., nu putem să nu abordăm unele dintre ideile exprimate în opinia separată. Mai întâi, existenţa unei „nevoi sociale imperioase” pare a nu fi demonstrată. După cum se ştie, fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie, potrivit art. 207 din Codul penal, iar împrejurarea că reclamantul nu a avut posibilitatea să stabilească adevărul afirmaţiilor sale echivalează cu o încălcare a libertăţii de exprimare, care nu răspunde cerinţei necesităţii.
în al doilea rând, Curtea Supremă de Justiţie, admiţând recursul în anulare introdus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a admis acest recurs şi, după rejudecare, a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de calomnie, existenţa intenţiei nefiind dovedită. Această hotărâre a instanţei supreme pare a nu se concilia cu existenţa unor motive „pertinente şi suficiente” care să justifice atingerea adusă libertăţii de exprimare.
încheiem prin a reaminti câteva dintre ideile care se desprind din jurisprudenţâ C.E.D.O. pe marginea art. 10, şi anume că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale într-o societate democratică şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului său. Sub rezerva par. 2 al art. 10, libertatea de exprimare acoperă nu numai „informaţiile” şi „ideile” primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, şochează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există „societate democratică”. Libertatea de exprimare este supusă restricţiilor, prevăzute în art. 10 par. 2, restricţii care însă trebuie să fie interpretate strict, iar necesitatea lor trebuie stabilită într-o manieră convingătoare.
| ← PLÂNGERE FORMULATĂ DE DOUĂ ASOCIAŢII ŞI DE 647 DE PERSOANE... | Aviz consultativ. Competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului → |
|---|
