PLÂNGERE FORMULATĂ DE DOUĂ ASOCIAŢII ŞI DE 647 DE PERSOANE FIZICE. CALITATEA DE VICTIMĂ.
| Comentarii |
|
CONDIŢIE. IMPOSIBILITATEA PENTRU FIECARE MEMBRU AL ASOCIAŢIILOR DE A ACHIZIŢIONA UN AUTOTURISM DATORITĂ DEPRECIERII DEPOZITELOR LA C.E.C. CA URMARE A INFLAŢIEI. INADMISIBILITATE
(Decizia C.E.D.O. din 10 iulie 2001 asupra cererii nr. 34746/1997)
I. în fapt
Cererea este introdusă de Asociaţia pentru protecţia cumpărătorilor de autoturisme, cu sediul la Bucureşti, de Liga pentru protecţia cumpărătorilor de autoturisme, cu sediul la Craiova (Dolj) şi de 647 de reclamanţi, ale căror nume pot fi obţinute de la grefa Curţii. Reclamanţii sunt reprezentanţi în faţa Curţii de Adrian Vasiliu, avocat în Baroul Bucureşti.
A. Circumstanţele cauzei
Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de părţi, se pot rezuma după cum urmează.
înainte de 1991, cumpărarea de autoturisme de către persoanele fizice era reglementată de o serie de texte, al căror scop principal era de a planifica producţia naţională şi importul de autoturisme, în funcţie de cerere, şi de a acorda facilităţi la cumpărarea de către populaţie.
Potrivit Decretului Consiliului de Miniştri din 26 noiembrie 1962, persoanele care doreau să cumpere autoturisme aveau obligaţia să depună,
într-un cont deschis în acest scop la C.E.C., o sumă de bani reprezentând preţul autoturismului. Pentru sumele de bani depuse în acest cont, dobânda era de 2% pe an.
Potrivit Instrucţiunilor Ministerului Finanţelor şi ale Ministerului Comerţului Interior date în apiicarea acestei decizii, livrarea autoturismelor se efectua de către întreprinderea de stat I., în urma deschiderii contului.
Prevederile legale menţionate mai sus au fost modificate prin Ordinul nr. 87 al Ministerului Comerţului Interior, din 6 noiembrie 1980. Potrivit acestui text, persoanele care doreau să cumpere o maşină Dacia trebuia să depună, într-un cont deschis la C.E.C., o sumă de 70.000 de lei, corespunzătoare preţului unei astfel de maşini. Beneficiind de o rată a dobânzii mai mică decât cea practicată în mod normal de C.E.C., contul era destinat exclusiv cumpărării maşinii, dartitularul său era liber să retragă banii în orice moment.
La 1 noiembrie 1990, Guvernul a adoptat o hotărâre (nr. 1109), potrivit căreia persoanele care
au depus suma respectivă de 70.000 de lei pentru cumpărarea unui autoturism Dacia, nu puteam primi vehiculul decât dacă achitau noul preţ, fixat potrivit preţului pieţei.
Printr-o hotărâre ulterioară (nr. 1355/1990), Guvernul a fixat preţul unei maşini Dacia la 175.000 de lei. La 29 martie 1991, preţul a fost ridicat la 217.000 de lei (H.G. nr. 239/1991).
La 22 aprilie 1991, invocând Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, asociaţiile reclamante au introdus o acţiune împotriva Guvernului şi a primului-ministru la secţia administrativă a Tribunalului Bucureşti, prin care au cerut anularea Hotărârii nr. 1109/1990. Ele susţineau că preţurile fixate după 1 noiembrie 1990, data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 1109/1990, erau inopozabile cumpărătorilor care depuseseră înaintea acestei date suma corespunzătoare preţului fixat anterior.
Dezbaterile au avut loc la 3 decembrie 1991. După ce a admis cererea de intervenţie principală a întreprinderii C., (fosta întreprindere I.) şi a Ministerului Industriei şi Comerţului şi a Ministerului Finanţelor, secţia administrativă a decis că asociaţiile reclamante aveau calitatea de a acţiona în numele membrilor lor, că actul atacat este un act administrativ în sensul Legii nr. 29/1990 şi că, prin urmare, putea face obiectul controlului de legalitate de către tribunal. Instanţa a cercetat apoi problema dacă depozitul C.E.C. putea avea valoarea unui contract de vânzare-cumpărare.
Invocând principiul consensualismului consacrat de Codul civil, instanţa a decis că, fiind un contract consensual, şi nu real, vânzarea unui autoturism nu necesită pentru încheierea sa valabilă nici remiterea bunului, nici individualizarea acestuia. Instanţa a considerat că depunerea preţului într-un cont deschis la C.E.C. nu putea avea ca scop realizarea unei economii, pentru că un astfel de cont avea o dobândă mai mică decât celelalte. Depozitul având ca scop cumpărarea unui autoturism, ei constituia elementul esenţial la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Contractul astfel încheiat dădea naştere unor obligaţii, dintre care cea mai importantă era livrarea autoturismului, în ceea ce priveşte posibilitatea de a retrage banii depuşi în cont, secţia administrativă a asimilat-o unei condiţii rezolutorii.
Secţia administrativă a decis apoi că este ilegal art. 27 alin. (2) din H.G. nr. 1109/1990 care fixa noile preţuri pentru executarea contractelor încheiate între 1981 şi 1 noiembrie 1990, dispoziţia în cauză încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Ea a considerat în final că art. 27 alin. (2) din hotărârea menţionată a cauzat membrilor asociaţiilor reclamante un prejudiciu estimat la diferenţa dintre preţul automobilului Dacia înainte de 1990 şi preţul actual, stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 239/ 1991. Instanţa a decis, însă, că nu este competentă să se pronunţe asupra despăgubirilor depunătorilor şi că această competenţă revenea instanţei civile. Guvernul, întreprinderea C., Ministerul Finanţelor şi Ministerul Industriei şi Comerţului au declarat recurs împotriva acestei hotărâri. La o dată neprecizată, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea pe motiv de necompetenţă a secţiei administrative a tribunalului. Cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa civilă.
La 13 mai 1993, judecătoria a respins acţiunea asociaţiilor reclamante invocând nerespectarea formalităţilor prevăzute de lege pentru introducerea unei acţiuni în justiţie.
Asociaţiile reclamante au atacat decizia la Tribunalul Bucureşti. La 18 noiembrie 1993, acesta le-a dat câştig de cauză, a anulat hotărârea atacată şi a transmis dosarul spre rejudecare la judecătorie. Decizia a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la 21 martie 1994.
Judecătoria a pronunţat hotărârea la 12 iulie 1994. Potrivit deciziei tribunalului, depozitele făcute pentru suma echivalentă preţului unui autoturism nu au ca efect naşterea unui contract de vânzare-cumpărare, însă dădeau deponenţilor un drept de prioritate la cumpărare pe lista viitorilor cumpărători. Posibilă în orice moment, retragerea sumei depuse nu avea ca efect decât pierderea rangului priorităţii. Observând că obiectul contractului nu este determinat, ci doar determinabil, şi că suma depusă la C.E.C. era producătoare de dobânzi în favoarea depunătorilor, tribunalul a decis că depozitul la C.E.C. de 70.000 de lei nu semnifica încheierea contractului de vânzare-cumpărare, contractul neputând fi considerat încheiat decât o dată cu emiterea facturii şi transferarea sumei în contul întreprinderii C. înainte de acest moment, întreprinderea C. nu avea nici o obligaţie de livrare.
în consecinţă, judecătoria a respins acţiunea asociaţiilor reclamante.
Acestea au introdus apel la Tribunalul Bucureşti. Printr-o decizie din 14 martie 1995, acest tribunal a admis recursul şi a anulat hotărârea. Instanţa şi-a însuşit argumentarea reclamanţilor, potrivit căreia între întreprinderea C. şi fiecare dintre membrii asociaţiilor reclamante exista un contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism Dacia.
Pârâţii au introdus la Curtea de Apel Bucureşti un recurs în care au susţinut că depozitul în sumă de 70.000 de lei nu reprezenta plata preţului, ci o modalitate de a face economii.
Printr-o decizie din 27 iunie 1996, curtea de apel a dat câştig de cauză pârâţilor şi a anulat decizia incriminată. Instanţa a considerat că depunerea sumei în cauză într-un cont la C.E.C. nu avea ca efect încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în sensul art. 1294 şi 1295 C. civ., ci reprezenta o modalitate de economisire. Ea a declarat, de asemenea, că depunerea sumei reprezentând preţul autoturismului servea doar ca o garanţie pentru stabilirea rangului preferenţial în vederea încheierii, la o dată ulterioară, a contractului de vânzare-cumpărare. Instanţa a apreciat că data încheierii contractului este data plăţii facturii, moment în care suma depusă era transferată în contul întreprinderii C.
B. Dreptul intern în materie
1. Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1187 din 26 noiembrie 1962 privind vânzarea de autoturisme către populaţie
„Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române decide:
1. Autoturismele se vând persoanelor care au depus la Casa de Economii şi Consemnaţiuni o sumă egală cu preţul de vânzare al autoturismului solicitat, în condiţiile ce vor fi stabilite de Ministerul Finanţelor şi Ministerul Comerţului Interior.
2. Casa de Economii şi Consemnaţiuni va introduce un „libret de economii cu dobândă şi câştiguri în autoturisme”, la care se acordă o dobândă totală de 4% pe an, din care: 2% se atribuie cu dobândă depunătorilor, iar 2% se foloseşte de către C.E.C. pentru constituirea unui fond de câştiguri în autoturisme._ . Condiţiile de participare la tragerile la sorţi, precum şi cuantumul contribuţiei câştigătorilor de autoturisme la fondul
de câştiguri se stabilesc de către Ministerul Finanţelor.
3. Autoturismele dobândite potrivit art. 1 şi 2 se încadrează în prevederile Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 865/1961 privind reglementarea vânzării cu termen de garanţie a mărfurilor de folosinţă îndelungă.
Ministerul Comerţului va asigura livrarea în bună stare de funcţionare a autoturismului_ .”
2. Instrucţiuni pentru aplicarea Hotărârii nr. 1187/1962
„1. Autoturismele se vând depunătorilor la C.E.C. care au economisit, de minimum 6 luni, o sumă egală cu preţul de vânzare al autoturismului solicitat.
Durata minimă se reduce la 3 luni pentru Eroi ai Muncii Socialiste, demnitari şi membri titulari ai Academiei.
2. Depunătorii care îndeplinesc condiţiile de la punctul 1 şi solicită cumpărarea de autoturisme vor fi înscrişi lunar la Casa de Economii şi Consemnaţiuni în „lista cumpărătorilor de autoturisme”.
Depunătorii prevăzuţi la punctul 1 vor fi înscrişi în listă în ordinea vechimii depunerilor.
3. Depunătorilor care au economisit suma reprezentând preţul de vânzare al autoturismului, dar nu îndeplinesc condiţiile de vechime şi solicită cumpărarea de autoturisme, vor fi înscrişi în „Evidenţa depunătorilor care economisesc în vederea cumpărării de autoturisme”.
(...)
5. Livrarea autoturismelor către depunători se va face în bună stare de funcţionare de către întreprinderea I. (întreprinderea de Difuzare a Materialelor Sportive) pe baza adeverinţei eliberate de C.E.C., prin care se confirmă virarea sumei corespunzătoare preţului autoturismului.
Adeverinţele vor fi eliberate de către C.E.C., numai după ce s-au stabilit împreună cu I. localităţile şi data la care se vor preda autoturismele.
Aceste adeverinţe vor fi comunicate depunătorilor_ .
3. Ordin al Ministrului Comerţului Interior nr. 87 din 6 noiembrie 1980
„în aplicarea hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1187 din 26 noiembrie 1962 şi nr. 387 din 16 aprilie
1972 şi în baza Decretului nr. 446/1972, Ministerul Comerţului Interior emite următorul ordin:
1. Persoanele care doresc să cumpere un autoturism marca Dacia 1300 vor depune într-un cont deschis la C.E.C. (cont curent personal pentru cumpărarea de autoturisme) o sumă egală cu preţul de vânzare a autoturismului sau avansul minim prevăzut de lege, pentru autoturismele care se vând cu plata în rate.
2._
3. La livrarea autoturismului, cumpărătorul este obligat să facă dovadă cu certificatul eliberat de circumscripţia financiară de domiciliu că în ultimii trei ani n-a dobândit un alt autoturism.
4. Direcţia comercială pentru mărfuri metalo-chimice, Direcţia Finanţe a întreprinderii I. vor aduce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.”
4. Hotărârea Guvernului nr. 1109, intrată in vigoare la 1 noiembrie 1990
„Art. 1. Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat formează preţuri şi tarife, pe baza acţiunii conjugate a cererii şi ofertei, în toate cazurile în care pe piaţa românească există cel puţin trei agenţi economici care produc, prestează şi comercializează acelaşi tip de bun, lucrare sau serviciu, prin negociere cu beneficiarii.
(...)
Art. 3. Preţurile şi tarifele pentru produsele şi serviciile realizate de către ceilalţi agenţi economici decât cei prevăzuţi la art. 1 se stabilesc în mod liber, în funcţie de cerere şi ofertă, prin negocierea părţilor.
(...)
Art. 27. Prevederile prezentei hotărâri se aplică începând cu data de 1 noiembrie 1990.
Contractele încheiate anterior acestei date, în derulare, se realizează în condiţiile de preţ rezultate din negocierea părţilor.”
5. Hotărârea nr. 239/1991 privind a doua etapă de liberalizare a preţurilor
„Art. 1. Regiile autonome şi societăţile cu capital de stat formează şi adaptează preţurile cu ridicata şi tarifele pe baza acţiunii conjugate a cererii şi ofertei, prin negociere cu agenţii economici beneficiari, indiferent de forma de proprietate a acestora.
Pentru prevenirea practicării preţurilor de speculă sau monopol, preţurile cu ridicata ce se vor negocia potrivit alineatului precedent nu vor depăşi pe cele rezultate din indexarea preţurilor efectuată pe baza indicilor din anexa nr. 1 la prezenta hotărâre.”
6. Articolul 969 din Codul civil - Efectele convenţiilor
„Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”
7. Articolul 1294 şi 1295 din Codul civil - Despre vânzări
„Art. 1294. Vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru, iar cealaltă a plăti celei dintâi preţul lui.
Art. 1295. Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi încă lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.”
Plângerile
1. Reclamanţii se plâng că nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel Bucureşti, şi prin urmare a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. în particular, ei estimează că instanţa a interpretat în mod eronat dreptul intern.
2. Reclamanţii consideră că procedura începută în faţa instanţelor române la 22 aprilie 1991 şi terminată la 27 iunie 1996 depăşeşte termenul rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie.
3. Reclamanţii se plâng că nu au fost judecaţi de un tribunal imparţial şi invocă, cu privire la acest aspect, încălcarea aceleiaşi dispoziţii.
4. Invocând art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, ei consideră că au fost privaţi de bunurile lor prin decizia din 27 iunie 1996 care a refuzat să recunoască dreptul fiecărui membru al asociaţiilor de a-i fi livrat un autoturism Dacia. Ei invocă, de asemenea, că, având în vedere inflaţia, suma de bani pe care o depuseseră la C.E.C. în vederea cumpărării unui autoturism, s-a devalorizat puternic şi, prin urmare, nu mai putea fi folosită la achiziţionarea unui nou autoturism.
II. în drept
Reclamanţii au invocat încălcarea art. 6 § 1 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
A. Cu privire ta calitatea de victimă a reclamanţilor
a) Cu privire la calitatea de victimă a asociaţiilor
Curtea remarcă faptul că, în primul rând, asociaţiile reclamante, după ce au apărat interesele membrilor lor în faţa tribunalelor interne, au introdus cererea în numele tuturor membrilor lor, invocând atingerea adusă drepturilor prevăzute de art. 6 § 1 şi a Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Curtea arată că, potrivit jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, noţiunea de „victimă” este o noţiune autonomă care trebuie interpretată independent de noţiunile din dreptul intern referitor, de exemplu, la interesul sau calitatea necesară pentru a introduce acţiunea (a se vedea Comisia Europeană D.H. Tauira şi alţii împotriva Franţei, nr. 28204/95,4.12.1995, DR 83, p. 112 şi Asociaţia prietenilor lui Saint-Raphael şi Frejus şi alţii împotriva Franţei, nr. 38192/97, dec.1.7.98, DR 94, p. 125). Curtea relevă apoi faptul că o asociaţie, care nu se poate pretinde ea însăşi victimă, nu are calitatea de a introduce o cerere împotriva unei măsuri care reprezintă o încălcare a drepturilor membrilor săi (Comisia Europeană DH Szgounis şi alţii împotriva Greciei, nr. 18598/91, dec. 18.05.94, DR 78, p. 71 şi Asociaţia prietenilor lui Saint-Raphael si Frejus si alţii împotriva Franţei, dec. 18.5.94).
în speţă, în măsura în care asociaţiile invocă o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea consideră că ele sunt parte în cadrul procedurilor pe care le-au iniţiat în faţa instanţelor naţionale în interesul membrilor lor. Curtea consideră, că, din acel moment ele pot fi considerate victime, în sensul art. 34 al Convenţiei, ale pretinselor încălcări ale dreptului la un proces echitabil, potrivit art. 6 § 1 al Convenţiei.
în schimb, în măsura în care Curtea constată că asociaţiile invocă, de asemenea, o încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei, această cerere nu priveşte dreptul de proprietate a asociaţiilor, ci a membrilor lor, ale căror interese le apără. în plus, Curtea reţine că asociaţiile reclamante, deşi au identificat şi prezentat Curţii
lista membrilor lor, nu au demonstrat că au primit instrucţiuni speciale din partea fiecăruia dintre ei (Comisia Europeană DH Scientology Kirche Deutschland împotriva Germaniei, dec. 7.4.97, DR 89, p. 163).
Ţinând cont de jurisprudenţâ sa în materie, Curtea consideră, în aceste condiţii, că asociaţiile reclamante nu se pot pretinde victime, în sensul art. 34 al Convenţiei, ale încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Prin urmare, partea din cererea introdusă de asociaţii împotriva unei măsuri care îi afectează pe membrii săi, este incompatibilă rationae materiae, şi trebuie respinsă în baza art. 35 § 3 din Convenţie.
b) Cu privire la calitatea de victimă a celorlalţi reclamanţi
Curtea reţine că 647 de reclamanţi au introdus cereri în nume propriu, invocând încălcarea art. 6 § 1 şi a art. 1 al Protocolului nr. 1 ale Convenţiei. Curtea arată că art. 34 al Convenţiei defineşte „victima” ca fiind persoana direct lezată de un act sau de neîndeplinirea unui act (Com. Eur. D.H. Tauira şi alţii împotriva Franţei, dec. 4.12.95). Ea reţine că toţi cei 647 de reclamanţi invocă faptul că au depus, înainte de 1991, într-un cont deschis la C.E.C., o sumă de bani corespunzătoare preţului unui autoturism, sumă de care au fost deposedaţi în baza deciziei din 27 iunie 1996, decizie prin care nu li s-a recunoscut creanţa pe care o aveau împotriva întreprinderii I.
Curtea constată că aceşti reclamanţi au fost vizaţi în mod direct de decizia în cauză şi, consideră, în consecinţă, că ei pot fi consideraţi victime, în sensul art. 34 al Convenţiei ale încălcării Convenţiei, şi anume a art. 1 al Protocolului nr. 1.
în schimb, în ceea ce priveşte pretinsa atingere adusă art. 6 § a, Curtea reţine că cei 647 de reclamanţi nu au fost parte la procedura iniţiată de reclamanţi la instanţele naţionale la 22 aprilie 1991 şi încheiată prin decizia Curţii de Apel Bucureşti la 27 iunie 1996. Ea reţine că aceşti reclamanţi nu au fost direct vizaţi de pretinsele încălcări ale dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurilor iniţiate de reclamanţi şi consideră, prin urmare, că aceştia nu se pot pretinde victime, în sensul art. 34 al Convenţiei, ale pretinsei încălcări a art. 6 § 1 al Convenţiei.
Prin urmare, se consideră că această parte din cerere este incompatibilă, rationae personae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respinsă în baza art. 35 § 3 din Convenţie.
B. Analizarea plângerilor
1. Referitor la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 al Convenţiei
Asociaţiile reclamante invocă faptul că nu au beneficiat, în cadrul procedurii desfăşurate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, de garanţiile prevăzute de art. 6 § 1 al Convenţiei, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ , care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ .”
a) Reclamanţii invocă, în primul rând, că nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
Curtea aminteşte că, în termenii prevăzuţi de art. 34 al Convenţiei, ea are ca scop asigurarea respectării angajamentelor rezultând din Convenţie pentru Părţile Contractante. în special, nu este de competenţa Curţii pronunţarea asupra unor erori de fapt sau de drept pretinse a fi fost comise de instanţele naţionale, decât în măsura în care acestea ar aduce atingere drepturilor şi libertăţilor apărate de Convenţie, (dec. Garcia Ruiz împotriva Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegere de decizii şi hotărâri 1999, § 28).
în speţă, Curtea reţine că asociaţiile reclamante, care apără în faţa instanţelor interne interesele membrilor lor, au beneficiat de o procedură contradictorie, că au avut posibilitatea, în diferite stadii ale procedurii, de a prezenta argumentele pe care le considerau pertinente pentru a-şi apăra cauza. Cu privire la decizia din 27 iunie 1996 a Curţii de Apel Bucureşti, aceasta a respins argumentele asociaţiilor reclamante cu motivări ample.
în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, privită în ansamblu, procedura litigioasă a avut un caracter echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenţiei.
Prin urmare, această cerere trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în baza art. 35 § 3 al Convenţiei.
b) Reclamanţii invocă durata procedurilor iniţiate în faţa instanţelor române, invocând art. 6 § 1, citat anterior.
Guvernul nu s-a pronunţat cu privire la acest aspect.
Curtea reţine, în primul rând că procedura în cauză privea o contestaţie privind drepturile şi libertăţile cu caracter civil ale reclamanţilor, adică dreptul fiecărui membru al asociaţiilor de a achiziţiona un autoturism Dacia.
Perioada pe care o poate avea în vedere Curtea a început la 20 iunie 1994, dată la care România a ratificat Convenţia şi a recunoscut dreptul de recurs individual. Totuşi, pentru a cerceta caracterul rezonabil al intervalului de timp care s-a desfăşurat după 20 iunie 1994, trebuie ţinut cont de starea în care se găsea cauza la acel moment (dec. Baggatta împotriva Italiei din 25 iunie 1978, serie A, nr. 119, p. 32, § 20 şi jurisprudenţâ citată). Procedura s-a încheiat la 27 iunie 1996, dată la care Curtea de Apel Bucureşti a dat decizia definitivă. Perioada de luat în considerare este deci de doi ani şi şapte zile.
Curtea aminteşte că durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţâ organelor Convenţiei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente (a se vedea, între altele, dec. Vemillo împotriva Franţei din 20 februarie 1991, serie A, nr. 198, p. 12, § 30).
Curtea reţine că, în cursul perioadei luate în considerare, cauza a fost examinată de trei instanţe în decurs de doi ani. Curtea nu reţine că instanţelor române li se poate imputa o întârziere în proceduri.
Ţinând cont de jurisprudenţâ Curţii în materie, Curtea concluzionează că durata nu a fost excesivă, chiar şi ţinând cont de starea în care se găsea procedura în iunie 1994.
Curtea decide că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 al Convenţiei.
c) Reclamanţii se plâng, în final, că cererea lor nu a fost judecată de o instanţă imparţială, pe motiv că statul era unul dintre părţile în litigiu. Ei citează art. 6 § 1, citat anterior.
Curtea arată că „în materie de imparţialitate, trebuie să se facă distincţie între un demers
subiectiv, prin care se încearcă determinarea convingerii personale a unui anumit judecător într-o anumită ocazie, şi un demers obiectiv, al cărui scop este de a oferi garanţii suficiente care să excludă orice bănuială legitimă”. (Dec Langborger împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A, nr. 155, p. 16, § 32).
Curtea relevă mai întâi că reclamanţii nu au pus în discuţie imparţialitatea personală a magistraţilor instanţelor care le-au judecat cauza.
Pe de altă parte, Curtea nu distinge, între circumstanţele speţei, nici un element de natură să creeze o îndoială asupra imparţialităţii obiective a acestor instanţe atunci când au soluţionat cauza şi consideră, deci, că bănuielile exprimate de reclamanţi nu sunt justificate.
Prin urmare, această cerere trebuie, de asemenea, respinsă ca vădit nefondată, în baza art. 35 § 3 al Convenţiei.
2. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei
a) Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului
Guvernul susţine că nu au fost epuizate căile de atac interne de către o parte din reclamanţi. El afirmă că o parte dintre cei 647 de reclamanţi, persoane fizice, nu şi-au dovedit calitatea de membri ai asociaţiilor reclamante şi, pe de altă parte, că aceştia nu au intervenit în cadrul procedurii iniţiate în faţa instanţelor naţionale, de către asociaţiile menţionate.
Reclamanţii nu s-au pronunţat cu privire la acest aspect.
Curtea constată, aşa cum a arătat şi Guvernul, că o parte din reclamanţi (ale căror nume pot fi procurate de ia Grefă) dintre cele 647 persoane fizice care au introdus cererea în nume propriu, nu au dovedit calitatea de membri în asociaţiile reclamante. Ea reţine, totuşi, că Guvernul nu a menţionat care ar fi fost căile de recurs interne care ar fi permis reclamanţilor, care nu aveau calitatea e membri ai asociaţiilor, să li se recunoască dreptul de a le fi livrat un autoturism Dacia, fără a plăti o diferenţă de preţ.
în aceste circumstanţe şi având în vedere, de asemenea, legislaţia pertinentă, precum şi decizia curţii de apel citată anterior, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe asupra excepţiei
preliminare a Guvernului, pentru că, oricum, această parte a cererii este vădit nefondată pentru motivele indicate mai jos.
b) Cu privire la fondul cauzei
Reclamanţii invocă încălcarea dreptului de a li se livra un autoturism Dacia, fără a plăti o diferenţă de preţ. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 ia Convenţie, care prevede:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Guvernul îşi însuşeşte argumentarea curţii de apel din decizia din 27 iunie 1996. Guvernul arată că depunerea la C.E.C. de către reclamanţi a unei sume de bani egale cu preţul unui autoturism şi înscrierea lor pe lista de priorităţi nu poate fi calificată drept o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, în sensul art. 969 din Codul civil. O astfel de promisiune, fiind un contract, are putere de lege între părţi şi nu poate fi revocată decât prin consimţământul părţilor. Or, în speţă, sumele depuse puteau, şi pot, încă, să fie retrase prin voinţa unilaterală a deponenţilor, fără acordul prealabil al IDMS, până la plata preţului în întregime, în momentul identificării sau al livrării sale.
în consecinţă, în opinia Guvernului, depunerea la C.E.C. a unei sume de bani egale cu preţul unui autoturism şi înregistrarea deponenţilor pe lista de priorităţi nu sunt decât nişte manifestări de voinţă, nişte manifestări de voinţă nedefinitive şi revocabile unilateral de către deponenţi, în vederea stabilirii de viitoare raporturi contractuale de vânzare-cumpărare. Guvernul consideră, deci, că reclamanţii nu pot pretinde că au fost proprietari ai bunului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
în subsidiar, Guvernul cere să se aibă în considerare faptul că reclamanţii se plâng, în realitate, de deprecierea, datorată inflaţiei, ca urmare a procesului de tranziţie la o economie de piaţă. El subliniază, cu privire la acest aspect, că noile reguli în materie de cumpărare de autoturisme au fost adoptate ţinându-se cont de conjunctura economică generală a ţării şi, în particular de tranziţia economică la care s-a angajat în 1989. Pe de altă parte, trebuie menţionat că efectele
procesului de inflaţie au afectat întreaga populaţie a ţării, nu numai membrii asociaţiilor reclamante. Or, potrivit Guvernului, din art. 1 al Protocolului nr. 1 nu se deduce o obligaţie generală a statului de a menţine constantă puterea de cumpărare a unor sume depuse în mod liber la organisme financiare sau bancare.
Reclamanţii contestă argumentele invocate de Guvern. Ei arată că depunerea preţului unui autoturism în contul C.E.C., fiind motivat de cumpărarea unui autoturism, constituie un element determinant pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în sensul art. 1294-1295 din Codul civil. Or, potrivit reclamanţilor, contractul astfel constituit dădea naştere la obligaţii, dintre care cea mai importantă era livrarea autoturismului. Ei consideră, în consecinţă, că au dreptul să li se livreze un autoturism la preţul în vigoare la data depozitului C.E.C.
în ceea ce priveşte posibilitatea invocată de Guvern de a retrage banii depuşi în cont, ei arată că aceasta nu ar reprezenta o reparare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru că suma depusă la C.E.C. pentru cumpărarea unui autoturism s-a devalorizat foarte mult între timp şi nu mai permite, la momentul actual, achiziţionarea unui autoturism.
Curtea arată că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte. Prima, de ordin general, enunţă principiul respectării proprietăţii: ea se regăseşte în prima teză a primului alineat. A doua vizează privarea de proprietate şi condiţionarea acesteia: ea figurează în teza a doua a primului alineat. Cu privire la cea de-a treia, ea recunoaşte statului puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor potrivit interesului general, emiţând legile pe care le consideră necesare în acest scop; această normă reiese din alineatul 2 (conform Hotărârilor Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p. 24 § 61, James şi alţii împotriva Angliei din 21 februarie 1986, seria Â, nr. 988, p. 30 § 37).
în speţă, Curtea reţine că reclamanţii invocau interpretarea instanţelor interne referitoare la natura conturilor speciale deschise la C.E.C. în special, ei se referă la faptul că au fost privaţi de bunurile lor prin refuzul instanţelor de a le recunoaşte dreptul de creanţă.
Curtea constată că reclamanţii sunt încă titularii conturilor şi că pot, în orice moment, să obţină rambursarea economiilor, cu dobânda corespunzătoare.
Ea constată, de asemenea, că decizia citată a Curţii de Apel Bucureşti nu a făcut decât să clarifice natura juridică a conturilor speciale deschise la C.E.C. Rezultatul concluziilor Curţii de Apel Bucureşti a fost că deschiderea unui cont special nu valora încheierea unui contract de vânzare-cumpărare şi, deci, persoanele care doreau să cumpere un autoturism Dacia 1300 trebuia să achite preţurile fixate prin legislaţia adoptată între 1990 şi 1991. Curtea consideră că o asemenea concluzie nu constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor, din moment ce instanţele au clarificat doar natura juridică a deschiderii unui astfel de cont.
Se consideră că această parte a cererii este vădit nefondată, în baza art. 35 § 3 al Convenţiei.
Cu privire la faptul că reclamanţii se plâng despre faptul că puterea de cumpărare a economiilor lor a scăzut ca urmare a inflaţiei, Curtea consideră că, din prevederile art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie nu se deduce o obligaţie generală pentru stat de a menţine, printr-o indexare sistematică, puterea de cumpărare a sumelor depuse la bănci sau la organismele financiare (Comisia Europeană, DH X. împotriva Germaniei nr. 8724/79, 6.3.80, DR 20, p. 226).
Cu privire la imposibilitatea pentru reclamanţi de a achiziţiona un autoturism datorită deprecierii puternice a sumei depuse în cont, Curtea reafirmă faptul că art. 1 nu se referă la dreptul de a deveni proprietarul unui bun (Comisia Europeană, D.H. Kuczynska împotriva Poloniei, nr. 25696/1994, 10.9.97, nepublicată şi Comisia Europeană D.H. Rudzinska împotriva Poloniei, hotărârea din 7 septembrie 1999, nepublicată).
în concluzie, această parte a cererii este, de asemenea, în mod vădit nefondată, potrivit art. 35 § 3 al Convenţiei.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate.
Declară cererea inadmisibilă.
COMENTARIU
1. După cum se poate constata, Curtea a fost sesizată cu o cerere de două asociaţii-Asociaţia pentru protecţia cumpărătorilor de automobile cu sediul în Bucureşti şi Liga pentru protecţia cumpărătorilor de automobile cu sediul la Craiova, precum şi de 647 de reclamaţii individuale.
In cadrul procedurilor interne, reclamanţii - cele două asociaţii şi persoanele fizice, se adresaseră mai întâi instanţelor de contencios administrativ, chemând în judecată Guvernul României şi pe primul-ministru, spre a se dispune anularea hotărârii Guvernului de majorare a preţului autoturismelor Dacia, în anul 1990.
Au fost parcurse toate gradele jurisdicţiei administrative - nu insistăm asupra soluţiilor, iar Curtea Supremă de Justiţie a decis că litigiul este de competenţa instanţelor civile, astfel că ciclul procesual a fost reluat în faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
După un prim ciclu procesual în faţa instanţelor civile - judecătorie, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, în care s-au discutat numai condiţiile care trebuia îndeplinite de acţiunea reclamanţilor, a urmat un al doilea ciclu procesual în faţa aceloraşi instanţe, de această dată însă fiind dezbătut fondul cauzei.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a statuat în sensul că depunerea la C.E.C., de către viitorii cumpărători - persoanele fizice reclamante din acţiune, a sumei ce reprezenta costul unui automobil nu era de natură să semnifice încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, ci numai recunoaşterea unui rang de prioritate la încheierea contractului în viitor, când întreprinderea C. (Comautosport, adică fostul IDMS) era în măsură să livreze automobilul, contra facturării preţului prin C.E.C., astfel că acţiunea acestora, prin care cereau obligarea la încheierea contractului de vânzare - cumpărare şi la livrarea autoturismelor contra sumei depuse, a fost respinsă.
Tribunalul Municipiului Bucureşti, judecând în apel, a statuat în sensul că între societatea C. şi reclamanţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism.
Prin decizia sa din 27 iunie 1996, rămasă definitivă şi irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că depunerea sumei la C.E.C. nu ajnsemnat încheierea unui contract de vânzare - cumpărare în sensul în care acesta este definit de Codul civil român în vigoare. Operaţia de depunere avea menirea să dea titularului contului rang de prioritate pe lista de aşteptare în vederea cumpărării unui autoturism, operaţie juridică ce se îndeplinea numai la livrarea lui de către firma C., cumpărătorul plătind costul cu suma pe care o avea deja depusă la C.E.C.
2. în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg reclamanţii s-au plâns de încălcarea de către statul român a două texte fundamentale ale sistemului european de protecţie a drepturilor omului, respectiv art. 6 al Convenţiei şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie. Ei au pretins că în judecarea cauzei lor instanţele române au comis o triplă încălcare a art. 6 al Convenţiei, deoarece:
A) nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel Bucureşti prin aceea că instanţa a făcut o greşită aplicare a dreptului intern:
B) procedurile judiciare desfăşurate între 22 aprilie 1991 şi finalizate prin hotărârea Curţii de Apel Bucureşti au depăşit termenul rezonabil impus de art. 6 al Convenţiei pentru orice procedură judiciară internă;
C) judecata nu s-a făcut de către un tribunal imparţial, cerinţă prevăzută în acelaşi text- al Convenţiei europene.
De asemenea ei au susţinut o dublă încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie, în sensul că:
a) respingerea de către curtea de apel a cererii lor la obligarea livrării unui autoturism reprezintă o încălcare a dreptului lor de proprietate, apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1;
b) aceeaşi semnificaţie o are şi deprecierea valorii sumei depuse la C.E.C. datorită inflaţiei, astfel că nu-şi mai pot cumpăra cu aceeaşi sumă acelaşi automobil.
3. O problemă prealabilă pe care Curtea a discutat-o din oficiu a fost aceea a calităţii de victimă, prin raportare la încălcările invocate, pe de o parte a celor două asociaţii, pe de altă parte a celor 647 de reclamanţi individuali.
Facem precizarea că problema calităţii de victimă a unui reclamant în sensul Convenţiei, este una din condiţiile care trebuie îndeplinite spre a te putea adresa Curţii şi care va fi examinată, alături de celelalte două condiţii esenţiale instituite în acelaşi scop, epuizarea căilor interne de atac şi termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive şi irevocabile a ultimei hotărâri interne, înainte de cercetarea admisibilităţii capetelor de cerere care privesc fondul cauzei, sub forma excepţiilor prealabile (art. 34 şi art. 35 din Convenţie).
în măsura în care aceste condiţii nu au fost ridicate de guvernul pârât, ele sunt discutate din oficiu de Curte.
Evident că reclamantul este cel care trebuie să-şi demonstreze calitatea de victimă a încălcării unuia din drepturile apărate prin Convenţie şi/sau protocoalele sale adiţionale.
într-adevăr, potrivit art. 34 din Convenţie, Curtea poate fi sesizată cu o plângere de către orice persoană fizică sau de către orice persoană juridică neguvernamentală, care se pretinde victima unei încălcări a vreunuia dintre drepturile apărate de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, comise de un organ al statului reclamant. Altfel spus, reclamantul trebuie să demonstreze că a suferit personal o asemenea încălcare. ceea ce îi conferă interesul de a acţiona.
în jurisprudenţâ Curţii s-a statuat în sensul că noţiunea de victimă are a fi interpretată de o manieră autonomă şi independentă faţă de noţiunile cunoscute în sistemele naţionale de drept procesual ale statelor semnatare, precum cea de „victimă” în sensul Convenţiei, trebuie să existe o legătură suficient de directă între el şi încălcarea pe care o alegă.
Cu privire la calitatea de victimă a unei asociaţii, fosta Comisie europeană a drepturilor omului a decis că, în măsura în care aceasta nu poate invoca încălcarea unui drept propriu, ca persoană juricjică ea nu are calitatea de a acţiona în faţa jurisdicţiei europene împotriva unor măsuri statale despre care se pretinde că lovesc în interesele membrilor ei.
în speţă, am văzut că cele două asociaţii au invocat atât încălcări ale art. 6 al Convenţiei, cât şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicând principiile jurisprudenţei amintite, Curtea a ajuns la concluzia că, din moment ce asociaţiile reclamante au avut calitate procesuală activă în procedurile naţionale • şi invocă în faţa Curţii europene tocmai inechitatea acestora, raportată la exigenţele impuse de art. 6 al Convenţiei sub acest aspect, au calitatea de victimă în sensul art. 34
din Convenţie. Dimpotrivă, pe terenul art. 1 din Protocolul3) nr. 1 asociaţiile nu au invocat încălcarea vreunui drept propriu, ci încălcarea dreptului de proprietate ce se pretinde că aparţine fiecărui membru al asociaţiilor, toţi fiind reprezentaţi de acestea în faţa Curţii. Or, cele două asociaţii, deşi au prezentat listele cu membrii lor, nu au putut demonstra că au primit instrucţiuni din partea fiecăruia, astfel cum s-a decis în jurisprudenţâ Comisiei, despre modul cum trebuie să le fie apărate interesele în faţa jurisdicţiei europene4*. Ca atare, ele nu se pot pretinde victime, în sensul art. 34 al Convenţiei, ale încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, în privinţa lor, pe acest teren plângerea fiind
Referitor ia cele 647 de persoane individuale care sunt reclamanţi în plângerea adresată Curţii, situaţia este inversată.
Din moment ce aceste persoane nu au luat parte direct la procedurile în faţa jurisdicţiilor naţionale care au fost angajate de cele două asociaţii, finalizate prin decizia Curţii de Apel Bucureşti din 27 iunie 1996, ele nu au fost legate direct de ceea ce se pretinde a reprezenta înfrângerea dreptului lor la un proces echitabil, astfel că nu se pot pretinde victime ale încălcării art. 6 din Convenţie, sub acest aspect cererea lor fiind incompatibilă ratione personaex
în schimb, Curtea le recunoaşte calitatea de victimă în privinţa alegerii încălcărilor dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, pentru că au fost direct afectate de aceeaşi decizie a curţii de apel prin care nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate a autoturismului pentru care depuseseră sumele de bani, în vederea cumpărării acestora.
4. După determinarea calităţii de victimă a reclamanţilor din acţiunea introductivă de instanţă, în raport cu încălcările pe care aceştia le-au invocat, Curtea a trecut la examinarea admisibilităţii cererii. Pentru că, aşa cum dispune art. 35 alin. 3 din Convenţie, Curtea va declara inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când aceasta apare ca fiind incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau/şi ale protocoalelor sale adiţionale, ori vădit netemeinică sau abuzivă.
5. Am arătat că cele două asociaţii cu calitatea de victimă raportată la dispoziţiile art. 6, au invocat o triplă încălcare a acestui text.
a) în primul rând, asociaţiile reclamante au susţinut că nu au beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
Ca principiu general, procedura echitabilă este acea procedură de judecată în care părţile sunt în situaţia de a-şi putea susţine cauza în faţa instanţei în aşa fel încât o parte să nu fie dezavantajată în raport cu cealaltă.
După cum a decis Curtea, „un proces nu ar fi echitabil dacă s-ar derula în condiţii de natură să plaseze în mod just o parte pe o poziţie avantajoasă”. Concret, se vorbeşte despre principiul „egalităţii armelor” în cadrul oricărui proces.
Curtea europeană a statuat în numeroase rânduri că o procedură echitabilă presupune existenţa mai multor garanţii procesuale care să asigure: respectarea dreptului de apărare, egalitatea între părţi în privinţa utilizării şi administrării probelor, şi necesitatea unor dezbateri contradictorii în instanţă.
Aplicând aceste principii la speţa comentată, Curtea a constatat că la toate procedurile interne asociaţiile reclamante au beneficiat de dezbateri contradictorii şi au putut să-şi probeze susţinerile cu mijloacele de probă pe care ele le-au socotit pertinente. De asemenea, s-a reţinut că în ultima decizie pusă în discuţie, cea a Curţii de Apel Bucureşti din 27 iunie 1996, argumentele reclamanţilor sunt înlăturate cu ample motivări.
b) în al doilea rând, asociaţiile reclamante au susţinut că procesul purtat în faţa instanţelor române în ansamblul său nu a fost echitabil sub aspectul duratei desfăşurării lui, deoarece ar fi depăşit termenul rezonabil în care ar fi trebuit finalizat, astfel cum dispune art. 6 al Convenţiei.
într-adevăr, textul impune obligaţia statelor de a asigura desfăşurarea oricărei proceduri judiciare într-un termen rezonabil.
Cu privire la această cerinţă, se citează adeseori un dicton englez, potrivit cu care, „justice delayed, justice denied” (justiţie întârziată, justiţie refuzată).
Curtea a decis în repetate rânduri că, impunând respectarea unui termen rezonabil în care trebuie să se desfăşoare procesul, Convenţia subliniază importanţa ce decurge din ideea administrării justiţiei fără întârzieri care să-i afecteze eficacitatea şi credibilitatea, şi că acest termen se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, în raport cu criteriile stabilite de jurisprudenţâ Curţii europene: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Aplicând aceste principii la speţa judecată, Curtea a constatat că este competentă să aprecieze durata procedurii numai de la data când Convenţia a intrat în vigoare pentru România - 20 iunie 1994, dată la care a fost recunoscută şi posibilitatea introducerii unei cereri individuale.
Totuşi, potrivit jurisprudenţei sale, pentru a aprecia caracterul rezonabil al duratei procedurii, ea are a lua în considerare stadiul în care procesul se afla la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză.
Curtea a constatat examinarea cauzei de către trei instanţe române într-un interval de 2 ani, astfel că, chiar dacă s-ar lua în considerare şi perioada anterioară datei de 20 iunie 1994, durata procedurii. în ansamblul ei, se încadrează în termenul rezonabil impus de art. 6 al Convenţiei.
c) în al treilea rând, tot raportat la dispoziţiile art. 6 al Convenţiei, asociaţiile reclamante au susţinut că pricina lor nu a fost examinată de un tribunal imparţial deoarece statul român nu era una din părţile litigiului.
într-adevăr, potrivit art. 6 al Convenţiei, orice cauză trebuie să fie examinată de un tribunal independent şi imparţial. Independenţa tribunalului (instanţei) este înţeleasă într-un sens larg, adică ea trebuie să existe atât faţă de puterea executivă, cât şf faţă de părţile care sunt în cauză.
în principiu, în măsura în care un tribunal este independent, el este şi imparţial. Convenţia a înţeles să menţioneze condiţia imparţialităţii tribunalului, iar în cauza pe care o comentăm tocmai aceasta a fost pusă în discuţie de către reclamanţi.
39 Partea a IV-a
P.R.4/2001
în jurisprudenţa sa, Curtea a examinat întotdeauna trăsătura imparţialităţii unui tribunal, oricare ar fi acesta, sub un dublu aspect. Pe de o parte, se are în vedere imparţialitatea subiectivă, în sensul că judecătorii care alcătuiesc tribunalul trebuie să fie în afara oricărei bănuieli de subiectivism personal cu privire la cauza pe care o judecă, iar, pe de altă parte, trebuie cercetată imparţialitatea obiectivă, ceea ce semnifică existenţa unor garanţii de natură a exclude orice eventuală bănuială legitimă de parţialitate10). Or, Curtea a constatat că, în speţă, asociaţiile reclamante nu au pus la îndoială imparţialitatea personală, subiectivă a judecătorilor care l-au examinat, şi nici că ar fi demonstrat existenţa unor elemente de natură să creeze vreo bănuială legitimă privitoare la imparţialitatea obiectivă a instanţelor.
Aşa fiind, toate cele trei pretinse încălcări ale art. 6 din Convenţie care se subsumează dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, în ansamblul său, cuprinzând şi durata procedurii şi imparţialitatea tribunalului, au fost respinse ca fiind vădit netemeinice, în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. 3 al Convenţiei.
5. Am arătat că jurisdicţia europeană a reţinut calitatea de victimă a celor 647 de reclamaţii individuale cu privire la pretinsa încălcare pentru ei a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care apără dreptul de proprietate.
Sub forma unei excepţii preliminare la acest capăt de cerere, Guvernul român a susţinut că unii dintre reclamanţi nu şi-au probat calitatea de membru al asociaţiei şi că, din acest motiv, ei nu au epuizat căile interne de atac.
Curtea a reţinut că, într-adevăr, unii dintre cei 647 de reclamanţi individuali nu au demonstrat că sunt membri ai asociaţiilor reclamante, dar Guvernul nu a probat că, dacă ar fi fost membri ai acestora, ar fi putut să cumpere un automobil cu preţul iniţial. Este de observat însă că instanţa europeană a preferat să nu examineze excepţia preliminară ridicată de Guvern, ci să analizeze pretinsa încălcare pe fond.
Fără a face speculaţii, nu avem nici o îndoială că excepţia preliminară ridicată de Guvern avea să fie respinsă pentru următoarele argumente.
în primul rând, chiar dacă ar fi fost membri ai asociaţiilor reclamante, persoanele fizice în cauză nu şi-ar fi văzut schimbată cu nimic situaţia din punctul de vedere al încălcării invocate, deoarece, prin raportare la dispoziţiile art. 1 nu s-a reţinut calitatea de victimă a celor două asociaţii.
în al doilea rând, jurisprudenţa Curţii este constantă în a afirma că cerinţa epuizării căilor interne de atac impusă reclamantului are în vedere acele căi efective şi eficace şi nu căi de atac teoretice şi iluzorii.
Or, din moment ce dreptul invocat de alte sute de reclamanţi nu fusese recunoscut de instanţele interne, ar fi fost iluzoriu să se pretindă epuizarea căilor de atac de către reclamanţii care nu erau membri ai asociaţiei.
6. Pe fond, Curtea a constatat că reclamanţii se plâng de încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie care proteguieşte dreptul de proprietate prin aceea că nu li s-a mai recunoscut dreptul la livrarea unui automobil la preţul consemnat în acest scop, şi că suma depusă s-a devalorizat foarte mult, datorită inflaţiei.
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional.
Având dispoziţiile textului la speţă, Curtea constată, mai întâi, că reclamanţii sunt în continuare titularii conturilor deschise la C.E.C. şi că pot, în orice moment, să-şi retragă sumele depuse, cu dobânzile aferente.
în al doilea rând, Curtea europeană ajunge la concluzia că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti care este pusă în discuţie nu face altceva decât să clarifice natura juridică a conturilor speciale deschise de reclamanţi la C.E.C. Or, din acest punct de vedere, Curtea ajunge la concluzia că într-adevăr, deschiderea unui cont special în vederea cumpărării automobilului nu constituie încheierea unui contract de vânzare - cumpărare, astfel că reclamanţii nu pot pretinde cumpărarea unui automobil la preţurile anterioare celor fixate prin măsuri legislative din anii 1990 şi 1991. Stabilirea exactă a naturii juridice a unui contract - în speţă contractul de depozit neregulat reglementat de Codul civil român în vigoare (art. 1602 şi 1604 alin. 2 C. civ. ), nu poate să constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate ce aparţine, netăgăduit, reclamanţilor, asupra sumelor depuse, cu dobânzile aferente.
în privinţa celuilalt aspect sub care reclamanţii se plâng de încălcarea, în privinţa lor, a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, anume scăderea puterii de cumpărare a depozitelor constituite la C.E.C., urmare a inflaţiei, Curtea reţine că textul citat nu impune statelor semnatare ale Convenţiei o obligaţie generală de menţinere a puterii de cumpărare a sumelor depuse în bănci sau la diverse alte organisme financiare.
Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constatate, Convenţia europeană protejează bunurile existente în patrimoniul reclamantului, dar nu garantează dreptul de a achiziţiona, în viitor un anumit bun.
Ca atare, capătul la cerere al reclamanţilor privitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei a fost respins ca vădit netemeinic, astfel cum dispune art. 35 alin. 3 din Convenţie.
| ← A. şi M.C. contra României - DREPTUL LA UN TRIBUNAL... | Constantinescu contra României - Recurs contra unei hotărâri... → |
|---|
