Assanidze contra Georgia - Dreptul la libertate şi la siguranţă. Dreptul la un proces echitabil. Obligaţia de a respecta drepturile omului. Condiţii de admisibilitate. Satisfacţia echitabilă
| Comentarii |
|
În procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorităţile statului pârât, inclusiv autorităţile regionale, trebuie reprezentate de guvernul central, astfel că intervenţia în procedură din partea lor este exclusă.
Nu constituie căi de atac ce trebuie epuizate înainte de sesizarea Curţii Europene a Drepturilor Omului procedurile extraordinare, care nu satisfac criteriile de accesibilitate şi de eficacitate.
Faptele petrecute într-o entitate teritorială autonomă, care face parte integrantă din teritoriul statului pârât, relevă de jurisdicţia statului pârât. Chiar dacă faptele cauzei sunt, în sistemul intern, imputabile direct unor autorităţi locale autonome, ele relevă de jurisdicţia statului pârât şi numai răspunderea statului este angajată faţă de Convenţia europeană a drepturilor omului.
Menţinerea în detenţie a unei persoane după achitarea sa definitivă nu se bazează pe nici un alineat din art. 5 parag. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi nu este conformă cu scopul art. 5, şi anume protecţia contra arbitrariului, fiind de neconceput ca într-un stat de drept un individ să rămână privat de libertate în ciuda existenţei unei hotărâri judecătoreşti ordonând eliberarea sa. Detenţia unei persoane pentru o perioadă nedeterminată şi imprevizibilă, fără ca această detenţie să se întemeieze pe o dispoziţie legală precisă ori pe o hotărâre judecătorească, este incompatibilă cu principiul securităţii juridice, îmbracă un caracter arbitrar şi este împotriva elementelor fundamentale ale statului de drept.
Executarea unei hotărâri judecătoreşti, provenind de la orice jurisdicţie, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Garanţiile consacrate de art. 6 ar fi iluzorii dacă ordinea juridică sau administrativă internă a unui stat parte ar permite ca o decizie de achitare, hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie, să rămână inoperantă în detrimentul persoanei achitate. Administraţia în ansamblul său cc stituie un element al statului de drept şi că interesul său se identifică deci cu acela al unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia unui stat ar putea să refuze sau să omită să determine executarea unei hotărâri de achitare sau să o întârzie ori să nu o facă, garanţiile din art. 6, de care anterior orice persoană a beneficiat în faza judiciară a procedurii, ar deveni în mod special iluzorii.
în cadrul executării unei hotărâri în aplicarea art. 46 din Convenţia europeană a drepturilor omului, o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului constatând o violare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică cu privire la această dispoziţie de a înceta violarea şi de a îi înlătura consecinţele, de o asemenea manieră încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. în schimb, dacă dreptul naţional nu permite sau nu permite decât în mod imperfect înlăturarea consecinţelor violării, art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului abilitează Curtea Europeană a Drepturilor Omului să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, satisfacţia care i se pare corespunzătoare. Rezultă în special că statul pârât găsit răspunzător de o violare a Convenţiei europene a drepturilor omului sau a Protocoalelor sale este chemat nu numai să plătească celor în cauză sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale care trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă în scopul de a pune capăt violării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de a îi înlătura în măsura posibilului consecinţele, într-o manieră care să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. Pe de altă parte, rezultă din Convenţia europeană a drepturilor omului şi în special din art. 1 al acesteia că, ratificând Convenţia europeană a drepturilor omului, statele părţi se angajează să facă în aşa fel încât dreptul lor intern să fie compatibil cu aceasta. în consecinţă, revine statului pârât misiunea să elimine, din ordinea sa juridică internă, orice eventual obstacol la o redresare adecvată a situaţiei reclamantului. Pentru măsurile pe care statul pârât trebuie să le adopte, sub controlul Comitetului Miniştrilor, în scopul încetării violării constatate, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului au un caracter esenţial declarator şi revine în primul rând statului în cauză rolul să aleagă mijloacele pe care trebuie să le utilizeze în ordinea sa juridică internă pentru a se achita de obligaţia sa faţă de art. 46 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile conţinute în hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Această putere de apreciere cu privire la modalităţile de executare a unei hotărâri dă expresia libertăţii de alegere de care este însoţită obligaţia primordială impusă de Convenţia europeană a drepturilor omului statelor părţi, aceea de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate. Totuşi, în cauză, natura însăşi a violării constatate nu oferă cu adevărat o posibilitate de alegere între diferitele măsuri susceptibile de a o remedia. în aceste condiţii, ţinând cont de împrejurările speciale ale cauzei şi de nevoia urgentă de a pune capăt violării art. 5 parag. 1 şi art. 6 parag. I din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că revine statului pârât obligaţia să asigure punerea în libertate a reclamantului în cel mai scurt termen.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului - Marea Cameră, Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Assanidze c. Georgia, cererea nr. 71503/01)
I. In fapt
Reclamantul, cetăţean al Georgiei, este arestat la 4 octombrie 1993 şi este ulterior condamnat penal de Curtea Supremă a Georgiei la o pedeapsă
privativă de libertate de 8 ani, fiind deţinut la Batoumi, capitala Republicii Autonome Adjaria.
La 1 octombrie 1999, reclamantul este graţiat, acţiunea în anularea decretului prezidenţial, admisă
iniţial de Curtea Supremă a Republicii Autonome Adjaria, fiind definitiv respinsă de Curtea Supremă a Georgiei la 11 iulie 2000.
La 11 decembrie 1999, reclamantul, aflat în detenţie, este pus sub acuzare într-o nouă procedură penală, fiind condamnat în primă instanţă de Curtea Supremă a Republicii Autonome Adjaria, dar fiind achitat definitiv de Curtea Supremă a Georgiei la 29 ianuarie 2001.
Reclamantul se află în continuare în detenţie într-un centru al Ministerului Securităţii al Republicii Autonome Adjaria. Acţiunile Curţii Supreme, Parchetului General, Ministerului Justiţiei, ombudspersoanei şi Comisiei parlamentare juridice ale Georgiei, în vederea eliberării reclamantului de autorităţile Republicii Autonome Adjaria, sunt fără rezultat.
Un raport întocmit în 2002 de o comisie de anchetă a Parlamentului Georgiei, însărcinată să controleze legalitatea decretului prezidenţial de graţiere, consideră că acest decret şi hotărârile judecătoreşti de respingere a acţiunii în anulare sunt ilegale şi, distinct, că există mai multe ilegalităţi în procedura penală şi în hotărârea de achitare a reclamantului în ultima cauză penală, sugerând redeschiderea procedurii penale împotriva reclamantului, dar Parchetul General al Georgiei respinge cererea părţii civile de redeschidere a procedurii penale pe baza concluziilor comisiei parlamentare.
Potrivit Constituţiei Georgiei, Republica Autonomă Adjaria face parte din statul Georgia.
II. Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (extras)
Un avocat din Strasbourg solicită, în numele vicepreşedintelui Curţii Supreme a Republicii Autonome Adjaria şi în numele autorităţilor locale adjare reprezentate de preşedintele Curţii Supreme a Republicii Autonome Adjaria, autorizaţia de a interveni ca terţ în procedură.
Guvernul pârât al Georgiei solicitând admiterea în procedură a autorităţilor adjare ca terţ.
După consultarea judecătorilor Marii Camere, preşedintele respinge cererile de terţă intervenţie depuse în numele Republicii Autonome Adjaria, subliniindu-se că, în principiu, în procedura în faţa Curţii, autorităţile statului pârât, inclusiv autorităţile regionale, trebuie reprezentate de guvernul central,
astfel că intervenţia din partea lor este exclusă. Totuşi, având în vedere cererea Guvernului pârât, preşedintele aminteşte faptul că la audierea publică asupra fondului acesta este liber să includă în delegaţia sa reprezentaţi ai autorităţilor regionale în calitate de persoane prezente de audieri.
Guvernul informează Curtea că delegaţia sa la audierea publică va include reprezentanţi ai autorităţilor adjare.
în audierea publică, poziţiile prezentate Curţii de membrii delegaţiei Guvernului pârât al Georgiei adică de reprezentantul general al Georgiei pe lângă Curte şi, respectiv, de consilierul Guvernului -reprezentant al autorităţilor locale autonome -, sunt diferite.
III. în drept (extras)
1. Excepţia de neepuizare a căilor interne de atac
Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor interne de atac, ridicată de consilierul Guvernului, Curtea apreciază că, deşi această excepţie de inadmisibilitate a fost ridicată tardiv de Guvern, ea trebuie examinată, având în vedere împrejurările speciale ale cauzei.
Curtea relevă că o comisie de anchetă a Parlamentului Georgiei a fost însărcinată de Biroul Parlamentului să studieze împrejurările acordării graţierii prezidenţiale pentru reclamant. Or, această comisie, din proprie iniţiativă, a procedat şi la examinarea celei de-a doua proceduri penale împotriva reclamantului, finalizate cu achitarea lui, propunând redeschiderea procedurii penale prin retrimiterea cauzei în faţa organelor de instrucţie, pentru o cercetare suplimentară.
Curtea aminteşte că, potrivit regulii epuizării căilor interne de atac, un reclamant trebuie să utilizeze căile de atac în mod normal disponibile şi suficiente în ordinea juridică internă pentru a-i permite să obţină repararea pretinselor violări. Aceste căi de atac trebuie să existe la un nivel suficient de certitudine, în practică precum şi în teorie, fără de care le lipsesc efectivitatea şi accesibilitatea necesară. Nimic nu impune utilizarea căilor de atac care nu sunt nici adecvate, nici eficiente. Astfel, nu constituie căi de atac ce trebuie epuizate în sensul art. 35 parag. 1 din Convenţie procedurile extraordinare, care nu satisfac criteriile de accesibilitate şi de eficacitate.
Curtea constată că în ordinea juridică georgiană raportul unei comisii parlamentare de anchetă cu privire la o hotărâre judecătorească nu semnifică anularea ori suspendarea ei. Cel mult, parchetul poate considera necesar să pună în mişcare acţiunea penală pentru fapte de care a luat astfel cunoştinţă. In cauză, parchetul, sesizat de partea civilă, a apreciat că respectivele concluzii parlamentare nu constituie elemente de fapt sau de drept noi, care să justifice redeschiderea procedurii. Cum raportul parlamentar nu a fost urmat de nici o revizuire a procedurii finalizate prin achitarea reclamantului, Guvernul nu poate pretinde în mod valabil că această cauză penală se află încă pe rol în faţa jurisdicţiilor naţionale şi că sesizarea Curţii este prematură.
în orice caz, Curtea aminteşte că principiul preeminenţei dreptului şi noţiunea de proces echitabil consacrate de art. 6 se opun oricărei ingerinţe a puterii legiuitoare în administrarea justiţiei, în scopul de a influenţa asupra soluţiei judiciare a unui litigiu. Astfel, Curtea consideră extrem de preocupant faptul că legislaţia sau practica unui stat parte poate să permită unei autorităţi nejudiciare, oricare ar fi gradul ei de legitimitate, să aibă o imixtiune într-o procedură judiciară ori să pună în discuţie concluziile unui organ judiciar. Cum hotărârea de achitare a reclamantului a dobândit autoritate de lucru judecat, principiul securităţii raporturilor juridice, care constituie unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului, exclude, fără a nesocoti dispoziţiile art. 4 (“Nori bis in iderri) parag. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, faptul ca o autoritate nejudiciară să pună în discuţie hotărârea judecătorească ori să împiedice executarea ei.
Prin urmare, Curtea decide să respingă excepţia privind neepuizarea căilor interne de atac.
2. Chestiunea jurisdicţiei şi răspunderii statului pârât pe terenul art. 1 (“Obligaţia de a respecta drepturile omului”) din Convenţia europeană a drepturilor omului
a. Chestiunea jurisdicţiei Cât priveşte jurisdicţia şi răspunderea statului pârât pe terenul art. 1 (“Obligaţia de a respecta drepturile omului”) din Convenţia europeană a drepturilor omului, sub aspectul chestiunii jurisdicţiei, potrivit art. 1 din Convenţie, statele părţi recunosc oricărei persoane relevând de jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei. Rezultă că statele părţi răspund de orice
violare a drepturilor şi libertăţilor protejate pe care o pot suferi indivizii plasaţi sub jurisdicţia lor - adică în competenţa lor - la momentul violării. în anumite cazuri excepţionale, această competenţă se întemeiază pe elemente neteritoriale, precum: acte de putere publică înfăptuite în străinătate de reprezentanţii diplomatici şi consulari ai statului; activităţi criminale ale indivizilor în străinătate contra intereselor statului ori cele ale propriilor resortisanţi; acte comise la bordul navelor având pavilionul statului în cauză ori în aeronave sau nave spaţiale înregistrate în acel stat; crime internaţionale deosebit de grave (competenţa universală). Totuşi, în regulă generală, noţiunea de jurisdicţie în sensul art. 1 din Convenţie trebuie considerată ca reflectând concepţia acestei noţiuni în dreptul internaţional public, această concepţie fiind în mod principal sau în mod esenţial teritorială. în plus de teritoriul statal propriu-zis, competenţa teritorială înglobează orice spaţiu care, la momentul pretinsei violări, se afla sub controlul global al statului în cauză, în special teritoriile sub ocupaţie, cu excluderea spaţiilor care scapă acestui control.
Republica Autonomă Adjaria face în mod incontestabil parte integrantă din teritoriul Georgiei, fiind supusă competenţei şi controlului acestui stat. Altfel spus, există prezumţia de competenţă. Rămâne să se determine dacă există motive valabile pentru răsturnarea acestei prezumţii. Sub acest aspect, Curtea aminteşte mai întâi că Georgia a ratificat Convenţia cu efect pentru ansamblul teritoriului său şi, în plus, nimeni nu contestă faptul că nu există nici o mişcare secesionistă în Republica Autonomă Adjaria şi faptul că nici un alt stat nu exercită în practică un control global. Ratificând Convenţia, Georgia nu a formulat în temeiul art. 57 nici o rezervă specifică privind Republica Autonomă Adjaria sau dificultăţile în exercitarea jurisdicţiei sale asupra acestui teritoriu. Oricum, o asemenea rezervă ar fi fost fără efect, deoarece jurisprudenţa nu admite nici o excludere teritorială, cu excepţia cazului prevăzut de art. 56 parag. 1 din Convenţie (teritorii dependente). Contrar art. 28 din Convenţia americană relativă la drepturile omului din 1969, Convenţia europeană nu include nici o clauză federală care să relativizeze obligaţiile statului federal faţă de fapte survenite pe teritoriul unui stat federat. în plus, Georgia nu este un stat federal, astfel că Republica Autonomă Adjaria nu are calitatea de stat federat, ci ea formează o
entitate care, precum altele (Republica Autonomă Abhazia şi, înainte de 1991, Districtul Autonom Osetia de Sud), trebuie să se bucure de un statut de autonomie, ceea ce este altceva. Oricum, chiar dacă s-ar susţine prezenţa în Convenţia europeană a unei clauze federale tacite având un conţinut asemănător celui al art. 28 din Convenţia americană - ceea ce este imposibil -, un asemenea text nu ar putea fi interpretat ca exonerând statul federal de orice răspundere, deoarece se cere acestui stat să ia imediat măsurile pertinente, conform propriei Constituţii, pentru a asigura ca statele federate să adopte dispoziţiile necesare pentru executarea Convenţiei. Astfel, prezumţia de competenţă se confirmă. O altă soluţie nu poate fi reţinută pentru motive de politică juridică, şi anume necesitatea de menţinere a egalităţii între statele părţi şi nevoia de asigurare a efectivităţii drepturilor omului pe care o subînţelege ansamblul Convenţiei, permiţându-se prin aceasta o discriminare între statele părţi, adică între acelea care acceptă aplicarea Convenţiei la întregul lor teritoriu şi acelea care nu o acceptă.
Curtea concluzionează deci că faptele din care decurg pretinsele violări relevă de jurisdicţia statului georgian în sensul art. 1 din Convenţie, b. Chestiunea imputabilităţii şi răspunderii Sub aspectul chestiunii imputabilităţii şi răspunderii, prezenta cauză se distinge de cauzele precedente examinate de Curte pe terenul art. 1 din Convenţie (Cauzele Loizidou c. Turcia şi Cipru c. Turcia). Astfel, în respectivele cauze, noţiunile de imputabilitate şi răspundere au fost considerate ca mergând împreună, răspunderea unui stat faţă de Convenţie nefiind angajată decât dacă o pretinsă violare îi poate fi imputată. în Cauza Loizidou, Curtea a considerat în special că pretinsele violări ale Convenţiei comise pe o porţiune a teritoriului unui stat parte la Convenţie nu pot angaja răspunderea acestui statului dacă asupra acelei zone controlul era practic exercitat de un alt stat. Numai că nu aceasta este situaţia în prezenta cauză, deoarece nici un alt stat decât Georgia nu exercită controlul şi nu are deci jurisdicţie asupra Republicii Autonome Adjaria. De altfel, nimeni nu a susţinut în faţa Curţii că aceasta ar fi situaţia, ci dimpotrivă. Prezenta plângere se deosebeşte şi de Cauza Bankovic, care se deosebea ea însăşi de cele două anterioare, prin faptul că statele pârâte, părţi la Convenţie şi membre ale NATO, nu exercitau un control global asupra
teritoriului în cauză şi, în plus, statul care deţinea controlul, Republica Federală Iugoslavia, nu era parte la Convenţie.
în cauză, reclamantul este o persoană care a fost achitată de Curtea Supremă a Georgiei, dar este menţinut în detenţie de autorităţile locale adjare, el estimând că este vorba de un act arbitrar comis de autorităţile locale, dar denunţând şi ineficienţa măsurilor luate de puterea centrală în vederea eliberării sale. Din dosar rezultă că autorităţile centrale au efectuat toate demersurile procedurale posibile în dreptul intern pentru a obţine executarea hotărârii de achitare a reclamantului, că ele au utilizat de diferite mijloace politice pentru a rezolva litigiul şi că ele au reiterat de multe ori şi cu insistenţă cererea lor de eliberare a reclamantului, adresată autorităţilor adjare. Or, toate aceste cereri au rămas fără răspuns. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că, în sistemul intern, faptele denunţate de reclamant sunt direct imputabile autorităţilor locale adjare. Totuşi, trebuie amintit că, faţă de Convenţie, este în cauză numai răspunderea internaţională a statului, oricare ar fi autoritatea naţională căreia îi este imputabilă nerespectarea Convenţiei în sistemul intern. Chiar dacă se poate concepe că un stat ar cunoaşte dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie pe ansamblul teritoriului său, rămâne faptul că orice stat parte la Convenţie este răspunzător de evenimentele care se produc în orice porţiune a teritoriului său naţional, în plus, Convenţia nu se mulţumeşte să impună autorităţilor supreme ale statelor părţi să respecte ele însele drepturile şi libertăţile pe care ea le consacră, ci ea implică şi faptul că acestea trebuie, pentru a asigura exercitarea lor, să împiedice sau să corecteze violările la niveluri inferioare. Autorităţile superioare ale unui stat au datoria să impună subordonaţilor săi respectarea Convenţiei şi nu se pot ascunde în spatele incapacităţii de a asigura respectarea ei. în ciuda disfuncţionalităţii anumitor mecanisme statale în Georgia şi a existenţei de teritorii cu statut special, Republica Autonomă Adjaria este supusă din punct de vedere juridic controlului statului georgian. Relaţiile care există între autorităţile locale adjare şi puterea centrală sunt de asemenea natură încât numai incapacitatea aceleia din urmă poate permite o încălcare durabilă a dispoziţiilor Convenţiei la nivel local. Or, îndatorirea generaiă care revine statului în virtutea art. 1 din
Convenţie implică şi cere punerea în aplicare a unui sistem statal de natură să garanteze respectarea Convenţiei pe întregul teritoriu şi faţă de fiecare individ. Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât, pe de o parte, această dispoziţie nu sustrage nici o parte jurisdicţiei statelor membre sub imperiul Convenţiei şi, pe de altă parte, numai prin ansamblul acestei jurisdicţii - care, adesea, se exercită mai întâi prin intermediul Constituţiei - statele răspund de respectarea de ele a Convenţiei. Autorităţile unei entităţi teritoriale a unui stat reprezintă instituţii de drept public care îndeplinesc funcţiile încredinţate de Constituţie şi lege. Curtea aminteşte sub acest aspect că expresia organizaţie guvernamentală nu poate desemna în dreptul internaţional numai guvernul sau organele centrale ale statului. în consecinţă, aceste autorităţi nu au calitatea să sesizeze Curtea în temeiul art. 34 din Convenţie. Din aceste principii rezultă că, în cauză, autorităţile regionale adjare nu pot fi calificate drept organizaţii neguvemamentale ori grupuri de persoane având un interes comun, în sensul art. 34 din Convenţie. Prin urmare, ele nu au facultatea să sesizeze Curtea cu o plângere, şi nici dreptul de a prezenta în faţa ei o plângere introdusă împotriva autorităţilor centrale ale statului georgian. Curtea insistă astfel asupra faptului că autorităţile superioare ale statului georgian asumă, faţă de Convenţie, răspunderea obiectivă pentru comportamentul subordonaţilor săi. Numai răspunderea statului georgian ca atare, iar nu aceea a unei puteri sau a unui organ intern, este în cauză în faţa Curţii. Curtea nu poate avea drept interlocutori mai multe autorităţi sau jurisdicţii naţionale, iar diferendele instituţionale sau de politică internă nu pot fi examinate de ea.
Curtea concluzionează că faptele ce decurg din pretinsele violări relevă de jurisdicţia Georgiei în sensul art. 1 din Convenţie şi că, chiar dacă în sistemul intern aceste fapte sunt direct imputabile autorităţilor locale ale Republicii Autonome Adjaria, numai răspunderea statului georgian este angajată faţă de Convenţie.
3. Pretinsa violare a art 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului (extras)
Sub aspectul pretinsei violări a art. 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea face distincţie între perioada dintre graţierea primei condamnări şi
punerea sub acuzare în cea de-a doua cauză (1 octombrie 1999 - 11 decembrie 1999), perioada dintre punerea sub acuzare şi achitarea în cea de-a doua cauză (11 decembrie 1999 - 29 ianuarie 2001) şi perioada ulterioară achitării.
Pentru prima perioadă, Curtea constată că, prin decizia sa asupra admisibilităţii, camera a declarat admisibil ansamblul capătului de cerere vizând art. 5 parag. 1 din Convenţie. Totuşi, potrivit art. 35 parag. 4 din Convenţie, Curtea poate să declare o plângere inadmisibilă în orice stadiu al procedurii, iar regula sesizării Curţii în termen de 6 luni de la decizia internă definitivă este de ordine publică, Curtea putând să o aplice din oficiu. Pentru această perioadă, Curtea constată că plângerea privind art. 5 parag. 1 din Convenţie a fost introdusă după expirarea termenului de 6 luni. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru tardivitate.
Pentru a doua perioadă, subsecventă punerii sale sub acuzare în a doua procedură penală şi durând pună la achitarea sa, Curtea notează că acest capăt de cerere a fost ridicat pentru prima dată în faţa sa după decizia asupra admisibilităţii, care delimitează cadrul în care trebuie să se plaseze Curtea. Rezultă că acest capăt de cerere se află în afara sferei de examinare deferită Marii Camere.
Curtea îşi limitează deci examinarea plângerii reclamantului numai la perioada detenţiei care a început la 29 ianuarie 2001, prin achitarea lui definitivă.
Curtea aminteşte că art. 5 din Convenţie garantează dreptul fundamental la libertate şi la siguranţă. Acest drept prezintă o mare importanţă într-o societate democratică, în sensul Convenţiei. Orice individ are dreptul la protejarea acestui drept, adică să nu fie sau Să nu rămână privat de libertate, decât cu respectarea exigenţelor parag. 1 al art. 5. Lista excepţiilor figurând în art. 5 parag. 1 are caracter exclusiv şi numai o interpretare restrictivă cadrează cu scopul şi obiectul acestei dispoziţii, care este asigurarea ca nimeni să nu fie privat arbitrar de libertatea sa. Totuşi, nu este suficient ca privarea de libertate să aibă loc în cadrul cazurilor autorizate de art. 5 parag. 1. Dacă un individ este arestat sau deţinut, el trebuie să beneficieze de diferitele garanţii din parag. 2 - parag. 5 ale art. 5, în măsura în care ele sunt aplicabile. Astfel, dispoziţiile art. 5 cer ca detenţia să aibă loc potrivit căilor prevăzute de lege şi ca orice decizie luată de
jurisdicţiile naţionale în sfera de aplicare a art. 5 să fie conformă exigenţelor procedurale şi de fond stabilite printr-o lege preexistentă. în această materie, Convenţia trimite, pentru esenţial, la legislaţia naţională, dar ea reclamă, suplimentar, conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul art. 5, adică protejarea individului contra arbitrariului. Dacă revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor, să interpreteze şi să aplice dreptul naţional faţă de art. 5 parag. 1, nerespectarea dreptului naţional antrenează nerespectarea Convenţiei şi Curtea poate şi trebuie să verifice dacă acest drept a fost respectat.
în cauză, reclamantul a fost deţinut de autorităţile adjare în scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.c din Convenţie, ca măsură de prevenţie în procesul penal, începând cu 11 decembrie 1999, data punerii sub acuzare într-o nouă procedură. Totuşi, această situaţie a luat sfârşit la 29 ianuarie 2001, data achitării lui definitive de Curtea Supremă a Georgiei, care a şi ordonat eliberarea imediată a reclamantului. Ulterior, fără nici o revizuire a procesului şi fără emiterea vreunui nou mandat, cel în cauză a rămas în detenţie. Astfel, privarea lui de libertate din 29 ianuarie 2001 nu se întemeiază pe nici o lege naţională şi pe nici un titlu. Această detenţie nu se bazează deci pe nici un alineat din art. 5 parag. 1 al Convenţiei. Cât priveşte conformitatea detenţiei reclamantului cu scopul art. 5, şi anume protecţia contra arbitrariului, Curtea observă că este de neconceput ca într-un stat de drept un individ să rămână privat de libertate în ciuda existenţei unei hotărâri judecătoreşti ordonând eliberarea sa. După cum rezultă din dosar, statul central însuşi a afirmat în mai multe ocazii că nu există nici un temei pentru detenţia reclamantului. Autorităţile judiciare şi administrative centrale au denunţat deschis pe lângă autorităţile adjare caracterul arbitrar al acestei privări de libertate faţă de dreptul intern şi de art. 5 din Convenţie. Totuşi, aceste numeroase apeluri şi cereri în vederea eliberării reclamantului nu au fost niciodată ascultate. în ochii Curţii, detenţia unei persoane pentru o perioadă nedeterminată şi imprevizibilă, fără ca această detenţie să se întemeieze pe o dispoziţie legală precisă ori pe o hotărâre judecătorească, este incompatibilă cu principiul securităţii juridice, îmbracă un caracter arbitrar şi este împotriva elementelor fundamentale ale statului de drept.
Curtea concluzionează astfel că, după 29 ianuarie 2001, reclamantul face obiectul unei detenţii arbitrare, cu violarea art. 5 parag. 1 din Convenţie.
4. Asupra pretinsei violări a art 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului
Cu privire la chestiunea pretinsei violări a art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, Curtea aminteşte că executarea unei hotărâri judecătoreşti, provenind de la orice jurisdicţie, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul art. 6 din Convenţie. Garanţiile consacrate de art. 6 din Convenţie ar fi iluzorii dacă ordinea juridică sau administrativă internă a unui stat parte ar permite ca o decizie de achitare, hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie, să rămână inoperantă în detrimentul persoanei achitate. Astfel, nu s-ar putea înţelege ca parag. 1 din art. 6, combinat cu parag. 3, să impună statelor părţi măsuri pozitive faţă de orice persoană acuzată şi să descrie în detaliu garanţiile de procedură - echitate, publicitate şi celeritate -acordate părţilor, fără să protejeze în acelaşi timp punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în urma acestei proceduri. O procedură penală formează un tot şi protecţia acordată de art. 6 nu încetează o dată cu hotărârea de achitare.
Aplicând în cauză aceste principii, Curtea insistă asupra imposibilităţii pentru reclamant de a obţine executarea hotărârii unei instanţe care a statuat asupra temeiniciei acuzaţiei penaie care i s-a adus, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie. Ea nu apreciază necesar să verifice care autoritate sau administraţie internă este răspunzătoare de neexecutarea unei hotărâri pronunţate cu mai mult de trei ani în urmă. Ea aminteşte numai că administraţia în ansamblul său constituie un element al statului de drept şi că interesul său se identifică deci cu acela al unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia unui stat ar putea să refuze sau să omită să determine executarea unei hotărâri de achitare sau să întârzie ori să nu o facă, garanţiile dinart.6,decare anterior orice persoană a beneficiat în faza judiciară a procedurii, ar deveni în mod special iluzorii.
De aici rezultă că neexecutarea, timp de peste 3 ani, a hotărârii din 29 ianuarie 2001, hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, a lipsit de
orice efect util dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie.
5. Asupra aplicării art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a drepturilor omului (extras)
a. Prejudicii
Cu privire la aplicarea art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a drepturilor omului, sub aspectul prejudiciilor, reclamantul solicită o indemnizaţie pentru prejudiciul material şi pentru prejudiciul moral.
Curtea aminteşte că, în cadrul executării unei hotărâri în aplicarea art. 46 din Convenţie, o hotărâre constatând o violare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică cu privire la această dispoziţie de a înceta violarea şi de a îi înlătura consecinţele, de o asemenea manieră încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. în schimb, dacă dreptul naţional nu permite sau nu permite decât în mod imperfect înlăturarea consecinţelor violării, art. 41 din Convenţie abilitează Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, satisfacţia care i se pare corespunzătoare. Rezultă în special că statul pârât găsit răspunzător de o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale este chemat nu numai să plătească celor în cauză sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar şi să aleagă, sub controlul Comitetului Miniştrilor, măsurile generale şi/sau, după caz, individuale care trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă în scopul de a pune capăt violării constatate de Curte şi de a îi înlătura în măsura posibilului consecinţele, într-o manieră care să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia. Pe de altă parte, rezultă din Convenţie şi în special din art. 1 al acesteia că, ratificând Convenţia, statele părţi se angajează să facă în aşa fel încât dreptul lor intern să fie compatibil cu aceasta, în consecinţă, revine statului pârât misiunea să elimine, din ordinea sa juridică internă, orice eventual obstacol la o redresare adecvată a situaţiei reclamantului.
în cauză, în ceea ce priveşte prejudiciul moral deja suferit, Curtea consideră că violarea Convenţiei a cauzat reclamantului un prejudiciu sigur şi considerabil. Deţinut ilegal cu încălcarea principiilor fondatoare ale statului de drept, cel interesat este într-o situaţie de neputinţă şi de frustrare. El se confruntă, pe de o parte, cu refuzul autorităţilor adjare de a se conforma hotărârii de achitare pronunţate
acum 3 ani şi, pe de altă parte, cu eşecul tentativelor statului central pentru ca autorităţile locale să respecte această decizie.
Pentru prejudiciul material, ţinând cont de lipsa de dovezi, Curtea nu este în măsură să le aprecieze exact, dar ea consideră că cel interesat a suferit un asemenea prejudiciu din faptul menţinerii sale în detenţie în mod nejustificat, deşi, după 29 ianuarie 2001, ar fi putut să se angajeze şi să-şi reia activităţile.
în consecinţă, statuând în echitate şi pe baza criteriilor definite în jurisprudenţa sa, Curtea îi acordă reclamantului, pentru întregul prejudiciu, 150.000 de euro pentru perioada de detenţie suferită după 29 ianuarie 2001 şi până în ziua pronunţării hotărârii, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de TVA.
Pentru măsurile pe care statul pârât trebuie să le adopte, sub controlul Comitetului Miniştrilor, în scopul încetării violării constatate, Curtea aminteşte că hotărârile sale au un caracter esenţial declarator şi că revine în primul rând statului în cauză rolul să aleagă mijloacele pe care trebuie să le utilizeze în ordinea sa juridică internă pentru a se achita de obligaţia sa faţă de art. 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile conţinute în hotărârea Curţii. Această putere de apreciere cu privire la modalităţile de executare a unei hotărâri dă expresia libertăţii de alegere de care este însoţită obligaţia primordială impusă de Convenţie statelor părţi, aceea de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate. Totuşi, în cauză, natura însăşi a violării constatate nu oferă cu adevărat o posibilitate de alegere între diferitele măsuri susceptibile de a o remedia. în aceste condiţii, ţinând cont de împrejurările speciale ale cauzei şi de nevoia urgentă de a pune capăt violării art. 5 parag. 1 şi art. 6 parag. 1 din Convenţie, Curtea consideră că revine statului pârât obligaţia să asigure punerea în libertate a reclamantului în cel mai scurt termen.
IV. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului (extras)
Pentru aceste motive, Curtea
1. Respinge, în unanimitate, excepţia privind neepuizarea căilor interne de atac;
2. Statuează, în unanimitate, că faptele în litigiu relevă de jurisdicţia Georgiei în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că numai răspunderea statului georgian este angajată faţă de Convenţie;
3. Statuează, în unanimitate, că plângerea vizând art. 5 parag. 1, cu privire la detenţia reclamantului de la 1 octombrie la 11 decembrie 1999 este tardivă;
4. Statuează, în unanimitate, că plângerea vizând art. 5 parag. 1 din Convenţie, cu privire la detenţia reclamantului de la 11 decembrie 1999 la 29 ianuarie 2001 iese din sfera examinării sale;
5. Statuează, în unanimitate, că după 29 ianuarie 2001 reclamantul suportă o detenţie arbitrară, cu violarea dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţie;
[...]
8. Statuează, cu 14 voturi contra 3, că a existat violarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, din cauza neexecutării hotărârii din 29 ianuarie 2001;
[...]
14. Statuează, în unanimitate:
a. că statul pârât trebuie să asigure eliberarea reclamantului în cel mai scurt termen;
b. că, pentru întregul prejudiciu suferit, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în 3 luni, suma de 150.000 de euro pentru perioada de detenţie suferită de la 29 ianuarie 2001 şi până în ziua pronunţării hotărârii, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de TVA, de convertit în moneda naţională la cursul aplicabil la data plătii;
’[...]
V. Opiniile separate la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (extras)
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului este însoţită de 3 opinii separate, din care o opiniei concordantă, o opinie parţial concordantă şi o opinie parţial dizidentă.
1. Opinia concordantă a unui judecător
în opinia concordantă a unui judecător, acesta acceptă punctul de vedere al majorităţii, dar doreşte să adauge unele elemente cu privire la noţiunea de jurisdicţie în sensul art. 1 din Convenţie. Jurisdicţie semnifică puterea - adică posibilitatea de a impune voinţa statului faţă de orice individ -, care se exercită pe teritoriul unui stat parte sau în afara acestuia. Rezultă că, faţă de Convenţie, un stat parte este răspunzător de actele sale faţă de oricine este direct lezat prin orice mod de exercitare a puterii din partea acestui stat şi în orice loc din lume. Această putere poate îmbrăca diferite aspecte şi poate fi licită sau ilicită. Forma obişnuită este aceea a puterii statale
pe propriul teritoriu al statului parte, dar poate fi vorba şi de controlul global - chiar ilegal - asupra unui alt teritoriu (Hotărârea Loizidou c. Turcia - aspecte preliminare), în special asupra unui teritoriu ocupat (Hotărârea Cipru c. Turcia). De asemenea, această putere se poate manifesta printr-o dominaţie sau o influenţă efectivă exercitată prin intermediul unui important sprijin politic, financiar, militar sau de altă natură acordat guvernului unui alt stat. în plus, ea se poate concretiza prin orice tip de activitate statală -militară sau de altă natură - realizată de statul parte în cauză în orice parte din lume (contrar soluţiei Bankovic). Acest criteriu trebuie întotdeauna să constea în determinarea faptului dacă persoana care pretinde că relevă de jurisdicţia unui stat parte la Convenţie faţă de un act dat este în măsură să demonstreze că actul în litigiu este rezultatul exercitării unei puteri a statului în cauză. Orice altă interpretare înlăturând răspunderea unui stat parte faţă de actele decurgând din exercitarea puterii sale statale ar conduce la afirmaţia absurdă conform căreia Convenţia impune obligaţia de a respecta drepturile omului numai pe teritoriul plasat sub controlul fizic licit sau ilicit al acestui stat parte, iar în afara acestui cadru - cu excepţia unor împrejurări excepţionale a căror existenţă ar urma să fie determinată în fiecare caz în parte - statul parte în cauză ar putea încălca în deplină impunitate regulile de comportament fixate de Convenţie. O interpretare rezonabilă a dispoziţiilor Convenţiei în lumina obiectului acesteia conduce obligatoriu la concluzia că această Convenţie reprezintă pentru toate statele părţi un cod de bună conduită pentru fiecare dintre actele legate de exerciţiul puterii statale şi având un impact asupra indivizilor.
2. Opinia parţial concordantă în opinia parţial concordantă a unui judecător, acesta arată că s-a raliat opiniei colegilor săi, conform cărora trebuie indicat Guvernului statului pârât, în însuşi dispozitivul hotărârii, că el trebuie să asigure eliberarea reclamantului în cel mai scurt termen. Judecătorul doreşte să explice pe scurt ezitările pe care le-a avut. Jurisprudenţa Curţii este bine cunoscută. Cel puţin după hotărârea Marckxc. Belgia, Curtea consideră că deciziile sale sunt esenţialmente declaratorii: când ele declară că a avut loc o violare a Convenţiei, ele lasă statului alegerea mijloacelor, în ordinea juridică internă, pentru îndeplinirea obligaţiilor care decurg din art.
46 (fostul art. 53) din Convenţie, prin care statul s-a angajat să se conformeze hotărârii Curţii. Distincţia între alegerea mijloacelor şi obligaţiile de rezultat încearcă deci să concilieze principiul subsidiarităţii şi garanţia colectivă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Şi, în mod normal, nu Curtea, ci Comitetul Miniştrilor trebuie să vegheze la executarea hotărârilor sale, controlând măsurile generale şi individuale luate de statul pârât pentru remedierea violării Convenţiei pe care a comis-o. Aceasta decurge tot din art. 46. S-a întâmplat deja ca instanţa^ europeană să restrângă alegerea mijloacelor. în anumite cauze de privare de bunuri, ea a declarat în dispozitiv că statul ar trebui să restituie bunurile reclamantului (Hotărârea Papamichalapoulos c. Grecia - art. 50; Hotărârea Brumărescu c. România - satisfacţie echitabilă). Este adevărat că această obligaţie nu i s-a părut total imperativă, deoarece aceste hotărâri indică faptul că, în lipsa unei asemenea restituiri, statul va trebui să plătească anumite sume reclamantului. Altfel spus, restitutio in integrum, în acest tip de cauze, nu este obligatorie decât în măsura posibilului (în special pentru a apăra drepturile terţilor de bună credinţă). In orice caz, o obligaţie de a face, impusă de Curte unui stat, prezintă în acelaşi timp avantajul de a simplifica sarcina Comitetului Miniştrilor şi inconvenientul de a o complica într-o anumită manieră. în sistemul anterior intrării în vigoare a Protocolului nr. 11, atunci când Comitetul Miniştrilor nu era însărcinat cu executarea unei hotărâri a Curţii (ipoteză prevăzută de fostul art. 54 din Convenţie), ci decidea el însuşi dacă a existat violarea Convenţiei (ipoteză prevăzută de fostul art. 32), statele se angajau să considere orice decizie a Comitetului Miniştrilor drept obligatorie (în virtutea parag. 4 al aceluiaşi articol). In sistemul actual, această obligaţie a statelor faţă de Comitetul Miniştrilor a dispărut, cel puţin în aparenţă, cu toate că, atunci când supraveghează executarea unei hotărâri în temeiul actualului art. 46 parag. 2, Comitetul Miniştrilor poate utiliza argumentul dedus din faptul că, potrivit parag. 1 din acelaşi articol, statele se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care sunt parte. Cu cât o hotărâre este mai precisă în redactarea sa, cu atât este mai uşor din punct de vedere juridic controlul Comitetului Miniştrilor asupra măsurilor de executare
impuse statelor. Dar, din punct de vedere politic, acest lucru nu este neapărat adevărat, deoarece, nedispunând de alegerea mijloacelor pe care trebuie să le adopte, statul pârât se va găsi într-o situaţie binară. Fie va lua măsura impusă de Curte şi totul va fi bine, fie soluţia riscă să fie blocată. Prezenta cauză justifică deci multe ezitări. Cu cât denegarea de justiţie flagrantă, constituită prin menţinerea în detenţie, fără nici o bază legală, a unui acuzat achitat printr-o hotărâre definitivă pronunţată de circa 3 ani reclamă o fermitate exemplară din partea Curţii, cu atât dificultatea materială de executare a hotărârii acesteia poate incita la prudenţă. Dacă, după achitare, autorităţile Republicii Autonome Adjaria nu l-au eliberat pe reclamant, aceasta nu este din cauza lipsei multiplicării intervenţiilor şi demersurilor autorităţilor statului central (pe care hotărârea, pe bună dreptate, în consideră singur răspunzător faţă de Convenţie) pentru a obţine ieşirea lui din închisoare. Nu trebuia deci să se aştepte o cauză mai favorabilă pentru a face să evolueze jurisprudenţa? Si nu riscăm astfel să plasăm Comitetul Miniştrilor în faţa unei probleme simple în drept, dar în realitate complexe? Judecătorul a avut aceste obiecţii. Două serii de consideraţii l-au făcut să renunţe la ele. în planul principiilor, este mai important şi ar fi fost ilogic şi chiar imoral să fie lăsată Georgiei alegerea mijloacelor Quridice), cu toate că singura modalitate de a pune capăt unei detenţii arbitrare este eliberarea prizonierului. în planul faptelor, la momentul în care raporturile între statul pârât şi această entitate descentralizată s-au schimbat în mod profund şi vor evolua în continuare, hotărârea Curţii, în această formulare, ar trebui să constituie un mijloc pentru a contribui la încetarea unei injustiţii strigătoare la cer care a durat prea mult, cu atât mai mult cu cât Georgia va rămâne răspunzătoare de o violare continuă a art. 5 parag. 1, cât timp reclamantul nu va fi eliberat. Rămâne în orice caz de dorit ca hotărârea să fie, cât mai repede, urmată de eliberarea reclamantului. Judecătorul observă de asemenea pasul făcut de Curte, în opinia sa fericit şi logic, prin raportare la cauzele anterioare privind restituirea bunurilor. Astfel, ea nu spune că, în lipsa eliberării reclamantului, Georgia va trebui să-i plătească o anumită sumă, ci obligaţia de plată de adaugă obligaţiei de a face şi nu o înlocuieşte în nici un fel.
3. Opinia parţial dizidentă comună (extras)
în opinia parţial dizidentă comună a 3 judecători, aceştia subscriu pe deplin la concluzia şi raţionamentul Curţii, cu excepţia constatării în sensul că, întrucât neexecutarea hotărârii de achitare a reclamantului violează art. 6 parag. 1 din Convenţie,
nu mai este necesară examinarea separată a plângerii vizând art. 5 parag. 4 din Convenţie. în opinia judecătorilor, dimpotrivă, ar fi trebuit să se constate că există violarea art. 5 parag. 4 şi că nu se impune examinarea distinctă a cauzei sub unghiul art. 6.
COMENTARIU
1.a. Convenţia europeană a drepturilor omului, în forma amendată prin Protocolul nr. 11, creează un sistem instituţional de protecţie a drepturilor omului pe care le consacră, format din Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul Miniştrilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ principal al Consiliului Europei, cu caracter judiciar. Comitetul Miniştrilor este organul politic principal al Consiliului Europei, cu rol decizional în cadrul acestei organizaţii internaţionale.
Art. 19 (“Instituirea Curţii”) din Convenţie prevede că, în scopul asigurării respectării angajamentelor rezultate pentru statele părţi la Convenţie şi la Protocoalele sale, se instituie Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La rândul său, Statutul Consiliului Europei, prin art. 10 parag. 1.i, art. 13, art. 15 şi art. 16, prevede calitatea Comitetului Miniştrilor de organ al Consiliului Europei, competent să acţioneze în numele acestuia, examinând măsurile apte să ducă la realizarea scopului Consiliului Europei şi adoptând în principiu reguli obligatorii cu privire la organizarea Consiliului Europei.
b. Sub aspectul protecţiei drepturilor omului consacrate de Convenţie, Curtea tranşează pe fond litigiul european relativ la pretinsa violare a drepturilor omului, iar Comitetul Miniştrilor este organul execuţional al hotărârilor Curţii.
Curtea este competentă, conform art. 32 (“Competenţa Curţii”) parag. 1 din Convenţie, asupra tuturor chestiunilor privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale. Potrivit art. 42 (“Hotărârile camerelor”), art. 43 (“Retrimiterea în faţa Marii Camere”) parag. 3, art. 44 (“Hotărâri definitive”) şi art. 45 (“Motivarea hotărârilor şi deciziilor”) din Convenţie, Curtea statuează asupra fondului cauzelor contencioase printr-o hotărâre motivată, care este sau devine definitivă. Art. 46 (“Forţa obligatorie şi executarea hotărârilor”) parag. 1 din Convenţie conţine angajamentul statelor părţi la Convenţie de a se conforma hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile la care ele sunt parte, în timp ce parag. 2 dispune că hotărârea Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor, care supraveghează executarea sa.
2.a. Conţinutul hotărârii pe fond a Curţii şi, evident, puterile acesteia, fac obiectul art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţie, care prevede că, în cazul în care Curtea declară că a existat violarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al statului parte la Convenţie nu permite înlăturarea decât în mod imperfect a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.
Hotărârile pe fondul cauzei ale Curţii sunt de două tipuri: hotărâri de “achitare”, când se constată că statul pârât nu a violat drepturile omului de care se plânge reclamantul, şi hotărâri de condamnare, în caz de încălcare a obligaţiilor asumate de stat prin Convenţie şi Protocoalele sale.
Tradiţional, art. 41 din Convenţie (fost art. 50 în forma Convenţiei anterioară Protocolului nr. 11) a fost mult timp şi în mod constant interpretat de Curte în mod restrictiv.
O asemenea interpretare restrictivă a art. 41 (fostul art. 50) are drept consecinţă existenţa a numai două forme ale contenciosului european al drepturilor omului şi, corelativ, a numai două tipuri de puteri ale Curţii.
b. Pe de o parte, este vorba de un contencios de validitate, în concret de convenţionalitate, Curtea apreciind dacă faptele de care se plânge reclamantul sunt sau nu conforme Convenţiei, sunt sau nu convenţionale, deci sunt sau nu valide prin raportare la Convenţie, adică dacă a avut loc sau nu o violare a Convenţiei. Curtea are, sub acest aspect, o putere pur declaratorie, declarând dacă au fost sau nu încălcate dispoziţiile Convenţiei.
c. Pe de altă parte, ne aflăm în prezenţa unui contencios de plină jurisdicţie, exclusiv sub forma unui contencios în indemnizare. Constatarea neconvenţionalităţii faptelor denunţate de reclamant se poate însoţi, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 41 din Convenţie, de acordarea unei satisfacţii echitabile, care îmbracă exclusiv forma unei despăgubiri băneşti, a unei indemnizaţii. Indemnizaţia de satisfacţie echitabilă cuprinde repararea prejudiciului material, repararea prejudiciului moral, cheltuielile din procedurile interne şi europeană şi dobânzile moratorii pentru executarea cu întârziere a hotărârii de condamnare. Tot ceea ce poate acorda Curtea reclamantului, deci tot ceea ce poate constitui condamnarea statului pârât, în cazul constatării neconvenţionalităţii faptelor reclamate, este o sumă de bani.
Acordarea satisfacţiei echitabile de Curte face şi obiectul art. 75 (“Decizie asupra chestiunii satisfacţiei echitabile”) din Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Regulile adoptate de Comitetul Miniştrilor în vederea aplicării art. 46 parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului (text aprobat de Comitetul Miniştrilor la 10 ianuarie 2001, la cea de-a 736-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor) prevăd, la regula nr. 3 (“Informare în atenţia Comitetului Miniştrilor asupra măsurilor luate în scopul de a se conforma hotărârii”) parag. a, că, atunci când, într-o hotărâre transmisă Comitetului Miniştrilor în temeiul art. 46 parag. 2 din Convenţie, Curtea declară că a avut loc violarea Convenţiei sau a Protocoalelor şi/sau acordă părţii vătămate o satisfacţie echitabilă în temeiul art. 41 din Convenţie, Comitetul Miniştrilor invită statul în cauză să-l informeze despre măsurile luate în urma acestei hotărâri, având în vedere obligaţia pe care o are de a i se conforma, potrivit art. 46 parag. 1 din Convenţie. De asemenea, regula nr. 3 parag b alin. 1 arată că, în cadrul supravegherii executării hotărârii Curţii de statul pârât, în temeiul art. 46 parag. 2 din Convenţie, Comitetul Miniştrilor examinează dacă satisfacţia echitabilă acordată de Curte a fost plătită, însoţită de eventualele dobânzi pentru întârziere.
Prin Rezoluţia Adunării Parlamentare 1226 (2000) - Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (adoptată la 28 septembrie 2000, la cea de-a 30-a şedinţă), parag. 10.ii, se arată că, la nivel naţional, guvernele trebuie să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârilor Curţii în termen corespunzător. Prin parag. 11.A.ii, se recomandă, la nivelul Consiliului Europei, Comitetului Miniştrilor să modifice Convenţia pentru a introduce un sistem de constrângere (amenzi pe zi de întârziere în cazul întârzierii în executarea unei obligaţii legale). Adunarea Parlamentară decide, prin parag. H.C.ii.a, să ţină o evidenţă permanentă a executării hotărârilor Curţii din punctul de vedere al satisfacţiei echitabile acordate reclamanţilor.
în Recomandarea Adunării Parlamentare 1477 (2000) - Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (adoptată la 28 septembrie 2000, la cea de-a 30-a şedinţă), parag. ii şi iv.a, se recomandă Comitetului Miniştrilor să modifice Convenţia pentru a introduce un sistem de constrângere (amenzi pe zi de întârziere în cazul întârzierii în executarea unei obligaţii legale), pentru statele care persistă în neexecutarea hotărârilor Curţii şi, în cadrul exercitării funcţiilor sale în temeiul art. 46 parag. 2 din Convenţie, să fie mai sever faţă de statele membre care nu se conformează obligaţiei care le revine de a executa hotărârile pronunţate de Curte.
3.a. Alături de sursa internaţională convenţională, apar treptat alte surse ale dreptului european procedural al drepturilor omului, care duc la crearea a noi forme de contencios european al drepturilor omului şi, corelativ, a noi puteri ale Curţii.
Avem în vedere sursa jurisprudenţială (jurisprudenţa Curţii), sursa constând în practica execuţională (a Comitetului Miniştrilor), sursa internă (provenind de la organele interne ale Consiliului Europei, respectiv Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară ale Consiliului Europei) şi sursa de drept comparat (poziţia statelor părţi la Convenţie privind efectele hotărârilor Curţii).
Noile forme ale contenciosului european al drepturilor omului, decurgând din interpretarea evolutivă a sursei convenţionale, printr-o interpretare mai largă, unită cu celelalte surse ale dreptului european al drepturilor omului, sunt: un contencios de plină jurisdicţie sub forma unui contencios în injoncţiune, cu privire la măsurile individuale şi la unele măsuri generale; un contencios de plină jurisdicţie, sub forma unui contencios în injoncţiune, combinat cu un contencios în anulare, cu privire la legislaţia (legi şi regulamente ale) statului condamnat; un contencios de plină jurisdicţie, sub forma unui contencios în injoncţiune, combinat cu un contencios în anulare, cu privire la hotărârile jurisdicţionale definitive pronunţate în statul condamnat.
. b. Aceste noi forme de contencios european al drepturilor omului şi de noi puteri ale Curţii evoluează în cadrul unor raporturi complexe între Curte, organul judiciar decizional, şi Comitetul Miniştrilor, organul execuţional politic. De multe ori, noile puteri ale Curţii sunt exprimate în elemente care se regăsesc numai implicit în hotărârea Curţii, ele fiind impuse, în procesul de supraveghere a executării, de Comitetul Miniştrilor, pe baza hotărârii Curţii.
Astfel, Curtea consideră, prin jurisprudenţa sa, că hotărârea sa de condamnare, în afară de indemnizaţia bănească de satisfacţie echitabilă, este în principiu declaratorie, dar că ea impune statului condamnat obligaţia ca, alături de plata indemnizaţiei, să ia toate celelalte măsuri necesare pentru repararea violării drepturilor omului a cărei victimă este reclamantul, acest lucru fiind reclamat de obligaţia statelor de a asigura respectarea drepturilor omului, înscrisă în art. 1 din Convenţie. In schimb, indicarea acestor măsuri ce trebuie luate de statul condamnat nu este, în principiu, de competenţa Curţii, statul având doar o obligaţie privind un rezultat de atins (repararea violării, înlăturarea consecinţelor acesteia) - care, în plus, este doar generică -, dar alegerea mijloacelor de utilizat aparţine statului condamnat, potrivit principiului subsidiarităţii, care decurge din economia Convenţiei, sub supravegherea însă a Comitetului Miniştrilor. Prin urmare, hotărârea lasă o mare marjă de apreciere statului condamnat, care se însoţeşte însă de un control din partea Comitetului Miniştrilor, acesta dispunând, la rândul său, de o mare putere de apreciere cu privire la conformitatea măsurilor de executare luate de stat (altele decât plata satisfacţiei echitabile pecuniare) cu scopul general al hotărârii de condamnare, care este repararea integrală a violării drepturilor reclamantului. Se observă o particularitate deosebită a contenciosului european al drepturilor omului, în privinţa raporturilor dintre conţinutul hotărârii obligatorii a Curţii, pe de o parte, şi libertatea de executare a statului pârât, dar şi puterea de apreciere a Comitetului Miniştrilor în supravegherea executării, pe de altă parte.
4.a. Contenciosul de plină jurisdicţie, sub forma contenciosului în injoncţiune, dă expresie puterii Curţii de a da ordine obligatorii statului pârât de a executa ori de a se abţine de la executarea unei anumite măsuri.
Injoncţiunea poate viza situaţia concretă a reclamantului - parte vătămată (măsuri individuale), respectiv situaţia generală din statul condamnat, în vederea prevenirii unor viitoare violări ale drepturilor omului de aceeaşi natură (măsuri generale).
b. Sursa jurisprudenţială afirmă, aşa cum arătat, existenţa obligaţiei statului condamnat, în temeiul obligaţiei sale convenţionale de a respecta drepturile omului, de a lua măsuri individuale pentru a asigura restitutio in integrum. Doar subsdiaritatea mecanismului european de protecţie a drepturilor omului faţă de mecanismele interne face ca aceste măsuri concrete să nu fie indicate în hotărârea Curţii, care conţine doar o obligaţie generică de rezultat,
mijloacele relevând de marja naţională de apreciere, sub controlul organului european execuţional. Implicit deci, hotărârea Curţii conţine o asemenea injoncţiune de reparare integrală a violărilor drepturilor reclamantului, inclusiv în natură, prin măsuri individuale, cu particularitatea unei mari libertăţi a statului de a alege modalităţile concrete de executare, sub cenzura Comitetului Miniştrilor.
c. Acelaşi drept implicit de injoncţiune îl afirmă şi practica execuţională a Comitetului Miniştrilor.
Poziţia organului execuţional, în supravegherea executării de state a hotărârilor de condamnare ale Curţii, este în sensul că acestea trebuie să adopte toate măsurile individuale necesare remedierii violării constatate prin hotărârea Curţii (distinct de plata indemnizaţiei pecuniare). în plus, alături de măsurile individuale, statul condamnat trebuie să ia şi măsuri generale, care să prevină pe viitor violări de aceeaşi natură ale drepturilor omului. Cauza nu se închide, pe rolul Comitetului Miniştrilor, din punct de vedere al supravegherii executării, prin simpla plată a sumei de bani conţinută în hotărârea Curţii, dacă nu se adoptă şi măsuri individuale şi măsuri generale de executare, considerate ca satisfăcătoare.
Din această perspectivă, hotărârea de condamnare pronunţată de Curte conţine implicit o injoncţiune generică privind adoptarea atât de măsuri individuale, cât şi de măsuri cu caracter general, expresie a unui contencios de plină jurisdicţie în injoncţiune.
d. în plus faţă de sursele jurisprudenţială şi de practică execuţională, injoncţiunea implicită din hotărârea Curţii de condamnare, cu consecinţa obligativităţii adoptării de statul condamnat de măsuri individuale (altele decât plata indemnizaţiei băneşti de satisfacţie echitabilă) şi de măsuri generale de executare, este consacrată printr-o sursă cu caracter intern a dreptului european al drepturilor omului, adică prin acte juridice provenind de la organe interne ale Consiliului Europei.
Astfel, Regulile adoptate de Comitetul Miniştrilor în vederea aplicării art. 46 parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevăd, la regula nr. 3 parag. b alin. 2 liniuţele 1 şi 2, că, în cadrul supravegherii executării hotărârii Curţii de statul pârât, în temeiul art. 46 parag. 2 din Convenţie, Comitetul Miniştrilor, ţinând cont de puterea discreţionară de care dispune statul în cauză pentru a alege mijloacele necesare pentru a se conforma hotărârii, examinează, după caz, dacă au fost luate măsurile individuale pentru asigurarea faptului că violarea a încetat şi că partea vătămată este plasată, în măsura posibilului, în situaţia în care se afla înainte de violarea Convenţiei şi dacă au fost adoptate măsurile generale în scopul prevenirii de noi violări similare celei constatate sau pentru încetarea violărilor continue. Ca exemple de măsuri individuale sunt date ştergerea din cazierul judiciar a unei sancţiuni penale nejustificate sau acordarea unui titlu de sejur. Pentru măsurile generale, cu titlu de exemplu se indică publicarea hotărârii Curţii în limba statului pârât şi difuzarea sa către autorităţile interesate. De asemenea, conform regulii nr. 7 (“Rezoluţii interimare”), în cadrul supravegherii executării unei hotărâri, Comitetul Miniştrilor poate adopta rezoluţii interimare, în special în scopul de a constata starea de evoluţie a executării sau, după caz, de a-şi exprima preocuparea şi/sau de a formula sugestii pertinente în ceea ce priveşte executarea.
Prin Rezoluţia Adunării Parlamentare 1226 (2000) - Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, parag. 10.ii şi iii, se arată că guvernele trebuie să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârilor Curţii în termenul corespunzător, în scopul evitării comiterii de noi violări, şi trebuie să garanteze redresarea situaţiei individuale a reclamantului. La nivelul Consiliului Europei, conform parag. 11.A.V, Comitetul Miniştrilor trebuie să se asigure că măsurile luate permit împiedicarea efectivă a săvârşirii de noi violări, iar, potrivit parag. 11 .B.ii, Curtea ar trebui să fie obligată să indice autorităţilor naţionale interesate, în hotărârile sale, maniera în care ele trebuie să pună în aplicare hotărârea pronunţată şi să ia măsurile individuale sau generale necesare. Adunarea Parlamentară, prin parag. 12.i.a şi e, invită
statele părţi la Convenţie să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârilor Curţii, în scopul evitării comiterii de noi violări, şi să asigure redresarea situaţiei individuale a reclamanţilor.
Recomandarea Adunării Parlamentare 1477 (2000) - Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului recomandă Comitetului Miniştrilor, prin parag. iv.b, ca, în exercitarea funcţiilor sale în temeiul art. 46 parag. 2 din Convenţie, să se asigure că măsurile luate permit împiedicarea efectivă a unor noi violări.
e. Şi din sursa de drept european comparat al drepturilor omului rezultă existenţa implicită a injoncţiunilor privind măsuri individuale şi măsuri generale în cuprinsul hotărârii de condamnare a statelor de Curte.
Astfel, în practica lor, statele condamnate, în regulă generală, iau măsuri individuale (altele decât plata indemnizaţiei băneşti de satisfacţie echitabilă) şi măsuri generale de executare a hotărârii Curţii, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor, considerând ca obligatorie pentru ele luarea de asemenea măsuri.
f. în plus faţă de aceste injoncţiuni individuale şi generale, conţinute numai implicit şi generic în hotărârea Curţii, şi pentru care există doar o obligaţie generică de rezultat din partea statului condamnat, care se bucură însă de o mare marjă de apreciere cu privire la modalităţile concrete de executare, sub supravegherea Comitetului Miniştrilor, el însuşi dispunând de o mare putere de apreciere în supravegherea executării hotărârii Curţii de condamnare, în jurisprudenţa Curţii a apărut relativ recent şi există şi situaţia unei injoncţiuni individuale concrete şi prevăzute expres în dispozitivul hotărârii de condamnare.
Este vorba de cazul constatării violării art. 1 (“Protecţia proprietăţii”) din Protocolul nr. 1 la Convenţie, în cazul privării neconvenţionale de dreptul de proprietate.
Prin Hotărârea din 31 octombrie 1995 (satisfacţie echitabilă), pronunţată în Cauza Papamichalopoulos c. Grecia, Curtea arată că, dacă natura violării permite restitutio in integrum, statului pârât îi revine obligaţia de a o asigura. în consecinţă, Curtea obligă statul pârât să restituie reclamantului bunul în natură, iar, în caz contrar, să-i plătească acestuia o indemnizaţie bănească de satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul material.
în Cauza Vasilescu c. România, soluţionată prin Hotărârea din 22 mai 1998, reclamanta solicită Curţii obligarea statului pârât la restituirea bunurilor de care a fost deposedată şi, în lipsă, la repararea prejudiciului material. Guvernul explică însă faptul că o restituire in rem nu este posibilă, deoarece bunurile în cauză nu pot fi găsite la nici o autoritate. Curtea confirmă jurisprudenţa Papamichalopoulos şi faptul că, în cauză, restituirea bunurilor în litigiu ar plasa-o pe reclamantă, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care se găsea dacă nu ar fi existat o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1. în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, Curtea acceptă însă explicaţia Guvernului, în sensul că îi este imposibil să procedeze la o asemenea restituire. Pentru acest motiv, Curtea acordă reclamantei exclusiv o indemnizaţie bănească pentru prejudiciul material. Soluţia Curţii nu revine asupra jurisprudenţei Papamichalopoulos, ci doar reţine imposibilitatea materială concretă de aplicare a principiului restitutio in integrum.
Hotărârea din 23 ianuarie 2001, rectificată la 11 mai 2001 (satisfacţie echitabilă), pronunţată în Cauza Brumărescu c. România, reafirmă expres principiul restitutio in integrum, dispozitivul ei conţinând obligarea statului la restituirea în natură, către reclamant, a bunului de care a fost privat sau, în lipsă, la plata unei sume de bani cu titlu de indemnizaţie de satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul material.
Aceeaşi soluţie se regăseşte şi în alte hotărâri ulterioare ale Curţii, de constatare a violării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
în toate cauzele în care a constatat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi a decis că se impune aplicarea principiului restitutio in integrum, deci a inclus în dispozitivul
hotărârii sale o injoncţiune concretă şi expresă, obligând statul pârât la restituirea în natură a bunului, această obligaţie nu este unică, ci doar alternativă cu obligaţia de reparare a aceluiaşi prejudiciu material prin echivalent, adică prin plata unei indemnizaţii de satisfacţie echitabilă. Este adevărat că principiul de bază, al repunerii pe cât posibil a victimei în situaţia anterioară, dacă nu ar fi existat violarea, precum şi modul în care sunt motivate hotărârile şi ordinea punctelor din dispozitiv arată că obligaţia principală este restituirea în natură, plata indemnizaţiei băneşti de satisfacţie echitabilă fiind doar subsidiară. Totuşi, caracterul alternativ al obligaţiilor este explicit în considerentele şi dispozitivul hotărârilor, iar alegerea modalităţii de executare - restituirea în natură sau plata sumei de bani - este în competenţa exclusivă a statului condamnat. Sub acest aspect, nici partea vătămată, nici Comitetul Miniştrilor nu pot impune statului să adopte vreuna dintre cele două modalităţi de executare, nu se pot opune modalităţii de executare alese de acesta şi nu pot considera că executarea într-una din cele două forme nu ar însemna îndeplinirea obligaţiei convenţionale a statului condamnat de a se conforma hotărârii Curţii.
Un caz particular există în Hotărârea din 22 noiembrie (satisfacţie echitabilă), din Cauza Ex-Regele Greciei şi alţii c. Grecia. Curtea confirmă jurisprudenţa Papamichalopoulos şi Brumărescu, dar ţine seama de particularităţile cauzei, şi anume de faptul că, în concret, ingerinţa în litigiu în dreptul de proprietate al reclamanţilor satisfăcea condiţia de legalitate şi nu era arbitrară, actul naţional pe care Curtea l-a reţinut contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie fiind o expropriere care ar fi fost legitimă dacă s-ar fi plătit o indemnizaţie. Prin urmare, în cauză deposedarea respecta legea internă şi urmărea o cauză de utilizate publică, singurul viciu de convenţionalitate fiind neplata unei indemnizaţii. în aceste condiţii, ţinând seama de natura violării constatate, Curtea apreciază că nu se poate aplica principiul restitutio in integrum, aşa încât obligă statul pârât doar la plata unei indemnizaţii de satisfacţie echitabilă, în schimb, în considerentele hotărârii, Curtea afirmă totuşi că statul este liber să decidă în mod spontan să restituie, în tot sau în parte, proprietăţile către reclamanţi.
în această cauză, în raport cu împrejurările ei concrete, statul nu are în nici un fel, nici măcar implicit, o obligaţie de restituire în natură, de care este expres exonerat de Curte. Dacă statul plăteşte indemnizaţia, el execută pe deplin această parte a hotărârii, iar părţile vătămate sau Comitetul Miniştrilor nu pot insista şi pentru măsura individuală de executare a restituirii în natură. Prin considerentele hotărârii, Curtea acceptă însă că, în mod spontan, statul pâr . poate proceda la o restituire în natură (fie totală, fie parţială). Această posibilitate are semnificaţia unei executări valide a hotărârii de condamnare pronunţate de Curte. Dacă statul condamnat decide, în locul plăţii indemnizaţiei pentru prejudiciul material, să restituie în integralitate în natură bunurile, el se conformează hotărârii. Tot executarea hotărârii o reprezintă şi restituirea parţială în natură a bunurilor, iar pentru bunurile nerestituite făcându-se plata corespunzătoare a indemnizaţiei de satisfacţie echitabilă. Totuşi, în cuprinsul dispozitivului hotărârii nefiind vorba de o obligaţie alternativă (fie restituirea în natură, fie plata indemnizaţiei), la alegrsa statului condamnat, ci de o obligaţie unică (plata satisfacţiei echitabile pecuniare), iar posibilitatea restituirii în natură figurând doar în considerente, alegerea de stat a acestei modalităţi de executare în natură reclamă acordul părţilor vătămate şi al Comitetului Miniştrilor (atât pentru substituirea executării în natură faţă de executarea prin echivalent, cât şi pentru stabilirea cuantumului diferenţei de indemnizaţie în cazul executării în natură doar parţiale).
în schimb, până la prezenta hotărâre pe care o comentăm, Curtea nu a pronunţat niciodată expres în dispozitivul vreunei hotărâri de condamnare vreo altă injoncţiune cu privire la o măsură individuală de executare, decât obligaţia la restituirea în natură a unui bun, în caz de violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Toate cererile pentru injoncţiuni exprese de altă natură, pentru violarea altor drepturi ale omului, au fost constant respinse de Curte,
apreciindu-se că modalitatea de executare efectivă aparţine statului, sub controlul Comitetului Miniştrilor.
5.a. A doua formă nouă de contencios european al drepturilor omului este contenciosul de plină jurisdicţie, sub forma unui contencios în injoncţiune, combinat cu un contencios în anulare, cu privire la legislaţia (legi şi regulamente ale) statului condamnat.
b. Prima sursă a acestei noi forme de contencios european este cea jurisprudenţială.
Astfel, în diverse ocazii, Curtea a constatat că violarea drepturilor omului provine nu
dintr-un act izolat, prin care se încalcă atât dreptul naţional, cât şi Convenţia europeană, ci dintr-un act de aplicare a dreptului intern, care este respectat, cu consecinţa totuşi a violării Convenţiei, ca urmare a faptului că însuşi dreptul intern este neconvenţional.
în mod explicit, în considerentele unor hotărâri, Curtea reţine că normele dreptului intern sunt neconvenţionale. Există astfel un viciu general de neconvenţionalitate, care duce la violări repetate de aceeaşi natură, şi care se poate rezolva numai prin modificarea dreptului naţional neconvenţional, pentru a preveni noi violări similare, în caz contrar urmând a se pronunţa noi condamnări de acelaşi gen de Curtea Europeană.
Există, astfel, pe de o parte o manifestare a unui contencios de validitate (de convenţionalitate), care nu mai priveşte doar un act concret, ci, alături de acesta, şi validitatea unei norme generale din dreptul intern.
în acelaşi timp, regăsim implicit un contencios de plină jurisdicţie sub forma contenciosului în injoncţiune, hotărârea Curţii conţinând implicit (în raport cu motivarea şi cu obligaţia generală a statelor de a respecta drepturile omului, iar nu în raport cu conţinutul expres al dispozitivului) un ordin dat statului să-şi modifice dreptul intern (legislativ, regulamentar, jurisprudenţial) neconvenţional.
Mai mult decât atât, fără a fi măcar implicit, dar existând măcar indirect, hotărârea Curţii poate fi considerată ca dând expresie şi unui contencios în anulare, cu privire la dreptul intern calificat drept neconvenţional şi pentru care a ordonat implicit modificarea lui. Nu Curtea Europeană este cea care, expres ori măcar implicit, dispune invalidarea (anularea) dreptului intern contrar. în schimb, autorităţile (în special jurisdicţiile) naţionale se pot întemeia pe statuările în acest sens ale Curţii Europene, pentru a refuza să aplice, ca nevalide, normele de drept intern constatate neconvenţionale, deci pentru a le lipsi de efecte juridice. O invalidare (anulare) a dreptului intern constatat neconvenţional, făcută expres sau explicit de instanţele naţionale, pe baza hotărârii Curţii Europene, înseamnă că, măcar indirect, chiar hotărârea europeană a dus la lipsirea lor de efecte juridice. Putem afirma deci că ne găsim, indirect, în prezenţa unui quasi-contencios în anulare, prin raportare la normele dreptului intern neconvenţional.
c. Practica execuţională a Comitetului Miniştrilor reclamă şi ea statelor să procedeze, dacă este cazul, la modificări legislative interne, pentru a se conforma hotărârilor Curţii, în sensul de a evita violări repetitive, în viitor, ale Convenţiei, în materia în care Curtea s-a pronunţat deja.
d. în acelaşi sens, Regulile adoptate de Comitetul Miniştrilor în vederea aplicării art. 46 parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevăd, la regula nr. 3 parag. b alin. 2 liniuţa 2, că, în cadrul supravegherii executării hotărârii Curţii de statul pârât, în temeiul art. 46 parag. 2 din Convenţie, Comitetul Miniştrilor, ţinând cont de puterea discreţionară de care dispune statul în cauză pentru a alege mijloacele necesare pentru a se conforr hotărârii, examinează dacă au fost adoptate măsurile generale în scopul prevenirii de noi violări similare celei constatate sau pentru încetarea violărilor continue. între exemplele de măsuri generale figurează amendamente legislative sau regulamentare şi schimbări de jurisprudenţă sau în practica administrativă.
e. Prin Rezoluţia Adunării Parlamentare 1226 (2000) - Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, parag. 7, se constată că, în unele cazuri, hotărârile Curţii nu au fost încă urmate de reformele necesare pentru evitarea de noi violări. La nivelul Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară, prin parag. 11 .C.ii.b, decide să ţină la zi un inventar permanent al executării hotărârilor, din punctul de vedere al reformelor legislative şi chiar, dacă este cazul, constituţionale, necesare pentru evitarea unor noi violări.
Recomandarea Adunării Parlamentare 1477 (2000) - Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului recomandă Comitetului Miniştrilor, prin parag. iv.c, ca, în exercitarea funcţiilor sale în temeiul art. 46 parag. 2 din Convenţie, să informeze Adunarea Parlamentară de stadiul executării hotărârilor, în special prin recursul sistematic la rezoluţii interimare care stabilesc un calendar al reformelor prevăzute.
f. Ca o constatare de drept comparat, statele au procedat de regulă la schimbări ale dreptului lor naţional (legislativ, regulamentar, jurisprudenţial şi chiar constituţional), pentru a se conforma hotărârilor de condamnare provenind de la Curtea Europeană.
g. Se observă că sursele jurisprudenţială, de practică execuţională şi internă ale dreptului european al drepturilor omului califică schimbările dreptului intern ca fiind una dintre formele de măsuri cu caracter general, ce trebuie adoptate de state pentru executarea hotărârii Curţii.
Calificarea - corectă - a modificărilor sistemului juridic naţional drept măsuri generale de executare nu împiedică însă distincţia între două forme diferite de contencios european şi, deci, de puteri ale Curţii, ambele finalizate cu măsuri generale: dreptul de injoncţiune individuală şi generală (pentru diferite măsuri), respectiv dreptul de injoncţiune generală şi, indirect, dreptul de anulare (pentru dreptul intern neconvenţional).
6.a. Cea de-a treia formă de contencios european al drepturilor omului şi de puteri ale Curţii vizează un contencios de plină jurisdicţie, sub forma unui contencios în injoncţiune, combinat cu un contencios în anulare, cu privire la hotărârile jurisdicţionale definitive pronunţate în statul condamnat.
b. Sursa jurisprudenţială europeană constă în hotărâri ale Curţii, în care se constată că violarea drepturilor omului provine dintr-o hotărâre judecătorească sau altă decizie jurisdicţională naţională, aflată în contradicţie cu Convenţia.
Regăsim, în primul rând, un contencios de validitate, respectivul act jurisdicţional fiind declarat neconvenţional.
în acelaşi timp, obligaţia generală a statului de a se conforma hotărârilor Curţii şi de a respecta drepturile omului, chiar alegându-şi modalităţile de executare, face ca, în multe cazuri, singura posibilitate de reparare reală şi deplină a violării drepturilor omului, constatată de Curte, să fie desfiinţarea hotărârii judecătoreşti şi rejudecarea procesului. Amintim că, în principiu, pentru ca o plângere europeană să fie admisibilă, este necesară parcurgerea şi epuizarea căilor interne de atac cu caracter ordinar, deci accesibile şi eficace (expresia procedurală a regulii subsidiarităţii). Acest lucru presupune, în general, o hotărâre judecătorească internă definitivă, despre care se constată, în urma procesului european, că este neconvenţională. Caracterul ei definitiv, deci puterea de lucru judecat (altfel plângerea europeană ar fi fost inadmisibilă, ca prematură), face ca, în dreptul intern, să nu existe modalităţi de desfiinţare a ei şi de reluare a procedurii judiciare. Totuşi, hotărârea de condamnare a Curţii, prin care se constată neconvenţionalitatea respectivei hotărâri jurisdicţionale, conţine implicit un ordin adresat autorităţilor naţionale ca, dacă nu este posibil să se remedieze altfel pe deplin violarea a cărei victimă a fost partea vătămată, atunci să se înlăture autoritatea de lucru judecat, deci să se permită exercitarea unei căi extraordinare de atac, prin care procedura judiciară să fie redeschisă şi procesul intern rejudecat.
Mai mult chiar, în plus faţă de această injoncţiune implicită, în mod indirect hotărârea Curţii (constatând neconvenţionalitatea hotărârii judecătoreşti naţionale şi ordonând implicit autorităţilor naţionale să permită desfiinţarea ei) dă expresie şi unui quasi-contencios în anulare. Pe hotărârea Curţii Europene se întemeiază jurisdicţiile naţionale în admiterea căii extraordinare de atac, deci în desfiinţarea hotărârii definitive iniţiale, astfel încât se poate considera că acest efect se datorează, chiar şi numai indirect, hotărârii Curţii de condamnare. De fapt, riguros, hotărârea Curţii Europene lipseşte hotărârea internă definitivă neconvenţională de puterea lucrului judecat, permiţând exercitarea unei căi extraordinare de atac împotriva ei şi apoi desfiinţarea ei de jurisdicţiile naţionale.
c. Din perspectiva dreptului comparat, se constată că, în practica lor de executare a hotărârilor Curţii, statele au început să asigure redeschiderea procedurilor interne, fie prin interpretarea judiciară extensivă a motivelor pentru exercitarea căilor extraordinare de atac existente (în general, prin considerarea hotărârii Curţii Europene drept un motiv de revizuire), fie prin modificarea expresă a legislaţiei şi introducerea unui motiv distinct de redeschidere a procedurii interne în urma condamnării europene a statului.
d. în practica sa execuţională, Comitetul Miniştrilor are în vedere, dacă este cazul, şi redeschiderea procedurilor jurisdicţionale interne.
e. Recomandarea nr. R (2002) 2 a Comitetului Miniştrilor către statele membre asupra reexaminării sau redeschiderii anumitor cauze la nivel intern în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului (adoptată de Comitetul Miniştrilor la 19 ianuarie 2000, la cea de-a 694-a reuniune a Delegaţilor Miniştrilor): invită statele părţi la Convenţie să se asigure că există la nivel intern posibilităţi adecvate de realizare, în măsura posibilului, a restitutio in integrum-, încurajează în special statele părţi la Convenţie să-şi examineze sistemele juridice naţionale, pentru a se asigura că există posibilităţi corespunzătoare pentru reexaminarea unei cauze, inclusiv redeschiderea unei proceduri, în cazul în care Curtea a constatat o violare a Convenţiei, în special dacă partea vătămată continuă să sufere consecinţe negative foarte grave în urma deciziei naţionale, consecinţe care nu pot fi compensate prin satisfacţia echitabilă şi care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere şi dacă rezultă din hotărârea Curţii că decizia internă este contrară pe fond Convenţiei ori violarea constatată este cauzată de erori sau lipsuri ale procedurii de o asemenea gravitate încât se aruncă un dubiu serios asupra rezultatului procedurii interne atacate.
Regulile adoptate de Comitetul Miniştrilor în vederea aplicării art. 46 parag. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevăd, la regula nr. 3 parag. b alin. 2 liniuţa 2, că, în cadrul supravegherii executării hotărârii Curţii de statul pârât, în temeiul art. 46 parag. 2 din Convenţie, Comitetul Miniştrilor, ţinând cont de puterea discreţionară de care dispune statul în cauză pentru a alege mijloacele necesare pentru a se conforma hotărârii, examinează dacă au fost luate măsurile individuale pentru asigurarea faptului că violarea a încetat şi că partea vătămată este plasată, în măsura posibilului, în situaţia în care se afla înainte de violarea Convenţiei. Ca exemplu de măsuri individuale se indică redeschiderea procedurilor interne incriminate, trimiţându-se la Recomandarea nr. R (2002) 2 a Comitetului Miniştrilor către statele membre asupra reexaminării sau redeschiderii anumitor cauze la nivel intern în urma hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Prin Rezoluţia Adunării Parlamentare 1226 (2000) - Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, parag. 10.iii, se arată că, la nivel naţional, guvernele trebuie să garanteze redresarea situaţiei individuale a reclamantului şi să se doteze, după caz, cu o legislaţie care să prevadă revizuirea proceselor în urma unei hotărâri a Curţii. Adunarea Parlamentară, prin parag. 12.i.e, invită statele părţi la Convenţie să asigure redresarea situaţiei individuale a reclamanţilor şi să vegheze ca legislaţia lor naţională să prevadă revizuirea proceselor în urma unei hotărâri a Curţii.
f. Aşa cum modificarea dreptului intern neconvenţional este o modalitate specifică de măsuri de ordin general, şi redeschiderea procedurilor interne constituie un caz concret de măsuri individuale pentru executarea hotărârilor Curţii de condamnare a statului.
Evident, nici în acest din urmă caz, nu trebuie făcută confuzie între formele de contencios. Măsurile individuale (altele decât redeschiderea procedurii interne) rezultă dintr-un contencios în injoncţiune individuală, injoncţiune de regulă implicită (cu excepţia ordinului de restituire în natură a bunurilor, în caz de violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, când injoncţiunea este expresă, dar obligaţia este doar alternativă plăţii indemnizaţiei băneşti de satisfacţie echitabilă). La rândul său, redeschiderea procedurii interne combină contenciosul de validitate, contenciosul implicit în injoncţiune individuală şi, indirect, un quasi-contencios în anulare.
7.a. Din interpretarea sistematică a surselor dreptului european al drepturilor omului rezultă că executarea unei hotărâri de condamnare a unui stat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului presupune luarea de măsuri individuale şi adoptarea de măsuri generale.
Supravegherea executării măsurilor individuale şi generale este de competenţa Comitetului Miniştrilor.
b. Măsurile individuale ce trebuie luate de statul condamnat, pentru executarea hotărârii Curţii, sunt:
- plata indemnizaţiei băneşti de satisfacţie echitabilă stabilită prin hotărâre;
- executarea obligaţiei de restituire în natură a bunului (la alegerea statului, alternativ cu plata indemnizaţiei pentru prejudiciul material, în caz de violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie);
- redeschiderea procedurilor interne;
- alte măsuri individuale de executare.
Măsurile individuale de executare, altele decât plata indemnizaţiei băneşti de satisfacţie echitabile, dau expresie aplicării principiului restitutio in integrum, urmărind încetarea violării şi repunerea părţii vătămate, pe cât posibil, în situaţia în care se afla anterior violării Convenţiei.
Măsurile generale ce trebuie adoptate pentru executarea hotărârii Curţii de condamnare a statului pârât sunt:
- modificarea dreptului intern;
- alte măsuri generale de executare.
c. O interpretare extensivă a puterilor sale (interpretare absolut necesară) permite calificarea Curţii Europene a Drepturilor Omului ca fiind, în acelaşi timp, Curte Constituţională (cenzurează convenţionalitatea legislaţiei naţionale), Consiliu de Stat / Curte Supremă Administrativă (cenzurează convenţionalitatea actelor administrative naţionale, regulamentare şi individuale) şi Curte de Casaţie (cenzurează convenţionalitatea hotărârilor judecătoreşti naţionale).
8.a. Hotărârea de mai sus a Curţii Europene a Drepturilor Omului marchează un pas uriaş în evoluţia dreptului european procedural al drepturilor omului, sub aspectul puterilor Curţii şi, deci, al formelor de contencios european.
în primul rând, contenciosul de plină jurisdicţie în injoncţiune individuală, ca formă expresă (un ordin conţinut expres în dispozitivul hotărârii Curţii), depăşeşte limita singurei modalităţi acceptate până în prezent, adică ordinul de restituire a unui bun, în caz de violare a art. 1 (“Protecţia proprietăţii”) din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin actuala hotărâre, Curtea pronunţă expres o injoncţiune diferită şi mult mai puternică, ordonând statului pârât eliberarea din detenţie a unei persoane, ca urmare a constatării violării art. 5 (“Dreptul la libertate şi la siguranţă”) şi art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) din Convenţie.
în al doilea rând, pentru prima dată în jurisprudenţa sa relativă la un ordin dat statului de a executa în concret o măsură (alta decât plata sumei de bani reprezentată de indemnizaţia
de satisfacţie echitabilă), injoncţiunea nu mai este alternativă plăţii indemnizaţiei pecuniare şi la alegerea statului condamnat (pentru modalitatea de executare), ci este o obligaţie de sine stătătoare, care trebuie imperativ executată, la ea adăugându-se (iar nu substituindu-se) şi plata satisfacţiei echitabile pentru prejudiciul suferit.
b. Observăm în egală măsură că instanţa europeană constată că ne aflăm în prezenţa unei situaţii continue de violare a art. 5 şi art. 6 din Convenţie, care nu va înceta decât o dată cu eliberarea părţii vătămate. Violarea acestor drepturi convenţionale există anterior hotărârii Curţii şi va continua să existe până la executarea injoncţiunii, adică până la eliberarea părţii vătămate.
Indemnizaţia bănească de satisfacţie echitabilă acoperă exclusiv prejudiciul cauzat reclamantului prin violarea drepturilor sale până la data hotărârii. Acest prejudiciu se va amplifica prin menţinerea în detenţie a părţii vătămate după pronunţarea hotărârii Curţii, continuarea violării drepturilor sale (constatată deja de Curte) îndreptăţindu-o pe aceasta la o despăgubire bănească suplimentară.
c. Subliniem faptul că, fiind vorba de o problemă gravă de interpretate a Convenţiei, care determină crearea unei jurisprudenţe a Curţii, formaţiunea jurisdicţională iniţial învestită şi normal competentă, camera, s-a desesizat în favoarea Marii Camere, neexistând opoziţia părţilor.
Hotărârea pe care am comentat-o provine de la Marea Cameră, cea mai înaltă formaţiune jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului, este definitivă şi obligatorie din momentul pronunţării şi orientează imperativ jurisprudenţa tuturor formaţiunilor jurisdicţionale ale Curţii.
| ← RASSMUSSEN contra DANEMARCEI - Contestarea filiaţiei paterne a... | A. şi M.C. contra României - DREPTUL LA UN TRIBUNAL... → |
|---|
