Blidaru contra României Refuz acordare credit auto Banca BRD Prejudiciu material Recurs in anulare
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 8 noiembrie 2007
în CauzaBlidaru împotriva României
(Cererea nr. 8695/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la 31.03.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Blidaru împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele A. Gyulumyan,
E. Fura-Sandström,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 11 octombrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 8695/02, introdusă împotriva României, prin care doi cetăţeni ai acestui stat, doamna Verginia Blidaru şi domnul Nicolae Blidaru (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 5 ianuarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de G. Toth, avocată la Deva. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Reclamanţii au invocat în primul rând faptul că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de admitere a recursului în anulare formulat de procurorul general a avut drept consecinţă încălcarea dreptului lor la o judecare echitabilă, aşa cum este recunoscut de articolul 6 din Convenţie şi dreptului lor la respectarea bunurilor lor, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
4. La 1 iunie 2005 Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanţii, s-au născut în anul 1940 şi respectiv în anul 1947 şi locuiesc la Călan şi Hunedoara. Reclamanta, Verginia Blidaru este sora reclamantului Nicolae Blidaru.
A. Originea cauzei
6. Înainte de 1991 achiziţionarea de automobile de către persoanele fizice era reglementată de mai multe texte de lege, al căror scop principal era planificarea producţiei naţionale şi importul de automobile în funcţie de cerere şi acordarea de facilităţi la cumpărare populaţiei.
7. Potrivit deciziei nr. 1187 adoptată de consiliul de miniştri la 26 noiembrie 1962 persoanele doritoare să achiziţioneze un automobil trebuiau să depună într-un cont deschis în acest scop la casa de economii o sumă de bani corespunzătoare preţului maşinii. Acest cont avea o rată de 2% pe an, rată inferioară celei practicate de obicei de casa de economii. Contul era destinat în exclusivitate cumpărării unei maşini, dar titularul său putea retrage banii în orice moment.
8. Potrivit instrucţiunilor emise de Ministerele de Finanţe şi al Economiei pentru aplicarea respectivei decizii, livrarea automobilelor era efectuată de Întreprinderea de stat pentru distribuirea produselor sportive (IDMS) urmând ordinul de deschidere al conturilor.
9. În 1981 reclamanta a depus la casa de economii din Deva (casa de economii) suma de 70.000 lei vechi româneşti (ROL) pentru a cumpăra un automobil ARO 243. Suma reprezenta 64% din preţul automobilului.
10. În 1990 reclamanta a depus la casa de economii suma de 114.000 ROL care reprezenta diferenţa de 36% din preţ. Cu toate acestea, casa de economii nu a plătit către IDMS suma reprezentând în acel moment preţul integral al automobilului.
11. Potrivit reclamanţilor aceste sume fuseseră plătite de reclamant în numele reclamantei.
12. Potrivit invocărilor reclamantei ea a cerut de mai multe ori casei de economii să plătească suma la IDMS, dar vărsământul a fost refuzat pe motiv că automobilul încă nu era disponibil spre a fi retras de reclamantă.
13. În 1991 reclamanta a fost informată că preţul automobilului ajunsese la 330.000 ROL. A decis să transfere suma depusă la casa de economii la o bancă comercială, Banca română pentru dezvoltare - filiala Hunedoara - (BRD). Intenţiona să împrumute restul sumei care să-i permită să plătească noul preţ al automobilului.
14. Potrivit afirmaţiilor reclamantei, a cerut de mai multe ori băncii BRD să încheie un contract de credit, dar banca a refuzat mereu să înregistreze cererea de credit, precum şi să încheie contractul de credit, pe motiv că reclamanta nu putea veni încă să ridice automobilul.
B. Acţiunea în daune-interese intentată de reclamanţi în faţa instanţelor interne
15. Printr-o acţiune introdusă împotriva BRD, casa de economii şi centrul general de comercializare a automobilelor ARO, reclamanta, reprezentată de reclamant, a cerut la tragerea la răspundere civilă a acestor trei organisme pe baza art. 998 cod civil pentru a obţine condamnarea lor in solidum pentru plata daunelor-interese în sumă de 500.000.000 ROL, reprezentând valoarea actualizată a prejudiciului material suportat.
16. Printr-o sentinţă din 18 iunie 2002 Judecătoria Hunedoara a admis acţiunea pe motiv că BRD, casa de economii şi centrul general de comercializare a automobilelor ARO erau răspunzătoare de nepredarea automobilului reclamantei. Instanţa a condamnat cele trei organisme la plata in solidum către reclamantă a sumei de 500.000.000 ROL.
17. Instanţa a considerat că respectiva casă de economii nu-şi îndeplinise obligaţia de a plăti suma organismului care comercializa automobilele ARO la acea vreme, IDMS, în condiţiile în care încă din 7 februarie 1990 reclamanta depusese preţul integral al automobilului. Pe de altă parte centrul general de comercializare a automobilelor ARO, în calitate de succesor al IDMS, nu a respectat ordinea priorităţilor la livrarea automobilelor, deoarece ar fi trebui să o cheme pe reclamantă să-şi retragă automobilul încă din 1981. Instanţa a considerat că BRD era de asemenea vinovată, deoarece nu-şi îndeplinise obligaţia de a credita reclamanta cu suma care i-ar fi permis să vireze către IDMS noul preţ al automobilului, dat fiind că reclamanta îşi transferase toţi banii la BRD tocmai cu scopul de a împrumuta diferenţa de preţ.
18. Printr-o hotărâre din 1 octombrie 2002 Tribunalul Hunedoara a admis apelul BRD, al casei de economii şi al centrului general de comercializare a automobilelor ARO. În opinia tribunalului depunerea de către reclamantă a unei sume echivalentă cu preţul automobilului nu avea drept rezultat apariţia unei obligaţii pentru casa de economii sau BRD de a proceda la plata sumei către IDMS. În schimb titularului îi revenea sarcina specială de a formula o cerere de plată a banilor către IDMS. În lipsa unei cereri în acest sens, suma trebuia să rămână în contul special, la dispoziţia titularului.
19. Tribunalul a considerat de asemenea că reclamanta se limitase la transferul sumei de la casa de economiii la BRD, fără a formula o cerere pentru obţinerea unui credit bancar care că-i permită să obţină diferenţa de preţ. În plus, tribunalul a considerat că Judecătoria ar fi putut lua în calcul prescripţia extinctivă şi constata că reclamanta era îndreptăţită să revendice suma depusă numai faţă de BRD şi doar până în 1994. Tribunalul a considerat că centrul general de comercializare a automobilelor ARO nu avea capacitatea de a intenta acţiune, deoarece nu era succesorul IDMS-ului, care se ocupa înainte de comercializarea automobilelor.
20. Printr-o hotărâre definitivă din 8 ianuarie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a admis recursul formulat de reclamantă şi a confirmat sentinţa Judecătoriei din 18 iunie 2002. Curtea de apel a admis de asemenea cererea reclamantei privind rambursarea cheltuielilor de judecată.
21. Reclamanţii au încercat apoi să obţină executarea silită a hotărârii definitive de condamnare a celor trei instituţii la plata sumei de 500.000.000 ROL, precum şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 72.497.237 ROL.
22. Casa de economii a sesizat Curtea de Apel Alba Iulia cu o contestaţie în anulare, care a fost respinsă la 5 iunie 2003, precum şi cu o cerere de revizuire, care a fost respinsă la 2 septembrie 2003.
C. Recursul în anulare formulat de procurorul general
23. La 7 ianuarie 2004, cu o zi înainte de expirarea termenului legal de un an începând de la data hotărârii definitive a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată la 8 ianuarie 2003, Procurorul General al României a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în anulare.
24. Într-o primă decizie din 10 februarie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, în urma cererii procurorului general, suspendarea executării hotărârii.
25. Şedinţa pe fondul cauzei s-a derulat la 27 aprilie 2004. Procurorul general a menţionat că hotărârea Curţii de Apel fusese pronunţată cu încălcarea legii, ceea ce a condus la o apreciere greşită a fondului cauzei. El a subliniat că respectiva casă de economii şi BRD nu aveau nicio putere de a proceda la plata către IDMS a sumei depuse de reclamantă şi că centrul general de comercializare a automobilelor ARO nu avea capacitatea de a intenta acţiune în calitate de parte pârâtă. Reprezentantul reclamantei cere respingerea recursului ca nefondat.
26. Printr-o hotărâre din 27 aprilie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat hotărârea din 8 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia. Ea a confirmat hotărârea din 1 octombrie 2002 a Tribunalului Hunedoara, prin care acţiunea reclamantei fusese respinsă. Înalta Curte a reţinut că respectiva casă de economii şi BRD nu erau în măsură să decidă când trebuia să efectueze vărsământul sumei de bani, IDMS şi titularul contului fiind singurii care puteau decide asupra lichidării contului. Ea a considerat de asemenea că centrul general de comercializare a automobilelor ARO nu era succesorul IDMS şi deci nu era condiţionat de obligaţiile acestuia din urmă.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
27. Partea esenţială a dreptului intern pertinent privind recursul în anulare este descrisă în Hotărârile Brumărescu împotriva României, [GC], nr. 28342/95, paragrafele 32-33 CEDH 1999-VII şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, 1 decembrie 2005, paragraful 22.
28. Dreptul intern pertinent privind regimul special al vânzării de automobile către populaţie este descris în Hotărârea Asociaţia şi Liga pentru protecţia cumpărătorilor de automobile, Ana Abîd şi alţi 647 împotriva României (decizie), nr. 34746/97, 10 iulie 2001.
29. Prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003, articolele 330-330 ind. 4 din codul de procedură civilă care reglementează recursul în anulare au fost abrogate. Cu toate acestea, în temeiul dispoziţiilor tranzitorii ale acestui act normativ, hotărârile judecătoreşti pronunţate până la data intrării în vigoare a respectivei reglementări erau supuse căilor de atac existente la data la care au fost pronunţate hotărârile.
ÎN DREPT
I. Asupra admisibilităţii
30. Reclamanţii se plâng de o atingere adusă dreptului lor de acces la o instanţă şi dreptului lor la respectarea bunurilor lor, cu încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, datorită anulării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri definitive, în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general.
31. Potrivit Guvernului, reclamantul Nicolae Blidaru nu se poate pretinde victima încălcărilor invocate, nefiind direct afectat de niciuna din acţiunile sau omisiunile autorităţilor pe care le denunţă. El menţionează că numai reclamanta Verginia Blidaru a avut calitatea de parte în procedura internă.
32. Reclamanţii invită Curtea să continue examinarea cauzei. Reclamantul Nicolae Blidaru arată că banii plătiţi de sora sa pentru cumpărarea unui automobil reprezenta valoarea muncii sale timp de douăzeci de ani.
33. Curtea constată că cei doi reclamanţi au introdus cererea în nume propriu, invocând o atingere adusă art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul 1 la Convenţie. Ea aminteşte că potrivit jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, noţiunea de "victimă" este o noţiune autonomă care trebuie interpretată independent de noţiunile dreptului intern care privesc, de exemplu, interesul sau calitatea pentru a acţiona. Articolul 34 din Convenţie desemnează prin "victimă" persoana direct interesată de acţiunea sau omisiunea în cauză (Tauira şi acţii împotriva Franţei, nr. 28204/95, decizia Comisiei din 4 decembrie 1995, Decizii şi rapoarte (DR) 83, pag. 112).
34. Curtea constată că din ansamblul de documente reiese că i s-a prezentat faptul că reclamanta a depus, într-un cont deschis la casa de economii, apoi la banca BRD, o sumă de bani corespunzătoare preţului unei maşini, creanţă ce i-a fost apoi recunoscută prin hotărârea din 8 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia, în urma unei proceduri demarată de ea. Potrivit reclamanţilor această sumă a fost pusă la dispoziţia reclamantei Verginia Blidaru de fratele său, reclamantul Nicolae Blidaru.
35. Curtea constată mai întâi că reclamantul Nicolae Blidaru nu a fost parte în procedura civilă privind creanţa pretinsă de sora sa, reclamanta Verginia Blidaru. Ea constată deci că acest reclamant nu a fost direct afectat de pretinsele încălcări ale dreptului la o judecată echitabilă în procedura iniţiată de cealaltă reclamantă şi prin urmare consideră că nu se poate pretinde, în sensul art. 34 din Convenţie, victimă a pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea Asociaţia şi Liga pentru protecţia cumpărătorilor de automobile, Ana Abîd şi alţi 647 împotriva României (decizie), nr. 34746/97, 10 iulie 2001.
36. În plus, Curtea constată că în urma procedurii pe care a demarat-o în faţa instanţelor interne reclamanta Verginia Blidaru a fost recunoscută drept titularul creanţei printr-o hotărâre definitivă din 8 ianuarie 2003. Această hotărâre a fost anulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în urma unui recurs în anulare. Ea constată că reclamantul Nicolae Blidaru nu a fost direct afectat de hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin urmare consideră că nu se poate pretinde, în sensul art. 34 din Convenţie, victimă a unei încălcări a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
37. Reiese că acest capăt de cerere, aşa cum a fost introdus de domnul Nicolae Blidaru împotriva unei măsuri care a afectat-o direct pe doamna Verginia Blidaru, este incompatibil ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei şi trebuie respins potrivit art. 35 alin. 3 din Convenţie.
38. Curtea constată că cererea aşa cum a fost introdusă de doamna Verginia Blidaru (în continuare denumită reclamanta) nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
39. În opinia reclamantei hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în anulare formulat de procurorul general împotriva unei hotărâri definitive, a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
40. Guvernul face trimitere la cauza Brumărescu, în care Curtea a concluzionat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită rejudecării unei hotărâri definitive în urma introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreţionară (Brumărescu citat anterior, paragraful 62).
Cu toate acestea, Guvernul subliniază că în cazul în speţă, spre deosebire de cauza citată anterior, recursul în anulare a fost introdus în termenul legal de un an începând de la data hotărârii atacate şi că nu era expresia unei puteri discreţionre a procurorului general.
În această privinţă, el menţionează că faptele au fost stabilite în mod greşit de instanţele inferioare, în special în privinţa naturii raporturilor contractuale dintre părţi. Ţinând cont de faptul că această eroare nu a fost corectată pe căile de atac ordinare, Guvernul consideră că singura posibilitate de a restabili ordinea juridică era intervenţia procurorului general pe calea extraordinară a recursului în anulare. De altfel, Guvernul arată că reclamanta şi-a putut apăra echitabil cauza în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
41. Reclamanta contestă argumentele Guvernului.
42. Curtea aminteşte că dreptul la o judecare echitabilă în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul siguranţei raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu citat anterior, alin. 61). În virtutea acestui principiu nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra temei nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate abate de la acest principiu decât atunci când motive substanţiale şi imperioase o impun (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, paragraful 52, CEDH 2003-IX).
43. În cazul în speţă Curtea constată că pârâţii din procedura internă, şi anume trei persoane juridice de drept privat, au avut la dispoziţia lor două căi de atac ordinare, apelul şi recursul, pentru a-şi susţine criticile în privinţa sentinţei din 18 iunie 2002, pe care de altfel şi le-au exercitat. Ele au exercitat de asemenea fără succes două căi de atac extraordinare, şi anume o contestaţie în anulare şi o revizuire. În niciun moment procurorul nu a intervenit în procedură.
44. În privinţa termenului de introducere a recursului în anulare, deşi în cazul în speţă, spre deosebire de cauza Brumărescu, în care procurorul general nu era obligat constrâns prin niciun termen, exercitarea acestei căi de atac extraordinar a intervenit în termenul legal de un an prevăzut de art. 330¹ din codul de procedură civilă, Curtea consideră că această diferenţă nu este de natură să determine o abordare diferită de cauza Brumărescu.
45. În această privinţă, ea relevă că în prezenta cauză se regăsesc alte elemente care au condus Curtea, în cauza Brumărescu, la constatarea încălcării principiului siguranţei raporturilor juridice şi, prin urmare, a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-o controversă civilă a procurorului general care nu era parte în proces şi rejudecarea unei hotărâri definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat (a se vedea de asemenea SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22687/03, paragraful 36, 1 decembrie 2005).
46. Curtea relevă, în fine, că, prin ordonanţa de urgenţă nr. 58 din 25 iunie 2003, recursul în anulare în materie civilă a fost eliminat, autorităţile române recunoscând astfel, cel puţin indirect, că această cale de atac extraordinară era contrară principiului siguranţei raporturilor juridice.
47. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea hotărârii definitive din 8 ianuarie 2003 a adus atingere dreptului reclamantei la o judecare echitabilă.
48. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alin. 1.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
49. Reclamanta se plânge că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut drept efect atingerea dreptului său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor. »
50. Ea consideră că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie anulând hotărârea definitivă din 8 ianuarie 2003 a constituit o privare a dreptului său la respectarea bunurilor sale, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică.
51. Guvernul consideră că ingerinţa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale era prevăzută de lege şi urmărea un interes legitim, şi anume repararea unei erori comise de instanţele inferioare în aprecierea pretenţiilor reclamantei.
52. Curtea aminteşte că creanţa reclamantei a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă din 8 ianuarie 2003 şi relevă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanta avea deci un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
53. Curtea relevă apoi că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a anulat hotărârea definitivă din 8 ianuarie 2003 şi a considerat că reclamanta nu avea o creanţă faţă de părţile pârâte. Ea consideră că această situaţie este similară cu cea a reclamantului din cauza Brumărescu citată anterior. Curtea consideră deci că hotărârea din 27 aprilie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut drept efect privarea doamnei Verginia Blidaru de bunul său în sensul frazei a doua a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumărescu citat anterior, paragrafele 73-74).
54. Curtea aminteşte că o privare de proprietate prevăzută de această a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că a intervenit dintr-o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în beneficierea de proprietate trebuie să corespundă criteriului de proporţionalitate (Brumărescu citat anterior, paragrafele 73-74).
55. În speţă Curtea constată că Guvernul invocă o eroare de apreciere a faptelor de către judecătorie şi Curtea de apel şi nu o eroare de drept, pentru a aprecia ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. Or, în acest caz, părţile pârâte au putut beneficia de căile de atac ordinare şi extraordinare pentru a contesta aprecierea faptelor în faţa diferitelor instanţe. În consecinţă, Curtea consideră că, în ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, această pretinsă eroare nu ar putea fi suficientă pentru a justifica privarea de un bun dobândit perfect legal în urma unei controverse civile soluţionată definitiv (a se vedea şi Hotărârea SC Maşinexportimport Industrial Group SA, citată anterior, paragraful 46).
56. În plus, chiar presupunând că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul just nu a fost păstrat şi că reclamanta a suferit o sarcină specială şi exorbitantă din moment ce a fost privată nu numai de valoarea reactualizată a depozitului său bancar, ci şi de orice despăgubire în această privinţă.
57. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Ptotocolul nr. 1.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
58. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
59. Reclamanta cere cu titlu de prejudiciu material suma de 241.451 lei noi (RON), şi anume echivalentul sumei reactualizate pe care a vărsat-o în contul special pentru cumpărarea automobilului. Ea prezintă Curţii un raport de expertiză contabilă privind reactualizarea sumei pe care a vărsat-o în contul special. Potrivit acestui raport suma reactualizată se ridică la 64.209 RON.
60. Reclamanta menţionează că încălcările pretinse i-au provocat un sentiment de injustiţie gravă şi au contribuit la degradarea stării sale de sănătate. Ea cere cu titlu de prejudiciu moral 50.000 euro.
61. Guvernul contestă aceste pretenţii. El reiterează că suma acordată prin hotărârea din 8 ianuarie 2003 era de 50.000 RON (adică 500.000.000 ROL) şi că suma actualizată pe baza indicelui de inflaţie ar fi de 68.370 RON, adică 20.200 euro la cursul de schimb mediu practicat în 2005 de Banca Naţională a României.
În privinţa prejudiciului moral cerut de reclamantă, Guvernul consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui o satisfacţie echitabilă suficientă şi în subsidiar face referire la Hotărârea Stere şi alţii împotriva României, nr. 25632/02, 23 februarie 2006, în care Curtea alocase 1.000 euro fiecărui reclamant cu titlu de prejudiciu moral.
62. Curtea constată că printr-o hotărâre din 8 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia reclamantei i s-a recunoscut o creanţă de 500.000.000 ROL, adică 13.314 euro la cursul de schimb mediu practicat în 2005 de Banca Naţională a României. Ea a obţinut între altele rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în proces, care se ridică la 72.498.237 ROL, adică 1.930 euro.
Ţinând cont de informaţiile prezentate de părţi în privinţa valorii reactualizate a creanţei reclamantei, Curtea consideră că trebuie să se aloce reclamantei 22.200 euro cu titlu de prejudiciu material.
63. În privinţa reparaţiei prejudiciului moral, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând în echitate aşa cum o cere art. 41, Curtea decide să aloce reclamantei 1.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
64. Reclamanta cere 1.575 RON pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa Curţii, şi anume costul călătoriilor la Strasbourg ale domnului Nicolae Blidaru pentru a consulta dosarul.
65. Guvernul arată că reclamanta nu a depus niciun act doveditor în această privinţă.
66. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de faptul că reclamanta nu a prezentat niciun act doveditor, Curtea respinge cererea referitoare la costurile şi cheltuielile legate de procedura în faţa Curţii.
C. Majorări de întârziere
67. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa reclamantei Verginia Blidaru şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare:
i. 22.200 euro (douăzeci şi două mii euro) pentru prejudiciul material;
ii. 1.000 euro (una mie euro) pentru prejudiciul moral;
iii. orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor respective;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
d) că sumele respective vor fi convertite în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 8 noiembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
| ← Tarik contra Romaniei - Apartament retrocedat Imposibilitatea de... | Ceraceanu contra Romaniei - Traducere plagiata roman Shogun SC... → |
|---|
