Smoleanu contra României - Refuzul instantei de a judeca actiunea in revendicare Decretul 92/1950
| Comentarii |
|
CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI
Secţiunea a doua
Cauza Smoleanu împotriva României
(Cererea nr. 30324/96)
HOTĂRÂRE
Strasbourg
3 decembrie 2002
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 alineatul 2 din Convenţie. Hotărârea poate suferi modificări de formă.
În cauzaSmoleanu împotriva României,
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului ( secţiunea a doua ), judecând într-un complet format din:
J.P.Costa, preşedinte,
A.B.Baka,
Gaukur Jörundsson,
L.Loucaides,
C.Bârsan,
M.Ugrekhelidze,
A.Mularoni, judecători,
şi doamna S.Dollé, grefier de secţie,
după ce au deliberat în Camera de Consiliu la data de 12 noiembrie 2002
Pronunţă decizia de mai jos, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o petiţie (nr.30324/96) împotriva României şi un cetăţean al acestui stat, doamna Elena Smoleanu („reclamanta”), care a sesizat Comisia europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) în data de 22 noiembrie 1995 în virtutea vechiului articol 25 din Convenţia de apărare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2.Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna Cristina Tarcea, din ministerul justiţiei.
3.Reclamanta a afirmat că refuzul Curţii de Apel din Ploieşti de a recunoaşte instanţelor competenţa de a tranşa o acţiune în revendicare, ca şi refuzul aceleiaşi curţi de a judeca o a doua acţiune în revendicare, sunt contrare articolului 6 din Convenţie. Printre altele, reclamanta se plânge că decizia Curţii de Apel din 13 iunie 1995, dată în prima procedură şi cea din 30 martie 1998, din a doua procedură în revendicare, au avut ca efect de a aduce atingere respectării bunurilor sale, aşa cum sunt recunoscute de articolul 1 din Protocolul nr.1.
4.Petiţia a fost trimisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului nr.11 din Convenţie ( articolul 5 § 2 din Protocolul nr.11).
5.Petiţia a fost repartizată secţiei 1 a Curţii ( articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei ( articolul 27§ 1 din Convenţie ) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.
6.Printr-o decizie din 10 octombrie 2000, camera a declarat cererea ca admisibilă.
7.La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor (articolul 25 § 1 din regulament). Cererea a fost atribuită spre soluţionare secţiei astfel remaniate (articolul 52 § 1).
8.Atât reclamanta cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament ).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
9.Reclamanta s-a născut în 1922 şi locuieşte în Ploieşti.
10. La 20 ianuarie 1944, reclamanta primeşte ca dotă din partea tatălui o casă în Ploieşti ( o vom numi „casă”), compusă din două apartamente şi un garaj ca şi terenul aferent.
11.În 1950, Statul ia proprietatea, invocând decretul de naţionalizare nr.92/1950. Nici motivele, nici baza legală a acestei exproprieri nu au fost niciodată notificate reclamantei, căreia i s-a autorizat folosirea unui apartament din casă ca locatară a statului.
12.Între 1950 – 1955, reclamanta a făcut numeroase intervenţii pe lângă autorităţi, arătând că decretul nr.92/1950 nu i se poate aplica şi cerând restituirea casei, fără să primească nici un răspuns.
13. În 1954 Statul a demolat garajul.
A. Prima acţiune de revendicare a proprietăţii
14. În 1994, reclamanta a sesizat judecătoria Ploieşti cu o acţiune în revendicare a casei. Ea a arătat că făcea parte din categoria persoanelor pe care decretul nr.92/1950 îl excepta de la naţionalizare şi a cerut ca societatea de stat R.P., administrator al apartamentelor de stat, să fie condamnat să o pună în posesia bunului său. La 3 mai 1994, judecătoria a respins cererea sa, pe motiv că nu a adus proba afirmaţiilor sale.
15. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei decizii în faţa tribunalului judeţean din Prahova. Printr-o decizie din 13 ianuarie 1995, tribunalul a admis apelul, a admis acţiunea în revendicare şi a hotărât restituirea casei, constatând că în calitate de infirmieră şi văduvă de război din 1941, reclamanta făcea parte din categoria persoanelor pe care decretul le excludea de la naţionalizare.
16.Societatea R.P. a făcut recurs împotriva acestei decizii. Printr-o hotărâre din 13 iunie 1995, Curtea de Apel din Ploieşti admite apelul, casează hotărârea din 13 ianuarie 1995 şi respinge acţiunea reclamantei, pe motiv că această casă a devenit proprietatea statului în aplicarea decretului nr.92/1950 şi că jurisdicţiile nu erau competente să examineze dacă decretul i-a fost corect aplicat. Curtea de Apel a adăugat, de asemenea, că noi legi vor trebui să prevadă măsurile reparatorii pentru bunurile pe care Statul şi le-a însuşit în mod abuziv.
17. La 26 iulie 1995, reclamanta cere procurorului general al României să formuleze un recurs în anulare împotriva acestei hotărâri definitive, susţinând că este o hotărâre abuzivă, deoarece Curtea de Apel a refuzat să examineze dacă decretul nr.92/1950 putea să i se aplice.
18. Procurorul general i-a răspuns la 8 august 1995, informând-o că nu putea fi formulat un recurs în anulare împotriva hotărârilor definitive, deoarece, printre altele, jurisdicţia respectivă şi-a depăşit atribuţiile judiciare şi că nu este cazul pentru aşa ceva. Se adăuga că deciziile definitive nu puteau fi atacate pentru motive de legalitate sau de temei.
B. Acţiunea de restituire a proprietăţii în baza Legii nr.112/1995
19. La 6 martie 1996, reclamanta a depus o cerere de restituire a casei la Comisia administrativă din Ploieşti pentru aplicarea legii nr.112/1995 (de aici înainte”comisia administrativă). Ea a arătat că a fost deposedată de proprietatea sa prin încălcarea decretului de naţionalizare nr.92/1950, că tribunalul judeţean din Ploieşti în decizia sa din 13 ianuarie 1995, a judecat această privare de proprietate ilegală, dar Curtea de Apel Ploieşti a refuzat să înţeleagă cererea sa, indicându-i calea unei cereri administrative.
20. Printr-o decizie din 17 iulie 1996, comisia administrativă a restituit reclamantei apartamentul în care ea a locuit ca locatar şi i-a acordat o despăgubire pentru restul casei şi pentru teren.Conform articolului 12 din legea nr.112/1995 care plafonează despăgubirile, comisia administrativă i-a acordat reclamantei suma de 11.581.867 lei „ROL” pentru cel de-al doilea apartament şi 19.156.500 lei pentru terenul aferent şi a respins cererea sa de despăgubiri pentru garaj. Conform reclamantei suma totală pe care a primit-o este net inferioară valorii bunurilor sale.
21. La o dată neprecizată, reclamanta a formulat o plângere împotriva acestei decizii în faţa judecătoriei din Ploieşti, pentru a cere integral casa în natură.
22. Această procedură a fost suspendată în aşteptarea celei de a doua soluţii a acţiunii în revendicare, introdusă în paralel de reclamantă.
23. Procedura a fost reluată la o dată neprecizată şi s-a terminat la data de 23 aprilie 1999 printr-o hotărâre a Curţii de Apel Ploieşti, care a confirmat decizia comisiei administrative,
24. Între timp, la 10 septembrie 1996, Statul a vândut unul din apartamentele casei locatarilor .
C. A doua acţiune în revendicare
25.La o data neprecizată, reclamanta a introdus o nouă acţiune în revendicare în faţa judecătoriei din Ploieşti.
26.Prin decizia din 10 iunie 1997, judecătoria a respins acţiunea şi a estimat că reclamanta, alegând calea unei cereri administrative, a recunoscut că naţionalizarea a fost făcută „sub titlu” şi în consecinţă nu îi mai era deschisă calea unei acţiuni în revendicare.
27.Reclamanta a introdus apel, subliniind că în faţa comisiei a susţinut în mod constant că naţionalizarea casei sale a fost abuzivă şi motivul pentru care a formulat o cerere administrativă în virtutea legii nr.112/1995 a fost refuzul Curţii de Apel Ploieşti să examineze prima sa cerere în revendicare. Tribunalul judeţean a respins cererea sa la 27 noiembrie 1997, pentru acelaşi motiv ca şi judecătoria..
28.Reclamanta a formulat recurs. La 30 martie 1998, Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul, printr-o decizie definitivă. Ea a constatat că reclamanta a sesizat paralel comisia şi tribunalele cu o cerere în restituire a casei, şi notează că cererea administrativă a fost suspendată. Concluzionează că reclamanta, alegând calea prevăzută de legea nr.112/1995 nu mai avea acces la procedura ordinară în revendicare, căci această alegere era implicit o recunoaştere din partea sa că naţionalizarea a fost legală..
29.La o dată neprecizată, reclamanta a formulat o contestaţie în anulare împotriva acestei hotărâri a Curţii de Apel Ploieşti, pe motiv că această Curte i-a refuzat accesul la un tribunal pentru a tranşa cererea sa în revendicare. Contestaţia sa a fost respinsă la 16 decembrie 1998 de Curtea de Apel Braşov.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
30.Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu împotriva României.
ÎN DREPT
I ÎNCĂLCAREA ARTICOLELOR 6 § 1 DIN CONVENŢIE
31.Conform reclamantei, hotărârile din 13 iunie 1995 şi 30 martie 1998 a Curţii de Apel din Ploieşti au încălcat articolele 6 § 1 din Convenţie, care dispune:
„Orice persoană are dreptul la ascultarea echitabilă a cererii sale de către un tribunal care va decide contestaţiile asupra drepturilor sale şi obligaţii cu caracter civil...”
32.În memoriul său, reclamanta arată că refuzul Curţii de Apel din Ploieşti, în prima procedură de revendicare, de a recunoaşte instanţelor competenţa pentru tranşarea unei acţiuni în revendicare, este contrară dreptului la un tribunal garantat de articolul 21 din Constituţia României şi a articolului 3 din Codul civil român care duce la refuzul justiţiei. Printre altele, ea pune în evidenţă că afirmaţia conform căreia ea nu era proprietara bunului în litigiu este în contradicţie cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul părţii adverse, adică absenţa competenţei jurisdicţiilor de a tranşa fondul litigiului. În ceea ce priveşte procedura terminată la data de 39 martie 1998, ea subliniază că a solicitat în mod expres restituirea casei în totalitatea sa, estimând că naţionalizarea a fost ilegală, atât în acţiunea în revendicare, ca şi cea bazată pe legea nr.112/1995 şi subliniază din nou că ea nu a recunoscut niciodată în faţa autorităţilor române că naţionalizarea casei s-a făcut „sub titlu”. Reclamanta notează că procedura de restituire bazată pe legea nr.112/1995 era încă în curs de judecată la data la care Curtea de Apel a dat hotărârea sa la cea de a doua acţiune în revendicare, şi deci, aceasta nu era în măsură să decidă că ea a recunoscut, nici chiar implicit, că naţionalizarea a fost făcută „sub titlu”.
33. Guvernul, făcând referire la hotărârea Brumărescu împotriva României mai sus citată, admite că reclamanta a întâlnit un refuz de acces la tribunal, dar consideră că acest refuz a fost temporar, pentru prima procedură în revendicare. Guvernul nu face comentarii privind a doua procedură în revendicare.
34.Curtea trebuie deci să cerceteze în primul rând dacă hotărârea din 13 iunie 1995 a încălcat articolul 6 § 1 din Convenţie.
35. Curtea reaminteşte că în cauza Brumărescu mai sus citată ea a concluzionat că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor competenţa pentru examinarea litigiilor ca în prezenta cauză, privind o revendicare imobiliară, încalcă articolul 6 § 1 din Convenţie.
36. Curtea estimează că nimic din speţă nu permite să se distingă din acest punct de vedere acţiunea prezentă de cauza mai sus menţionată.Din acel moment, excluderea prin hotărârea din 13 iunie 1995 a Curţii de Apel Ploieşti a acţiunii în revendicare a reclamantei privind competenţa tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la o instanţă, drept garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.
Există deci o necunoaştere a articolului 6 § 1 din Convenţie.
37. În al doilea rând, Curtea trebuie să cerceteze dacă hotărârea din 30 martie 1998 a încălcat articolul 6 § 1 din Convenţie.
38. Curtea nu consideră că trebuie să tranşeze problema consecinţelor în dreptul român, a alegerii unei anumite căi de recurs, în detrimentul altuia. Rolul său se limitează să verifice dacă, în cauza respectivă, reclamanta a avut acces la o instanţă pentru a rezolva cererea sa privind revendicarea casei sale.
39. Curtea notează că după respingerea unei prime acţiuni în revendicare, reclamanta a introdus în paralel două acţiuni privind bunul în litigiu, una de restituire, în virtutea legii nr.112/1995, şi alta de revendicare.Trebuie să recunoaştem că, în această situaţie, nu se poate deduce că ea a ales o singură acţiune, cea de restituire, cu atât mai mult cu cât la data la care Curtea de Apel Ploieşti a dat hotărârea sa, cealaltă procedură era încă pe rol. De altfel, reclamanta a indicat preferinţa sa pentru acţiunea în revendicare,cerând amănarea procedurii de restituire în aşteptarea deciziei finale în procedura de revendicare. Totodată, nu putem contesta că reclamanta a susţinut constant, în toate procedurile naţionale, că naţionalizarea casei sale nu a fost legală.
Curtea estimează că, în aceste circumstanţe, faptul că Curtea de Apel Ploieşti, prin hotărârea sa din 30 martie 1998, a estimat că nu este necesar să rezolve o cerere de revendicare căci o altă acţiune vizând casa în litigiu era pe rol în faţa jurisdicţiilor naţionale, reprezintă un refuz faţă de reclamantă pentru accesul în faţa unei instanţe.
Prin urmare, există încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie asupra acestor două puncte.
III. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR.1 AL CONVENŢIEI
40. Reclamanta se plânge că hotărârile din 13 iunie 1995 şi 30 martie 1998 ale Curţii de Apel Ploieşti au avut ca efect să aducă atingere dreptului său de respectare a bunurilor sale, aşa cum este recunoscut în articolul 1 din Protocolul nr.1, astfel:
„Orice persoană fizică sau morală are dreptul de respectare a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere asupra dreptului pe care-l au statele de a pune în aplicare legile în vigoare pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plăţii impozitelor sau contribuţiilor sau a amenzilor „.
41. Reclamanta afirmă că a fost privată de proprietatea sa, căci naţionalizarea casei sale prin efectul legii nr. 92/1950 nu a fost legală, şi în acest fel ea nu a pierdut niciodată, conform afirmaţiei sale, proprietatea asupra bunului său.
42. Guvernul susţine că plângerea reclamantei este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile articolului 1 din Protocolul nr.1. El se referă la jurisprudenţa Curţii conform căreia Convenţia nu consacră dreptul restabilirii în drept de proprietate, articolul 1 din Protocolul nr.1 neprotejând decât respectarea bunurilor prezente, fără să garanteze dreptul de a dobândi bunuri.
43. Curtea relevă mai întâi că reclamanta şi-a văzut restituită în natură unul din apartamentele casei şi a obţinut despăgubiri pentru cel de al doilea apartament şi pentru teren, printr-o decizie definitivă din 23 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti. Deci ea nu se poate declara victimă a unei încălcări a dreptului său de proprietate pentru această parte a bunului. În consecinţă, plângerea nu priveşte decât partea nerestituită din bunul în litigiu.
44. Curtea trebuie deci să examineze plângerea conform căreia refuzul instanţelor de a tranşa litigiul vizând aşa zisa parte a casei naţionalizate se analizează ca o atingere a dreptului său de proprietate aşa cum este garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1.
45. În această privinţă, Curtea reaminteşte, mai întâi, că ea nu poate examina o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenţiei cu privire la Partea contractantă în cauză. În speţă, casa reclamantei a fost naţionalizată în 1950, cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare în ceea ce priveşte România. Curtea nu are deci competenţa ratione temporis pentru examinarea circumstanţelor naţionalizării sau a efectelor produse continuu de aceasta până în prezent.
46. Ea aminteşte şi confirmă jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia privarea de dreptul la proprietate sau a unui alt drept real constituie în principiu un act instantaneu şi nu crează o situaţie continuă de „privare a dreptului”(vezi, de exemplu, Lupuleţ împotriva României, cererea nr.25497/1994, decizie a Comisiei din 17 mai 1996, Decizii şi rapoarte –DR-85 A,p.126). Cererea reclamantei este deci incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei aşa cum se poate înţelege ca şi criticând, în calitate de astfel de măsuri adoptate pe baza legii nr. 92/1950 cu privire la casa reclamantei înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei în ceea ce priveşte România.
47. Reclamanta nu poate deci să se plângă de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care procedurile pe care le încriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii.
În această privinţă, Curtea aminteşte că noţiunea de „bun” conţinută în articolul 1 din Protocolul nr.1 poate însemna atât „bunuri actuale” ( decizia Van der Mussele împotriva Belgiei din 23 noiembrie 1983, seria A) ca şi valori patrimoniale, înţelegând şi creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde a avea cel puţin o „speranţă legitimă” să obţină bucuria efectivă a unui drept de proprietate ( a se vedea deciziile Pine Valley Developement Ltd şi alţii împotriva Irlandei din 29 noiembrie 1991 şi Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei din 20 noiembrie 1995).În revanşă, speranţa de a vedea recunocută supravieţuirea unui drept vechi de proprietate care a fost foarte mult timp imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerată ca un „ bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 ( Malhous împotriva Republicii Cehe–13 decembrie 2000) – şi, de asemenea, a unei creanţe condiţionale care se stinge de fapt prin nerealizarea condiţiei ( Mario de Napoles Pacheco împotriva Blegiei din 5 octombrie 1978 şi Lupuleţ împotriva României ).
48. În speţă, reclamanta a sesizat autorităţile naţionale competente cu două proceduri în revendicare şi cu o acţiune administrativă de restituire, în scopul recuperării în natură a casei. Intentând aceste acţiuni, ea a căutat să-i fie recunoscută dreptul de proprietate care, la momentul intorducerii cererii nu mai era a sa. În consecinţă, procedura nu se raporta la un „ bun actual „ a reclamantei.
49. Rămâne de examinat dacă ea putea să aibă o „speranţă legitimă” de a obţine restituirea casei. Curtea notează că cererea administrativă viza naţionalizarea „ pe titlu „ şi era supusă anumitor condiţii. În măsura în care ea le-a îndeplinit, ea a obţinut parţial câştig de cauză. Restituirea în natură şi în integralitate a proprietăţii în litigiu s-ar fi putut obţine dacă instanţele ar fi decis, evaluând circumstanţele cauzei, că naţionalizarea casei s-a făcut „ fără titlu”. Este o situaţie de fapt, pentru care competenţa aparţine, în primul rând, jurisdicţiilor naţionale, Curtea neputând să speculeze asupra rezolvării cauzei dacă instanţele naţionale au tranşat deja cauza. Chiar dacă tribunalul judeţean din Prahova a tranşat pe 13 ianuarie 1995 în favoarea reclamantei, cauza sa era în curs de judecare în faţa instanţelor româneşti până la obţinerea unei decizii definitive, şi acţiunea de a obţine restituirea casei nu dădea naştere, după părerea reclamantei, nici unui drept de creanţă, ci doar eventualitatea de a obţine o atare creanţă ( vezi Ouzounis şi alţii împotriva Greciei, 18 aprilie 2002, nepublicată ).
Decurge din aceasta că reclamanta nu a probat să aibă „ o speranţă legitimă „ pentru partea bunului pentru care ea nu a obţinut satisfacţie în totalitate în dreptul naţional.
Prin urmare, nu există o nerecunoaştere a articolului 1 din Protocolul nr.1.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
50.În termenii articolului 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că există încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul naţional al părţii contractante nu permit ştergerea eficientă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, o satisfacţie echitabilă”.
Daune materiale
51. Cu titlu principal, reclamanta solicită restituirea bunului în litigiu, compusă din casă, din teren şi garajul demolat de stat. Ea înţelege să primească, în cazul nerestituirii, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului său, adică, conform raportului de expertiză supus Curţii 1 004 839 766 lei sau 33 968 euro.
52. Guvernul susţine în primul rând că suma cu titlu de daune materiale nu este justificată, deoarece ea nu posedă un bun în sensul jurisprudenţei Convenţiei şi deoarece ea poate revendica mereu cu succes casa sa în faţa jurisdicţiilor interne. În toate cazurile Guvernul estimează că valoarea totală maximă care ar putea fi acordată este de 719 668 160 lei, sau 24 328 euro, reprezentând conform raportului de expertiză, valoarea marfă a bunului în litigiu mai puţin valoarea reparaţiilor apartamentului ocupat de un locatar şi fără a lua în calcul valoarea garajului, demolat în 1954, înainte de ratificarea Convenţiei de către România la data de 20 iunie 1994.
53. Curtea notează că sumele reclamate pentru daune materiale se raportează la valoarea casei, a terenului şi a garajului demolat de stat. Ţinând seama de faptul că plângerea fondată pe articolul 1 din Protocolul nr.1 nu s-a constatat o încălcare a Convenţiei şi a Protocolului singurele plângeri pe care Curtea le cunoaşte pe fond sunt cele extrase din absenţa accesului în faţa unei instanţe, în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie. În această privinţă, Curtea precizează că ea nu poate specula asupra faptului că procedurile în revendicare ar fi cunoscut dacă jurisdicţiile naţionale au tranşat cererea.
54. De asemenea, Curtea estimează că reclamanta nu a demonstrat că există o legătură de cauzalitate între daunele materiale specificate de ea şi încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie stabilită de Curte. În consecinţă, cererea pentru daune materiale trebuie respinsă.
Daune morale
55. Cu titlu de daune morale, reclamanta cere suma de 300 000 000 lei sau 10 100 euro pentru prejudiciul suferit datorat refuzului, de Curtea de Apel Ploieşti, să tranşeze, în două reprize, litigiul său privind revendicarea casei sale, refuz care a privat-o astfel de dreptul de a se bucura de proprietatea sa.
56. Guvernul se opune acestei pretenţii, estimând că nici un prejudiciu moral nu se poate reţine.
57. Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerinţe grave în dreptul reclamantei de acces la o instanţă, pentru care suma de 5 000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât cu dobânda care se aplică la data sentinţei.
Interese moratorii
58.Curtea consideră că dobânda anuală a intereselor moratorii trebuie calculată la cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii centrale europene majorate cu trei procente la sută.
DIN ACESTE MOTIVE,CURTEA ÎN UNANIMITATE,
Hotărăşte, că există o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie prin refuzul dreptului de acces la o instanţă în prima procedură în revendicare ;
Hotărăşte, că există o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie prin refuzul dreptului de acces la o instanţă în a doua procedură în revendicare;
Hotărăşte, că nu există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei ;
Hotărăşte, că statul pârât trebuie să dea reclamantei, în cele trei luni din ziua în care hotărârea va fi definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, suma de 5 000 euro pentru daune morale, care se vor converti în moneda naţională a statului pârât cu dobânda aplicabilă de la data deciziei ;
Hotărăşte, numărând de la expirarea termenului şi până la vărsarea sumei, suma indicată la punctul 4 se va majora cu o dobândă simplă cu o dobândă egală cu cea de facilitate a preţului marginal a Băncii centrale europene care se aplică în această perioadă, mărită cu trei la sută ;
Respinge cererea de satisfacere echitabilă pentru suma în plus.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la 3 decembrie 2002 prin aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 a regulamentului.
Dolle J.P.Costa
Grefier principal
[1] traducere efectuată de către consilier Iolanda Szokacs, Biroul de Relaţii Externe, Curtea Supremă de Justiţie.
| ← Ceraceanu contra Romaniei - Traducere plagiata roman Shogun SC... | Dimitrescu contra Romaniei - Actiune in revendicare bun... → |
|---|
