Ceraceanu contra Romaniei - Traducere plagiata roman Shogun SC Orizonturi Admitere recurs in anulare
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 4 martie 2008
în CauzaCerăceanu împotriva României (nr. 1)
(Cererea nr. 31250/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la 29.09.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În CauzaCerăceanu împotriva României(nr. 1),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 12 februarie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 31250/02, introdusă împotriva României, prin care o cetăţeană a acestui stat, doamna Adriana Doina Cerăceanu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 17 septembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de domnul Răzvan Horaţiu Radu agent guvernamental pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. La data de 7 aprilie 2006 Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, Curtea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în 1941 şi locuieşte la Bucureşti. Ea este traducătoare şi membă a Uniunii Scriitorilor din România.
A. Publicarea traducerii române a romanului « Shogun »
5. La data de 15 noiembrie 1985 Editura română Univers şi societatea americană Foreign Rights, agent literar al romancierului James Clavell, au încheiat un contract privind publicarea de către Univers a 35.000 de exemplare ale romanului Shogun al lui James Clavell, roman tradus în limba română de reclamantă. Contractul stipula că drepturile patrimoniale asupra traducerii efectuate de reclamantă erau cedate de societatea Foreign Rights, proprietara drepturilor, casei Univers până la data de 15 noiembrie 1991.
6. La data de 23 noiembrie 1991 reclamanta a încheiat cu Editura Orizonturi din Bucureşti un contract pentru publicarea romanului Shogun de James Clavell pe care îl tradusese. Durata contractului era de şase luni, şi anume din 23 noiembrie 1991 până la 23 mai 1992, cu un tiraj maxim de 50.000 exemplare.
7. După publicarea unui prim tiraj de 50.000 exemplare, societatea Orizonturi a refuzat să-i plătească reclamantei drepturile de autor şi la data de 15 iulie 1992 a încheiat cu F.A. un contract în vederea traducerii aceluiaşi roman. Ulterior a publicat cu editura Azur în jur de 64.000 noi exemplare ale romanului tradus de F.A.
B. Acţiune în daune-interese introdusă de reclamantă
8. La data de 22 decembrie 1993 reclamanta a chemat în judecată la Judecătoria Bucureşti societatea Orizonturi şi pe F.A., acuzându-i de plagiat, pe motiv că i-ar fi folosit traducerea romanului Shogun.
9. La data de 28 februarie 1996, după peste doi ani de la introducerea acţiunii şi după douăzeci de amânări ale cauzei, reclamanta şi-a completat cererea în faţa Tribunalului Bucureşti cu al doilea capăt de cerere privind prejudiciul suferit datorită publicării a 64.814 exemplare ale traducerii sale de către Editurile Azur şi Orizonturi.
10. La data de 11 iunie 1996, în condiţiile în care nu a avut loc nicio şedinţă asupra fondului, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de strămutare datorită suspiciunii legitime formulată de societatea Orizonturi şi a desemnat drept instanţă competentă Tribunalul Argeş. La data de 19 iunie 1996 Tribunalul Bucureşti s-a declarat necompetent şi a trimis cauza la Tribunalul Argeş.
11. La data de 4 iulie 1996 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş.
12. Tribunalul a dispus mai multe expertize: una lingvistică asupra traducerilor efectuate de reclamantă şi de F.A. şi o expertiză contabilă.
13. Printr-o decizie din 13 iulie 1999, Tribunalul Argeş a respins acţiunea reclamantei. Acesta a constatat că în speţă fuseseră efectuate patru expertize, două din partea experţilor propuşi de reclamantă şi două de experţii propuşi de pârâţi. Din cei patru experţi, B., T. şi I. au concluzionat asupra existenţei plagiatului, în timp ce A.I.I. a considerat că traducerea lui F.A. era o creaţie originală. Tribunalul a constatat că ulterior T. a depus un raport suplimentar, excluzând existenţa plagiatului. Tribunalul i-a considerat drept parţiali pe experţii B. şi I., care au concluzionat asupra plagiatului şi a considerat drept obiective expertizele lui T. şi A.I.I. propuse de pârâţi, care au concluzionat asupra lipsei plagiatului.
14. Printr-o decizie din data de 4 aprilie 2000 Curtea de Apel Piteşti a admis apelul reclamantei, considerând că expertiza lui B., care se pronunţase în favoarea reclamantei, era susţinută, completă şi obiectivă. Curtea a condamnat pârâţii la plata in solidum a sumei de 196.441.622 lei româneşti (ROL).
15. Curtea a considerat de asemenea că reclamanta a suferit un prejudiciu diferit datorită publicării de către editurile Orizonturi şi Azur a 64.814 exemplare ale traducerii sale a romanului şi a obligat societatea Orizonturi să-i plătească suma de 253.637.658 ROL.
16. Prin hotărârea definitivă din data de 19 iunie 2001 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul formulat de societatea Orizonturi şi de F.A. şi, pe fond, a respins acţiunea introdusă de reclamantă. Ea a considerat că Curtea de Apel Piteşti a luat greşit în calcul expertiza lui B., care nu era un expert aflat pe lista corpului de experţi tehnici aflată la dispoziţia instanţei, în timp ce ar fi trebuit să se bazeze pe expertiza lui T., expert înscris pe lista experţilor aflată la dispoziţia instanţei.
C. Recursul în anulare promovat de Procurorul general
17. La data de 6 noiembrie 2001 reclamanta a formulat un memoriu pe lângă Procurorul general, cerându-i să introducă un recurs în anulare împotriva deciziei definitive din 19 iunie 2001.
18. La data de 19 iunie 2002 Procurorul general a promovat un recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţiei şi a cerut anularea deciziei din 19 iunie 2001 în baza art. 330 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Criticând aprecierea făcută de Curtea Supremă de Justiţie asupra expertizelor efectuate, Procurorul general a considerat decizia din 19 iunie 2001 ca vădit netemeinică şi a cerut rejudecarea cauzei şi constatarea existenţei plagiatului.
29. Prin decizia din data de 13 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare formulat de procurorul general, a casat decizia din 19 iunie 2001 şi a confirmat-o pe cea din 4 aprilie 2000 a Curţii de Apel Piteşti care admisese acţiunea reclamantei.
D. Contestaţia în anulare şi prima cerere de revizuire
20. La data de 29 ianuarie 2003 societatea Orizonturi şi F.A. au formulat o contestaţie în anulare împotriva deciziei din 13 ianuarie 2003 şi la data de 7 februarie 2003 au cerut revizuirea aceleiaşi decizii.
21. Prin două decizii diferite din data de 15 noiembrie 2004 Curtea Supremă de Justiţie a respins ca neîntemeiate cererea de revizuire şi contestaţia în anulare.
22. La o dată neprecizată, societatea Orizonturi a cerut anularea dispozitivelor deciziilor din 15 noiembrie 2004, bazându-se pe articolul 258 din codul de procedură civilă, care impune semnarea dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti de către toţi judecătorii completului de judecată.
23. La data de 15 martie 2005 societatea Orizonturi a formulat o cerere de recuzare a mai multor judecători, cerere respinsă prin decizia din 16 mai 2005. Ea a formulat un recurs împotriva respingerii cererii sale de recuzare.
24. La data de 6 iunie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a amânat examinarea cererilor privind anularea dispozitivelor celor două hotărâri din 15 noiembrie 2004. În octombrie 2005 a avut loc o şedinţă. Până în momentul de faţă procedurile sunt în curs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie.
E. Executarea silită iniţiată împotriva editurii Orizonturi
25. La data de 11 ianuarie 2006 reclamanta a chemat în judecată editura Orizonturi în două acţiuni privind executarea silită a creanţei sale constatată prin decizia din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie de confirmare a deciziei din 4 aprilie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
26. Printr-o primă acţiune, ea a cerut Judecătoriei Bucureşti să dispună poprirea conturilor editurii Orizonturi. Prin a doua acţiune a cerut Camerei comerciale a Tribunalului Bucureşti să dispună deschiderea procedurii falimentului împotriva editurii.
1. Cererea de poprire pe conturile editurii Orizonturi
27. Prin sentinţa din data de 18 ianuarie 2006 Judecătoria Bucureşti a respins cererea de poprire pe conturile editurii Orizonturi, formulată de reclamantă. Judecătoria a considerat că executarea silită era prescrisă.
28. Prin decizia din data de 28 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti a admis recursul reclamantei împotriva sentinţei din 18 ianuarie 2006. Instanţa a dispus executarea silită prin poprirea conturilor editurii Orizonturi până la achitarea datoriei de 45.022,93 lei noi româneşti (RON), constatată prin decizia din 13 ianuarie 2003.
2. Deschiderea procedurii falimentului împotriva Editurii Orizonturi
29. Prin decizia din data de 14 aprilie 2006 Tribunalul Bucureşti a admis cererea reclamantei şi a dispus deschiderea procedurii falimentului în privinţa editurii Orizonturi pe motiv că aceasta din urmă nu achitase creanţa în sumă de 45.022,93 RON, constatată prin decizia din data de 13 ianuarie 2003.
Instanţa a dispus interzicerea vânzării părţilor sociale ale societăţii debitoare şi poprirea pe toate conturile sale bancare. Instanţa a numit de asemenea un administrator judiciar.
30. Editura Orizonturi a formulat recurs împotriva acestei hotărâri judecătoreşti.
31. La data de 15 septembrie 2006 ea a pus suma de 45.022,93 RON la dispoziţia instanţei, « în eventualitatea în care va fi necesară în dosarul » de faliment.
32. La data de 20 iunie 2007 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul editurii Orizonturi împotriva sentinţei din 14 aprilie 2006.
33. Procedura falimentului a continuat la Tribunalul Bucureşti.
34. În urma unei cereri de strămutare datorită suspiciunii legitime formulate de societatea debitoare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a repartizat cauza Tribunalului Argeş prin decizia din 8 februarie 2007.
35. Procedura falimentului este în prezent în curs la Tribunalul Argeş.
36. La data de 1 noiembrie 2007, în cadrul acestei proceduri, reclamanta a primit de la debitoarea sa suma de 45.022,93 RON, reprezentând creanţa constatată prin decizia din 13 ianuarie 2003.
F. Alte proceduri pertinente
1. Condamnarea reclamantei pentru înşelăciune şi a doua cerere de revizuire
37. În urma plângerii editurii Orizonturi, prin decizia din data de 15 octombrie 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bucureşti, reclamantei i-a fost aplicată amenda administrativă de 10.000.000 ROL pentru înşelăciune în contractul încheiat la 23 noiembrie 1991 cu editura respectivă. În urma unui recurs ierarhic al interesatei, această decizie a fost menţinută la 5 ianuarie 2005.
38. Prin sentinţa din data de 25 februarie 2005 a Judecătoriei Bucureşti, decizia procurorului a fost menţinută. Instanţa a reţinut că cu prilejul încheierii contractului din 23 noiembrie 1991 reclamanta a făcut-o în mod fraudulos pe partea vătămată, cocontractantul său, şi anume editura Orizonturi, să creadă că avea dreptul să autorizeze publicarea traducerii sale a romanului Shogun. Instanţa a considerat că agenţia Foreign Rights Inc. New York era cea care, în urma unui contract încheiat înainte cu reclamanta, avea în realitate dreptul de a autoriza reeditarea traducerii române a romanului respectiv. Aşadar, reclamanta nu putea autoriza reeditarea traducerii sale fără acordul agenţiei. Prin urmare, reclamanta, în ciuda faptului că cunoştea aceste aspecte legale decurse din contractul său din 1985 încheiat cu agenţia, ea a indus cu bună ştiinţă în eroare partea vătămată, editura Orizonturi. Din acest motiv instanţa a concluzionat că reclamanta provocase editurii un prejudiciu de 218.000 ROL, adică retribuţia prevăzută de contractul din 23 noiembrie 1991.
39. Recursul reclamantei Cerăceanu împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia Tribunalului Bucureşti din 20 mai 2005.
40. În urma acestei proceduri, editura Orizonturi a formulat o nouă cerere de revizuire a deciziei din 4 aprilie 2000, pronunţată în favoarea reclamantei de Curtea de Apel Piteşti. Această cerere a fost respinsă de Curtea de Apel Piteşti prin decizia din 4 octombrie 2006. Editura Orizonturi a formulat recurs împotriva acestei decizii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Ultimul termen a fost fixat la 29 ianuarie 2008.
2. Acţiune civilă în constatare
41. La data de 7 ianuarie 2005 editura Orizonturi a citat reclamanta în faţa Tribunalului Bucureşti într-o acţiune civilă prin care cerea instanţei să constate că partea pârâtă nu avea dreptul să autorizeze reproducerea traducerii în limba română a romanului Shogun.
42. Prin decizia din 6 aprilie 2005 Tribunalul a admis acţiunea şi a constatat că reclamanta nu mai avea drepturi de proprietate intelectuală asupra traducerii pe care o cedase prin contract agentului autorului. Tribunalul a reţinut că drepturile de autorizare a reeditării traducerii respective aparţineau agenţiei Foreign Rights Inc. New York.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
43. În ceea ce priveşte neexecutarea hotărârilor definitive pronunţate în controversele dintre particulari, esenţialul prevederii interne pertinente, şi anume extrasele din codul de procedură civilă şi din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, este descris în hotărârea sa Topciov împotriva României ((hotărâre), nr. 17369/02, 15 iunie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie privind durata procesului
44. Reclamanta pretinde că durata procesului care a început la 22 decembrie 1993 a încălcat principiul « termenului rezonabil » aşa cum este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţie, care dispune:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
45. Guvernul se opune acestei afirmaţii.
46. Curtea aminteşte că la calculul duratei procesului trebuie luate în considerare toate căile de atac, inclusiv cele cu caracter extraordinar, în măsura în care procedura iniţiată după introducerea lor era hotărâtoare pentru drepturile şi obligaţiile cu caracter civil al reclamanţilor (a se vedea Poiss împotriva Austriei, Hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, pag. 103, paragraful 50 şi Zwierzyński împotriva Poloniei, nr. 34049/96, paragraful 39, CEDH 2001-VI).
47. Cu toate acestea, se vor lua în calcul numai perioadele în timpul cărora cauza a fost efectiv în curs în faţa instanţelor, excluzând deci perioadele dintre adoptarea unei hotărâri definitive şi anularea sa în urma unei căi de atac extraordinare (Seregina împotriva Rusiei, nr. 12793/02, paragraful 92, 30 noiembrie 2006).
48. Prin urmare, Curtea observă că perioada de luat în calcul a început odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei în privinţa României, la 20 iunie 1994. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenelor scurse începând de la această dată, trebuie să se ţină cont de starea în care se afla cauza atunci, şi anume în faţa Tribunalului Bucureşti, sesizat cu acţiunea reclamantei, în primă instanţă.
49. Prima perioadă de luat în considerare s-a încheiat la 19 iunie 2001 prin hotărârea definitivă a Curţii Supreme de Justiţie. Această parte a procesului s-a derulat timp de şapte ani în trei grade de jurisdicţie.
50. Deoarece în urma recursului în anulare formulat împotriva deciziei din 19 iunie 2001 procedura a fost redeschisă, cu repercusiuni importante asupra drepturilor civile ale reclamantei, trebuie să se considere că procedura s-a încheiat la data de 13 ianuarie 2003 prin decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie, care a admis recursul în anulare.
51. Curtea constată totuşi că perioada care a debutat la 6 noiembrie 2001, atunci când reclamanta a cerut redeschiderea procesului prin intermediul unei cereri adresată procurorului general în vederea introducerii unui recurs în anulare împotriva deciziei din 19 iunie 2001 şi data de 13 ianuarie 2003, dată la care a fost admis recursul în anulare, nu poate fi luată în considerare la calculul duratei totale a procesului.
Ea constată de asemenea că Curtea Supremă de Justiţie, printr-o singură decizie din 13 ianuarie 2003, a admis recursul în anulare şi a soluţionat acţiunea reclamantei asupra fondului, astfel încât perioada de luat în considerare nu a fost prelungită decât cu o zi.
52. În consecinţă, durata de examinat se ridică la şapte ani.
A. Asupra admisibilităţii
53. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Asupra fondului
54. Curtea aminteşte că respectivul caracter rezonabil al duratei unui proces se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi pe baza criteriilor consacrate de jurisprudenţa sa, îndeosebi complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente precum şi miza controversei pentru interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, paragraful 43, CEDH 2000-VII). Ea aminteşte de asemenea că numai întârzierile atribuibile statului pot conduce la concluzia nerespectării « termenului rezonabil » (Proszak împotriva Poloniei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, pag. 2774, paragraful 40).
55. Curtea consideră că nici comportamentul reclamantei nici obiectul controversei, în cazul în speţă fiind vorba despre o acţiune în daune-interese privind un plagiat pretins, nu ar putea justifica durata procesului, în special durata de cinci ani şi şase luni în faţa Tribunalului Bucureşti, precum şi în faţa Tribunalului Argeş, care a judecat cauza după strămutarea decisă de Curtea Supremă de Justiţie la cererea pârâţilor.
56. În ceea ce priveşte comportamentul instanţelor naţionale, Curtea constată astfel că întârzierile importante în proces au fost cauzate de administrarea probelor, printre care mai multe expertize literare şi de o decizie de declinare a competenţei.
57. Curtea estimează, prin urmare, că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantei nu explică durata procesului, privită în ansamblul ei.
58. După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, pe baza jurisprudenţei sale în materie, Curtea consideră că în speţă durata procesului în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei « termenului rezonabil ».
59. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 în această privinţă.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie privind neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti
60. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanta s-a plâns de imposibilitatea de a obţine executarea deciziei din 13 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie care a condamnat editura Orizonturi la plata unei sume de bani către ea. Ea a invocat, în principal, dreptul la o protecţie judiciară efectivă, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
61. Guvernul se sprijină pe faptul că dreptul intern a pus la dispoziţia reclamantei căi procedurale adecvate, accesibile, eficiente şi suficiente, de care s-a folosit de altfel pentru executarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în favoarea sa.
62. Prin scrisoarea din 13 decembrie 2007 Guvernul menţionează că reclamanta a încasat la 1 noiembrie 2007 suma de 45.022,93 RON, creanţa sa fiind astfel satisfăcută.
63. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia articolul 6 din Convenţie garantează fiecăruia dreptul de acces la justiţie, care are drept consecinţă dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti definitive (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, paragraful 40). Acest drept nu poate totuşi obliga un stat să dispună executarea fiecărei sentinţe cu caracter civil indiferent de felul acesteia şi de împrejurări; în schimb trebuie să dispună de un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce-i revin. Curtea are numai sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autorităţile naţionale au fost adecvate şi suficiente (Ruianu împotriva României, nr. 34647/97, paragraful 66, 17 iunie 2003), deoarece atunci când acestea sunt obligate să acţioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoreşti şi omit să o facă, această inerţie implică răspunderea statului potrivit articolului 6 alin. 1 din Convenţie (Scollo împotriva Italiei, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, paragraful 44).
64. În prezenta cauză era vorba despre executarea unei decizii care impunea o obligaţie de plată unui particular. În această privinţă statul era obligat să pună la dispoziţia reclamantei un sistem care să-i permită să obţină de la debitor plata sumelor alocate de instanţe (a se vedea, mutatis mutandis, Dachar împotriva Franţei (decizie), nr. 42338/98, 6 iunie 2000). Nu se poate deduce totuşi din asta că trebuie considerat responsabil de neplata unei creanţe executorii datorată insolvabilităţii unui debitor « privat » (a se vedea, mutatis mutandis, Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003).
65. În ceea ce priveşte obligaţia autorităţilor de a lua măsurile adecvate pentru executarea deciziei din 13 ianuarie 2003, Curtea constată că reclamanta a iniţiat procedura de executare silită la 11 februarie 2006, printre care o procedură de faliment împotriva societăţii debitoare şi aceasta a fost în final constrânsă să plătească creanţa respectivă. În consecinţă reiese că autorităţile sesizate nu şi-au încălcat obligaţia ce le-a revenit de a asista reclamanta la executare.
66. Fiind vorba despre o controversă între particulari, reclamantul trebuie să acţioneze cu o anumită sârguinţă şi să vegheze la executarea hotărârilor judecătoreşti în cauzele civile (SC Magna Holding SRL împotriva României, nr. 10055/03, paragraful 33, 13 iulie 2006). În consecinţă, reclamantei îi revenea sarcina de a se folosi de mijloacele puse la dispoziţia sa de legislaţia naţională şi de a apela, la nevoie, la forţa publică pentru a-l asista la executare (Ciprova împotriva Republicii Cehe (Hotărâre), nr. 33273/03. 22 martie 2005). Or, ea a întârziat până la data de 11 ianuarie 2006 să se folosească de mijloacele juridice puse la dispoziţia sa pentru a executa decizia din 13 ianuarie 2003.
67. Ţinând cont de circumstanţele cauzei, Curtea nu constată nicio neexecutare ce ar fi atribuibilă autorităţilor naţionale în executarea deciziei din 13 ianuarie 2003. Prin urmare, capătul de cerere întemeiat pe neexecutarea respectiv decizii se dovedeşte în mod manifest neîntemeiat şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
68. Reclamanta se plânge că neexecutarea deciziei din 13 ianuarie 2003 i-a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale. Ea a invocat articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
69. Din motive similare cu cele expuse în baza pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie (a se vedea paragrafele 60-67 de mai sus), Curtea consideră, pe baza celor de mai sus, că şi acest capăt de cerere trebuie respins ca neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
70. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
71. Într-o primă cerere reclamanta a solicitat plata creanţei sale de 45.022,93 RON reactualizată potrivit ratei inflaţiei, cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit.
72. Ea solicită de asemenea cu titlu de prejudiciu moral suferit ca Guvernul să finanţeze restaurarea unei picturi murale dintr-o anumită biserică, monument istoric, situată în Bucureşti. Ea nu cere rambursarea costurilor şi cheltuielilor.
73. Guvernul contestă aceste pretenţii.
74. Curtea reaminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită duratei nerezonabile a procedurii care a debutat la 22 decembrie 1993. De aceea nu constată nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material invocat şi respinge această cerere.
75. În privinţa cererii interesatei cu titlu de prejudiciu moral (paragraful 72 de mai sus), Curtea relevă că Convenţia nu-i conferă competenţa de a cere statului român să ia măsuri fără nici o legătură cu obiectul prezentei cereri. În schimb, ea consideră că trebuie să aloce reclamantei 1.400 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcarea constatată.
C. Majorări de întârziere
76. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă referitor la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte durata procesului civil iniţiat de reclamantă la 22 decembrie 1993 şi inadmisibilă pentru rest ;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în privinţa duratei procesului respectiv ;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 1.400 euro (una mie patru sute euro) pentru prejudiciul moral, la care se adaugă orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale ;
c) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii ;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 4 martie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Blidaru contra României Refuz acordare credit auto Banca BRD... | Smoleanu contra României - Refuzul instantei de a judeca... → |
|---|
