Paula Constantinescu contra Romaniei

HOTĂRÂREA

din 23 iunie 2009, definitivă la 23 septembrie 2009,

în Cauza Paula Constantinescu împotriva României

(Cererea nr. 28.976/03)

În Cauza Paula Constantinescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep CasadevaII, presedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecători, si Stanley Naismith, grefier adjunct de sectie, după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 2 iunie 2009, pronuntă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 28.976/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetătean al acestui stat, doamna Paula Constantinescu(reclamanta),a sesizat Curtea la data de 25 august 2003 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului si a libertătilor fundamentale(Conventia).

2.Guvernul român(Guvernul)este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.La data de 5 martie 2008 presedintele Sectiei a treia a decis să îi comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Conventie, el a mai hotărât să se analizeze în acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I.Circumstantele cauzei

4.Reclamanta s-a născut în anul 1921 si locuieste în Bucuresti.

5.Printr-un contract încheiat la data de 6 decembrie 1949, reclamanta a cumpărat un bun imobil compus dintr-o constructie si un teren. Conform contractului, constructia avea următoarea structură: subsol, parter si două etaje.

6.În anul 1950, bunul mentionat mai sus a fost nationalizat.

7.În cursul anului 1999, reclamanta a pornit o actiune în revendicare împotriva Consiliului General Bucuresti(consiliul general).A fost efectuată o expertiză în procedura în discutie. Expertul s-a deplasat la imobil în prezenta reprezentantilor reclamantei si ai consiliului general. În raportul de expertiză întocmit, expertul arăta că imobilul avea 3 niveluri, adică parter, etaj si mansardă, si că dimensiunile sale exterioare corespundeau cu cele care rezultau din planurile aferente contractului de vânzare-cumpărare din 1949.

8.Prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a admis actiunea si a obligat consiliul general să îi restituie reclamantei bunul imobil(bunul)situat în municipiul Bucuresti, str. Lipscani nr. 65 (fostul număr 67), la intersectia cu str. Hanul cu Tei, compus dintr-o clădire cu 3 niveluri, adică parter, etaj si mansardă, clădire identificată prin expertiză, precum si terenul situat sub constructie. În decizia sa, Curtea de Apel Bucuresti, a retinut că nationalizarea bunului fusese ilegală.

9.Între timp, printr-un contract autentic încheiat la data de 21 martie 2001, Primăria Municipiului Bucuresti a vândut unei societăti comerciale cu răspundere limitată etajul si mansarda bunului. Contractul avea ca temei legal Hotărârea Guvernului nr. 505/1998 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 389/1996 privind transmiterea unor spatii comerciale aflate în administrarea consiliilor locale si a regiilor autonome către actualii detinători si pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a acesteia (paragraful 31 de mai jos). Reclamanta nu a avut cunostintă de încheierea acestui contract.

10.Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a fost confirmată prin Decizia definitivă din data de 12 decembrie 2001 a Curtii Supreme de Justitie, care a respins recursul formulat de consiliul general, care considera că nationalizarea bunului fusese legală.

II.Reclamanta s-a adresat în mai multe rânduri Primăriei Municipiului Bucuresti în vederea executării deciziei în discutie.

12.Prin Adresa din data de 5 iunie 2003, Administratia Fondului Imobiliar(AFI),entitate subordonată consiliului general, a informat-o pe reclamantă că, potrivit arhivelor sale, adresa postală a bunului era str. Lipscani nr. 63-65. Aceasta i-a precizat si că zona în care era situat bunul a făcut obiectul unor ample lucrări de consolidare si constructie de noi etaje începând cu anul 1970, astfel încât suprafetele si compartimentele initiale ale bunurilor în discutie au cunoscut modificări. Referitor la situatia juridică a bunului, AFI a precizat că subsolul si parterul bunului erau ocupate de o tertă persoană în baza unui contract de închiriere si că o societate comercială detinea etajul clădirii, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat la data de 25 februarie 2000.

13.La data de 7 august 2003, reclamanta a solicitat primăriei să execute Decizia din data de 16 ianuarie 2001.

14.La data de 26 august 2003, primăria a informat-o că tocmai ceruse informatii de la AFI pentru clarificarea situatiei juridice a bunului.

15.La data de 10 septembrie 2003, AFI a comunicat primăriei că nu este în măsură să identifice bunul, deoarece suprafetele retinute în expertiză erau diferite de cele existente în arhivele entitătii în discutie. AFI i-a mai semnalat primăriei că statul a fost cel care a suportat costurile lucrărilor realizate în zona respectivă.

16.La data de 1 octombrie 2003, primăria a transmis reclamantei răspunsul primit de la AFI si i-a recomandat să se adreseze unui executor judecătoresc în vederea executării deciziei.

17.Ulterior, reclamanta a adresat memorii Parlamentului României, Avocatului Poporului si procurorului general al României, cerându-le asistenta. Aceste memorii au fost transmise Primăriei Municipiului Bucuresti.

18.În anul 2004, reclamanta a solicitat unui executor judecătoresc să înceapă executarea silită a hotărârii judecătoresti în discutie.

19.La data de 26 aprilie 2004, executorul a întocmit un proces-verbal în care a constatat punerea în posesie a reclamantei. Această punere în posesie a fost pur formală, deoarece reprezentantul părtii pârâte a fost absent, cheile bunului nu i-au fost predate reclamantei, iar accesul său în imobil nu a fost asigurat.

20.Reclamanta a reiterat cererile către primărie pentru executarea deciziei.

21.La data de 16 iunie 2004, primăria i-a reamintit că identificarea bunului nu era posibilă. În plus, tinând cont de Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, aceasta a considerat că reclamanta se afla în posesia bunului.

22.Din Adresa din data de 30 august 2005 a Directiei impozite, furnizată atât de reclamantă, cât si de Guvern, reiese că în baza procesului-verbal mentionat mai sus reclamanta achită impozite pentru acest bun.

23.În cursul anului 2005, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 3 Bucuresti cu o actiune în revendicare împotriva a 3 societăti comerciale ce ocupau bunul la data respectivă. Ea arăta că pârâtele fie au încheiat în mod ilegal contracte de închiriere cu primăria, fie s-au instalat în imobil în lipsa oricărei autorizări în acest sens.

24.Între timp, Primăria Municipiului Bucuresti a informat reclamanta că adresa postală actuală a bunului era str. Lipscani nr. 63-65.

25.Pe de altă parte, la data de 21 martie 2007, reclamanta a solicitat AFI să îi prezinte proiectele referitoare la consolidarea bunurilor din zonă începând cu anul 1970. La data de 27 martie 2007, AFI a informat-o că nu dispune de astfel de proiecte si că nu este în măsură să precizeze dacă bunul reclamantei fusese reevaluat ca urmare a realizării acestor proiecte.

26.Prin Sentinta rămasă definitivă din data de 28 mai 2007, judecătoria a admis actiunea introdusă în anul 2005 si a dispus ca cele 3 societăti în discutie să îi restituie reclamantei bunul. Instanta a constatat că, desi la data de 26 aprilie 2004 a fost întocmit un proces-verbal de punere în posesie, reclamanta nu avea totusi posesia bunului său, care era ocupat de pârâte.

27.La cererea reclamantei, sentinta a fost învestită cu formulă executorie. În anul 2008, reclamanta s-a adresat executorului judecătoresc în vederea executării sentintei respective.

28.La data de 11 martie 2008, executorul a pus-o efectiv pe reclamantă în posesia parterului imobilului.

29.Prin Adresa din data de 7 iunie 2008, AFI a informat Guvernul, ca răspuns la cererea sa de informatii, că, potrivit arhivelor sale, adresa bunului era str. Lipscani nr. 63-65. De asemenea, aceasta a precizat că, având în vedere că statul suportase costurile de consolidare a bunului si de construire a noilor etaje, etajul bunului si mansarda au fost vândute în baza Hotărârii Guvernului nr. 505/1998. Prin aceeasi adresă, AFI s-a considerat exonerată de orice răspundere fată de reclamantă, având în vedere Procesul-verbal din 26 aprilie 2004, care se referea, după părerea sa, tocmai la executarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001.

30.La data de 13 iunie 2008, Primăria Municipiului Bucuresti a transmis Guvernului, tot ca răspuns la o solicitare de informatii, o adresă în care sustinea că executarea deciziei în discutie a fost împiedicată de imposibilitatea identificării bunului. Ca si AFI, primăria a considerat că reclamanta a fost pusă în posesia bunului la data de 26 aprilie 2004.

II.Dreptul intern pertinent

31.Hotărârea Guvernului nr. 505/1998(Hotărârea nr. 505/1998),în vigoare la data evenimentelor, reglementa procedura de vânzare a spatiilor comerciale construite din fonduri publice.

32.Prevederile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989(Legea nr. 10/2001)sunt descrise, printre multe altele, în cauzeleStrăin si altii împotriva României(nr. 57.001/00, § 23, CEDO 2005-VII) siTudor împotriva României(nr. 29.035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008).

ÎN DREPT

I.Asupra obiectului litigiului

33.În formularul său de cerere trimis Curtii la data de 25 august 2003, reclamanta a arătat că în anul 1950 statul a nationalizat „bunul [său] imobil situat în Bucuresti, în str. Lipscani nr. 65 (fostul nr. 67), la intersectia cu strada Hanul cu Tei, compus din parter, etaj si mansardă".

34.Prin Scrisoarea din data de 16 octombrie 2003, reclamanta a adus la cunostinta Curtii răspunsul din 5 iunie 2003 primit de la AFI la cererea sa de informatii (paragraful 12 de mai sus).

35.Prin Scrisoarea din 17 decembrie 2003, reclamanta a reamintit că Curtea de Apel Bucuresti obligase consiliul general să îi restituie bunul compus din „parter, etaj si mansardă, precum si terenul situat sub constructie".

36.La data de 19 octombrie 2005, reclamanta a prezentat demersurile întreprinse pe lângă primărie în vederea restituirii bunului „compus din parter, etaj si mansardă".

37.Prin Scrisoarea din 18 aprilie 2008, reclamanta a informat Curtea despre faptul că tocmai intrase în posesia parterului clădirii la data de 11 martie 2008. Prin aceeasi scrisoare, ea a comunicat următoarele:

„Restituirea [subsolului] si a mansardei nu a fost solutionată nici de instantele române, nici de Primăria Bucuresti. [Aceasta] a fost notificată în termenul prevăzut de lege. Dosarul întemeiat pe Legea nr. 10/2001 a fost înregistrat_ la data de 18 iulie 2001 la Primăria Bucuresti."

38.În observatiile sale prezentate la data de 19 august 2008 ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamanta a reiterat faptul că nu a fost pusă în posesia „subsolului, etajului si mansardei". Ea a prezentat în anexă la observatii o adresă din data de 24 februarie 2006 prin care primăria îi răspundea la cererea sa de informatii din data de 2 februarie 2006 cu privire la subsolul bunului. Conform adresei respective, acest spatiu fusese închiriat în anul 1977 unei asociatii si în prezent era ocupat de o societate comercială în lipsa unui contract. Prin aceeasi scrisoare, primăria informa reclamanta despre faptul că se afla pe rol o procedură judiciară având ca obiect rezilierea contractului de închiriere al asociatiei si expulzarea ocupantilor.

39.Curtea constată că, prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a obligat consiliul general să îi restituie reclamantei clădirea cu 3 niveluri, adică parter, etaj si mansardă, clădire identificată prin expertiză, precum si terenul situat sub constructie. De asemenea, ea observă că expertiza efectuată în procedura respectivă si pe care curtea de apel si-a întemeiat solutia preciza că această clădire avea structura mentionată mai sus. Mai mult chiar, expertiza din luna august 2008 transmisă de reclamantă în anexă la cererea sa de satisfactie echitabilă a retinut aceeasi structură (paragraful 58 de mai jos).

40.În orice caz, abia la data de 18 aprilie 2008, adică după data la care cererea sa a fost comunicată Guvernului, reclamanta s-a plâns pentru prima oară de nerestituirea subsolului.

41.Curtea reaminteste că a hotărât deja că nu este cazul să statueze asupra capetelor de cerere ce nu au fost invocate decât după comunicarea plângerii către guvernul pârât(Vigovskyy împotriva Ucrainei,nr. 42.318/02, § 14, 20 decembrie 2005;Dreptu împotriva României,nr. 19.835/03, §§ 28 si 29, 13 noiembrie 2008). Pe de altă parte, ea nu poate specula asupra solutiei procedurii judiciare referitoare la subsolul clădirii (paragraful 38 de mai sus).

42.Având în vedere cele de mai sus, analiza Curtii va fi, asadar, limitată la pretinsele încălcări referitoare la bunul descris în Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti (paragraful 8 de mai sus).

43.În măsura în care reclamanta întelege să se plângă în fata sa de nerestituirea subsolului bunului, Curtea consideră că reclamanta are posibilitatea de a o sesiza, dacă este cazul, cu o nouă cerere.

II.Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1

44.Reclamanta sustine că neexecutarea Deciziei din data de 16 ianuarie 2001 i-a încălcat dreptul de acces la o instantă, astfel cum este prevăzut de art. 6 § 1 din Conventie, precum si dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Articolele invocate prevăd următoarele:

Articolul 6 § 1„Orice persoană are dreptul la judecarea_ cauzei sale, de către o instantă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil_ ."Articolul 1 din Protocolul nr. 1„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică si în conditiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilitătii

45.Curtea consideră că aceste capete de cerere nu sunt vădit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Conventie. Ea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

46.Guvernul consideră că autoritătile au făcut eforturi în vederea executării Deciziei din data de 16 ianuarie 2001, dar că acestea au întâmpinat dificultăti în identificarea bunului. Guvernul mai observă că reclamanta a fost pusă în posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008.

47.Reclamanta reiterează faptul că a recuperat posesia parterului bunului la data de 11 martie 2008. Ea arată, totusi, că nu a primit subsolul, primul etaj si mansarda. Referitor la subsol, ea prezintă scrisoarea primăriei din data de 24 februarie 2006 (paragraful 38 de mai sus). În ceea ce priveste etajul si mansarda, reclamanta atrage atentia asupra faptului că primăria a vândut aceste spatii la data de 21 martie 2001 unei societăti comerciale. Ea furnizează copia contractului de vânzare-cumpărare si precizează că primăria i-a comunicat această copie la data de 20 ianuarie 2006, după numeroase demersuri ale sale pe lângă această institutie. Reclamanta arată, de asemenea, că bunul a fost dintotdeauna prevăzut cu un subsol, a cărui proprietară este.

48.Curtea reaminteste că executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de la ce instantă ar emana, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 din Conventie(Hornsby împotriva Greciei,19 martie 1997, § 40,Culegere de hotărâri si decizii1997-11;Immobiliare Saffi împotriva Italiei[MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V). Atunci când autoritătile sunt obligate să actioneze pentru executarea unei hotărâri judecătoresti si omit să o facă, această inactivitate angajează răspunderea statului conform art. 6 § 1 din Conventie(ScoIIo împotriva Italiei,Hotărârea din 28 septembrie 1995, § 44, seria A nr. 315C).

49.În spetă, Curtea observă că, prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti, consiliul general a fost obligat să îi restituie reclamantei un bun imobil. Partea interesată avea, asadar, un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

https://legeaz.net

50.Or, până în prezent, reclamanta nu a recuperat decât posesia unei părti din bunul respectiv (paragraful 28 de mai sus).

51.În măsura în care Guvernul consideră că autoritătile au avut dificultăti în identificarea bunului, Curtea reaminteste că a fost efectuată o expertiză în procedura solutionată prin decizia în cauză. În acest scop, expertul s-a deplasat la locatia imobilului în prezenta reprezentantilor părtilor (paragraful 7 de mai sus). În orice caz, din probele aflate la dosar nu rezultă că consiliul general ar fi formulat obiectiuni împotriva raportului de expertiză astfel întocmit, nici că ar fi invocat în fata instantelor nationale argumentul referitor la imposibilitatea sa de a identifica bunul. Abia în faza de executare a fost invocat acest motiv de către autoritătile administrative (paragrafele 15 si 16 de mai sus). In aceste conditii, Curtea apreciază că a accepta un astfel de argument ar însemna să admită că, în cauza de fată, administratia ar fi putut să se sustragă de la executarea unei decizii judecătoresti invocând pur si simplu imposibilitatea sa de a identifica bunul(loannidou-Mouzaka împotriva Grecieinr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005;Tăculescu si altii împotriva Românieinr. 16.947/03, § 36, 1 aprilie 2008).

52.Pe de altă parte, Curtea nu ar putea nici să fie de acord cu afirmatiile autoritătilor administrative conform cărora reclamanta a fost pusă în posesia bunului la data de 26 aprilie 2004 (paragrafele 29 si 30 de mai sus). În această privintă, ea constată contradictia dintre, pe de o parte, imposibilitatea de a identifica bunul si, pe de altă parte, punerea în posesie a reclamantei (paragrafele 19-21 de mai sus).

53.În ceea ce priveste vânzarea de către autorităti a etajului si a mansardei clădirii către o societate comercială, Curtea observă că contractul de vânzare-cumpărare dintre Primăria Municipiului Bucuresti si societatea în cauză a fost încheiat la două luni după Decizia din data de 16 ianuarie 2001, care dispunea restituirea de către consiliul general a bunului către reclamantă si, în orice caz, în timp ce procedura judiciară în discutie era pe rol (paragrafele 8-10 de mai sus). Curtea reaminteste în acest sens că, în calitatea sa de apărător al ordinii publice, statul avea o obligatie morală de exemplu, a cărei respectare trebuia să o asigure prin organele sale investite cu misiunea de protejare a ordinii publice. Or, vânzarea bunului în litigiu după ce a fost obligat să îl restituie reclamantei înseamnă negarea activitătii instantelor [vezi,mutatis mutandis, Păduraru împotriva Românieinr. 63.252/00, § 68, CEDO 2005-XII (extrase)].

54.Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce aveau ca obiect neexecutarea unor hotărâri judecătoresti si a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, printre multe altele,Sabin Popescu împotriva Românieinr. 48.102/99, §§ 76 si 85, 2 martie 2004;Dragne si altii împotriva Românieinr. 78.047/01, §§ 29-30 si 41-43, 7 aprilie 2005;Dragalina împotriva Românieinr. 17.268/03, §§ 35-36, 14 octombrie 2008).

55.După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o altă concluzie în cazul de fată. Tinând cont de jurisprudenta sa în materie, Curtea apreciază că, în spetă, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească favorabilă reclamantei.

56.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Asupra aplicării art. 41 din Conventie

57.Conform art. 41 din Conventie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si dacă dreptul intern al înaltei părti contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecintelor acestei încălcări, Curtea acordă părtii lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabilă."

A. Prejudiciu

58.Reclamanta solicită restituirea în natură a întregului bun. Ea prezintă o expertiză din data de 6 august 2008 conform căreia valoarea de piată a părtii bunului cu care nu a fost pusă în posesie este de 1.502.761 euro(EUR).Expertiza a retinut că bunul imobil este format dintr-o clădire cu 3 niveluri - parter, etaj si mansardă - si din terenul situat sub constructie. Expertul a mai luat în considerare si suprafetele ce reieseau din expertiza efectuată în procedura solutionată prin Decizia din data de 16 ianuarie 2001, din care a înlăturat suprafata care se afla deja în posesia reclamantei.

59.Reclamanta mai solicită si suma de 6.000 EUR ca daune morale.

60.Guvernul observă mai întâi că nici Decizia din data de 16 ianuarie 2001, nici expertiza prezentată de reclamantă în anexa la cererea sa de reparatie echitabilă nu au făcut nicio mentiune cu privire la existenta unui subsol al clădirii. Guvernul contestă si suprafetele retinute în expertiza reclamantei. Acesta depune la dosar o expertiză din luna iulie 2008 conform căreia valoarea bunului este de 727.101 EUR. Expertiza prezentată de Guvern tine cont de suprafetele ce rezultă din expertiza judiciară efectuată în spetă si de faptul că reclamanta a recuperat posesia unei părti din bunul respectiv. De asemenea, ea se sprijină pe Adresa din data de 30 august 2005 a directiei finantelor publice pentru a stabili suprafata de evaluat.

61.Guvernul consideră, de asemenea, că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui o reparatie satisfăcătoare a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde că l-a suferit. În plus, suma solicitată cu acest titlu de reclamantă este excesivă, după părerea sa.

62.Având în vedere circumstantele spetei, Curtea consideră că problema aplicării art. 41 din Conventie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, ea trebuie rezervată, tinând cont de eventualitatea unui acord între statul pârât si reclamantă (art. 75 § 1 din Regulament).

B. Cheltuieli de judecată

63.Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor de judecată, însă fără a le cuantifica si fără a preciza dacă este vorba de cheltuieli efectuate în fata instantelor interne sau pentru prezentarea cererii în fata Curtii.

64.Guvernul invită Curtea să respingă această cerere.

65.Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. În spetă, tinând cont de faptul că reclamanta nici nu si-a cuantificat si nici nu si-a justificat cheltuielile de judecată a căror rambursare o solicită, Curtea hotărăste să nu îi acorde nicio sumă în acest sens(Cumpănă si Mazăre împotriva României[MC] nr. 33.348/96, §§ 133 si 134, CEDO 2004-XI).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăste că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1;

3. hotărăste că problema aplicării art. 41 din Conventie nu se află în stare de judecată; prin urmare:

a) o rezervă în ceea ce priveste prejudiciul material si moral;

b) invită Guvernul si reclamanta să îi adreseze în scris, în termenul de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Conventie, observatiile lor cu privire la această chestiune si, în special, să îi aducă la cunostintă orice acord la care ar putea ajunge;

c) rezervă procedura ulterioară si îi deleagă presedintelui camerei sarcina de a o fixa în caz de nevoie;

4. respinge cererea de reparatie echitabilă în rest.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 23 iunie 2009, conform art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

presedinte

Stanley Naismith,

grefier adjunct de sectie

← Rotaru contra Romaniei		Constantin si Stoian contra Romaniei →