Cauza Tripon contra Romaniei - Anularea unei hotarari definitive si executorii
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
CAUZA TRIPON împotriva ROMÂNIEI (Nr. 2)
(Cererea nr. 4828/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 septembrie 2008
DEFINITIVĂ
23/12/2008
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Tripon împotriva României (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), deliberând în cadrul unui Complet format din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al secţiei,
după ce a deliberat în camera de consiliu, pe 2 septembrie 2008, a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 4828/04), introdusă împotriva României, prin care un cetăţean german, domnul Vasile Tripon („reclamantul”) a sesizat Curtea la data de 5 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamantul a fost apărat de domnul Nicolae Ionescu, un avocat care practică în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Străine.
3. Guvernul german, căruia i-a fost trimisă o copie a cererii conform articolului 44, alineatul 1, litera (a), din Regulamentul Curţii, nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură.
4. Reclamantul a pretins că anularea unei hotărâri definitive şi executorii, dată în favoarea lui în urma unui recurs în anulare, i-a încălcat dreptul la un proces corect şi dreptul său de proprietate.
5. La 9 octombrie 2006 Curtea a decis să aducă cererea la cunoştinţa Guvernului. De asemenea, a hotărât să examineze temeiurile cererii precum şi admisibilitatea acesteia (articolul 29, alineatul 3).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1945 şi locuieşte în Haiger, Germania.
7. La 12 noiembrie 1996, reclamantul a cumpărat 7.000 acţiuni cu valoarea de 3.500.000.000 lei vechi (ROL), ale unei societăţi româneşti, L. (“societatea”). La 24 ianuarie 1997 şi 21 septembrie 1998 aceste acţiuni, care reprezentau 87.5% din valoarea totală a capitalului de acţiuni al societăţii, au fost înregistrate la Registrul Comerţului.
8. La 26 septembrie 1999 ceilalţi acţionari au decis, în lipsa reclamantului, să mărească capitalul societăţii cu bunurile aduse ca şi contribuţie de unul din acţionari, devalorizând acţiunea reclamantului de la 87,5% la 10,29% din capitalul său. La 4 octombrie 1999 menţiunea acestei modificări a fost înregistrată în registrul comerţului.
9. La 4 noiembrie 1999 reclamantul a deschis un proces la Tribunalul Bucureşti, solicitând anularea hotărârii din 26 septembrie 1999.
10. Acţiunea a fost admisă la data 22 octombrie 2001. Tribunalul a considerat că hotărârea în cauză nu a respectat prevederile legii nr. 31/1990 cu privire la societăţile comerciale (“Legea nr. 31”). Drept urmare, a anulat-o.
Soluţia a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 25 februarie 2000 precum şi de Curtea Supremă de Justiţie, prin hotărârea definitivă din 27 iunie 2001, în urma recursurilor societăţii.
11. La 6 noiembrie 2000 reclamantul a introdus o cerere la Oficiul Registrului Comerţului pentru ştergerea menţiunii datate 4 octombrie 1999 din registrul comerţului. La 18 ianuarie 2001 cererea a fost admisă, pe motivul că decizia acţionarilor din 26 septembrie 1999 a fost anulată de instanţa judecătorească. În urma recursului societăţii, acea soluţie a fost sprijinită de Tribunalul Bucureşti printr-o hotărâre definitivă din 8 martie 2001.
La o dată nespecificată, Procurorul General a făcut recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie in scopul de a anula hotărârea definitivă din 27 iunie 2001, pe motivul că instanţele ordinare de judecată au greşit considerând că hotărârea acţionarilor nu îndeplinise condiţiile legale şi că, în orice caz, reclamantul nu avea dreptul de a introduce prima sa acţiune.
12. Curtea Supremă a considerat că probele administrate în cauză au confirmat că hotărârea din 26 septembrie 1999 respectase Legea nr. 31. Drept urmare, prin hotărârea definitivă din 9 iunie 2003, a admis recursul în anulare şi, în temeiul cauzei, a respins acţiunea iniţială a reclamantului.
II. LEGISLAŢIA INTERNĂ APLICABILĂ
13. Articolele aplicabile din codul de procedură civilă prevăd după cum urmează:
Articolul 330
“Procurorul General poate, din propria iniţiativă sau la cererea Ministerului Justiţiei, să facă o cerere la Curtea Supremă de Justiţie pentru anularea unei hotărâri definitive pe unul din următoarele considerente:…..
2. când hotărârea respectivă a încălcat grav legea prin dispunerea unei soluţii greşite pe considerentele de fond ale cauzei, sau când hotărârea este vădit neîntemeiată; ...”
Articolul 3301
“Termenul limită pentru introducerea recursului pe considerentele prevăzute de articolul 330, alineatul 2 este de un an de la data la care hotărârea a devenit definitivă.”
14. Aceste prevederi au fost abrogate de articolul I, alineatul 17 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6, ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE
15. 1. Reclamantul a reclamat că dreptul său la un proces drept a fost încălcat pentru că hotărârea definitivă din 27 iunie 2001, a Curţii Supreme de Justiţie a fost anulată şi suprimată printr-un recurs în anulare. S-a bazat pe articolul 6, alineatul 1 al Convenţiei, care prevede următoarele:
“În stabilirea drepturilor şi a obligaţiilor sale civile..., orice persoană are dreptul la un proces just... de către [o] ... instanţă...”
A. Admisibilitate
16. Curtea constată că această reclamaţie nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35, alineatul 3 din Convenţie. Constată totodată că nu este inadmisibilă pe nici un alt temei. De aceea trebuie declarată admisibilă.
B. Pe fond
1. Susţinerile părţilor
17. Guvernul a susţinut că anumite aspecte au distins acest caz faţă de Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO1999 VII) şi SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, 1 decembrie 2005) când Curtea a constatat că acelaşi recurs în anulare a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
18. În mod corespunzător, în cauza în obiect, Procurorul General nu a acţionat din proprie iniţiativă ci la cererea uneia dintre părţile procesului. Mai mult decât atât, această cauză avea ca obiect o dispută privată, ambele părţi ale procesului având drepturi egale de a solicita Procurorului General să iniţieze revizuirea.
El a considerat totodată că hotărârea definitivă a fost anulată pentru că încălcase grav legea şi pentru a corecta greşelile juridice şi erorile judiciare.
19. În cele din urmă, el a informat Curtea că acest recurs în anulare fusese eliminat din Codul Civil.
20. Reclamantul a contestat poziţia Guvernului şi a susţinut că o autoritate de Stat a intervenit într-o dispută de drept privat.
2. Aprecierile Curţii
21. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, prevăzut de articolul 6, alineatul 1, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care declară, printre altele, statul de drept ca parte din moştenirea comună a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul siguranţei juridice, care impune, printre altele, că atunci când instanţele de judecată au dat o hotărâre definitivă într-o anumită cauză, judecata lor nu trebuie contestată (Brumărescu, citat mai sus, alineatul 61).
22. Curtea a constatat încălcări frecvente ale articolului 6, alineatul 1 din Convenţie, în cauze cu obiecte asemănătoare celui al prezentei cauze, pentru că a considerat că recursul în anulare supus analizei a încălcat principiul siguranţei juridice, deoarece nu a fost deschis părţile procesuale ci numai Procurorului General, şi pentru că prin admiterea cererii, Curtea Supremă de Justiţie a neglijat un întreg proces legal care se încheiase cu o hotărâre judecătorească care era res judicata şi care, mai mult decât atât, fusese executată (a se vedea, printre multe altele, Brumărescu, alineatul 62; SC Maşinexportimport Industrial Group SA, alineatul 36, hotărârile citate mai sus şi Cornif împotriva României, nr. 42872/02, alineatele 29-30, 11 ianuarie 2007).
23. În cele din urmă, Curtea reiterează că nici o parte nu are dreptul să încerce analiza unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine rejudecarea şi o reexaminare a cauzei. Puterea de examinare a instanţelor de judecată superioare ar trebui exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi greşelile juridice, şi nu pentru a efectua o examinare nouă. Analiza nu ar trebui considerată un recurs deghizat, şi simpla posibilitate de a exista două abordări ale obiectului nu reprezintă un motiv de reexaminare.
Pornirea de la acest principiu este justificată numai când este impusă de circumstanţele unei naturi concludente şi convingătoare (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pagina 52, CEDO 2003 IX).
24. În prezenta cauză, Curtea constată că, după ce instanţele de judecată care au administrat considerentele de fond ale cauzei în cadrul procedurii ordinare au luat anumite hotărâri, legea aplicabilă şi dreptul reclamantului de a introduce acţiunea iniţială au fost reevaluate de Curtea Supremă de Justiţie, care a exprimat o altă abordare decât cea a instanţelor anterioare de judecată şi a admis un recurs în anulare cu acest obiect.
În ciuda susţinerii contrare a Guvernului, Curtea consideră că această situaţie nu este decât o simplă reinterpretare a faptelor şi a legii aplicabile care, având în vedere circumstanţele cauzei, nu justifică anularea unei hotărâri definitive şi executorii.
25. Mai mult decât atât, Curtea consideră că intervenţia Procurorului General într-un litigiu de drept privat este un factor agravant. Mai mult decât atât, nu împărtăşeşte opinia Guvernului cum că nu a apărut nici o problemă în discuţie, pentru că ambele părţi ar putea solicita intervenţia Procurorului General. Cu toate că acest Oficial de stat a acţionat la cererea societăţii, rămâne faptul că exercitarea recursului în anulare s-a făcut numai la discreţia sa (a se vedea şi Brumărescu, pagina 20, şi Ryabykh, pagina 56, hotărârile citate mai sus).
26. Consideraţiile menţionate mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să conchidă că anularea hotărârii definitive din 27 iunie 2001 a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.
Drept urmare, s-a produs o încălcare a articolului 6, alineatul 1 din Convenţie.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1 LA CONVENŢIE
27. Reclamantul a mai pretins că anularea hotărârii definitive printr-un recurs în anulare, în condiţiile în care el fusese recunoscut implicit ca fiind titularul a 87.5% din capitalul de acţiuni al societăţii, i-a încălcat dreptul la o stăpânire paşnică a posesiunilor sale, conform prevederilor articolului 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
“Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la o stăpânirea paşnică a posesiunilor sale. Nimeni nu va fi privat de posesiunile sale decât în interesul public şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale legislaţiei internaţionale.
Cu toate acestea, prevederile anterioare nu vor afecta în nici un fel dreptul unui Stat de a aplica legile pe care le va considera necesare pentru a controla utilizarea proprietăţii în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori penalităţi”.
A. Admisibilitatea
28. Curtea constată că această reclamaţie nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35, alineatul 3 din Convenţie. Constată totodată că nu este inadmisibilă pe nici un alt temei. De aceea, trebuie declară admisibilă.
B. Pe fond
1. Susţinerile părţilor
29. Guvernul a susţinut că nu s-a produs nici un amestec în posesia reclamantului, în măsura în care şi după modificarea structurii capitalului societăţii reclamantul a rămas proprietarul a 7.000 acţiuni cu valoarea de 3.500.000.000 ROL.
Dacă Curtea consideră că s-a intervenit în dreptul reclamantului, Guvernul a susţinut că această intervenţie a fost prevăzută de lege, şi că a urmat un scop legitim, faţă de care a fost proporţională,
30. Reclamantul a contestat motivaţia Guvernului şi a susţinut că a pierdut posesia sa ca urmare a anulării hotărârii definitive date în favoarea sa.
2. Aprecierea Curţii
31. Curtea constată că hotărârea definitivă din 27 iunie 2001 a recunoscut implicit că acţiunile reclamantului valorau 87.5% din valoarea societăţii. De aceea, ca urmare a recursului în anulare, cota de acţiuni a reclamantului în societate s-a redus la 10.29% din capitalul societăţii, ceea ce i-a afectat puterea de acţionar, şi în particular, capacitatea sa de a influenţa societatea şi de a-şi controla bunurile (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, pagina 92, CEDO2002 VII).
32. În lumina celor de mai sus,Curtea consideră că anularea acestei hotărâri după ce a devenit definitivă şi irevocabilă a constituit un amestec în dreptul reclamantului la o stăpânire paşnică a proprietăţii sale(a se vedea Brumărescu, citat mai sus, pagina 74). Chiar presupunând că acest amestec poate fi privit ca servind un interes public, Curtea constată că nu a fost justificat pentru că nu a fost păstrat un echilibru echitabil iar reclamantul a trebuit să suporte o povară individuală excesivă (ibid., §§ 75-80).
33. Rezultă că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
34. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
“Dacă Curtea constată că s-a produs o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor la aceasta, şi dacă legislaţia internă a Părţii Contractante Superioare permite doare remedierea parţială, Curtea va permite, dacă este cazul, o satisfacţie justă părţii afectate”.
A. Daune
35. Reclamantul a pretins următoarele sume cu titlul de daune pecuniare:
– 487.500 euro pentru valoarea acţiunilor sale, şi
– 500.000 euro pentru pierderea de profit.
El a solicitat Curţii să stabilească suma ce i se cuvine cu titlul de daune non-pecuniare.
36. Guvernul a reiterat că, chiar şi după anularea hotărârii definitive, reclamantul a rămas proprietarul a celor 7,000 de acţiuni ale sale, nestabilindu-se nici o legătură cauzală între vreo daună pecuniară pe care ar fi suportat-o şi încălcarea pretinsă. De asemenea, el a solicitat Curţii să nu acorde daune non-pecuniare, deoarece reclamantul nu a făcut o cerere valabilă pentru acel capăt de cerere.
37. Curtea constată că, deşi a fost informat pe 26 februarie 2007, cu privire la cerinţele Curţii legate de pretenţiile de satisfacţie echitabilă, reclamantul nu a trimis documentele necesare doveditoare. De aceea Curtea consideră că pretenţiile sub titlul de daune pecuniare nu sunt întemeiate şi le respinge. Pe de altă parte, acordă reclamantului suma de 2,000 de euro cu titlul de daune non-pecuniare (a se vedea, mutatis mutandis, Arsenovici împotriva României, nr. 77210/01, pagina 55, 7 februarie 2008).
B. Costuri şi cheltuieli
38. Reclamantul a revendicat de asemenea suma de 10.000 euro pentru costuri şi cheltuieli fără a specifica sau a detalia reclamaţia.
39. Guvernul a solicitat Curţii să nu acorde nici o sumă pentru acest capăt de cerere.
40. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi a cheltuielilor de judecată numai în măsura în care a demonstrat că acestea au fost cauzate în mod real şi necesar şi că au un cuantum rezonabil. În prezenta cauză, având în vedere informaţiile pe care le deţine şi criteriile de mai sus, Curtea respinge ca nefondată reclamaţia de costuri şi cheltuieli.
C. Majorări de întârziere
41. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 6, alineatul 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte
(a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44, alineatul 2 din Convenţie, suma de 2,000 euro (două mii de euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlul de daune non-pecuniare, sume ce vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data achitării;
(b) că începând cu data expirării termenului de trei luni menţionat mai sus şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente;
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la data de 23 septembrie 2008, în aplicarea articolului 77, alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
| ← Octavian Smaranda contra Romaniei - Impozitarea ilegala a... | Gaston Lafargue contra Romaniei - Lipsa de actiune si neglijenta... → |
|---|
