Todicescu impotriva Romaniei - Imobil confiscat ilegal in baza decret 223/1974
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 24 mai 2007
înCauza Todicescu împotriva României
(Cererea nr. 18419/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Todicescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 3 mai 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 18419/02, introdusă împotriva României de o cetăţeană a acestui stat, doamna Maria Todicescu (reclamanta), având naţionalitate dublă, română şi elveţiană, care a sesizat Curtea la data de 25 aprilie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul E Baudat, avocat din Lausanne. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de coagentul său, doamna R. Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 24 iunie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului român cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1920 şi are domiciliul în Lausanne.
5. În 1983, un bun imobiliar aparţinând părinţilor reclamantei, situat la etajul cinci la nr. 39 din strada Schitu Măgureanu, în Bucureşti şi format dintr-un apartament din două camere şi din terenul aferent de 740 m², a făcut obiectul unei confiscări în temeiul decretului nr. 223/1974.
6. La 19 decembrie 1997, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o sentinţă care constata ilegalitatea măsurii de confiscare şi care ordona autorităţilor să i-l restituie în calitate de moştenitoare. În lipsa unui apel această sentinţă a devenit definitivă.
7. În ciuda acestei sentinţe, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a-şi recupera bunul, deoarece în temeiul Legii nr. 112/1995, statul vânduse la 7 ianuarie 1997 acest bun soţilor M.C., care îl ocupau în calitate de chiriaşi.
8. În 1998 reclamanta a cerut instanţelor să se constate nulitatea vânzării bunului. Ea a precizat că confiscarea era abuzivă şi ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, în consecinţă, nu-l putea vinde legal.
9. La sfârşitul procedurii, printr-o hotărâre din 18 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea sa pe motiv că chiriaşii erau cumpărători de bună credinţă. Curtea de Apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantei.
10. Printr-o scrisoare din 8 noiembrie 2001 Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamantei de înaintare a unui recurs în anulare.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
11. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13309/03, paragrafele 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
12. Reclamanta se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor datorită imposibilităţii de a beneficia de apartamentul al cărei proprietar a fost recunoscută, în urma vânzării de către stat a imobilului litigios unor terţi care îl ocupau în calitate de locatari. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
13. Guvernul precizează că plângerea trebuie respinsă datorită nerespectării termenului de şase luni în măsura în care cererea a fost înaintată la 25 aprilie 2002, în condiţiile în care ultima hotărâre internă definitivă în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie a fost pronunţată la 18 aprilie 2001 de Curtea de Apel Bucureşti.
14. Reclamanta cere respingerea excepţiei ridicate de Guvern deoarece, în opinia sa, termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie trebuie să fie calculat începând cu 8 noiembrie 2001, data respingerii cererii sale în vederea unui recurs în anulare.
15. Curtea aminteşte că art. 35 alin. 1 din Convenţie impune reclamanţilor obligaţia de a sesiza Curtea numai după epuizarea căilor de atac interne şi în termen de şase luni începând de la data hotărârii interne definitive. Cu toate acestea, atunci când încălcarea invocată constă într-o situaţie continuă, termenul de şase luni nu începe să curgă decât începând din momentul în care această situaţie continuă ia sfârşit (a se vedea mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Colecţia de hotărâri şi decizii 1997-II, p. 508, paragraful 35 şi Marinakos împotriva Greciei, (decizie) nr. 49282/99, 29 martie 2000).
16. În cazul în speţă Curtea observă în primul rând că reclamanta se află, de mai mulţi ani, în imposibilitatea de a beneficia de dreptul său de proprietate asupra bunului său, în ciuda existenţei unei hotărâri definitive care îi recunoştea în mod expres acest drept. De altfel, eforturile sale de executare a hotărârii definitive, prin intermediul unei acţiuni în anulare a contractului de vânzare privind bunul său, au eşuat în faţa instanţelor interne. Curtea nu ar putea reproşa reclamantei rezultatul negativ al demersurilor sale în vederea intrării în posesia bunului său, situaţia fiind aceeaşi dacă această cale de atac nu ar fi fost folosită. În fine, în ciuda existenţei legilor de reparaţie ulterioare reclamanta, nici până astăzi, nu a fost despăgubită pentru pierderea bunului său. Reclamanta se confruntă deci cu o situaţie continuă.
17. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi admisă favorabil. Curtea constată de altfel că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
18. Guvernul consideră că în speţă vânzarea bunului litigios nu a afectat dreptul de proprietate al reclamantei, deoarece aceasta nu avea niciun drept în momentul încheierii contractului de vânzare. În opinia Guvernului, reclamanta a omis să-şi înscrie dreptul de proprietate în registrul funciar. În acest sens el invocă a contrario cauza Zwierzynsky împotriva Poloniei (nr. 34049/96, paragraful 64, CEDO 2001-VI). În opinia Guvernului, în ciuda recunoaşterii judiciare a dreptului de proprietate al reclamantei, aceasta nu poate fi considerată drept proprietara bunului litigios, deoarece acţiunea sa era formulată împotriva statului, care nu mai era proprietar, în baza unui contract de vânzare. Conform opiniei Guvernului reclamanta ar fi trebuit să formuleze o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor bunului.
19. Guvernul adaugă că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantei era justificată deoarece era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim şi era proporţională. În fine, în opinia Guvernului, reclamanta are şi acum posibilitatea de a obţine o despăgubire pentru pierderea bunului să în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.
20. Reclamanta contestă teza Guvernului. Ea menţionează existenţa hotărârii definitive care ordonă autorităţilor restituirea bunului său şi imposibilitatea de a o executa în urma vânzării ilegale a bunului.
21. Curtea constată că reclamanta este în posesia unei hotărâri definitive şi irevocabile care ordonă autorităţilor să-i restituie bunul litigios. Aşa cum Curtea a constatat anterior (a se vedea cauza Străin citată anterior, paragraful 38) existenţa dreptului său de proprietate în temeiul respectivei hotărâri definitive nu era condiţionată de alte formalităţi.
22. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze care au ridicat probleme similare cu cele din cazul în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, între altele, Porteanu citat anterior, paragrafele 32-35).
23. După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt şi niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în acest caz. Curtea reafirmă în special că în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
24. Deşi Guvernul menţionează că i se permite să obţină o despăgubire pentru pierderea bunului său, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu permit în prezent într-un mod susceptibil să ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, printre altele, cauzele Radu citată anterior şi Ruxandra Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, aceste legi nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamanta, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor restituite în baza unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Porteanu citată anterior, paragraful 34).
25. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în speţă nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului său, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape nouă ani, au făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
26. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
27. În primul rând reclamanta cere restituirea bunului respectiv şi acordarea sumei de 200.000 euro, precum şi a sumei de 37.200 euro pentru chiriile neîncasate în perioada 1998-2005. Ea nu a prezentat niciun raport de expertiză în acest sens. Reclamanta cere în plus 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
28. Guvernul contestă cifra prejudiciului material aşa cum a a fost expusă de reclamantă şi face trimitere la o expertiză (un aviz) eliberată de un expert imobiliar la cererea sa. Conform concluziilor acestei expertize valoarea de piaţă a bunului este de 107.918 euro. În ceea ce priveşte prejudiciul suferit din cauza chiriilor neîncasate, Guvernul contestă cererea reclamantei şi invocă, între altele, jurisprudenţa Popescu Nasta împotriva României (nr. 33355/96, paragraful 62, 7 ianuarie 2005). În fine, în privinţa cererii referitoare la prejudiciul moral, Guvernul consideră că pretenţiile reclamantei sunt foarte ridicate şi face referire la cauza Străin citată anterior (paragraful 84), în care, într-o situaţie similară, Curtea a ordonat plata sumei de 5.000 euro cu acest titlu.
29. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se elimine decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil » şi partea din frază « dacă e cazul » stau mărturie în acest sens.
30. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că restituirea apartamentului situat la etajul cinci la nr. 39 din strada Schitu Măgureanu în Bucureşti şi a terenului aferent, ar pune pe cât posibil reclamanta într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
31. Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului în cauză. Curtea constată că unicul document care atestă valoarea de piaţă a bunului este avizul supus atenţiei de expertul Guvernului. Ţinând cont de concluziile respectivului aviz, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor pieţii imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 110.000 euro.
32. În privinţa sumelor cerute cu titlu de nebeneficiere de bun, calculate în raport cu preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, ţinând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului drept reparaţie conform art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei chirii fiind în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamantă din 1997 cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54062/00, paragraful 70, 22 decembrie 2004 şi Buzatu citat anterior, paragraful 18).
33. În privinţa prejudiciului moral suferit, Curtea, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, îi alocă suma de 5.000 euro cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
34. Reclamanta cere de asemenea 20.000 euro pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii. E anu aduce niciun act doveditor în sprijinul cererii sale.
35. În lipsa oricărui act doveditor Guvernul se opune rambursării cheltuielilor solicitate de reclamantă.
36. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor.
37. Curtea remarcă faptul că reclamanta nu a prezentat niciun act doveditor în privinţa costurilor şi cheltuielilor pretins suportate. În lipsa oricărui act de atestare a cheltuielilor cerute, Curtea nu poate acorda nicio sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
38. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantei imobilul litigios situat la etajul cinci la nr. 39 din strada Schitu Măgureanu în Bucureşti, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantei în acelaşi termen de 3 luni, 110.000 euro (una sută zece zeci mii euro) pentru prejudiciul material;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral;
d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii şi că la acestea se vor adăuga sumele datorate cu titlu de impozit;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 24 mai 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Doina Sfrijan contra Romaniei - Imobil vandut fara... | Octavian Smaranda contra Romaniei - Impozitarea ilegala a... → |
|---|
