Doina Sfrijan contra Romaniei - Imobil vandut fara consimtamantul sotului Rejudecare hotarare definitiva
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 22 octombrie 2007
în Cauza Sfrijan împotriva României
(Cererea nr. 20366/04)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 22.02.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În CauzaSfrijan împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 23 octombrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 20366/04, introdusă împotriva României, prin care o cetăţeană a acestui stat, doamnaDoina Sfrijan(reclamanta), a sesizat Curtea la data de 20 aprilie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.H. Radu.
3. La 9 mai 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 6 din Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1951 şi locuieşte la Bucureşti.
A. Acţiune de divorţ şi de partaj al bunurilor
5. Printr-un contract din 25 iunie 1993 reclamanta şi soţul său, M.G. au cumpărat apartamentul nr. 17 situat în Bucureşti la nr. 3, în Aleea Ciceu, bloc D 11, plata făcându-se în rate. În urma separării în fapt a soţilor, M.G. a rămas în posesia apartamentului respectiv. La 1 noiembrie 1993 reclamanta a achitat vânzătorului preţul integral al apartamentului.
6. La 29 iulie 1993 M.G. a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o cerere de divorţ şi de partaj al bunurilor comune.
7. La 9 august 1993 reclamanta a înaintat o cerere reconvenţională, privind de asemenea desfacerea căsătoriei şi comunitatea matrimonială.
8. Printr-o sentinţă din 20 septembrie 1994 Judecătoria Bucureşti a admis în parte atât acţiunea lui M.G. cât şi cererea reconvenţională a reclamantei şi a pronunţat divorţul. Admiţând cererea comună a părţilor instanţa a pronunţat de asemenea disjungerea cauzei în ceea ce priveşte cererile de partaj al bunurilor comune.
9. Printr-un contract autentic de vânzare din 11 februarie 1997 M.G. a vândut apartamentul menţionat anterior soţilor C. fără să fi obţinut în acest scop consimţământul reclamantei. La 27 februarie 1997 aceasta din urmă a introdus o acţiune în anulare a contractului de vânzare citat anterior.
10. Printr-o sentinţă din 3 noiembrie 1999 Judecătoria Bucureşti a admis în parte acţiunea de partaj a lui M.G. şi cererea reconvenţională a reclamantei şi a pronunţat partajul bunurilor comune. Instanţa a considerat că contribuţiile respective ale soţilor la comunitatea matrimonială erau egale şi că, pe baza faptului că M.G îşi însuşise preţul apartamentului, acesta din urmă datora o sultă reclamantei, mărită cu o sumă reprezentând partea din preţul apartamentului achitată integral de aceasta din urmă.
11. Printr-o hotărâre din 7 septembrie 2000, statuând în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea privind anularea contractului de vânzare din 11 februarie 1997, introdusă de reclamantă împotriva lui M.G. şi împotriva soţilor C.
12. La o dată neprecizată reclamanta a înaintat apel împotriva sentinţei din 3 noiembrie 1998. Menţionând că în urma anulării contractului de vânzare din 11 februarie 1997 apartamentul în cauză reintrase în masa comună de împărţit şi că contribuţia sa la cumpărarea apartamentului şi implicit la comunitatea matrimonială era mai mare decât cea a lui M.G., reclamanta a cerut atribuirea apartamentului.
13. Printr-o hotărâre din 23 aprilie 2001 Tribunalul Bucureşti a admis în parte apelul reclamantei. El a considerat că faptul de a avea o contribuţie mai mare la achiziţionarea unuia din bunurile comune nu era suficient pentru a schimba prezumţia de egalitate a contribuţiilor soţilor la comunitatea matrimonială. Prin urmare, instanţa a hotărât să atribuie apartamentului lui M.G. şi a stabilit că acesta din urmă datora o sultă reclamantei, reprezentând jumătate din valoarea masei comune. Bazându-se pe o expertiză, Tribunalul a stabilit valoarea sultei de plătit reclamantei la 139.515.000 lei româneşti (« ROL »), adică 5.360 euro.
14. În privinţa părţii din preţul apartamentului plătită exclusiv de reclamantă, Tribunalul a decis că putea cere restituirea acesteia printr-o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără motiv a lui M.G.
15. În urma recursului reclamantei, printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a casat în parte hotărârea pronunţată în apel. Ea a considerat că din cauza contribuţiei sale la cumpărarea apartamentului care se ridica la 82% din valoarea sa, reclamanta putea pretinde o cotă-parte mai mare decât masa comună. Pe baza acestei consideraţii Curtea de Apel a decis atribuirea apartamentului reclamantei şi a stabilit că îi datora lui M.G. cu titlu de sultă suma de 49.513.000 ROL, adică 1.902 euro.
16. Printr-o sentinţă din 31 mai 2002 Judecătoria Bucureşti a admis cererea reclamantei şi a ordonat evacuarea soţilor C. din apartamentul în litigiu. Reclamanta a primit astfel posesia.
B. Recurs în anulare formulat de procurorul general
17. La o dată neprecizată, procurorul general al României, sesizat printr-o cerere înaintată de M.G., a formulat la Curtea Supremă de Justiţie un recurs în anulare împotriva hotărârii din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti. El a menţionat că hotărând că contribuţia reclamantei la comunitatea matrimonială era mai mare decât cea a lui M.G., Curtea de Apel a încălcat art. 30 alin. 1 din Codul familiei.
18. Printr-o hotărâre din 21 octombrie 2003, devenită definitivă la 26 noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare. Ea a reţinut că în temeiul art. 30 alin. 1 din codul familiei bunurile dobândite de soţi sau de unul din soţi în cursul căsătoriei erau, începând din momentul dobândirii, bunuri comune şi că în momentul partajului bunurilor respective în urma desfacerii căsătoriei contribuţia personală a fiecărui soţ trebuia să fie determinată în funcţie de comunitatea matrimonială şi nu în funcţie de fiecare bun sau categorie de bunuri. Ea a considerat că în lipsa dovedirii de către reclamantă a faptului că contribuţia sa la comunitatea matrimonială fusese mai mare decât cea a lui M.G., contribuţiile lor respective erau considerate egale.
19. Prin urmare, Curtea Supremă de Justiţie a concluzionat că hotărârea Curţii de Apel a fost pronunţată în urma unei nerecunoaşteri esenţiale a legii, ceea ce a condus la o apreciere falsă asupra fondului cauzei, a casat-o şi pe fond a respins recursul formulat de reclamantă împotriva hotărârii din 23 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti.
C. Evoluţii ulterioare recursului în anulare
20. La 11 noiembrie 2003 şi 7 iunie 2005, la cererea reclamantei depusă prin intermediul unui executor judecătoresc, M.G. i-a plătit o parte din suma datorată cu titlu de sultă în temeiul hotărârii din 23 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti. Restul a făcut obiectul unei despăgubiri cu un credit pe care M.G. în avea faţă de reclamantă, reprezentând contravaloarea nefolosinţei apartamentului între data hotărârii din 21 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie şi data la care M.G. reintrase în posesia bunului.
21. La 6 aprilie 2004 reclamanta a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune introdusă împotriva lui M.G. privind restituirea unei sume reflectând contribuţia exclusivă a reclamantei la cumpărarea apartamentului în litigiu, calculată în funcţie de valoarea apartamentului pe piaţă.
22. Printr-o sentinţă din 15 decembrie 2004 Judecătoria a admis în parte cererea reclamantei. Considerând că reclamanta nu era îndreptăţită să pretindă ca suma respectivă să fie calculată în funcţie de valoarea apartamentului pe piaţă, a ordonat lui M.G. să plătească reclamantei suma pe care aceasta o plătise la 1 noiembrie 1993, actualizată în funcţie de rata inflaţiei.
23. Printr-o hotărâre din 10 octombrie 2005 Tribunalul Bucureşti a respins recursul reclamantei împotriva sentinţei citate anterior, a cărei punere în execuţie reclamanta nu a cerut-o.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
1. Codul de procedură civilă
24. Articolele pertinente dispun:
Articolul 330
« Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti ;
2. când hotărârea ce face obiectul recursului în anulare a încălcat legea, ceea ce conduce la o soluţie greşită pe fondul cauzei sau când această hotărâre este în mod manifest neîntemeiată. »
Articolul 330¹
« În cazurile prevăzute la alineatele 1 şi 2 ale art. 330 recursul în anulare se poate formula în termen de un an de la data la care hotărârea vizată a devenit definitivă şi irevocabilă. »
Articolele 330 şi 330¹ au fost abrogate de articolul 1 alin. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 28 iunie 2003.
2. Codul familiei
25. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:
Articolul 30
« Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor_
Orice convenţie contrară este nulă. »
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
26. Reclamanta susţine că rejudecarea hotărârii definitive a Curţii de Apel Bucureşti din 28 noiembrie 2001, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general a adus atingere principiului siguranţei raporturilor juridice. Ea invocă astfel o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie care prevede următoarele:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
A. Asupra admisibilităţii
27. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să o declare admisibilă.
Asupra fondului
28. Guvernul admite că conform jurisprudenţei constante a Curţii admiterea unei căi extraordinare de atac care rejudecă o hotărâre defintivă printr-o procedură de supervizare încalcă principiul siguranţei raporturilor juridice (Brumărescu împotriva României, [GC], nr. 28342/95, par. 62, CEDO 1999-VII). Cu toate acestea, el subliniază că ulterior hotărârii citate anterior, codul de procedură civilă a fost modificat şi că dispoziţiile legale ce permit procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiţie cu un recurs în anulare împotriva sentinţei definitive au fost abrogate.
29. Curtea aminteşte că dreptul la o judecată echitabilă în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante.
30. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul siguranţei raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu citat anterior, alin. 61). În baza acestui principiu, nicio parte nu este îndreptăţită să ceară supervizarea unei sentinţe definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă sentinţă pe această temă (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, par. 52, CEDO 2003-IX).
31. Curtea relevă că în cazul în speţă, spre deosebire de cauza Brumărescu, în care procurorul general nu era condiţionat de niciun termen, exercitarea acestei căi de atac extraordinară era restrânsă de termenul de un an prevăzut de art. 330¹ din codul de procedură civilă. Curtea consideră totuşi că această diferenţă nu este de natură să determine o abordare diferită faţă de cauza Brumărescu ( SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României (nr. 22687/03, par. 36, 1 decembrie 2005).
32. În această privinţă, în prezenta cauză se regăsesc celelalte două elemente care au condus Curtea, în cauza Brumărescu, la constatarea încălcării principiului siguranţei raporturilor juridice şi, prin urmare, a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume intervenţia în litigiul civil a procurorului general, care nu era parte în procedură şi rejudecarea unei sentinţe definitive care a dobândit autoritate de lucru judecat.
33. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul siguranţei raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantei la o judecată echitabilă.
34. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
35. În al doilea formular de cerere trimis la 19 mai 2005 reclamanta se plânge că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 21 octombrie 2003 a avut drept efect atingerea dreptului său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Asupra admisibilităţii
36. Curtea aminteşte că, conform jurisprudenţei sale constante, faptul că o instanţă superioară a anulat, pe calea unui recurs în anulare formulat de un procuror sau un alt agent al statului, o hotărâre judecătorească devenită definitivă şi executorie privind dreptul de proprietate, reprezintă o ingerinţă în dreptul beneficiarului de a beneficia în linişte de bunurile sale.
37. Curtea relevă de asemenea că anularea unei hotărâri definitive în condiţiile descrise mai sus reprezintă o acţiune neaşteptată şi nu crează o situaţie continuă de privare de proprietate (Sardin împotriva Rusiei (decizie), nr. 69582/01, CEDO 2004-II).
38. În cazul în speţă Curtea observă că dreptul român nu prevedea un recurs efectiv împotriva unei hotărâri de anulare şi că reclamanta a luat cunoştinţă de încălcarea invocată a dreptului său la respectarea bunurilor sale cel mai târziu la la 26 noiembrie 2003, dată la care această hotărâre a fost finalizată şi pusă la dispoziţia părţilor.
40. Reiese că această plângere, prezentată la 19 mai 2005, este tardivă şi va fi respinsă în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
41. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciu
a) Prejudiciul material
42. În ceea ce priveşte prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, reclamanta cere cu titlu principal restituirea bunului în litigiu, În caz de nerestituire ea cere suma de 45.000 euro, reprezentând contribuţia sa exclusivă la achiziţionarea apartamentului respectiv, reţinută de Curtea de Apel Bucurteşti în hotărârea sa din 28 noiembrie 2001, a cărui sumă este stabilită în funcţie de valoarea actuală de piaţă a apartamentului.
43. Guvernul menţionează în primul rând că reclamanta nu poate să-şi întemeieze cererea de reparaţie a prejudiciului material pe hotărârea din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, din moment ce a fost anulată în urma recursului în anulare formulat de procurorul general. Referindu-se la contribuţia reclamantei la comunitatea matrimonială, aşa cum este reţinută de hotărârea din 23 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, el consideră că suma pe care reclamanta o poate pretinde cu acest titlu nu poate depăşi jumătate din valoarea bunului în litigiu.
În al doilea rând, Guvernul invocă lipsa legăturii de cauzalitate dintre o eventuală încălcare a acestui articol şi prejudiciul material invocat de reclamantă. În această privinţă, bazându-se pe cauza Melnic împotriva Moldovei (nr. 6923/03, 14 noiembrie 2006), în care Curtea nu s-a pronunţat asupra art. 1 din Protocolul nr. 1, ci a acordat o reparaţie pentru prejudiciul material şi moral pentru încălcarea art. 6, Guvernul consideră că în speţă nu poate fi obligat să repare un prejudiciu material, deoarece i-au fost cerute observaţii numai în privinţa plângerii întemeiate pe art. 6 din Convenţie.
44. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa bine stabilită conform căreia o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică prevăzută de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a-i şterge consecinţele astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia.
Statele contractante părţi într-o cauză sunt în principiu libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri de constatare a unei încălcări. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, statului pârât îi revine sarcina de a o realiza. Dacă în schimb dreptul naţional nu permite sau nu permite decât parţial ştergerea consecinţelor încălcării, art. 41 permite Curţii că acorde, dacă e cazul, părţii vătămate satisfacţia ce i se pare adecvată (Brumărescu împotriva României (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 28342/95, par. 21, CEDO 2001-I).
45. Curtea aminteşte de asemenea că în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie aplicarea principiului restitutio in integrum implică faptul că reclamanţii se pot afla pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă nu ar fi fost încălcate cerinţele acestei dispoziţii (Piersack împotriva Belgiei (articolul 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, pag. 16, par. 12).
46. Curtea relevă faptul că a acordat deja, atunci când a constatat încălcarea art. 6 pentru nerespectarea principiului siguranţei raporturilor juridice, sume cu titlu de prejudiciu material suferit în urma anulării hotărârii definitive (Stetsenko împotriva Rusiei, nr. 878/03, par. 33, 5 octombrie 2006; Braga împotriva Moldovei, nr. 74154/01, par. 30, 14 noiembrie 2006).
47. În prezenta cauză, Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 6 din Convenţie datorită anulării unei hotărâri judecătoreşti devenită definitivă şi executorie, şi anume hotărârea din 28 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general.
48. Curtea remarcă apoi că, atunci când ca în cazul în speţă, constată încălcarea drepturilor unui reclamant, art. 322 alin. 9 din codul de procedură civilă român permite revizuirea unui proces în plan intern. Astfel, deoarece în urma unei hotărâri a Curţii Europene dreptul naţional permite restitutio in integrum, şi anume restabilirea situaţiei existente înainte ca să survină încălcarea constatată a art. 6, considerând rolul său subsidiar, Curtea consideră că reclamanta trebuie mai întâi să sesizeze instanţele interne conform dispoziţiilor dreptului intern citate anterior.
49. Prin urmare nu acordă reclamantei nicio despăgubire cu titlu de prejudiciu material.
b) Prejudiciul moral
50 Reclamanta invocă faptul că a suferit de asemenea un prejudiciu moral, exprimându-se în termenii următori: « Starea mea de sănătate s-a deteriorat irevocabil în urma traumelor psihice şi altor [traume] suferite timp de treisprezece ani de litigii (1993-2006), datorită faptului că am rămas fără domiciliu stabil şi datorită încălcărilor justiţiei române ». Ea nu indică totuşi suma pe care o cere cu acest titlu.
51. În privinţa prejudiciului moral, Guvernul menţionează în primul rând că reclamanta nu şi-a estimat pretenţiile cu acest titlu şi că nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre pretinsa încălcare şi prejudiciul moral pe care îl invocă.
În al doilea rând, Guvernul consideră că orice sumă pe care Curtea ar putea să o acorde cu acest titlu ar trebui să acopere numai prejudiciul moral cauzat de o eventuală încălcare a art. 6 din Convenţie. În această privinţă el consideră că constatarea încălcării ar constitui în sine o reparaţie satisfăcătoare.
52. Curtea nu constată vreo legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul invocat de reclamantă, în privinţa deteriorării stării sale de sănătate. În plus, Curtea relevă că reclamanta nu s-a plâns de o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza duratei procedurilor la care a fost parte, astfel încât nu i-ar putea fi acordată nicio reparaţie pentru acest capăt de cerere.
53. În schimb, Curtea consideră că anularea hotărârii din 28 noiembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie în urma recursului în anulare formulat de procurorul general a condus la o încălcare gravă a dreptului reclamantei la o judecată echitabilă, care i-a cauzat un prejudiciu moral. Pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, îi alocă 3.000 euro cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
54. Reclamanta nu a formulat nicio cerere cu acest titlu.
55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce reclamantei nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
56. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi inadmisibilă pentru restul;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să asigure, în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, la cererea reclamantei la instanţele competente, revizuirea hotărârii din 21 octombrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie în temeiul art. 322 alin. 9 din codul de procedură civilă;
b) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit;
c) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
d) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 22 noiembrie octombrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Elisa si Alexandru Gabriel Filotti contra Romaniei - Imobil... | Todicescu impotriva Romaniei - Imobil confiscat ilegal in baza... → |
|---|
