Chevrol contra Franţei - Dreptul la un proces echitabil. Judecarea cauzei de o instanţă judecătorească. Plenitudine de jurisdicţie.
| Comentarii |
|
Stabilirea stării de fapt şi aplicarea dreptului. Avizul conform al unei autorităţi ministeriale. Violarea art. 6 par. 1 din Convenţie
Potrivit practicii sale constante, Consiliul de Stat francez, jurisdicţia supremă în materie administrativă, solicită avizul Ministerului Afacerilor Externe cu privire la îndeplinirea condiţiei constituţionale de reciprocitate în aplicarea tratatelor internaţionale, aviz de care se consideră legat. Pentru a fi vorba de o instanţă judecătorească, aceasta trebuie să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât în ceea ce priveşte stabilirea faptelor, cât şi aplicarea dreptului. Acceptarea unui aviz administrativ ca având caracter conform semnifică absenţa competenţei depline de a judeca, cu violarea art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) par. 1 din Convenţie.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia all-a - Cameră, Hotărârea din 13 februarie 2003, Cauza Chevrol c. Franţa)
Pretinsa violare a art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) par. 1 din Convenţie
Reclamanta Yamina Chevrol, cetăţean francez, introduce o acţiune în contencios administrativ, în cadrul căreia Consiliul de Stat solicită, ca o chestiune prejudicială, Ministerului Afacerilor Externe să se pronunţe asupra existenţei reciprocităţii în aplicarea unui tratat internaţional, instanţa administrativă considerându-se legată de soluţia primită.
Curtea aminteşte că poate fi calificată drept o instanţă în sensul art. 6 par. 1 un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie şi care răspunde unei serii de exigenţe de independenţă faţă de executiv şi de părţi. Pentru ca o instanţă să poată decide asupra unei contestaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil, este necesar ca ea să fie competentă să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care a fost învestită.
Curtea observă că practica urmată de Consiliul de Stat, a trimiterii prejudiciale, obligă judecătorul administrativ, chemat să se pronunţe asupra condiţiilor de aplicare a condiţiei constituţionale de reciprocitate în aplicarea tratatelor internaţionale, să solicite Ministerului Afacerilor Externe să îi indice existenţa reciprocităţii şi să tragă concluziile de rigoare de aici. Ea observă şi faptul că, în urma schimbării jurisprudenţei, această practică nu mai este utilizată în materia interpretării tratatelor internaţionale, ci numai în ceea ce priveşte rezerva de reciprocitate.
Curtea admite că această chestiune este mai degrabă de fapt decât de drept, neputând fi negată
posibilitatea jurisdicţiilor de a consulta Ministerul Afacerilor Externe în vederea determinării aplicării tratatului de instanţele statului cocontractant. Totuşi, Curtea notează că, potrivit jurisprudenţei sale, Consiliul de Stat nu doar consultă Ministerul Afacerilor Externe, ceea ce pare a fi necesar, ci el se obligă să urmeze strict avizul primit, provenind de la o autoritate exterioară, care ţine de executiv, fără a supune acest gviz vreunei critici sau dezbateri contradictorii.
Curtea observă şi faptul că implicarea administraţiei ministeriale nu era susceptibilă de nici o cale de atac din partea reclamantei, care nu a avut posibilitatea să exprime vreo poziţie asupra trimiterii prejudiciale sau asupra conţinutului întrebărilor adresate şi nici să determine analiza răspunsurilor primite sau să replice ministerului. Elementele de fapt supuse instanţei de reclamantă nici nu au fost examinate de aceasta, care s-a întemeiat exclusiv pe avizul ministerului. Consiliul de Stat s-a lipsit în mod voluntar de competenţa care îi permitea să examineze şi să ţină seama de elementele de fapt care puteau fi importante pentru soluţionarea concretă a litigiului.
în aceste condiţii, reclamanta nu a avut acces la o instanţă având sau care să-şi fi recunoscut o competenţă suficientă pentru a statua asupra tuturor chestiunilor de fapt şi de drept pertinente. Prin urmare, cu 6 voturi contra 1, Curtea reţine că art. 6 par. 1 din Convenţie a fost violat, deoarece reclamanta nu a avut acces la o instanţă cu plenitudine de jurisdicţie.
COMENTARIU
1. Prima dintre garanţiile generale ale dreptului la un proces echitabil, figurând în par. 1 al art. 6 din Convenţie, este dreptul ca procesul să fie judecat de o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege.
Dintre cele patru noţiuni implicate de această primă garanţie generală (“instanţă”, “independentă”, “imparţială” şi “stabilită prin lege”), prezintă relevanţă pentru prezenta cauză aceea de “instanţă”.
2. Pentru a fi vorba de o instanţă în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea statuează constant că este necesar ca aceasta să se bucure de plenitudine de jurisdicţie, atât cu privire la fapte, cât şi sub aspectul dreptului aplicabil.
Prin urmare, instanţa este aceea care trebuie să fie competentă pentru a stabili faptele, administrând probele necesare, iar apoi pentru a alege normele juridice aplicabile, a le interpreta şi a le aplica în mod concret.
3. Condiţia reciprocităţii aplicării unui tratat de statul cocontractant pentru aplicarea lui de jurisdicţiile administrative franceze, în frunte cu Consiliul de Stat, este considerată de acesta o chestiune prejudicială, de competenţa Ministerului Afacerilor Externe, avizul acestei autorităţi administrative fiind apreciat de instanţele administrative ca fiind conform, deci obligatoriu de urmat.
Existenţa reciprocităţii este, mai degrabă, o problemă de fapt decât una de drept.
Considerându-se legate prin avizul administraţiei ministeriale, jurisdicţiile administrative consideră inadmisibilă orice probă şi orice contestare sub acest aspect. Este important de subliniat că această soluţip nu este impusă de lege, ci este o auto-limitare a Consiliului de Stat, în practica sa.
4. Prin urmare, o chestiune ţinând esenţial de atributul instanţei (stabilirea faptelor sau interpretarea dreptului), dacă se află în competenţa unei autorităţi administrative, a cărei soluţie se impune instanţei, ştirbeşte plenitudindea de jurisdicţie de care aceasta trebuie să se bucure.
în măsura în care nu se bucură de plenitudine de jurisdicţie, pentru chestiunile de fapt şi pentru cele de drept, un organ nu poate fi considerat că satisface exigenţele art. 6 par. 1 din Convenţie pentru a fi calificat drept “instanţă”.
| ← Kienast contra Austria - Dreptul la un proces echitabil.... | Pincova şi Pine contra Republica Cehă - Privare de... → |
|---|
