Kienast contra Austria - Dreptul la un proces echitabil. Dimensiunea civilă. Litigiu real şi serios. Absenţa violării art. 6 par. 1 din Convenţie.
| Comentarii |
|
Protecţia proprietăţii. Păstrarea calităţii de proprietar şi a posibilităţii utilizării bunului. Imposibilitate obiectivă de a dispune fracţionat de bun. Absenţa violării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
Dreptul la un proces echitabil, în dimensiunea civilă, vizează litigii cu privire la drepturi şi obligaţii de natură civilă. Litigiile poartă asupra existenţei sau întinderii ori modalităţii de exercitare a acestora, ele trebuind să fie reale şi serioase. Unificarea în cartea funciară a două parcele având acelaşi proprietar, în condiţiile în care ele nu au o existenţă independentă, şi fără a pune în discuţie titularul dreptului de proprietate, chiar împotriva voinţei proprietarului, nu constituie un litigiu real şi serios, astfel încât art. 6 ("Dreptul la un proces echitabil") par. 1 din Convenţie nu este aplicabil şi nu a fost violat.
Nici regula generală privind protecţia proprietăţii, nici regulile speciale referitoare la privarea de proprietate şi la reglementarea utilizării bunurilor, nu sunt încălcate de decizia de unificare administrativă a două parcele. Calitatea de proprietar şi întinderea dreptului nu sunt afectate, iar imposibilitatea valorificării separate a parcelelor are în primul rând cauze obiective. Prin urmare, nu a existat violarea art. 1 (‘‘Protecţia proprietăţii”) din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia I - Cameră, Hotărârea din 23 ianuarie 2003, Cauza Kienast c. Austria )
1. Pretinsa violare a art 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) din Convenţie
Reclamantul Franz Kienast, cetăţean austriac, este proprietarul unui teren figurând în cartea funciară ca două parcele distincte, una teren aferent unor construcţii, iar cealaltă drept grădină. Autorităţile competente decid unificarea celor două pacele şi înregistrarea în cartea funciară a terenului ca reprezentând o singură parcelă, în ciuda opoziţiei reclamantului, care eşuează în acţiunea în justiţie introdusă.
Sub aspectul capătului de cerere al reclamantului privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, Curtea trebuie mai întâi să determine dacă procedurile vizau un drept civil al reclamantului în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie. Aplicabilitatea art. 6 depinde de existenţa unui litigiu privind drepturi şi obligaţii despre care se poate afirma, cel puţin într-un mod care poate fi susţinut, că sunt recunoscute de legea internă şi au caracter civil. Litigiul trebuie să fie real şi serios, el putând viza nu numai existenţa dreptului, dar şi întinderea lui si
modalitatea de exercitare. Rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru respectivul drept. Chiar dacă noţiunea de litigiu nu trebuie înţeleasă în mod formal, totuşi el trebuie să fie real şi serios, reclamantul trebuind să demonstreze că litigiul pentru care invocă art. 6 par. 1 din Convenţie poartă asupra unei chestiuni care îl afectează cu adevărat.
în cauză, Curtea consideră că nu există vreun litigiu între părţi privind calitatea reclamantului de proprietar al terenului. De asemenea, părţile sunt de acord că unificarea celor două parcele nu afectează utilizarea terenului.
Este adevărat că reclamantul susţine că, în urma unificării parcelelor, el nu mai poate dispune de ele în mod separat şi nu îşi mai poate ţine promisiunea de a o dona pe una dintre ele fiului său. Totuşi, Curtea constată că una dintre parcele constituie o enclavă faţă de cealaltă şi că pe una se află două construcţii, dintre care una este plasată parţial şi pe cealaltă parcelă. De asemenea, la momentul realizării construcţiilor, nu se făcea distincţie între cele două parcele. Ţinând cont de faptul că o construcţie este situată pe ambele parcele, arfi artificial să se susţină că ele pot fi utilizate în mod complet independent.
Prin urmare, Curtea consideră că nu există un litigiu real şi serios, nici cu privire la existenţa unui drept civil - calitatea de proprietar a reclamantului nefiind în discuţie -, nici asupra întinderii lui şi modalităţilor de exercitare. Aşa fiind, art. 6 par. 1 nu este aplicabil şi, în unanimitate, Curtea statuează că el nu a fost violat.
2. Pretinsa violare a art 1 (“Protecţia proprietăţii”) din Protocolul nr. 1 la Convenţie
Curtea aminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 include trei reguli. Prima, cuprinsă în prima frază a primului paragraf, are caracter general şi enunţă principiul protecţiei proprietăţii. Cea de-a doua, conţinută în fraza a doua a aceluiaşi paragraf, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii. Cea de-a treia regulă, cuprinsă în paragraful al doilea, recunoaşte statelor, între altele, posibilitatea de a reglementa utilizarea folosirii bunurilor, în acord cu interesul general. Cele trei reguli nu sunt complei separate, regulile a doua şi a treia fiind cazuri speciale de ingerinţe în dreptul la respectarea bunurilor şi, deci, trebuie interpretate în lumina principiului general enunţat de prima regulă.
Curtea consideră că unificarea celor două parcele nu reprezintă nici o privare de proprietate (în sensul frazei a doua a primului paragraf), nici o măsură de reglementare a utilizării bunurilor (potrivit paragrafului al doilea), nici o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor (garantat de prima frază din primul paragraf).
Reclamantul rămâne proprietarul terenului şi îl poate utiliza în acelaşi mod ca mai înainte. Cât priveşte pretinsa imposibilitate de a dispune de cele două parcele în mod separat, Curtea aminteşte că ea nu este atât consecinţa deciziei administrative, cât a localizării lor şi a modului în care au fost utilizate.
Prin urmare, nu a existat violarea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aspect statuat de Curte în unanimitate.
COMENTARIU
1. Dreptul de proprietate este consacrat şi garantat prin art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Consacrarea acestui drept se face prin trei reguli distincte, prima cu caracter general, celelalte două cu caracter special. Astfel, regula generală este protecţia proprietăţii, în timp ce regulile speciale au în vedere ingerinţe în acest drept. Prima dintre ingerinţe (prima regulă specială) constă în privarea de proprietate, în timp ce cealaltă ingerinţă (a doua regulă specială) vizează, inter alia, reglementarea utilizării bunurilor, având un caracter mai puţin sever.
Regulile speciale constituie cazuri particulare ale principiului general enunţat de prima regulă, deci ele trebuie interpretate în lumina acestuia. Prin urmare, mai întâi se verifică aplicabilitatea şi respectarea regulilor speciale, iar apoi, dacă este cazul, a celei generale.
2. Unificarea administrativă a două parcele de teren, împotriva voinţei proprietarului, nu face în nici un caz să dispară dreptul de proprietate al titularului şi nici nu aduce atingere întinderii acestuia.
Singura violare pretinsă de reclamant constă în imposibilitatea de a mai dispune în mod separat de cele două parcele anterior distincte.
Dacă, în general, acest aspect ar putea fi eventual analizat ca o ingerinţă în dreptul de proprietate, în prezenta cauză Curtea constată că imposibilitatea valorificării separate a parcelelor este cauzată în primul rând nu de decizia administrativă de înregistrare unică în cartea funciară, ci de elemente obiective, adică anclavarea unei parcele şi existenţa unei construcţii realizate pe ambele parcele.
De aceea, nu s-a reţinut nici violarea vreuneia din cele două reguli speciale (privarea de proprietate şi reglementarea utilizării bunurilor), nici a celei generale (principiul protecţiei proprietăţii).
3. Dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie, are două dimensiuni materiale de aplicare: civilă şi penală.
în materie civilă, este vorba de contestaţiile cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil.
Pentru a fi aplicabil art. 6 în materie civilă, este necesar, potrivit jurisprudenţei Curţii, ca litigiul să poarte asupra existenţei, a întinderii sau a modalităţilor de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi ca el să fie real şi serios.
4. în concret, Curtea reţine (ca element comun pe terenul art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1) că litigiul nu viza nici existenţa sau întinderea dreptului de proprietate, nici modalităţile de exercitare a lui (reclamantul continuând să rămână titularul dreptului de proprietate asupra întregului teren, iar imposibilitatea de valorificare separată a celor două parcele fiind cauzată în primul rând de factori obiectivi).
în concluzie, Curtea a statuat că art. 6 par. 1 din Convenţie, în dimensiunea civilă, nici nu este aplicabil, astfel încât nu poate fi vorba, în continuare, nici de o ingerinţă, nici de o violare.
| ← H.B. contra Elveţia - dreptul persoanei private de libertate de... | Chevrol contra Franţei - Dreptul la un proces echitabil.... → |
|---|
