VITAN contra României - Ofițer SIPA. Secretul corespondenței. Rele condiții de detenție.
| Comentarii |
|
Cauza VITAN împotriva României, hotărârea din 4 martie 2008
Comunicată la 25 martie 2008 Cererea nr. 42084/02
în cauza Vitan împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupandic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 4 martie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 42084/02) îndreptată împotriva României, al cărei resortisant, domnul Floricel Vitan («reclamantul»), a sesizat Curtea la 7 noiembrie 2002 în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»).
2. Reclamantul a fost reprezentat de «Romanian Imprisonment Watch», organizaţie non-guvernamentală cu sediul la Visby, Suedia, până la 1 septembrie 2006. De la această dată, acesta este reprezentat de domnul G. Mateuţ, avocat în Arad. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, iniţial doamna B. Ramaşcanu, iar ulterior de domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plângea, în special, de relele condiţii ale detenţiei sale, de încălcarea secretului corespondenţei în închisoare, de nesocotirea dreptului la apărare şi a prezumţiei de nevinovăţie.
4. La 1 iulie 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului cererile întemeiate pe art. 6 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 8 din Convenţie. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3), Curtea a decis să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1956 şi locuieşte la Cluj Napoca.
6. La momentul faptelor aflate la originea cauzei, acesta exercita funcţia de ofiţer de informaţii în cadrul Serviciului Independent de Protecţie Anticorupţie («S.I.P.A.»).
7. La 18 decembrie 2000, G.L. a informat poliţia că reclamantul i-a solicitat suma de 10.000 de mărci germane, în schimbul demersurilor efectuate de reclamantîn vederea facilitării eliberării acestuia atunci când se afla în detenţie la închisoarea Gherla.
8. La 19 decembrie 2000, reclamantul s-a prezentat la domiciliul lui G.L., care i-a înmânat suma de 4.500 de dolari americani, marcaţi în prealabil de către poliţie cu cuvintele «trafic de influenţă». în momentul în care reclamantul a luat banii, procurorul militar I.B. şi doi poliţişti, însoţiţi de doi martori, au intrat în încăpere şi după anunţarea calităţii lor, l-au percheziţionat pe reclamant. Aceştia au observat bancnotele înmânate reclamantului de către G.L., care purtau înscrierea «trafic de influenţă». în continuare, procurorul a întocmit procesul-verbal de constatare a flagrantului delict privind traficul de influenţă, infracţiune prevăzută la art. 257 C. pen. în aceeaşi zi s-a dispus începerea urmăririi penale.
9. La 19 decembrie 2000, procurorul I.B. a organizat o conferinţă de presă cu privire la arestarea reclamantului, în cadrul căreia a furnizat jurnaliştilor următoarele informaţii:
„[Reclamantul]_ trebuia să primească suma de 10.000 mărci germane de la un fost deţinut care este foarte cunoscut_ . Prin urmare, este vorba de trafic de influenţă, care viza, de asemenea, anumite persoane care fac parte din cadrul autorităţilor judiciare._ Pe baza informaţiilor deţinute de noi şi de poliţie,_ l-am surprins pe_ [reclamant] în flagrant delict cu suma de 4.500 de dolari americani.
(...) Aceste operaţiuni stabilesc vinovăţia_ [reclamantului] în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă_
Cercetarea continuă în ceea ce priveşte alte informaţii privind activitatea [reclamantului]."
10. Printr-un ordin al ministrului justiţiei din 1 8 ianuarie 2001, reclamantul a fost suspendat din funcţie. în aplicarea Legii nr. 80/1995, acesta a fost trecut în rezervă, cu efect de la data de 19 decembrie 2000.
A. Plasarea în detenţie preventivă a reclamantului şi condiţiile de detenţie
11. La 19 decembrie 2000, din dispoziţia procurorilor
I.B. şi G.V.B., reclamantul a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 30 de zile la sediul secţiei de poliţie din Cluj. Arestul preventiv a fost apoi prelungit de mai multe ori de către Tribunalul militar teritorial Bucureşti, ale cărui hotărâri au fost confirmate de Curtea Militară de Apel Bucureşti.
12. Reclamantul afirmă că la sediul poliţiei din Cluj, a împărţit cu alte două sau trei persoane o mică celulă murdară, fără lumină naturală, apă curentă sau instalaţii sanitare. O scrisoare primită de la soţia sa ar fi fost confiscată de procurorul I.B. I s-ar fi interzis, de asemenea, să telefoneze familiei.
13. La 26 februarie 2001, reclamantul a fost transferat la o închisoare din Bucureşti. El afirmă că nu a avut dreptul să utilizeze un stilou şi coli de scris, nici să aibă radio sau un televizor.
14. în aprilie 2001, reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Bucureşti-Jilava unde scrisorile trimise de familia sa ar fi fost fie deschise, fie reţinute de către autorităţi. La 11 iunie 2002, o scrisoare trimisă de soţia reclamantului i-ar fi fost predată deschisă de către ofiţerul B.l. Acesta din urmă l-ar fi informat că această scrisoare a fost deschisă de ofiţerul F.P.
La 16 iunie 2002, în timpul unui control efectuat în penitenciar de către D.D., comandantul unităţii, reclamantul l-ar fi informat cu privire la incidentul survenit cu câteva zile înainte. Conform reclamantului, D.D. i-ar fi răspuns astfel:
„Ar fi mai bine să nu te mai plângi, deoarece, dacă vreau, sau daca cineva «mă interesează», pot deschide orice scrisoare!"
15. Reclamantul a fost adus la Cluj pentru a asista la şedinţele din 20 şi 21 august 2001 (a se vedea infra, § 29-31), apoi readus la Bucureşti cu un vagon penitenciar, în condiţii pe care acesta le apreciază precare, împărţind o cuşetă de 1,5 mp cu alte trei persoane, printre care un bolnav de tuberculoză. Ceilalţi deţinuţi cu care împărţea cuşeta erau, potrivit reclamantului, condamnaţi definitiv.
16. La 8 august 2002, după ce a fost transferat la închisoarea Aiud, reclamantul a depus la parchetul de pe lângă Tribunalul militar teritorial Bucureşti o plângere penală împotriva lui D.D., prin care îl acuza de a fi încălcat secretul corespondenţei şi de abuz în funcţie.
17. Procurorul militar de la Tribunalul militar teritorial Bucureşti a declanşat urmărirea penală. La 4 august
2003, acesta l-a audiat pe D.D., care a respins afirmaţiile reclamantului. La 11 august, procurorul militar a admis ca probă mărturia lui N.B., adjunctul lui D.D., care a declarat că ofiţerii B.l. şi F.N. aveau dreptul de a deschide corespondenţa în prezenţa destinatarului, dar nu aveau dreptul de a-i citi conţinutul acesteia. La 20 octombrie 2003, procurorul l-a audiat pe ofiţerul R.Z., care a confirmat că a deschis scrisorile reclamantului în prezenţa sa.
18. La 20 octombrie 2003, procurorul a dispus neînce-perea urmăririi penale în cauză. Acesta a apreciat, în special, că reclamantul nu probase faptele invocate.
19. Reclamantul nu a contestat decizia de neîncepere a urmăririi penale nici în faţa procurorului ierarhic superior şi nici în faţa instanţelor.
B. Trimiterea în judecată a reclamantului
20. La 2 februarie 2001, printr-un rechizitoriu întocmit de procurorii I.B. şi G.V.B., reclamantul a fost trimis în judecată în faţa Tribunalului militar teritorial Bucureşti.
21. La 14 februarie 2001, în prezenţa avocatului angajat din oficiu, tribunalul a prelungit arestarea preventivă a reclamantului, în absenţa sa.
22. La 27 februarie 2001, reclamantul, asistat de avocatul său liber ales, şi coinculpatul I.M. s-au prezentat pentru prima dată în faţa Tribunalului militar teritorial Bucureşti, în cadrul unei şedinţe ce a avut ca obiect prelungirea duratei arestării preventive.
23. La 20 martie 2001, reclamantul, prin intermediul avocatului său, a solicitat punerea sa în libertate şi a invocat nulitatea actelor de urmărire penală, pe motiv că procurorii I.B. şi G.V.B. nu dovediseră că au fost desemnaţi să iniţieze urmărirea penală în mod legal. Instanţa a respins cererea de punere în libertate şi a amânat examinarea excepţiei ridicate pentru a putea aduna informaţiile pertinente cu privire la ierarhia celor doi procurori.
24. La 10 aprilie 2001, instanţa, în prezenţa reclamantului asistat de doi avocaţi aleşi de acesta, a prelungit arestarea preventivă şi a decis ascultarea a şase martori propuşi de parchet. în pofida mai multor citaţii de a se prezenta însoţiţi de organele de poliţie, aceşti martori nu s-au prezentat la şedinţele din 8 şi 29 mai, 6, 1 2 şi 24 iulie 2001 la care reclamantul, asistat de avocaţii săi, a fost prezent.
25. La 15 iunie 2001, instanţa l-a ascultat pe martorul L.G., în prezenţa reclamantului şi a avocaţilor săi. Ceilalţi martori nu s-au prezentat în instanţă.
26. La 12 iulie 2001, instanţa a respins excepţia ridicată de reclamant la 10 aprilie 2001, apreciind că parchetul
militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie confirmase, printr-o scrisoare depusă la dosar, că procurorii au fost desemnaţi potrivit legii pentru efectuarea urmăririi penale în cauză.
27. La 24 iulie 2001, în prezenţa reclamantului şi a avocatului său, instanţa a decis ca următoarea şedinţă, prevăzută pentru 20 august, să se desfăşoare la Cluj, unde locuiau martorii care au refuzat constant să se prezinte.
28. La şedinţa din 20 august 2001, întrucât cei doi avocaţi ai reclamantului au fost absenţi, a fost desemnat un avocat din oficiu. Reclamantul a contestat această numire. De asemenea, soţia sa ar fi contestat, la 20 august 2001, ascultarea martorilor în absenţa reprezentantului ales de reclamant. Cu toate acestea, instanţa nu a luat în considerare această contestaţie, nici cererea de amânare pe care reclamantul pretinde a o fi formulat prin intermediul avocaţilor săi.
Constatând că nu a fost depusă nicio altă cerere, instanţa a procedat la ascultarea a cinci martori.
Reclamantul a insistat în ascultarea celorlalţi martori şi a propus, prin intermediul avocatului din oficiu, care a explicat interesul în cauză, o listă de patru martori ai apărării. Doi dintre cei patru martori propuşi au fost reţinuţi şi citaţi de către instanţă pentru o nouă şedinţă.
29. La 21 august 2001 s-a desfăşurat o a doua şedinţă la Cluj, pe parcursul căreia au fost ascultaţi patru martori ai acuzării. în plus, instanţa a citat martorii apărării pentru următoarea şedinţă. Reclamantul a fost reprezentat de acelaşi avocat desemnat din oficiu ca şi anterior. De asemenea, instanţa a prelungit arestarea preventivă a reclamantului.
30. La 18 septembrie 2001, instanţa a respins ca nefondată cererea reclamantului de a-l asculta din nou pe V.M., unul din martorii care s-au prezentat la 20 august 2001. Reclamantul, care a fost asistat de unul dintre avocaţii săi, a solicitat fără succes punerea sa în libertate.
31. La 16 octombrie 2001, instanţa de judecată, în prezenţa reclamantului şi a avocatului acestuia, a ascultat alţi doi martori, dintre care un martor propus de reclamant. în aceeaşi zi, reclamantul a recuzat preşedintele completului de judecată şi procurorul prezent la şedinţă. Cererea sa a fost respinsă ca nefondată de către instanţă.
32. La 30 octombrie 2001, în prezenţa reclamantului şi a avocatului acestuia, instanţa a prelungit arestarea preventivă.
33. Prin hotărârea din 6 noiembrie 2001, Tribunalul militar teritorial Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la patru ani închisoare pentru trafic de influenţă, pe baza elementelor dosarului, în special a declaraţiilor
date de martorii L.G., M.G., F.T., G.G., C.N., P.C. şi a declaraţiilor reclamantului.
34. Procurorul, reclamantul şi I.M. au promovat apel împotriva acestei hotărâri. în ceea ce îl priveşte, reclamantul a invocat o greşită interpretare a probelor de către tribunalul teritorial şi a contestat refuzul instanţei de a-l asculta din nou pe martorul V.M. De asemenea, se plângea de respingerea, la 12 iulie 2001, a excepţiei de nulitate a actelor de urmărire penală.
35. La 22 ianuarie 2002, Curtea militară de apel Bucureşti a respins toate apelurile. Cu privire la apelul reclamantului, Curtea militară a reţinut că a fost probat faptul că procurorii au fost desemnaţi în mod legal pentru începerea urmăririi penale în cauză. în plus, Curtea de apel reţine că elementele de probă depuse la dosar confirmau vinovăţia reclamantului, aşa cum a fost stabilită de tribunalul teritorial.
36. Prin hotărârea definitivă din 15 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul introdus de reclamant. Pe baza elementelor de probă depuse la dosar, Curtea Supremă reţine că instanţele au interpretat în mod corect împrejurările cauzei şi au individualizat pedepsele aplicate.
37. La 28 mai 2003, reclamantul a fost liberat condiţionat.
II. Dreptul intern aplicabil
A. Reglementarea profesiei de avocat
38. Articolul aplicabil din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat prevede după cum urmează:
Art. 38
„Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele_ , să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată_ ."
39. Statutul profesiei de avocat de la 31 mai 2001, în vigoare la data petrecerii faptelor, impunea avocatului să găsească un înlocuitor în cazul imposibilităţii, de exemplu, de a se prezenta la o şedinţă.
Art. 10
„în cazul în care avocatul se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, el va asigura substituirea sa de către un alt avocat, pentru a nu aduce prejudicii clientului său."
B. Plângerea prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
40. Articolele aplicabile din Codul de procedură penală («CPP»), aşa cum erau acestea redactate la momentul petrecerii faptelor, prevăd astfel:
Art. 284 alin. (1) - Termenul de introducere a plângerii [prealabile]
„în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă [pentru începerea urmăririi penale], aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul [infracţiunii]."
C. Căile de atac împotriva actelor procurorului
41. Articolele aplicabile din CPP, aşa cum erau redactate la momentul petrecerii faptelor, prevăd astfel:
Art. 278 - Plângerea contra actelor procurorului „Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror_ se rezolvă de prim-procurorul parchetului. în cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior."
42. Prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 2003 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 2004, s-a introdus în CPP noul articol 278, care este formulat astfel:
Art. 278 - Plângerea în faţa instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată
„(1) După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
(2) In cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin. (1) curge de la data expirării termenului de 20 de zile.
(3) Dosarul va fi trimis de parchet instanţei în termen de 5 zile_
(4) Persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, precum şi persoana care a făcut plângerea se citează._ Instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau
ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.
(8) Instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii:
a) respinge plângerea_ menţinând soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată;
b) admite plângerea_ , desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale_ ;
c) admite plângerea_ , desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare_
(10) Hotărârea instanţei_ poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi de orice persoane ale căror interese legitime sunt vătămate._
(12) Instanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice, de îndată şi motivat, persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată."
43. Cu privire la deciziile parchetului adoptate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, art. IX şi XI din Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 precizează:
Art. IX
„5. în cazul rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, al ordonanţelor ori, după caz, al rezoluţiilor de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror până la intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 278 din Codul de procedură penală este de un an şi curge de la intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale."
Art. XI
„Prezenta lege intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se pune în aplicare_ , de la data de 1 ianuarie 2004."
D. Statutul procurorilor militari şi ai personalului penitenciar
44. Dispoziţiile referitoare la statutul procurorilor militari erau incluse la momentul petrecerii faptelor în Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi prevedeau astfel:
Art. 17
„Atribuţiile Ministerului Public sunt îndeplinite prin procurori militari constituiţi în parchete militare, pe lângă fiecare instanţă militară."
Art. 23
„Procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor."
Art. 24
„Poate fi numit magistrat militar persoana care_ are calitatea de ofiţer activ.
Art. 30
„Magistraţii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate._ Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apărării Naţionale."
Art. 31
„încălcarea de către magistraţii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage răspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia."
45. La momentul petrecerii faptelor cauzei, Direcţia Generală a Penitenciarelor era în subordinea Ministerului Justiţiei, însă personalul penitenciar era asimilat personalului militar activ având grade militare (a se vedea art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/1990 şi art. 4 pct. 24 din H.G. nr. 736/2003). De atunci, personalul penitenciar a fost demilitarizat prin Legea nr. 293/2004, publicată în Monitorul Oficial la 30 iunie 2004 şi intrată în vigoare la 28 septembrie 2004.
E. Legea privind executarea pedepselor
46. Dispoziţiile aplicabile din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, în vigoare la data petrecerii faptelor cauzei, prevede după cum urmează:
Art. 17
„Condamnaţii au dreptul_ de a primi şi trimite corespondenţă şi sume de bani."
Art. 20
Corespondenţa, cărţile, ziarele şi revistele, al căror conţinut este apreciat de comandantul penitenciarului ca necorespunzător procesului de reeducare al condamnatului, se reţin şi se păstrează la locul de deţinere, predându-i-se acestuia la punerea in libertate. Corespondenţa cu conţinut necorespunzător se înaintează, dacă este cazul, organelor competente."
47. Această lege a fost înlocuită prin O.U.G. nr. 56/2003, publicată în Monitorul Oficial din 27 iunie 2993 şi care prevede modalităţile şi procedura de contestare a deciziilor comandantului penitenciarului privind restricţiile referitoare la secretul corespondenţei.
F. Legea privind statutul cadrelor militare
48. Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare prevede, în părţile sale pertinente:
Art. 89
„(1) Hotărârea privind menţinerea în activitate a cadrelor militare pentru care s-a început urmărirea penală sau care sunt trimise în judecata instanţelor militare se ia după soluţionarea cauzei de către parchetul militar ori de către instanţa de judecată militară.
(2) în acest interval de timp ofiţerii_ arestaţi se suspendă din funcţie_
(3) Ofiţerii_ condamnaţi, care anterior au fost suspendaţi din funcţii, se trec în rezervă începând cu data suspendării."
G. Flagrantul delict
49. Articolele aplicabile din CPP, aşa cum era redactat la momentul petrecerii faptelor, prevăd astfel:
Art. 465 alin. (1)
„Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire_ "
Art. 467 alin. (1)
„Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. în procesul-verbal se consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) şi (3) din Convenţie
50. Reclamantul invocă mai multe încălcări ale drepturilor sale garantate prin art. 6 alin. (1) şi (3) lit. b), c) şi d) din Convenţie.
Apreciind că examinarea cauzei nu fusese echitabilă, reclamantul invocă, în special, refuzul preşedintelui Tribunalului Bucureşti de a-i permite accesul la dosar şi faptul că, în mai multe rânduri, instanţele au examinat în aceeaşi zi fondul cauzei şi căile de atac împotriva prelungirii arestării sale preventive, ceea ce l-a împiedicat să fie prezent la toate şedinţele. De asemenea, acesta se plânge de faptul că tribunalul a ascultat martorii la 20 şi 21 august 2001, în pofida absenţei avocatului pe care acesta l-a ales. în sfârşit, reclamantul susţine că tribunalul teritorial a refuzat, fără nicio motivare, să asculte martorii apărării şi să-l asculte din nou pe martorul V.M.
Art. 6 prevede, în părţile sale pertinente:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî_ asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa._
(3) Orice acuzat are, în special, dreptul:_
b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de ei şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) sa întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în
aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;_ "
A. Cu privire la admisibilitate
51. Curtea constată că această cerere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea arată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, a fost declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
52. Guvernul subliniază faptul că avocatul reclamantului nu a informat instanţa de imposibilitatea de a se prezenta, şi nici nu a desemnat un înlocuitor pentru şedinţa din 20 august 2001, din moment ce cunoştea data prevăzută pentru această şedinţă. în plus, Guvernul apreciază că avocatul desemnat din oficiu şi-a îndeplinit pe de-a întregul obligaţiile, prin asigurarea unei apărări efective a reclamantului.
53. Reclamantul nu a prezentat observaţii asupra acestui punct.
54. Cum cerinţele de la alin. (3) din art. 6 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat prin alineatul (1), Curtea va examina cererea prin prisma acestor două texte coroborate (cauza Doorson împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 26 martie 1996, CEDH 1996-11, pp. 469-470, § 66).
55. Cu privire, în mod deosebit, la admisibilitatea probelor, Curtea reaminteşte că această chestiune intră, în primul rând, sub incidenţa normelor de drept intern şi că, în principiu, este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze probele administrate. Competenţa atribuită Curţii prin Convenţie constă, în special, în a
cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a prezentat un caracter echitabil (a se vedea, între altele, cauzele Doorson, precitată, p. 470, § 67, Van Mechelen şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din 23 aprilie 1997, CEDH 1997-111, p. 711, § 50, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 şi 29903/96, § 63, CEDH 2001-VIII, Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34896/97, § 84, 5 decembrie 2002).
56. în cauză, Curtea observă că reclamantul reproşează instanţelor interne faptul că nu l-au reascultat pe M.V., astfel cum solicitase. Cu toate acestea, Curtea observă că M.V. a fost ascultat prima dată în prezenţa reclamantului şi a avocatului desemnat din oficiu. în continuare, solicitarea reclamantului pentru reascultarea martorului a fost examinată în mod corespunzător de către instanţă înainte de a fi respinsă. în orice caz, nu rezultădin dosar că declaraţia lui M.V. ar fi fost decisivă pentru soluţia pronunţată cu privire la fondul cauzei. De asemenea, Curtea observă că tribunalul militar a ascultat martori propuşi de reclamant în apărare iar contestaţiile acestuia şi ale avocatului său cu privire la admiterea probelor au fost examinate de instanţele sesizate.
57. în mod similar, Curtea constată că, deşi reclamantul se plânge de lipsa timpului necesar pentru a-şi pregăti apărarea şi de refuzul preşedintelui instanţei de a-i permite accesul la dosar, reclamantul nu a solicitat o prelungire a termenelor acordate de instanţe - nici personal, nici prin intermediul avocaţilor săi, şi nici nu s-a plâns de un pretins refuz de a avea acces la dosarul său. în orice caz, niciun element din dosar nu permite să se spună că dreptul la apărare ar fi fost nesocotit în acest sens.
58. Curtea remarcă faptul că, cu excepţia a două şedinţe organizate la Cluj, reclamantul a fost asistat pe tot parcursul procedurii litigioase de doi avocaţi aleşi în mod liber de acesta.
59. Cu privire la desemnarea unui avocat din oficiu pentru şedinţele de la 20 şi 21 august 2001, Curtea reaminteşte că, în pofida importanţei relaţiilor de încredere dintre avocat şi client, nu s-ar putea atribui dreptului garantat prin art. 6 alin. (3) lit. c) un caracter absolut. Acesta face, în mod obligatoriu, obiectul anumitor limitări atunci când, cum este cazul în speţă, este de competenţa instanţelor să decidă dacă interesele justiţiei impun să se asigure acuzatului un apărător desemnat din oficiu. Prin desemnarea unui astfel de avocat, instanţele naţionale trebuie, desigur, să se preocupe de dorinţa acuzatului. Cu toate acestea, instanţele pot să nu ţină seama de aceasta dacă există motive pertinente şi suficiente să se considere că
interesele justiţiei o impun (cauza Croissant împotriva Germaniei, hotărârea din 25 septembrie 1992, Seria A nr. 237-B, § 29).
60. în cauză, Curtea remarcă faptul că reclamantul a fost reprezentat de doi avocaţi aleşi care cunoşteau data şedinţelor în cauză şi faptul că acestea se desfăşurau la Cluj. Cu toate acestea, avocaţii nu s-au prezentat în faţa instanţei şi nu au desemnat un înlocuitor, în pofida dispoziţiilor exprese ale legii în materie.
61. Avocaţii nu au solicitat amânarea şedinţei, nici nu au informat tribunalul teritorial cu privire la absenţa lor. Contestaţia depusă de soţia reclamantului nu ar putea înlocui aceste lipsuri. în plus, în şedinţa următoare, din 18 septembrie 2001, avocatul ales de reclamant, care era prezent, nu a contestat ascultarea martorilor în absenţa sa.
62. De asemenea, Curtea observă că tribunalul militar a decis să se deplaseze la Cluj, pentru a putea asculta martorii care refuzaseră să se prezinte la Bucureşti, în pofida avertismentelor repetate ale instanţei.
63. Prin urmare, decizia instanţei de a continua examinarea cauzei şi de a asculta martorii este justificată, având în vedere că reclamantului i-a fost desemnat un avocat din oficiu, care a asigurat o apărare ce nu ar putea fi considerată drept ineficientă. în acest sens, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu s-a plâns în faţa instanţelor interne de o lipsă de diligenţă din partea avocatului din oficiu.
64. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a conchide că cerinţele de la art. 6 alin. (1) şi (3) au fost respectate de către instanţele interne.
Prin urmare, nu au fost încălcate aceste dispoziţii din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. (2) din Convenţie
65. Reclamantul apreciază că declaraţiile efectuate în faţa presei de către procurorul I.B., la 19 decembrie 2000, au nesocotit dreptul său la prezumţia de nevinovăţie, cu încălcarea art. 6 alin. (2) din Convenţie, care prevede:
„(2) Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită."
A. Cu privire la admisibilitate
66. Curtea constată că această cerere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Pe de altă parte, ea arată că nu există niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Cererea a fost, aşadar, declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
67. Guvernul apreciază că judecătorii care au examinat cauza nu au fost influenţaţi de poziţia exprimată de procuror pe parcursul conferinţei de presă şi şi-au îndeplinit atribuţiile cu respectarea tuturor garanţiilor unui proces echitabil. El reaminteşte, de asemenea, că prezumţia de nevinovăţie a unui inculpat nu împiedică organele judiciare să informeze publicul cu privire la cercetările penale în curs de desfăşurare.
68. Reclamantul nu a prezentat observaţii în acest sens.
69. Mai întâi, Curtea reaminteşte că prezumţia de nevinovăţie consacrată prin art. 6 alin. (2) din Convenţie figurează printre elementele unui proces echitabil şi impune ca niciun reprezentant al statului să nu declare o persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de instanţă, atingerea adusă prezumţiei de nevinovăţie putând, în consecinţă, să provină nu numai de la un judecător sau instanţă, dar şi de la alte autorităţi publice [cauzele Allenetde Ribemont împotriva Franţei, hotărârea din 10 februarie 1995, Seria A nr. 308, p. 17, § 38, F.A. împotriva Turciei (decizie), nr. 36094/97, 11 mai 1999 şi Y.B. şi alţii împotriva Turciei, nr. 48173/99 şi 48319/99, §§ 43-44, 28 octombrie 2004],
Curtea subliniază importanţa alegerii termenilor de către agenţii statului în declaraţiile pe care aceştia le formulează înainte ca o persoană să fie judecată şi recunoscută vinovată de săvârşirea unei infracţiuni (cauza Daktaras împotriva Lituaniei nr. 42095/98, § 41, CEDH 2000-X).
în concluzie, Curtea reaminteşte că problema de a şti dacă principiul prezumţiei de nevinovăţie a fost încălcat trebuie analizată în contextul circumstanţelor speciale în care au fost formulate afirmaţiile în litigiu (cauza Daktaras, precitată, § 43).
70. în prezenta cauză, procurorul care a efectuat urmărirea penală împotriva reclamantului a afirmat, la 19 decembrie 2000, într-o conferinţă de presă, că reclamantul era vinovat de trafic de influenţă, în timp ce vinovăţia sa nu a fost stabilită în mod legal decât la 15 mai 2002, data hotărârii definitive pronunţate în cauză (cauzele Allenet de Ribemont, precitată, p. 16, § 35 şi, mutatis mutandis, Minei li împotriva Elveţiei, hotărârea din 25 martie 1983, Seria A nr. 62, p. 16-17, § 32). De asemenea, acesta nu şi-a nuanţat cuvintele şi nici nu a avut grijă să le plaseze în contextul procedurii pendinte împotriva reclamantului.
în aceste circumstanţe, Curtea apreciază că această declaraţie a procurorului a putut fi percepută ca o declaraţie oficială în sensul că reclamantul era vinovat, în timp ce vinovăţia sa nu fusese stabilită potrivit legii în acel moment, în sensul jurisprudenţei mai sus-menţionate.
71. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a conchide că art. 6 alin. (2) din Convenţie a fost încălcat.
HI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
72. Reclamantul invocă încălcarea secretului corespondenţei de către responsabili ai Penitenciarului Bucureşti-Jilava, cu încălcarea art. 8 alin. (1) din Convenţie, care este formulat astfel:
„(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
A. Cu privire la admisibilitate
73. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a atacat în faţa instanţelor decizia de neîncepere a urmăririi penale a procurorului militar din 20 octombrie 2003.
în opinia sa, această procedură, prevăzută la art. 2781 CPP, modificat la 24 iunie 2003, şi care era în vigoare de la 1 ianuarie 2004, era accesibilă şi eficientă în cauză. Acesta îşi sprijină argumentaţia pe nouă hotărâri prin care instanţele interne s-au pronunţat cu privire la astfel de căi de atac, în contextul unor plângeri penale îndreptate atât împotriva persoanelor private, cât şi împotriva notarilor publici (pentru pretinse ilegalităţi la încheierea contractelor în faţa notarului) sau primarilor (în calitatea lor de preşedinţi ai comisiilor administrative pentru restituirea terenurilor confiscate) sau a unei plângeri împotriva unui poliţist, pentru abuz în funcţie.
74. Reclamantul nu a prezentat observaţii în acest sens.
75. Curtea apreciază, având în vedere esenţa cererii înaintate de reclamant, că această excepţie a Guvernului trebuie unită cu fondul cauzei.
76. în plus, Curtea constată că această cerere nu este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. Pe de altă parte, ea arată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, cererea a fost declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
77. Părţile nu au prezentat observaţii cu privire la fondul plângerii.
78. Curtea reaminteşte că atât controlul cât şi - a fortiori - cenzura corespondenţei deţinuţilor de către autorităţi constituie ingerinţe în dreptul acestora la respectarea corespondenţei (a se vedea, de exemplu, cauza Ca/o-gero Diana împotriva Italiei, hotărârea din 15 noiembrie 1996, CEDH 1996-V, p. 1 775, § 28).
79. în cauză, reclamantul pretinde, în special, că scrisoarea sa din 11 iunie 2002 i-a fost înmânată deschisă de către autorităţile din penitenciar, fapt necontestat de către Guvern. Reclamantul poate, aşadar, să pretindă, în mod rezonabil, că a suferit o ingerinţă în drepturile sale garantate prin art. 8 din Convenţie.
80. Curtea arată că plângerea penală formulată în baza art. 195 C. pen. împotriva comandantului penitenciarului a determinat efectuarea unei anchete penale conduse de procurorul militar. Procurorul s-a limitat să ia declaraţia comandantului penitenciarului şi a altor ofiţeri prezumaţi a fi răspunzători de corespondenţă. Nu a fost ascultat ofiţerul care a distribuit scrisoarea în cauză, nici reclamantul şi nici alţi deţinuţi.
81. Curtea observă că, la momentul petrecerii faptelor, procurorii militari erau, la fel ca şi comandantul penitenciarului, ofiţeri activi, făcând parte astfel din structura militară, întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (a se vedea supra, §§ 44 şi 45). Or, această legătură de natură instituţională se traduce, în cauză, printr-o lipsă de independenţă şi imparţialitate a procurorului militar în efectuarea anchetei (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, § 67, 5 octombrie 2004 şi Bursuc împotriva României, nr. 42066/98, § 107,12 octombrie 2004).
82. Prin urmare, Curtea apreciază că această anchetă nu ar putea fi considerată drept eficientă.
83. Cu siguranţă, conform art. 278 CPP, reclamantul ar fi putut să atace decizia de neîncepere a urmăririi penale în faţa instanţelor care, conform legii aplicabile, puteau retrimite cauza în faţa aceluiaşi procuror.
Cu privire la eventuala trimitere a cauzei la un procuror militar, Curtea reaminteşte că s-a pronunţat cu privire la faptul că o astfel de cale de atac nu ar putea fi privită drept corespunzătoare.
84. în orice caz, Guvernul nu a furnizat niciun exemplu de jurisprudenţă internă prin care să se sancţioneze deschiderea de către personalul penitenciar a scrisorilor adresate deţinuţilor.
85. în aceste circumstanţe, Curtea apreciază că ar fi excesiv să se solicite reclamantului să epuizeze această cale de atac.
86. O ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea corespondenţei sale încalcă Convenţia în cazul în care nu îndeplineşte cerinţele de la alin. (2) al art. 8. Este necesar, aşadar, să se analizeze dacă ingerinţa în cauză era „prevăzută de lege", inspirată de unul sau mai multe scopuri legitime cu privire la alineatul amintit şi „necesară într-o societate democratică" (cauza Cotleţ împotriva României, nr. 38565/97, § 45, 3 iunie 2003).
87. Curtea reaminteşte că, în hotărârile Petra împotriva României (hotărârea din 23 septembrie 1998, CEDH 1998-VII, p. 2853-2854, §§ 37 şi 38) şi Cotlet, (precitată, § 35), s-a pronunţat în sensul încălcării art. 8 din Convenţie, dat fiind că reglementarea în materie nu prezenta calităţile necesare unei «legi» în sensul art. 8 alin. (2) din Convenţie. Or, aceeaşi reglementare era în vigoare şi aplicabilă faptelor din prezenta cauză.
88. Curtea apreciază că niciun aspect al cauzei nu permite să se distingă din acest punct de vedere prezenta cauză de cauzele Petra şi Cotleţ, precitate, şi conchide că ingerinţa în cauză nu era prevăzută de «lege». Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea apreciază ca nefiind necesar să verifice în cauză respectarea altor cerinţe de la alin. (2).
89. în consecinţă, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne şi se pronunţă în sensul încălcării art. 8 din Convenţie.
IV. Cu privire la celelalte încălcări invocate
90. Prin prisma art. 5 alin. (1) lit. c), alin. (3) şi (4), reclamantul se plânge de arestarea sa ca urmare a unui flagrant delict şi arestarea sa preventivă.
91. Conform jurisprudenţei constante a Curţii [cauzele Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27 iunie 1968, Seria A nr. 7, p. 23-24, § 9; B. împotriva Austriei, hotărârea din 28 martie 1990, Seria A nr. 175, p. 14, § 36 şi Negoescu împotriva României (decizie.), nr. 55450/00,17 martie 2005], o persoană condamnată în primă instanţă, care a fost sau nu deţinută până la acest moment, se află în situaţia prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. a) din Convenţie, şi nu în ipoteza prevăzută la art. 5 alin. (1) lit. c). în cauză, hotărârea primei instanţe de condamnare a reclamantului a intervenit la
6 noiembrie 2001, iar acesta nu avea la dispoziţie nicio cale de atac la acel moment. Or, prezenta cerere a fost introdusă abia la 7 noiembrie 2002. Rezultă că plângerile întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. c) au fost introduse la peste şase luni de la data la care încălcarea invocată a încetat [a se vedea, de asemenea, cauza Mujea împotriva României (decizie), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002].
De asemenea, termenul de şase luni a început să curgă la 6 noiembrie 2001 în ceea ce priveşte plângerile întemeiate pe art. 5 alin. (3) şi (4) din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, cauza Rosengren împotriva României (decizie), nr. 70786/01, 27 aprilie 2004].
92. Rezultă că aceste capete de cerere sunt tardive şi trebuie să fie respinse în aplicarea art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.
93. Reclamantul afirmă că a suferit rele tratamente pe parcursul arestării preventive la Cluj şi la Bucureşti, precum şi în timpul transferului, la 20 şi 21 august 2001, între cele două oraşe. Curtea reaminteşte că arestarea preventivă a reclamantului la închisoarea din Cluj a încetat la 26 februarie 2001, iar cea din închisoarea din Bucureşti în aprilie 2001, adică cu mai mult de şase luni înainte de introducerea cererii în faţa acesteia. Transferul în cauză a fost, de asemenea, efectuat cu mai mult de şase luni înainte de data introducerii prezentei cereri. Rezultă că aceste capete de cerere sunt, de asemenea, tardive şi trebuie să fie respinse în aplicarea art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.
94. Reclamantul pretinde, de asemenea, că a fost adus cu cătuşe la şedinţele publice, ceea ce nu a dovedit dincolo de orice îndoială. Chiar presupunând că i s-a aplicat un asemenea tratament, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a depus nicio plângere în acest sens în faţa autorităţilor naţionale. Pe de altă parte, acesta nu a furnizat niciun element de probă în susţinerea acestei plângeri.
95. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod manifest nefondat şi trebuie să fie respins în aplicarea art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
96. De asemenea, reclamantul consideră că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată prin declaraţiile judecătorilor şi ale procurorilor pe parcursul şedinţelor, precum şi prin trecerea sa în rezervă din oficiu la 1 8 ianuarie 2001.
97. Curtea apreciază că din niciun aspect din dosar nu rezultă o atingere adusă principiului prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţiile efectuate pe parcursul procesului, ţinând seama, în special, de faptul că aceste declaraţii nu au fost date într-un context independent de procedura penală, ca, de exemplu, o conferinţă de
presă, ceea ce ar necesita o mai mare prudenţă din partea autorităţilor (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Daktaras, precitată, § 44). în plus, cererea de recuzare a anumitor membri ai completului de judecată a fost respinsă ca nefondată la 16 octombrie 2001 de tribunalul militar teritorial (a se vedea supra, § 31).
98. Curtea observă, în continuare, că trecerea reclamantului în rezervă, la 18 ianuarie 2001, a respectat legea în materie, care se referă pur şi simplu la cadrele militare cu privire la care s-a dispus începerea urmăririi penale, fără a anticipa vinovăţia acestora (a se vedea supra, § 47). Nici această lege şi nici aplicarea sa în cauză nu constituie o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului.
99. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat şi trebuie să fie respins în aplicarea art. 35 alin. (3) şi
(4) din Convenţie.
100. în sfârşit, reclamantul pretinde că telefonul mobil al soţiei sale a fost în mod ilegal ascultat de autorităţi, în special după introducerea prezentei cereri, cu încălcarea art. 8 din Convenţie.
101. Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a furnizat niciun element de probă în sprijinul afirmaţiei sale. Chiar presupunând că s-ar putea pretinde victimă în cauză, Curtea apreciază că această plângere este vădit nefondată.
în consecinţă, Curtea respinge această plângere, în aplicarea art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
102. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
103. Reclamantul solicită suma de 100.324,15 euro cu titlul de prejudiciu material, din care 71.496,15 euro reprezintă salariul pe care nu l-a primit pe durata arestării, ţinând seama de veniturile sale înainte de data arestării, 10.000 euro reprezintă beneficiul nerealizat,
15.000 euro rezultă din împrumuturi efectuate de reclamant pentru a contribui la nevoile familiei sale, iar 3.828 euro reprezintă creanţele pe care nu le-a putut recupera din cauza detenţiei sale.
De asemenea, acesta solicită suma de 9.900.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.
104. Guvernul apreciază că prejudiciul material nu este dovedit şi că, în orice caz, reclamantul nu poate pretinde plata salariului său pe durata arestării, având în vedere că nu a efectuat nicio contraprestaţie. El apreciază, pe de o parte, că împrumuturile contractate de reclamant nu angajează răspunderea statului şi, pe de altă parte, reclamantul nu a fost împiedicat în niciun caz să îşi recupereze creanţele pe durata arestării sale. în fine, Guvernul apreciază că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă şi fără nicio legătură de cauzalitate cu prejudiciul suferit.
105. Curtea reaminteşte că s-a pronunţat, în cauză, în sensul încălcării principiului prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la secretul corespondenţei ale reclamantului pe durata arestării sale. în consecinţă, numai prejudiciul cauzat de elementele constitutive ale acestor încălcări va putea fi acoperit prin intermediul prezentei hotărâri. în acest sens, Curtea nu întrevede nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul material pretins şi respinge cererea de daune morale, în schimb, ea consideră că este oportun să acorde reclamantului suma de 2.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
106. De asemenea, reclamantul solicită suma de 2.956,46 euro pentru cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii. Prin intermediul avocatului său, domnul Mateuţ, reclamantul înaintează un raport detaliat al cheltuielilor sale, inclusiv chitanţele care justifică plata, în 2001, a sumei de
2.894.000 lei vechi (ROL) avocaţilor, bilete de tren între Gherla şi Cluj din 2001, în cuantum total de 2.411.600 ROL, precum şi suma de 14.980.293 ROL pentru combustibilul utilizat, 2.869.540 ROL reprezentând diverse facturi şi 4.766.1 00 ROL reprezentând valoarea coletelor şi scrisorilor trimise reclamantului în închisoare de către familia sa.
107. Guvernul apreciază că legătura de cauzalitate dintre cheltuielile pretins efectuate şi încălcările invocate în faţa Curţii nu este dovedită şi apreciază, în consecinţă, că solicitările reclamantului nu sunt justificate şi trebuie să fie respinse de către Curte.
108. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. în cauză şi ţinând seama de probele administrate şi de criteriile mai sus-menţionate, Curtea apreciază ca fiind rezo
nabilă suma de 200 euro, toate cheltuielile incluse, şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi
109. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Uneşte cu fondul şi respinge excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne cu privire la plângerea întemeiată pe art. 8;
2. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerile întemeiate pe art. 6 alin. (1) şi (2) (fiind vorba de conferinţa de presă din 19 decembrie 2000), precum şi pe art. 6 alin. (3) şi art. 8 (privind respectarea secretului corespondenţei în închisoare) şi inadmisibilă pentru rest;
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 alin. (1) şi (3) din Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. (2) din Convenţie;
5. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
6. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 2.000 euro (două mii euro) pentru prejudiciu moral şi 200 euro (două sute euro) pentru cheltuieli de judecată, la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care urmează a se converti în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data soluţionării;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
7. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 25 martie 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Pincova şi Pine contra Republica Cehă - Privare de... | CÎRSTOIU contra României - Imobil naţionalizat ilegal.... → |
|---|
