BUDAYEVA şi alţii contra Rusiei - ARTICOLUL 2 Obligaţii pozitive
| Comentarii |
|
Eşecul autorităţilor în implementarea măsurilor de amenajare a terenurilor şi de acordare a ajutorului de urgenţă în situaţia riscului previzibil de alunecări de teren având ca rezultat pierderea de vieţi omeneşti: încălcare.
Cauza BUDAYEVA/BOUDAÎEVA şi alţii împotriva Rusiei (nr. 15339/02, 21166/02, 20058/02, 11673/02 şi 15343/02), hotărârea din 20 martie 2008 [Secţia a lll-a]
în fapt
Oraşul Tyrnauz (Rusia) este situat într-o zonă în care au fost înregistrate alunecări de teren în fiecare an începând din 1937. în vara anului 2000, a fost afectat de o succesiune de alunecări de teren pentru o perioadă de peste şapte zile în care au fost raportate cel puţin 8 decese, inclusiv cel al soţului primei reclamante. Fiul său cel mic a fost de asemenea rănit, iar cea de-a doua reclamantă şi fiica sa au suferit arsuri grave. Casele şi bunurile reclamantelor au fost distruse şi, deşi li s-au asigurat adăposturi gratuite şi un ajutor de urgenţă, sănătatea lor s-a deteriorat începând cu acea dată. Procuratura a decis să nu pornească cercetări penale nici cu privire la dezastru şi nici cu privire la moartea soţului primei reclamante, care a fost considerată accidentală. Ulterior, reclamanţii au introdus o acţiune civilă ce a fost respinsă de autorităţi motivat de faptul că populaţia din zonă a fost informată prin media şi că au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a le uşura situaţia.
în procedurile din faţa Curţii Europene, Guvernul a susţinut că nu a putut fi prevăzută sau stopată forţa extraordinară a alunecărilor de teren iar rezidenţii care s-au întors la casele lor după primul val au încălcat ordinul de evacuare.
în ceea ce îi priveşte, reclamanţii au acuzat autorităţile de neefectuarea reparaţiilor la echipamentele defecte, de lipsa unei avertizări prealabile şi de lipsa unei anchete. Ei au depus înscrisuri oficiale arătând că nicio sumă de bani nu a fost prevăzută în bugetul districtului pentru reparaţii şi că înaintea dezastrului autorităţile au primit o serie de avertizări de la o agenţie de stat responsabilă cu monitorizarea fenomenelor meteo în zonele de înaltă altitudine, care le-a recomandat insistent să efectueze reparaţiile şi să înfiinţeze posturi de observaţie pentru a facilita evacuarea populaţiei în caz de necesitate. Una dintre ultimele avertizări făcea referire la posibile pierderi materiale şi de vieţi omeneşti dacă măsurile nu erau implementate de urgenţă.
în drept
Art. 2 - (a) întreţinerea inadecvată şi lipsa unui sistem de avertizare: Cadrul obligaţiilor pozitive ale statului în ceea ce priveşte acordarea ajutorului de urgenţă depinde de originea ameninţării şi de nivelul până la care riscul putea fi diminuat. Un factor relevant în acest caz a fost de a şti dacă circumstanţele cauzei indicau iminenţa unui dezastru natural identificabil, cum ar fi o calamitate recurentă ce afectează o zonă distinctă, locuită sau folosită de oameni. Autorităţile au primit în 1999 avertizări ce trebuiau să le alerteze cu privire la riscul crescut al unei alunecări de teren de mare amploare. într-adevăr, acestea cunoşteau că orice alunecare de teren, indiferent de mărimea sa, putea avea consecinţe devastatoare datorită stării precare a infrastructurii. Deşi nevoia de reparaţii urgente era clară, nu a fost alocată nicio sumă de bani. Nu au fost luate măsuri practice esenţiale pentru a asigura siguranţa populaţiei: nu a fost emisă, publicată sau aplicată nicio avertizare şi niciun ordin de evacuare; cererile insistente ale agenţiei în sensul înfiinţării posturilor de observaţie au fost ignorate; nu a existat nicio dovadă a unui plan de măsuri şi nu au fost puse în practică măsuri de amenajare a teritoriului sau măsuri de siguranţă specifice; echipamentul necesar nu a fost întreţinut în mod adecvat.
în concluzie, autorităţile nu au luat nicio măsură înainte de dezastru. Nu a existat nicio justificare pentru lipsa implementării măsurilor de amenajare a terenurilor şi de acordare a ajutorului în caz de urgenţă în lumina riscului previzibil al pierderii de vieţi omeneşti. Gravele erori administrative care au împiedicat implementarea acelor strategii au cauzat moartea soţului primei reclamante şi rănirea unor membri ai familiei sale precum şi a altor familii. Prin urmare, autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a stabili cadrul legislativ şi administrativ care să asigure protecţia efectivă a dreptului la viaţă. Concluzie: încălcare (unanimitate).
(b) Reacţia juridică la dezastru. După o săptămână de la dezastru, procuratura deja hotărâse să oprească cercetările penale privind moartea soţului primei reclamante. Cercetarea a fost limitată la cauza imediată a decesului, fără a fi examinate chestiunile legate de respectarea normelor de siguranţă sau de responsabilitatea autorităţilor. Aceste aspecte nu au constituit subiectul vreunei anchete penale, administrative sau tehnice. Mai ales, nu a fost luată nicio măsură pentru a verifica numeroasele alegaţii privind întreţinerea neadecvată a echipamentelor şi lipsa unui sistem de avertizare.
Cererile reclamanţilor de despăgubiri au fost respinse de instanţele interne întrucât aceştia nu au dovedit în ce măsură neglijenţa statului le-a adus prejudicii peste cele cauzate inevitabil de un dezastru natural. Acea chestiune putea fi, totuşi, analizată numai în cadrul unei investigaţii complexe şi după stabilirea faptelor la care doar autorităţile aveau acces. Prin urmare, reclamanţilor li s-a solicitat să aducă dovezi care nu le erau accesibile, în orice caz, instanţele interne nu şi-au folosit competenţele pentru a stabili faptele, prin audierea de martori sau solicitarea opiniilor unor experţi, deşi dovezile aduse de reclamanţi includeau rapoarte care sugerau că îngrijorările lor erau împărtăşite de unii oficiali. Astfel, chestiunea responsabilităţii statului pentru accident nu a fost investigată sau examinată de vreo autoritate administrativă sau judiciară.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 - Nu a fost clar până la ce nivel întreţinerea corespunzătoare a infrastructurii de apărare ar fi putut diminua forţa excepţională a alunecărilor de teren. De asemenea, nu s-a demonstrat că daunele provocate caselor şi proprietăţilor reclamanţilor ar fi fost evitate printr-un sistem de avertizare, deci nu au putut fi atribuite în mod neechivoc neglijenţei statului. în plus, obligaţia statului de a proteja proprietatea Buletinul CEDO 5/2008
privată nu poate fi considerată ca fiind sinonimă cu obligaţia de a compensa în întregime valoarea de piaţă a proprietăţilor distruse. Compensaţiile oferite de stat trebuiau să fie evaluate în lumina tuturor celorlalte măsuri implementate de autorităţi, complexitatea situaţiei, numărul de proprietari şi aspectele umanitare, sociale şi economice inerente în furnizarea ajutorului în caz de dezastre. Compensaţiile oferite reclamanţilor nu au fost în mod vădit disproporţionate. Dat fiind numărul mare de victime şi dimensiunea operaţiunilor de urgenţă, limita superioară (13.200 ruble, aproximativ 530 euro) a compensaţiilor pentru bunurile din gospodărie apărea ca fiind justificată. Accesul la aceste beneficii a fost direct şi nu a implicat o procedură contradictorie sau necesitatea de a dovedi pierderile efective. Prin urmare, condiţiile în care compensaţiile erau acordate nu au impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată.
Concluzie: lipsa încălcării (unanimitate).
Art. 41 - Se acordă cu titlul de daune morale suma de 30.000 euro primei reclamante, 15.000 euro celei de a doua reclamante şi 10.000 euro fiecăruia dintre ceilalţi reclamanţi.
| ← CÎRSTOIU contra României - Imobil naţionalizat ilegal.... | TAŞTAN contra Turciei - ARTICOLUL 3. Tratament degradant → |
|---|
