Ciobotea contra României - Nationalizare ilegala Obligarea autoritatilor la restituire imobilului
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 25 octombrie 2007
în CauzaCiobotea împotriva României
(Cererea nr. 31603/03)
Strasbourg
Definitivă la 25.01.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Ciobotea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B. M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan,
L. Loucaides
Doamna E. Fura-Sandtrom,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson
Doamna I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul M. S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 4 octombrie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 31603/03, introdusă împotriva României de o cetăţeană a acestui stat, doamna Maria Nicoleta Ciobotea, având şi cetăţenie elveţiană, care a sesizat Curtea la data de 20 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de A. Marti, avocat în Geneva. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 2 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului român cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
4. Guvernul elveţian nu a dorit să intervină în procedură.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în 1954 şi locuieşte la Geneva.
6. În 1982 apartamentul nr. 27 în suprafaţă de 117,52 m² (precum şi terenul aferent de 21,02 m²), situat la nr. 18 în str. Vasile Lascăr, Bucureşti, ce a aparţinut părinţilor reclamantei, a făcut obiectul unei naţionalizări. Printr-o hotărâre din 23 februarie 1982 societatea însărcinată să se ocupe de gestionarea bunurilor imobile ale statului a pus la dispoziţia reclamantei 80.000 lei, adică în jur de 4.700 dolari americani la acea vreme. Reclamanta declară că nu a primit această sumă în întregime.
7. La 27 februarie 1997, în urma unei acţiuni în revendicare imobiliară, reclamanta a obţinut o sentinţă definitivă de constatare a ilegalităţii naţionalizării şi de obligare a autorităţilor de a-i restitui imobilul, în calitate de moştenitor.
8. În pofida recunoaşterii judiciare definitive a dreptului său de proprietate, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a-şi recupera bunul deoarece, în temeiul legii nr. 112/1995, statul a vândut la 15 noiembrie 1996 acest bun chiriaşilor care-l ocupau.
9. La 18 mai 2001 reclamanta a cerut instanţelor să constate nulitatea vânzării bunului. Ea a menţionat că naţionalizarea era abuzivă şi ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului şi, prin urmare, nu-l putea vinde legal.
10. La sfârşitul procedurii, printr-o hotărâre din 26 martie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, deşi a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acţiunea acesteia pe motiv că chiriaşii erau cumpărători de bună credinţă. Curtea de apel nu a acordat nicio despăgubire reclamantei.
11. Printr-o scrisoare din 6 octombrie 2003 Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a repins cererea reclamantei de înaintare a recursului în anulare.
II. DREPTUL ŞI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE
12. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârea Străin împotriva României din 21 iulie 2005 (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, CEDO 2005-VII).
13. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne descrise în Hotărârea Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-44) sunt de asemenea pertinente în prezenta cauză.
14. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
15. Dispoziţiile pertinente ale Legii nr. 10/2001 (republicată şi amendată la 2 septembrie 2005) şi modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele:
Articolul 1
“1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat,_ în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.
2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii_ , cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv_ .”
Articolul 10
“1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent._
8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.”
Articolul 20
“1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995_ persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului_ .”
16. Modalităţile de stabilire şi plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 247/2005 sunt descrise în Hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragraful 24, 16 februarie 2006).
17. Funcţionarea societăţii pe acţiuni « Proprietatea » este descrisă în cauza Radu împotriva României (nr. 13309/03, paragrafele 18-12, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
18. Reclamanta invocă faptul că imposibilitatea de a recupera proprietatea bunului său, i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor aşa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
19. Guvernul menţionează că plângerea trebuie respinsă datorită nerespectării termenului de şase luni în măsura în care cererea a fost introdusă la 23 octombrie 2003, data trimiterii formularului de cerere la Curte, în condiţiile în care ultima hotărâre internă definitivă în sensul art. 35 alin. 1 din Convenţie a fost pronunţată la 26 martie 2003 de Curtea de Apel Bucureşti.
20. Reclamanta contestă această teză şi subliniază că la 19 septembrie 2003 a trimis o primă scrisoare Curţii, expunându-şi plângerile. Or, calculând cu începere de la această dată termenul de şase luni nu a fost încălcat.
21. Curtea aminteşte că în temeiul art. 25 alin. 1 din Convenţie nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne şi în termen de şase luni începând de la data la care hotărârea internă a devenit definitivă. Atunci când încălcarea invocată constă într-o situaţie continuă, termenul de şase luni nu începe să curgă decât începând din momentul în care această situaţie continuă încetează (a se vedea, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 508, par. 35 şi Marinakos împotriva Greciei, (decizie) nr. 49282/99, 29 martie 2000).
22. Curtea consideră că imposibilitatea invocată de reclamantă de a beneficia, de mai mulţi ani, de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă reprezintă o situaţie continuă. Simplul fapt că a încercat – fără succes – să pună capăt situaţiei cerând, prin intermediul unei acţiuni în justiţie, anularea contractului de vânzare încheiat de către stat cu chiriaşii nu poate schimba această constatare faptică. Astăzi reclamantei nu i s-a restituit bunul în litigiu şi nu a primit vreo despăgubire la valoarea sa de piaţă. Termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie nu a început deci să curgă în speţă (a se vedea Todicescu împotriva României, nr. 18419/02, par. 16, 24 mai 2007 şi Horia Jean Ionescu împotriva României, nr. 11116/02, par. 24, 31 mai 2007).
23. În plus, presupunând chiar că nu este vorba despre o situaţie continuă şi că hotărârea internă definitivă în speţă este cea din 26 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Curtea constată că prima comunicare a reclamantei, în care şi-a expus plângerile, datează din 19 septembrie 2003, astfel încât, chiar şi în această ipoteză, termenul de şase luni nu a fost încălcat (a se vedea Baumann împotriva Austriei (decizie), nr. 39917/98, 4 septembrie 2001).
24. Prin urmare, excepţia Guvernului nu poate fi admisă favorabil. Curtea constată de asemenea că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
25. Guvernul nu contestă existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.
26. El menţionează în primul rând că ingerinţa este proporţională deoarece naţionalizarea bunului în litigiu a fost însoţită de punerea la dispoziţia reclamantei a unei sume de 144.898 lei româneşti [circa 8450 dolari americani la vremea respectivă].
27. În al doilea rând, Guvernul subliniază că reclamanta avea posibilitatea de a se adresa autorităţilor competente pentru a cere o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005 prevede că în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în plata dobânzilor nu întrerupe echilibrul just de păstrat între interese.
28. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Ea menţionează că a primit în 1982 numai o parte din cei 80.000 lei menţionaţi în documentele prezentate de Guvern. Ea consideră de asemenea că autorităţile i-au vândut bunul naţionalizat ilegal în ciuda demersurilor sale în vederea restituirii bunului. Ea consideră că despăgubirea pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparaţie efectivă, dată fiind mai ales lipsa oricărei indicaţii în privinţa termenului în care ar putea interveni şi face trimitere în aceste sens la Hotărârile Jujescu împotriva României, (cererea nr. 12728/03, 29 iunie 2006), Toganel şi Grădinaru împotriva României (nr. 5691/03, 29 iunie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13309/03, 20 iulie 2006).
29. Curtea constată că reclamantă se află în posesia unei sentinţe definitive şi irevocabile care ordonă autorităţilor să-i restituie bunul în litigiu. După cum Curtea a constatat deja (a se vedea cauza Străin citată anterior, par. 38), existenţa dreptului său de proprietate în temeiul sentinţei definitive menţionată anterior nu era condiţionată de alte formalităţi.
30. Curtea aminteşte că a statuat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
31. În plus, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condiţiile în care beneficia de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie (Păduraru citat anterior, paragraful 112).
32. În speţă, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind practic aceeaşi. Ea constată că vânzarea de către stat a bunului reclamantei în baza legii nr. 112/1995, care nu permitea, totuşi, să se vândă bunurile naţionalizate ilegal, împiedică – şi astăzi – interesata să beneficieze de dreptul său de proprietate recunoscut prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.
33. Deşi Guvernul menţionează că i se permite să obţină titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în temeiul Legii nr. 10/2001, la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, între altele, cauzele Radu citată anterior şi Ruxandra Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamanta, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor restituite în baza unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Porteanu citată anterior, paragraful 34).
34. În ceea ce priveşte despăgubirea primită de reclamantă atunci când statul a intrat în posesia bunului, Curtea constată că a fost plătită în 1982, adică înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei, în ce priveşte României. Ea se ridica la 80.000 lei româneşti, adică în jur de 4.700 dolari americani conform informaţiilor oferite de Institutul Naţional de Statistică. Or, raportul de expertiză prezentat de reclamantă stabileşte valoarea de piaţă a imobilului la 180.000 euro şi cel supus atenţiei de către Guvern la 110.806 euro. Prin urmare, nu se poate invoca faptul că reclamanta a încasat o despăgubire care reflectă valoarea reală a bunului (Konnerth împotriva României, nr. 21118/02, paragraful 76, 12 octombrie 2006).
35. În consecinţă, Curtea consideră că nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului său vândut de către stat terţilor care îl ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste zece ani, a făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
36. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie
37. Reclamanta se plânge că autorităţile nu au executat sentinţa definitivă din 27 februarie 1997 care a constatat ilegalitatea naţionalizării şi a ordonat autorităţilor să-i restituie apartamentul în litigiu. Ea reclamă de asemenea lipsa independenţei şi imparţialităţii instanţelor care au soluţionat procedura privind anularea contractului de vânzare şi nerespectarea de aceleaşi instanţe a principiului siguranţei juridice prin neluarea în calcul a sentinţei din 27 februarie 1997. Ea invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele în părţile sale pertinente:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
1. Asupra plângerii întemeiată pe neexecutarea sentinţei definitive din 27 februarie 1997
A. Asupra admisibilităţii
38. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
39. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 29-36 de mai sus, că nu se poate statua asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, între altele, Enciu şi Lega împotriva României, nr. 9292/05, paragraful 36, 8 februarie 2007 şi Barcanescu împotriva României, nr. 75261/01, paragrafele 36-37, 12 octombrie 2006).
2. Asupra altor pretinse încălcări ale art. 6 din Convenţie
40. Reclamanta se plânge de lipsa de independenţă şi imparţialitate a instanţelor care au soluţionat procedura privind anularea contractului de vânzare. Ea consideră de asemenea că aceleaşi instanţe au încălcat principiul siguranţei juridice prin neluarea în calcul a sentinţei din 27 februarie 1997 prin care i s-a restituit bunul în litigiu.
41. Ţinând cont de ansamblul de elemente aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să soluţioneze pretinsele încălcări formulate, Curtea nu a constatat nicio posibilă încălcare a drepturilor şi proprietăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele sale.
42. Reiese că această parte de cerere este în mod manifest neîntemeiată şi va fi respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
43. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
44. Reclamanta solicită, cu titlu de prejudiciu material, restituirea apartamentului al cărei proprietar a fost recunoscută prin sentinţa din 27 februarie 1997 sau acordarea sumei de 180.000 euro, reprezentând valoarea actuală a bunului, aşa cum a fost stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară. În formularul de cerere reclamanta solicită de asemenea valoarea chiriilor neîncasate pe care le cifrează la 800 euro pe lună începând de la 1 martie 1997, şi anume un total de 100.800 euro la zi.
45. În fine, în formularul de cerere, ea solicită 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele provocate de nerespectarea de către stat a dreptului său de proprietate.
46. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a imobilului în cauză este de 110.806 euro şi în acest sens supune atenţiei un raport de expertiză (aviz). De altfel, în privinţa cererii întemeiată pe nebeneficierea de chirii, el cere respingerea acesteia, făcând referire la jurisprudenţa Curţii prin care a considerat că nu poate face speculaţii asupra chestiunii evaluării chiriilor neîncasate atunci când ordonă restituirea bunului. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că ar fi suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În subordine Guvernul consideră că pretenţiile reclamantei sunt foarte ridicate şi face trimitere la cauzele româneşti similare în care Curtea a ordonat plata sumelor variind între 3.000 şi 6.000 euro.
47. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită vânzării de către stat a bunului reclamantei, combinată cu lipsa despăgubirii suficiente.
48. Curtea estimează, în circumstanţele speţei, că restituirea bunului aflat în litigiu, aşa cum a fost ordonată prin sentinţa definitivă din 27 februarie 1997, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
49. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
50. Curtea constată o diferenţă importantă între valoarea imobilului stabilită de cele două expertize prezentate de părţi, diferenţă datorată în special metodelor tehnice folosite. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de părţi, precum şi de suma încasată de reclamantă, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 120.000 euro.
51. În privinţa sumelor cerute cu titlu de lipsă de folosinţă a bunului, calculate în raport de preţul de închiriere a acestui bun, Curtea nu poate aloca vreo sumă cu acest titlu, ţinând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului drept reparaţie conform art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în cazul în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri fiind în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamantă din februarie 1997 cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54062/00, paragraful 70, 22 decembrie 2004 şi Buzatu citat anterior, paragraful 18).
52. Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine şi suferinţe ce nu pot fi compensate prin simpla constatare a încălcării. Ea estimează că suma de 2.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
B. Costuri şi cheltuieli
53. În formularul de cerere reclamanta solicită de asemenea 18.740 euro drept costuri şi cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne şi pentru cele suportate în faţa Curţii, sumă pe care o împarte după cum urmează:
a) 4.900 euro pentru cheltuielile suportate în procedurile interne ;
b) 3.417 euro pentru cheltuielile pe care le-a suportat cu ocazia deplasărilor cu avionul între Elveţia şi România ;
c) 10.423 euro pentru onorariile plătite avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg.
54. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiţia să fie justificate, necesare şi să aibă legătură cu cauza. Cu toate acestea, el relevă că actele doveditoare trimise de reclamantă nu sunt suficiente pentru a demonstra legătura dintre cheltuieli şi prezenta cauză, cu excepţia actelor doveditoare privind cheltuielile suportate în procedura în faţa Curţii. În privinţa acestor ultime cheltuieli, Guvernul menţionează că reclamanta nu a prezentat un rezumat al orelor de lucru ale avocatului.
55. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauza în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile susmenţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 5.000 euro pentru toate cheltuielile şi o acordă reclamantei.
C. Majorări de întârziere
56. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă în privinţa plângerilor întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi pe art. 6 din Convenţie în ceea ce priveşte neexecutarea sentinţei definitive din 27 februarie 1997 şi inadmisibilă pentru restul;
2. hotărăşte, în unanimitate, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte, în unanimitate, că nu trebuie examinată în fond plângerea întemeiată pe art. 6 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) în unanimitate, că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 27 în suprafaţă de 117,52 m² şi terenul aferent în suprafaţă de 21,02 m², situat la nr. 18 în strada Vasile Lascăr din Bucureşti, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) în unanimitate, că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, 120.000 euro (unasutădouăzecimii euro) pentru prejudiciul material;
c) cu patru voturi contra trei, că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei 2.000 euro (douămii euro) pentru prejudiciul moral ;
d) în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei 5.000 euro (cincimii euro) drept costuri şi cheltuieli;
e) că la sumele menţionate anterior trebuie adăugată orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi că sumele respective vor fi convertite în lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
f) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 25 octombrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
Traducere din limba franceză efectauta de traducator Mioara Cioranu, titulară a autorizaţiei cu nr.2885 eliberată de Ministerul Justiţiei,
| ← Pietro si altii contra României - Decretul de nationalizare... | Tase contra Romaniei - Furt produse petroliere Arest preventiv... → |
|---|
