Liviu Petrina contra Romaniei - Insulta si calomnie Emisiune televizata Daune morale si materiale
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 14 octombrie 2008
în Cauza Petrina împotriva României
(Cererea nr. 78060/01)
Strasbourg
Cerere de trimitere în faţa Marii Camere în curs
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
ÎnCauza Petrina împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 23 septembrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 78060/01, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, domnul Liviu Petrina (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 16 ianuarie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 21 ianuarie 2003, Curtea a declarat cererea inadmisibilă în parte şi a hotărât să comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 8 din Convenţie. La data de 15 noiembrie 2007, prevalându-se de prevederile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1940 şi locuieşte la Bucureşti.
5. La data de 7 octombrie 1997, în cursul unei emisiuni televizate (« Starea de veghe ») având drept subiect proiectul de lege privind accesul la informaţiile aflate în arhiva fostelor servicii de securitate ale statului (« Securitate »), C.I. (ziarist la săptămânalul Caţavencu) a afirmat, între altele, că în cadrul Partidului Naţional Ţărănesc (« P.N.Ţ ») s-ar afla foşti agenţi ai acestui serviciu. Acesta a afirmat de asemenea că era vorba despre « eroi falşi », de « agenţi ai Securităţii » care ar fi făcut închisoare « pentru altceva » şi care pretindeau că sunt « foşti deţinuţi politici ». Acesta a dat drept exemplu numele reclamantului. La dosar a fost prezentată o transcriere a pasajelor relevante ale acestei emisiuni.
6. La data de 27 octombrie 1997, în săptămânalul Caţavencu C.I. a publicat un articol intitulat « Halucinantele fapte ale secretarului de stat Indescifrabil Grigore » în care reclamantul figura drept fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe, având gradul de « căpitan în Securitate », fiind de asemenea « o cârtiţă » în P.N.Ţ. La dosar a fost prezentată copia acestui articol.
7. La data de 5 noiembrie 1997, reclamantul a depus o plângere penală constituindu-se parte civilă la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti împotriva lui C.I., pentru
insultă şi calomnie. Reclamantul a denunţat drept calomnioase afirmaţiile lui C.I. făcute în cursul emisiunii televizate din data de 7 octombrie 1997, potrivit cărora ar fi un fost agent de Securitate, « infiltrat ilegal în Partidul Naţional Ţărănesc », precum şi afirmaţiile din articolul de presă publicat la data de 27 octombrie 1997 în săptămânalul Caţavencu, potrivit cărora era un « căpitan în Securitate » şi « o cârtiţă în Partidul Naţional Ţărănesc ».
8. La data de 30 martie 2000, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti l-a achitat pe C.I. şi a respins pretenţiile civile ale reclamantului. Instanţa, după ce a constatat că C.I. era autorul afirmaţiilor pretins calomnioase, a considerat că nu aveau decât un caracter « general, imprecis şi că în consecinţă infracţiunile nu existau, datorită lipsei unui element intenţional ». Instanţa a considerat că săptămânalul Caţavencu era o publicaţie cu rol moralizator şi umoristic. Reclamantul a înaintat recurs împotriva acestei sentinţe.
9. Prin hotărârea judecătorească din data de 18 iulie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins recursul reclamantului ca neîntemeiat. Instanţa a considerat că afirmaţiile lui C.I. constituiau « judecăţi de valoare care derivau din libertatea de opinie şi din dreptul său de a comunica idei ». Instanţa a invocat cauza Lingens împotriva Austriei (Hotărârea din 8 iunie 1986), în care se face distincţia între « fapte » şi « judecăţi de valoare », faptele putând fi dovedite spre deosebire de judecăţi. Instanţa a subliniat apoi importanţa aplicării directe a Convenţiei în dreptul intern, în special în practica internă. Instanţa a reamintit că, sub rezerva paragrafului 2 din art. 10 din Convenţie, libertatea de exprimare contează nu numai pentru « informaţiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care « scandalizează, şochează sau neliniştesc ». În ceea ce priveşte presa, instanţa a subliniat că aceasta nu trebuie să depăşească limitele dreptului la o reputaţie bună, ci are drept sarcină să transmită cetăţenilor informaţii şi idei. Această libertate este cu atât mai mult mai importantă de fiecare dată când presa comunică informaţii asupra vieţii politice şi politicienilor. În sfârşit, instanţa, citând cauza Lingens, a observat că « omul politic beneficiază şi el, chiar şi atunci când nu acţionează în cadrul vieţii sale private, dar în aceste cazuri imperativele acestei protecţii trebuie puse în balanţă cu interesele discuţiei libere a chestiunilor politice ».
10. La data de 13 ianuarie 1998, reclamantul a depus împotriva lui M.D., ziarist la Caţavencu, o plângere penală constituindu-se parte civilă pentru insultă şi calomnie. El a menţionat că acesta, într-un articol publicat sub semnătura sa, a afirmat că reclamantul era « maior în Securitate » şi că, prin intermediul său, membrii P.N.Ţ. au pretins că sunt parlamentari « adevăraţi » în timpul Parlamentului provizoriu din 1990.
11. Prin sentinţa din data de 27 ianuarie 2000, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti l-a achitat pe M.D. de acuzaţiile de insultă şi calomnie şi a respins pretenţiile civile ale reclamantului. Instanţa a motivat această sentinţă prin lipsa, în afirmaţiile în litigiu, atribuirii reclamantului unei « anumite fapte, identificate prin detalii enunţate ». Instanţa a constatat de asemenea că inculpatul era pamfletar, articolul în cauză având un asemenea caracter şi că « consecinţele acestui gen de pamflet erau întotdeauna benefice pentru societate ».
12. Reclamantul a înaintat un recurs împotriva acestei sentinţe, care a fost respins prin decizia din data de 18 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, acesta reluând acelaşi raţionament.
13. La data de 14 decembrie 2004, reclamantul a prezentat la dosar un certificat din partea Consiliului Naţional pentru studierea arhivelor Departamentului Securităţii de Stat (Securitate), indicând că reclamantul nu figura printre persoanele care au colaborat cu organele Securităţii.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
14. Dispoziţiile pertinente ale codului penal român, aşa cum au fost redactate la vremea
comiterii faptelor, prevedeau următoarele:
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII
Articolul 205 - Insulta
« Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, sau prin expunerea la batjocură, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă_ .
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate_ »
Articolul 206 - Calomnia
« Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu închisoare de la trei luni la trei ani sau cu amendă. »
Articolul 207 – Proba verităţii
« Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. »
15. Codul penal a fost modificat în anul 2004 prin Legea nr. 301/2004 a cărui intrare în vigoare nu a fost prevăzută decât pentru 1 septembrie 2008. Noul text referitor la calomnie prevede următoarele:
« Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 10 la 200 de zile.
_ »
16. Codul penal a fost modificat şi completat prin Legea nr. 160 din data de 30 mai 2005 privind aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005.
Articolul unic al acestei ordonanţe prevede următoarele:
«_
A. art. 1 alin. 1: Alineatul 1 al articolului 206 va avea următorul cuprins:
Afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000 ROL la 130.000.000 ROL_ . »
17. Legea nr. 178 din 4 iulie 2006 de modificare a codului penal şi a altor legi a abrogat art. 205-207 din cod.
18. Prevederile referitoare la accesul cetăţenilor la dosarul personal ţinut de Securitate şi vizând demascarea caracterului de poliţie politică al acestei organizaţii, se pot rezuma după cum urmează:
a) Legea nr. 187/1999, publicată la data de 9 decembrie 1999 în Monitorul Oficial. Un rezumat al prevederilor relevante ale acestei legi figurează în Hotărârea Rotaru împotriva României ([GC], nr. 28341/95, paragraful 32, CEDH 2000-V).
b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului (O.U.G.) nr. 16/2006 de modificare a Legii nr. 187/1999, publicată în Monitorul Oficial din 27 februarie 2006. Această ordonanţă avea drept scop remedierea dificultăţilor intervenite în aplicarea Legii nr. 187/1999.
c) Decizia nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale, publicată la data de 2 februarie 2008 în Monitorul Oficial. Această decizie declară legea nr. 187/1999, modificată de ordonanţa nr. 16/2006, neconstituţională. Judecătorii Curţii Constituţionale au considerat că activitatea Consiliului Naţional pentru studierea arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) era de natură jurisdicţională, ceea ce făcea din acesta o instanţă extraordinară, interzisă de Constituţia română (art. 125, alineatul 5). Considerentele deciziei insistă între altele pe lipsa, în procedura la C.N.S.A.S., garanţiilor unui proces echitabil.
d) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului (O.U.G.) nr.24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii.Această ordonanţă are drept scop găsirea unei soluţii în urma situaţiei create de decizia Curţii Constituţionale şi transformarea C.N.S.A.S. în autoritate administrativă autonomă, fără nicio atribuţie jurisdicţională.
e) Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.N.S.A.S., publicat în Monitorul Oficial din 18 aprilie 2008. Acest regulament reglementează organizarea şi funcţionarea C.N.S.A.S. în calitate de autoritate administrativă autonomă, sub Controlul Parlamentului.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie
19. Invocând art. 10 din Convenţie, reclamantul se plânge în esenţă că a suferit o atingere adusă dreptului la o bună reputaţie şi dreptului la onoare datorită afirmaţiilor lui C.I. făcute în cursul emisiunii televizate din data de 7 octombrie 1997 şi din data de 27 octombrie 1997 în revista Caţavencu. El invocă aceleaşi plângeri în ceea ce priveşte afirmaţiile lui M.D. din data de 13 ianuarie 1998 din săptămânalul Caţavencu. Curtea reaminteşte mai întâi că cunoaşte încadrarea juridică a faptelor ce i-au fost prezentate spre examinare. De altfel, aceasta a statuat în trecut că dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (a se vedea, Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70, in fine, CEDH 2004-VI). Art. 8 din Convenţie, prevede următoarele:
« 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. »
A. Asupra admisibilităţii
i) Observaţie preliminară
20. Guvernul îşi exprimă îndoiala în privinţa datei introducerii cererii, fără a invoca totuşi o excepţie în acest sens. El afirmă că nu ar exista nicio dovadă asupra datei introducerii cererii şi solicită Curţii să-i confirme dacă termenul de şase luni, aşa cum este prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie, a fost respectat în cauză.
21. Reclamantul indică faptul că data introducerii cererii este 16 ianuarie 2001, data trimiterii primei sale scrisori Curţii, informaţie care se regăseşte de asemenea în cadrul hotărârii parţiale asupra admisibilităţii cauzei, din 21 ianuarie 2003. Acesta consideră că cererea sa a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie.
22. Curtea reaminteşte, cum reiese din Hotărârea sa din 21 ianuarie 2003 asupra admisibilităţii cauzei, că prezenta cauză a fost introdusă la data de 16 ianuarie 2001 (data primei scrisori a reclamantului) şi că hotărârile interne definitive datează din data de 18 iulie 2000. În consecinţă, termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie a fost respectat.
ii) Asupra excepţiei de incompatibilitate ratione materiae invocate de Guvern
23. Guvernul consideră că afirmaţiile pe care reclamantul le califică drept calomnioase nu sunt de natură să-i afecteze viaţa privată şi solicită Curţii să respingă această plângere pentru incompatibilitate ratione materiae cu Convenţia. În opinia Guvernului, apartenenţa sau nu a reclamantului la Securitate priveşte mai ales aspectele vieţii publice şi nu private a acestuia. Faptul de a face parte din această organizaţie sau de a colabora cu ea reprezintă, în opinia Guvernului, o manifestare a voinţei din partea reclamantului similară cu aderarea la o asociaţie, la un partid politic, sau la orice altă activitate în afara vieţii private. În opinia Guvernului, în momentul comiterii faptelor, participarea unei persoane la serviciile Securităţii putea fi verificată în temeiul legii nr. 14 din 3 martie 1992 privind organizarea şi funcţionarea serviciului român de informaţii (consultarea documentelor secrete după acordul prealabil al directorului Serviciului).
24. Guvernul consideră că afirmaţiile ziariştilor au fost exprimate în cadrul unei dezbateri publice privind numirea reclamantului, personaj politic cunoscut, într-un post în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Guvernul recunoaşte că afirmaţiile în litigiu pot reprezenta o ingerinţă în dreptul la respectarea reputaţiei reclamantului, dar fără ca aceasta să poată constitui o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private. Acesta invocă a contrario cauza Earl Spencer and Countess Spencer împotriva Regatului Unit al Marii Britanii ((decizie), nr. 28851/95 şi 28852/95, 16 ianuarie 1998). Guvernul reaminteşte că în caz de conflict între libertatea de exprimare şi reputaţia, Curtea nu le poate acorda aceeaşi însemnătate, libertatea presei fiind mai importantă, mai ales când este vorba despre oameni politici. În final, Guvernul afirmă că, dacă viaţa privată a unei persoane ar putea fi eventual pusă în discuţie prin dezvăluirea unor fapte reale şi privind aspecte care nu ar trebui să fie dezvăluite în public, în cazul în speţă era vorba despre afirmaţii false care nu pot prejudicia reclamantul deoarece nu privesc aspecte legate de viaţa sa privată.
25. Guvernul consideră că în speţă este vorba despre un conflict între particulari ce se referă la informaţii asupra trecutului reclamantului, care nu sunt nici secrete, nici confidenţiale, privind viaţa publică a acestuia. În opinia Guvernului, prezenta cauză este diferită de cauza Rotaru citată anterior şi prezintă o situaţie similară celei din cauza Ždanoka împotriva Letoniei ((decizie), nr. 58278/00, 6 martie 2003) (folosirea informaţiilor publice asupra colaborării reclamanţilor, politicieni, cu fostele regimuri comuniste).
26. Reclamantul consideră că abordarea sugerată de Guvern potrivit căreia « aderarea la Securitate » ar fi similară cu aderarea la o asociaţie sau un partid politic, ar fi abuzivă. El insistă asupra faptului că instanţele române nu şi-au îndeplinit sarcina de a apăra dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. În opinia reclamantului, după căderea comunismului în 1989, Securitatea a fost comparată cu grupările criminale naziste. Acesta consideră că regimul care a urmat căderii comunismului a împiedicat accesul la dosarele deţinute de Securitate pentru a putea exercita o anumită confuzie şi a manipula opinia publică. În observaţiie sale de răspuns la cele formulate de Guvern, asupra admisibilităţii şi temeiniciei cauzei, reclamantul solicită Curţii să ordone Guvernului român să-i clarifice situaţia în ceea ce priveşte apartenenţa la Securitate. El adaugă că nu este vorba despre un conflict între particulari, aşa cum afirmă Guvernul, deoarece C.I. şi M.D. ar apăra interesele unui anumit partid politic. În final, reclamantul face referire la certificatul eliberat de C.N.S.A.S. care dovedeşte că nu a fost identificat drept agent sau colaborator al Securităţii.
27. Curtea reaminteşte că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică şi morală ; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, poate aparţine « vieţii private » (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). Curtea a concluzionat că publicarea unei fotografii interferează cu viaţa privată a unei persoane chiar dacă această persoană este una publică (Schüssel împotriva Austriei (decizie), nr. 42409/98, 21 februarie 2002 şi Von Hennover citată anterior, paragraful 53).
28. În prezenta cauză este vorba despre două publicaţii şi despre o emisiune televizată care ar fi putut afecta reputaţia reclamantului. Or, Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei, dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie (a se vedea Abeberry împotriva Franţei (decizie), nr. 58729/00, 21 septembrie 2004 şi Leempoel & S.A. ED Ciné Revue împotriva Belgiei, nr. 64772/01, paragraful 67, 9 noiembrie 2006). În cauza Chauvy citată anterior (care viza o atingere adusă libertăţii de exprimare), Curtea a considerat că reputaţia unei persoane, afectată de publicarea unei scrisori, era protejată de art. 8 din Convenţue şi că sarcina sa era aceea de a verifica dacă autorităţile au păstrat echilibrul just în apărarea celor două valori garantate de Convenţie (articolele 8 şi 10) şi care pot fi în conflict în acest gen de cauze.
29. Indiferent dacă este vorba despre publicarea unui raport din partea autorităţilor statului, în cazul unei anchete privind activitatea comercială a societăţii reclamanţilor (a se vedea Fayed and the House of Fraser Holdings plc împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 17101/90, decizia Comisiei din 15 mai 1992), sau despre publicarea unei serii de articole acuzând reclamantul de omor (a se vedea White împotriva Suediei, nr. 42435/08, paragrafele 19 şi 30, 19 septembrie 2006), sau despre folosirea unei expresii calomniatoare, însoţită de o fotografie a reclamantului, publicată într-un magazin săptămânal (a se vedea Minelli împotriva Elveţiei, (decizie), nr. 14991/02, 14 iunie 2005), Curtea confirmă apărarea dreptului la reputaţia unei persoane din partea art. 8 din Convenţie, drept parte integrantă a dreptului la respectarea vieţii private. Într-o altă cauză, problema apărării dreptului la respectarea reputaţiei de către art. 8 din Convenţie a fost lăsată deschisă (a se vedea Gunnarsson împotriva Islandei, nr. 4591/04, 20 octombrie 2005). În final, în cauza Pfeifer împotriva Austriei (nr. 12556/03, paragraful 35, in fine, 15 noiembrie 2007), Curtea a considerat că reputaţia unei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală şi fizică, care privesc viaţa sa, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri publice. În consecinţă, art. 8 se aplică în speţă. Reiese că excepţia preliminară a Guvernului trebuie respinsă.
30. Curtea constată apoi că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
31. Guvernul consideră că o eventuală aplicare a art. 8 din Convenţie în speţă ar conduce la un conflict între două drepturi fundamentale garantate de Convenţie, dreptul la respectarea vieţii private şi libertatea de exprimare. Fiecare din aceste drepturi ar putea, în opinia Guvernului, să restrângă exercitarea celuilalt şi să fie el însuşi restrâns. Acesta consideră că în speţă dreptul la apărarea reputaţiei se confruntă cu libertatea de exprimare. Guvernul reaminteşte importanţa marjei de aprecieri a statului, atât potrivit art. 8 cât şi art. 10 din Convenţie.
32. Guvernul consideră că o eventuală condamnare a ziariştilor ar fi fost contrară prevederilor art. 10 din Convenţie. În opinia sa, este incontestabil că în speţă era vorba despre o dezbatere de interes public, şi anume interesul de a cunoaşte colaboratorii fostului regim şi de a evita ca aceste persoane să ocupe posturi în noua democraţie instaurată. Este cazul reclamantului, care a candidat la postul de Secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe. Aceasta ar justifica, în opinia Guvernului, caracterul real al afirmaţiilor. Guvernul consideră că reclamantului îi revenea sarcina de a dovedi contrariul, situaţie în care instanţele interne ar fi putut condamna în acest caz ziariştii pentru calomnie. În ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 din Convenţie, în opinia Guvernului, sistemul judiciar ar trebui să ofere reclamantului o cale de atac pentru a obţine reparaţia pretinsei încălcări ; or, în cauză, reclamantul a beneficiat de posibilitatea de a depune plângere pentru calomnie, lucru ce a fost evidenţiat de instanţele interne ; şi, de altfel, aşa cum Curtea a constatat când s-a pronunţat asupra admisibilităţii la data de 21 ianuarie 2003, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil.
33. Reclamantul afirmă că nu a lucrat niciodată pentru Securitate. În opinia sa, autorităţilor naţionale le revine sarcina de a efectua cercetări pentru a descoperi dacă afirmaţiile corespund realităţii. În această privinţă, el consideră că autorităţile au refuzat să permită accesul celor interesaţi la informaţiile aflate în dosarele Securităţii, pentru a manipula opinia publică şi a-i calomnia pe membrii opoziţiei, din care făcea şi el parte. În opinia sa, nu era vorba despre împiedicarea exercitării libertăţii de exprimare ci numai de impunerea anumitor limite afirmaţiilor calomnioase care îi prejudiciaseră dreptul la respectarea reputaţiei sale. Acesta face referire la observaţiile Guvenului, potrivit cărora afirmaţiile ziariştilor aveau un caracter real, ceea ce contrazice motivaţia reţinută de instanţele interne şi confirmă susţinerea sa.
34. Curtea constată că reclamantul nu se plânge de o acţiune a statului, ci de o apărare insuficientă a reputaţiei sale din partea acestuia.
35. Curtea reafirmă faptul că art. 8 are drept obiect principal apărarea individului de ingerinţele arbitrare ale puterilor publice, nelimitându-se la a pretinde statului să se abţină de la asemenea ingerinţe ; acestui angajament negativ i se pot alătura obligaţiile pozitive legate de respectarea efectivă a vieţii private sau de familie. Ele pot impune adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private până la relaţiile indivizilor între ei. Graniţa dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului potrivit art. 8 nu se pretează la o definiţie precisă ; principiile aplicabile sunt totuşi comparabile. Mai precis, în cele două cazuri, trebuie luată în calcul păstrarea echilibrului just dintre interesul general şi interesele individului, statul beneficiind oricum de o marjă de apreciere (a se vedea Pfeifer citată anterior, paragraful 37).
36. În cauză, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive ce decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat echilibrul just în apărarea dreptului reclamantului la reputaţie, element ce face parte din apărarea vieţii private şi a libertăţii de exprimare protejate de art. 10 (a se vedea, între altele, Von Hannover citată anterior, paragraful 70).
37. Curtea observă că afirmaţiile ziaristului C.I. făcute în timpul emisiunii televizate din data de 7 octombrie 1997 conţineau afirmaţii directe privind colaborarea reclamantului cu Securitatea. Articolul de presă publicat la data de 27 octombrie 1997 de acelaşi ziarist a întărit aceleaşi afirmaţii. Cu acest prilej, C.I. nu punea la îndoială calitatea reclamantului de agent al Securităţii, atribuindu-i chiar un grad superior în ierarhia fostelor servicii secrete (a se vedea paragrafele 5 şi 6 de mai sus). Articolul din data de 13 ianuarie 1998, publicat de M.D., privea acelaşi subiect şi conţinea afirmaţii similare (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Curtea consideră că, deşi au existat trei episoade diferite, afirmaţiile în litigiu se înscriau în cadrul aceleiaşi dezbateri şi făcea parte dintr-o campanie de presă îndreptată împotriva reclamantului.
38. Curtea reaminteşte că libertatea de exprimare constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că această libertate este valabilă nu numai pentru « informaţiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ca scandalizează, şochează sau neliniştesc. Astfel impun pluralismul, toleranţa şi spiritul de deschidere fără de care nu există « societate democratică ». Presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare (a se vedea Von Hannover citată anterior, paragraful 56).
39. În acest context, Curtea consideră că obligaţia pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să intre în discuţie dacă afirmaţiile în cauză depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie (cf. mutatis mutandis Chauvy citată anterior, paragraful 70 in fine).
40. Curtea reaminteşte de asemenea că art. 10 alin. 2 din Convenţie nu lasă deloc spaţiu pentru restrângeri ale libertăţii de exprimare în domeniul discursului politici sau al chestiunilor de interes general. În plus, limitele criticii admisibile sunt mai ample faţă de un om politic, vizat în această calitate decât faţă de un simplu particular: spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil şi conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale atât din partea ziariştilor cât şi din partea masei de cetăţeni ; în consecinţă, trebuie să arate o toleranţă mai mare (a se vedea Feldek împotriva Solvaciei, nr. 20032/95, paragraful 74, CEDH 2001-VIII).
41. În practica sa, Curtea face distincţia între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă concreteţea primelor se poate dovedi, următoarele nu-şi pot demonstra exactitatea. Pentru judecăţile de valoare, această cerinţă este irealizabilă şi aduce atingere libertăţii de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cf. cauzei Lingens citată anterior, pag. 28, paragraful 46 şi Ivanciuc împotriva României, (decizie), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005).
42. Nu e mai puţin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligaţia de a furniza o bază reală suficientă şi că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cf. cauzei Ivanciuc citată anterior şi Cumpănă şi Mazăre citată anterior (paragrafele 98-101)).
43. Curtea consideră că subiectul dezbaterii în cauză – adoptarea unei legislaţii care să permită dezvăluirea numelor foştilor colaboratori ai Securităţii – dezbatere mediatizată şi urmărită cu atenţie de marele public, reprezenta un interes major pentru societatea română întreagă. Colaborarea oamenilor politici cu această organizaţie era o chestiune socială şi morală foarte sensibilă în contextul istoric specific al României (a se vedea mutatis mutandis C.V. Tudor împotriva României (decizie), nr. 6928/04, 15 iunie 2006).
44. Curtea consideră că în ciuda caracterului satiric al săptămânalului Caţavencu, articolele în cauză erau de natură să jignească reclamantul, deoarece nu exista niciun indiciu privind eventuala apartenenţă a acestuia la această organizaţie. Ea constată de asemenea că mesajul articolelor în litigiu era clar şi direct, lipsit de orice element ironic sau umoristic.
45. Dacă în baza rolului ce-i este atribuit presa are efectiv datoria de a alerta publicul atunci când este informată asupra presupuselor abuzuri din partea aleşilor locali şi funcţionarilor publici, fapta de a acuza direct anumite persoane, indicându-le numele şi funcţiile, implica pentru ziarişti în speţă obligaţia de a furniza o bază reală suficientă (Lešnik împotriva Slovaciei, nr. 35640/97, paragraful 57 in fine, CEDH 2003-IV ; Vides Aizsardzïbas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, paragraful 44, 27 mai 2004). Or, în cauză nu era vorba nici despre o chestiune care nu intră în categoria faptelor istorice stabilite clar, nici despre o informaţie privind trecutul reclamantului, divulgată de reclamantul însuşi, nici despre raporturi oficiale ce ar putea constitui o bază pentru divulgarea unor informaţii (a se vedea a contrario Chauvy (paragraful 69), citată anterior şi Bladet Tromso şi Stensaas împotriva Norvegiei ([GC], nr. 21980/93, paragrafele 68-72, CEDH 1999-III).
46. Atunci când s-a examinat însemnătatea afirmaţiilor în litigiu, în ansamblul lor, a reieşit că cuprindeau acuzaţii reale şi că cei doi ziarişti intenţionau să transmită opiniei publice un mesaj prea puţin echivoc – şi anume că reclamantul, personaj politic cunoscut în noua democraţie română, a deţinut o poziţie importantă în aparatul de represiune comunistă, se « erijase » după Revoluţia din 1989 în apărător al democraţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Cumpănă şi Mazăre, citată anterior, paragraful 100 şi Perna, citată anterior, paragraful 47). Curtea este convinsă că afirmaţiile în litigiu vizau direct persoana reclamantului şi nu capacităţile profesionale (a se vedea a contrario şi mutatis mutandis Nikula împotriva Finlandei, nr. 31611/96, paragrafele 51-52, CEDH 2002-II).
47. În acest context şi ţinând cont de climatul de teroare instaurat de agenţii fostelor servicii de informaţii, Curtea nu poate împărtăşi opinia instanţelor interne potrivit căreia afirmaţiile lui C.I. şi M.D. aveau un caracter « general şi nedeterminat ». De altfel, Guvernul nu contestă caracterul real al afirmaţiilor (a se vedea paragraful 31 de mai sus).
48. Prin urmare, Curtea nu crede că se poate vedea în asta recurgerea la « doza de exagerare » sau de « provocare » a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertăţii jurnalistice (Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, paragraful 49, Culegere, 1999-VI). Potrivit acesteia, prezenta cauză reprezintă o prezentare deformată a realităţii, lipsită de orice bază reală (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, paragraful 73, CEDH 2000-VIII).
49. Curtea este de părere că în speţă afirmaţiile celor doi ziarişti au depăşit limitele acceptabile, acuzând reclamantul că a făcut parte dintr-o grupare de represiune şi teroare folosită de vechiul regim drept instrument al poliţiei politice. La aceasta se adaugă lipsa unui cadru legislativ care să permită, la acea vreme, accesul publicului la dosarele Securităţii, situaţie care nu i se poate reproşa reclamantului.
50. Chiar dacă s-ar admite că afirmaţiile în cauză ar putea fi considerate drept judecăţi de valoare, Curtea consideră că sunt lipsite de orice bază reală. Nu exista niciun indiciu că reclamantul ar fi lucrat în calitate de agent de Securitate ; şi răspunsul oficial al C.N.S.A.S., în 2004, a confirmat de altfel lipsa oricărei implicări a reclamantului în structurile Securităţii (a se vedea paragraful 13 de mai sus).
51. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Ždanoka citată anterior, invocată de Guvernul pârât, Curtea consideră că această cauză este complet diferită de cauza citată anterior. Astfel, în cauza invocată, informaţiile care au condus la neeligibilitatea reclamantei nu erau nici secrete, nici măcar confidenţiale, deoarece puteau fi consultate liber în arhiva publică.
52. În aceste împrejurări, Curtea nu este convinsă că considerentele prezentate de instanţele interne pentru a apăra libertatea de expresie erau suficiente pentru a predomina în faţa reputaţiei reclamantului. Curtea consideră că nu exista un raport de proporţionalitate rezonabil între interesele concurente implicate.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
53. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
54. Reclamantul solicită 175.200 euro cu titlu de prejudiciu material suferit datorită afirmaţiilor calomnioase care l-ar fi împiedicat să fie numit secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe şi ulterior să devină ambasador. Această sumă corespunde beneficiului nerealizat din salariile pe care reclamantul l-ar fi putut încasa dacă ar fi ocupat funcţiile susmenţionate. El solicită de asemenea 100.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. Acesta afirmă că ar fi suferit el personal şi apropiaţii săi suferinţe importante în urma afirmaţiilor calomnioase în cauză, viaţa sa privată şi cariera sa fiind afectate pentru o lungă perioadă de timp. Această situaţie ar fi cu atât mai gravă, în opinia reclamantului, cu cât una din persoanele care au adus atingere dreptului său la o bună reputaţie, C.I. a recunoscut recent că a colaborat cu Securitatea.
55. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamanţi pentru reparaţia unui eventual prejudiciu material este excesivă, având în acelaşi timp un caracter speculativ şi ulterior. El invocă în acest sens jurisprudenţa Iliya Stefanov împotriva Bulgariei (nr. 67755/01, paragraful 92, 22 mai 2008). În orice caz, Guvernul susţine că prejudiciul material invocat de reclamant nu a fost demonstrat şi face trimitere la jurisprudenţa Emre împotriva Elveţiei (nr. 42034/04, paragraful 99, 22 mai 2008). În final, acesta consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea reprezenta o reparaţie satisfăcătoare pentru prejudiciul moral pretins suferit.
56. Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului în ceea ce priveşte cererea de prejudiciu material formulată de reclamant. De altfel, legătura dintre afirmaţiile calomnioase în speţă şi pierderea salariului invocat este pur speculativă. Prin urmare, nicio sumă nu poate fi datorată cu acest titlu (cf. mutatis mutandis Emre citată anterior, paragraful 99).
57. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sigur în legătură directă cu încălcarea art. 8 din Convenţie pe care a constatat-o. Curtea este de părere că reclamantul a resimţit cu siguranţă sentimente de frustrare şi de nelinişte pe care constatarea unei încălcări sau publicarea prezentei Hotărâri nu ar fi suficiente spre a le repara. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând în echitate aşa cum prevede art. 41, aceasta decide să-i acorde 5.000 euro.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. respinge excepţia preliminară invocată de Guvern ;
2. declară restul cererii admisibilă ;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie ;
4. hotărăşte:
i) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamant ;
ii) că această sumă va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii ;
iii) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 14 octombrie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Temesan contra Romaniei - Abuz in serviciu Deturnare de fonduri... | Pietro si altii contra României - Decretul de nationalizare... → |
|---|
