Temesan contra Romaniei - Abuz in serviciu Deturnare de fonduri Director de banca
| Comentarii |
|
Traducere din limba engleză
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA TEMEŞAN împotriva României
(Cererea nr. 36293/02)
DECIZIE
STRASBOURG
10 iunie 2008
DEFINITIVĂ
01/12/2008
Prezenta decizie va rămâne definitivă în condiţiile definite de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
Încauza Temeşan împotriva României,
Curtea europeană a drepturilor omului (secţiunea a treia), statuând în camera formată din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct al secţiei,
După ce au deliberat în Camera de consiliu în data de 20 mai 2008,
Dau decizia pe care o adoptă la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 36293/02) îndreptată împotriva României prezentată acestei Curţi în temeiul Articolului 34 din Convenţia de protecţie a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (« Convenţia »), de un cetăţean român, dl. Răzvan Liviu Temeşan (“reclamantul”), la 22 decembrie 1999.
2. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul acestuia, dl. Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 8 noiembrie 2005 Curtea a decis să comunice Guvernului plângerile referitoare la Articolele 5 §§ 1(c) şi 3 şi 6 § 1 din Convenţie. Conform prevederilor Articolului 29 § 3, aceasta a decis să examineze fondul cererii în acelaşi timp cu admisibilitatea acesteia.
4. La 1 septembrie 2006 reclamantul a cerut să aibă loc o audiere orală în cauză.. Totuşi, la 24 octombrie 2006, pe baza dovezilor aflate în posesia sa, Curtea a decis că o audiere nu era necesară şi a respins cererea reclamantului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1951 şi locuieşte în Bucureşti.
6. Între 1994 şi 1996 reclamantul, în calitatea sa de Preşedinte al Băncii B., a facilitat sponsorizarea Guvernului de către bancă pentru producerea unei cărţi de promovare a imaginii României în străinătate. La 14 martie 1997 reclamantul a fost demis din locul său de muncă.
A. Procedura penală împotriva reclamantului
7. La 24 septembrie 1996 societatea O.P. a înaintat o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l de abuz de autoritate (abuz în serviciu, conform articolul 248 din Codul penal) şi însuşire necuvenită de fonduri (deturnare de fonduri, conform articolului 302 din Codul penal) legat de contractul de sponsorizare sus menţionat.
8. La 6 noiembrie 1996 procurorul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a luat o declaraţie reclamantului legat de susţinerile de mai sus.
9. La 14 noiembrie 1996 procurorul a decis să nu înceapă urmărirea penală deoarece faptele în cauză nu arătau comiterea unei fapte penale.
La aceeaşi dată, reclamantul a fost informat cu privire la această soluţie.
10. La 26 septembrie 1997 Banca B. a înaintat o plângere penală împotriva reclamantului pentru fraudă (înşelăciune, conform articolului 215 din codul penal) şi abuz în serviciu (conform articolului 248 din codul penal) în tratarea aceluiaşi contract de sponsorizare menţionat mai sus.
11. La 9 ianuarie 1998 reclamantul a făcut o declaraţie procurorului.
12. Depoziţiile martorilor şi co-acuzaţilor au fost luate în
noiembrie 1996, noiembrie şi decembrie 1997, ianuarie, februarie, august şi decembrie 1998, şi martie şi decembrie 1999.
13. La 2 februarie 1998 a fost iniţiată cercetarea penală împotriva reclamantului pentru înşelăciune.
14. La 17 februarie 1998 procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a întrebat despre societăţile franceze care fuseseră implicate în publicarea cărţii. El a cerut să se caute dovezi prin comisie (comisie rogatorie) de către procurorul de pe lângă Tribunal de Grande Instance din Paris. Cererea a fost reiterată la 13 octombrie 1998. Documentele au fost primite din Franţa la 13 noiembrie 1998.
15. La 12 octombrie 1998 procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a anulat deciziile procurorului din 14 noiembrie 1996 şi 2 februarie 1998. El a considerat că atât timp cât decizia din 14 noiembrie de a nu începe urmărirea nu era anulată, procurorul nu ar fi putut începe legal urmărirea penală la 2 februarie. El a ordonat începerea urmăririi penale pentru fraudă prin contracte.
16. La 3 noiembrie 1999 procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a schimbat încadrarea juridică a faptei din fraudă în abuz în serviciu.
17. La 9 decembrie 1999 reclamantul a fost interogat de procurorul de la Curtea Supremă de Justiţie pentru prima dată legat de noua încadrare a faptei penale. În aceeaşi zi reclamantul a fost arestat şi reţinut până la 7 ianuarie 2000 la ordinul procurorului.
18. La 15 decembrie 1999 reclamantul (în prezenţa avocatului ales) a fost informat cu privire la cuprinsul dosarului său penal.
19. La 16 decembrie 1999 procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a emis o acuzaţie pentru abuz în serviciu.
20. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Municipiului Bucureşti.
Treisprezece şedinţe au avut loc în faţa acestei instanţe, dintre care la cinci reclamantul a lipsit din motive medicale. În patru alte ocazii Curtea a amânat dezbaterea orală pentru diferite motive, inclusiv cereri făcute de apărătorul reclamantului.
21. La 27 februarie 2001 Tribunalul Municipiului Bucureşti a declarat nule actele de urmărire, a restituit cauza înapoi la procuror şi a dispus să efectueze o revizuire completă a faptelor cercetate (refacerea urmăririi penale). Ca răspuns la un apel al procurorului, printr-o o hotărâre definitivă din 22 mai 2001 Curtea de Apel Bucureşti a considerat că rechizitoriul din 16 decembrie 1999 era nul şi ca urmare a trimis cauza înapoi procurorului şi a dispus refacerea acestuia.
Instanţele au constatat că procurorul nu acordase suficient timp reclamantului spre a lua cunoştinţă de dosarul de urmărire şi a-şi formula cererile, dacă era cazul, legate de acesta, şi că procurorul acţionase în grabă acuzând reclamantul la numai o zi după ce îi prezentase dosarul de urmărire penală.
22. La 8 ianuarie 2002 reclamantul a dat o declaraţie în faţa procurorului.
23. La 18 aprilie 2002 procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a decis să înceteze urmărirea împotriva reclamantului, sub motiv că relaţiile juridice aflate în cercetare erau de natură civilă şi comercială şi nu de natură penală.
La 22 aprilie 2002 el a informat reclamantul cu privire la soluţia luată.
B. Arestul reclamantului şi acţiunile pentru despăgubire
24. La 10 decembrie 1999 reclamantul a contestat arestarea sa în timpul procesului. Tribunalul Municipiului Bucureşti a ordonat punerea sa în libertate la 14 decembrie 1999. Totuşi, această hotărâre a fost casată de Curtea de Apel Bucureşti într-o hotărâre definitivă din 28 decembrie 1999. Reclamantul a rămas în arest.
25. El a cerut ulterior Tribunalului Municipiului Bucureşti să revoce mandatul de arestare a sa. La 7 ianuarie 2000 Curtea a ordonat punerea sa în libertate. Procurorul a făcut apel şi hotărârea Tribunalului Municipiului a fost casată de Curtea de Apel Bucureşti la 24 ianuarie 2000. Mandatul de arestare a reclamantului a fost prelungit cu treizeci de zile.
26. La cererea reclamantului, Tribunalului Municipiului a pus concluzia, la 2 februarie 2000, că mandatul de arestare a sa expirase pe 7 ianuarie. Într-o hotărâre definitivă din 15 februarie 2000 Curtea de Apel Bucureşti a respins un apel al procurorului.
27. Ca urmare, la 15 februarie 2000 reclamantul a fost pus în libertate.
28. Reclamantul a introdus o acţiune împotriva Băncii B. cerând despăgubiri pentru demitere ilegală. Într-o hotărâre definitivă din 3 martie 2003, Tribunalul Municipiului Bucureşti a acordat reclamantului 103.992 Dolari SUA (USD) ca daune pecuniare (pierdere de câştiguri) şi USD 33.000 ca daune non pecuniare.
29. La 9 aprilie 2004 reclamantul a introdus o acţiune împotriva Statului, conform articolelor 504-505 din codul de procedură penală, art. 998-999 şi 1000 § 3 din codul civil şi Convenţie, cerând despăgubiri pentru arestare ilegală. El a solicitat 10.000.000.000 lei româneşti vechi (ROL) ca despăgubiri pecuniare şi non-pecuniare, din care USD 12.999 reprezentau salariile pe care nu le-a mai primit de la Banca B. pe durata arestării sale.
30. La 24 septembrie 2004 Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis acţiunea şi a acordat reclamantul ROL 250.000.000 ca daune non pecuniare. Acesta a reţinut:
“Probele de la dosar confirmă dreptul reclamantului la despăgubire conform Articolului 504 din [Codul de Procedură Penală] pentru arestarea sa...
Arestarea reclamantului pentru 30 de zile la ordinul procurorului; arestarea din 7 ianuarie 2000 în 15 februarie 2000 care, după cum s-a decis prin hotărâre definitivă, a contravenit Codului de Procedură Penală şi Constituţiei, care cerea ca arestarea să fie dispusă de un “funcţionar judiciar” şi prelungită de o instanţă...; şi în fine, hotărârea de a înceta urmărirea penală contra reclamantului sub motiv că faptele comise nu se încadrau în ansamblul legii penale, impunea răspunderea Statului pentru eroarea judiciară făcută în cauză...
Referitor la salariile neprimite pe durata arestării, ... Curtea ia notă că reclamantul fusese eliberat din funcţie la 14 martie 1997, Plângerea penală a [Băncii B.] fiind ulterioară demiterii sale. Ca urmare... Curtea consideră că nu există nici o legătură cauzală între arestarea reclamantului şi pierderea de venituri.
Mai mult, în hotărârea Tribunalului Municipiului Bucureşti din 3 martie 2003, ... [care a rămas definitivă], a fost stabilită o legătură cauzală între ... demiterea reclamantului la 14 martie 1997, care nu fusese o consecinţă a arestării sale, şi daunele suferite, adică pierderea de câştiguri; această hotărâre a acordat despăgubiri pentru daune...
...[ Arestarea [i]legală şi urmărirea provoacă suferinţe morale, sociale şi profesionale, şi încalcă demnitatea, onoarea şi libertatea individual individuală, drepturile omului protejate prin lege. Totuşi, sumele cerute de reclamant le depăşesc cu mult pe cele alocate de Curtea Europeană ... pentru satisfacţie echitabilă în baza ... Convenţiei, instrumentul invocat de reclamant ca baza legală pentru pretenţiile sale.”
31. La 12 octombrie 2005 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelurile depuse de părţi, a întărit argumentele Tribunalului Municipal şi a confirmat că:
“Lipsirea de libertate a reclamantului a i-a afectat acestuia onoarea şi reputaţia, şi reparaţia poate şi trebuie să se facă printr-o alocare financiară.”
32. Într-o hotărâre definitivă din 22 februarie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a respins ca tardiv şi nefundat respectiv, recursurile în casaţie introduse de reclamant şi de Stat.
33. La 31 octombrie 2007 Guvernul a informat Curtea că reclamantul ar trebui să ceară executarea hotărârii definitive şi să comunice Ministerului Finanţelor detalii ale unui cont bancar valabil unde să poată fi transferaţi banii, dar că până la acea dată reclamantul nu luase nici o astfel de măsură.
C. Demiterea şi arestarea reclamantului aşa cum a fost relatată de presă
34. Ziarul “România Liberă” a prezentat în ediţia sa din 17 martie 1997 opinia unor personaje politice asupra demiterii şi arestării reclamantului:
“Fostul preşedinte al [Băncii B.], Răzvan Temeşan, a fost chemat vineri de poliţie pentru audiere, anunţă procurorul G.M. de la Parchetul General. G.M. arătat că audierile ar putea continua în zilele următoare.
Parchetul i-a impus lui Răzvan Temeşan obligaţia de a nu părăsi Bucureştiul timp de treizeci de zile. Preşedintele [Băncii B.] a fost acuzat, în presă, de management neperformant.
S.D., preşedintele FPS [Fondul Proprietăţii de State], a declarat că li s-a cerut vineri membrilor comitetului executiv al [Băncii B.]... să-l demită pe Răzvan Temeşan ... din poziţia sa...
C.A., vicepreşedinte al PSDR [Partidul Social - Democrat din România]: ‘Vom comenta numai când vom şti conţinutul exact al dosarului. În cazul de faţă putem spune numai că, în principiu, anchetarea lui Răzvan Temeşan este o parte a luptei generale împotriva corupţiei. ... [T]otuşi, responsabilitatea sa va fi stabilită după cercetările poliţiei şi ale Parchetului...’
H.R., lider al PL ‘93 [Partidul Liberal ‘93]: ‘Cred că este bine că actuala putere politică, spre deosebire de cea dinainte, permite cercetarea fraudelor din lumea bancară...’
Banca Naţională a României (BNR) consideră că schimbările din administraţia [Băncii B.] reflectă dreptul acţionarilor, în special dreptul FPS, ca acţionar majoritar, de a decide asupra sorţii băncii, a declarat A.V., director de comunicaţii al BNR...
I.D., preşedinte al PNTCD [Partidul Naţional Ţărănesc] şi al CDR [Convenţia Democratică din România]: ‘Faptele legate de Răzvan Temeşan erau previzibile. Nu aţi văzut ce s-a publicat în presă? Poate ar fi fost mai bine dacă demiterea sa nu ar fi coincis cu începerea urmăririi penale de către poliţie şi Parchet. Dar aceste autorităţi ştiu mai bine cum să procedeze...’”
35. La 15 martie 1997 ziarul “Jurnalul Naţional” a publicat un articol despre demiterea şi arestarea reclamantului. Articolul a prezentat punctul de vedere exprimat în timpul unei emisiuni TV despre corupţie şi crima organizată de E.C., pe atunci Preşedintele României. El a declarat în special că:
“Obiectivul nostru este să salvăm şi să protejăm sistemul bancar român, care are nevoie de consolidare. De săptămâna viitoare vor începe importante acţiuni împotriva corupţiei...
Hotărârea noastră a fost de a lupta împotriva corupţiei de sus în jos şi acţiunea va continua.”
36. Cu o altă ocazie E.C. a reiterat intenţia sa de a iniţia cercetări penale legat de toate scandalurile de corupţie care în trecut fuseseră investigate numai de presă.
37. Alte poziţii similare, precum şi interviuri cu reclamantul, au fost prezentate în presă.
38. La 21 ianuarie 2000 Ministrul Justiţiei a declarat ziarului “Cotidianul” că instanţele ar trebuie să fie mai atente când au de a face cu cereri de punere în libertate din arest preventiv şi a remarcat că unele din deciziile cele mai inadecvate de a pune în libertate indivizi din arest fuseseră luate de Tribunalul Municipiului Bucureşti.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 §§ 1 (c) ŞI 3 A CONVENŢIEI
39. Reclamantul s-a plâns, conform articolului 5 § 1 (c), că detenţia sa în timpul procesului fusese ilegală, că ordinul procurorului nu cuprindea motivele arestării sale, că nu exista nici o bănuială rezonabilă că el ar fi comis o infracţiune, şi că faptele cercetate nu se încadrau în legislaţie penală. El a mai susţinut că detenţia sa dintre 7 ianuarie şi 15 februarie 2000 nu avusese o bază legală. În fine, în temeiul articolului 5 § 3 el s-a plâns că după arestare nu fusese adus imediat în faţa unui judecător şi că detenţia sa a fost prea îndelungată. Articolul 5 din Convenţie are următorul conţinut, în măsura în care este relevant:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; ...
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
A. Susţinerile faţă de Curte
40. Guvernul a susţinut că reclamantul nu mai putea pretinde că este o victimă a pretinsei încălcări a articolului 5 § 1 (c) ca urmare a hotărârii instanţei interne din 24 septembrie 2004 şi a despăgubirii acordate acestuia pentru detenţie.
41. Reclamantul a susţinut că suma acordată de instanţele române nu era rezonabilă. Referindu-se la o hotărâre nedefinitivă din 7 iunie 2007 în care Curtea de Apel Galaţi a acordat lui I.S. 5.000.000 Lei noi româneşti (RON) ca daune pecuniare şi RON 1.000.000 pentru daune non pecuniare pentru 62 de zile de detenţie, el a susţinut că deşi suferinţa sa fusese chiar mai mare decât aceea a lui I.S., daunele sale pecuniare nu fuseseră compensate şi că primise mult mai puţine despăgubiri pentru daune non-pecuniare.
B. Aprecierea Curţii
42. Curtea reiterează că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă spre a-l priva de statutul acestuia de “victimă” decât dacă autorităţile naţionale recunosc, fie expres fie în substanţă, şi apoi acordă reparaţii pentru încălcarea convenţiei (vezi printre alte autorităţi, Amuur împotriva Franţei, hotărârea din 25 iunie 1996, Rapoarte de Hotărâri şi Decizii 1996-III, p. 846, § 36; Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI; Labita împotriva Italiei [GC], nr. 26772/95, § 142, CEDO 2000-IV şi Ilaşcu şi Alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (dec.) [GC], nr. 48787/99, 4 iulie 2001).
43. Curtea ia notă că deşi obiecţia Guvernului se referă numai la pierderea statutului victimei faţă de pretinsa încălcare a articolului 5 § 1 (c), având în vedere motivele prezentate de instanţele române când acordă despăgubirea, statutul de victimă al reclamantului va fi examinat în lumina tuturor pretinselor încălcări ale articolului 5. În acest context, Curtea reiterează că competenţa sa de a decide dacă un reclamant este victimă nu depinde de ridicarea unei obiecţii de către Guvernul pârât (vezi Hay împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 41894/98, CEDO 2000-XI; Ekimdjiev împotriva Bulgariei (dec.), nr. 47092/99, 3 martie 2005; şi de asemenea, mutatis mutandis, Blečić împotriva Croaţiei [GC], nr. 59532/00, §§ 66-68, CEDO 2006-III).
44. Curtea ia notă că în decizia din 24 septembrie 2004, Tribunalul Municipiului Bucureşti a recunoscut că arestarea reclamantului nu respectase principiile stabilite în articolul 5 din Convenţie şi că detenţia pe durata procesului fusese ilegală.
45. Curtea este satisfăcută că raţionamentul din hotărârile instanţelor interne a acoperit toate plângerile prezentate de reclamant în faţa sa în baza articolului 5. Deşi este adevărat că instanţele nu au menţionat expres lipsa motivelor din mandatul de arestare al procurorului şi durata detenţiei, Curtea consideră că constatarea instanţelor interne că detenţia era în ansamblu ilegală şi raţionamentul detaliat dat în hotărâri reprezintă o recunoaştere suficientă a încălcărilor pretinse (vezi de asemenea, mutatis mutandis, Staykov împotriva Bulgariei, nr. 49438/99, § 90, 12 octombrie 2006).
46. Rămâne să se examineze dacă autorităţile au oferit reparaţiile adecvate. Curtea reiterează că întrebarea dacă reclamantul a primit reparaţii pentru daunele suferite– comparabilă cu satisfacţia echitabilă aşa cum este ea prevăzută de Articolul 41 din Convenţie – este o problemă importantă în acest context (vezi, mutatis mutandis, Cocchiarella împotriva Italiei [GC], nr. 64886/01, § 72, CEDO 2006 V).
47. Revenind la faptele din cauză, Curtea arată că reclamantul a fost pus în libertate în baza unei hotărâri definitive care recunoştea că detenţia sa încetase. Mai mult, alocaţia financiară acordată de instanţele interne (vezi paragraful 30 de mai sus) este comparabilă cu ceea Curtea însăşi acordă pentru încălcări similare (vezi, printre multe alte cazuri, Lukanov împotriva Bulgariei, hotărârea din 20 martie 1997, Rapoarte 1997 II, p. 529; Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, CEDO 1999 II; Niedbała împotriva Poloniei, nr. 27915/95, 4 iulie 2000; Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, CEDO 2000 IX; Grauslys împotriva Lituaniei, nr. 36743/97, 10 octombrie 2000; Eryk Kawka împotriva Poloniei, nr. 33885/96, 27 iunie 2002; Dacewicz împotriva Poloniei, nr. 34611/97, 2 iulie 2002; Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38822/97, CEDO 2003 I (extrase); Pantea împotriva României, nr. 33343/96, CEDO 2003 VI (extrase); Gusinskiy împotriva Rusiei, nr. 70276/01, CEDO 2004 IV; D.P. împotriva Poloniei, nr. 34221/96, 20 ianuarie 2004; Panchenko împotriva Rusiei, nr. 45100/98, 8 februarie 2005; Czarnecki împotriva Poloniei, nr. 75112/01, 28 iulie 2005; Hristova împotriva Bulgariei, nr. 60859/00, 7 decembrie 2006; şi Castravet împotriva Moldovei, nr. 23393/05, 13 martie 2007).
48. În fine, Curtea va lua în considerare susţinerile reclamantului legate de despăgubirile acordate lui I.S. de instanţe interne pentru detenţie ilegală.
Chiar dacă am presupune că cele două cauze au fost similare şi că suma despăgubirii acordate lui I.S. nu a fost modificată de ultima instanţă, faptul că o instanţă internă a acordat unui reclamant mai mult decât Curtea însăşi ar acorda într-o cauză similară nu afectează constatările Curţii în cauza de faţă. Totuşi, Curtea nu poate să nu observe că reclamantul nu a epuizat în mod adecvat căile de atac interne în acţiunea sa pentru daune, pentru că recursul său în casaţie a fost respins ca tardiv (vezi paragraful 32 de mai sus). Nu este de competenţa Curţii să speculeze care ar fi fost rezultatul procedurilor dacă instanţa ultimă ar fi avut oportunitatea de a examina fondul cererilor reclamantului.
49. Având în vedere cele de mai sus, Curtea este satisfăcută că alocaţia acordată reclamantului de instanţele interne a remediat adecvat daunele pe care reclamantul le-a suferit din cauza detenţiei sale şi s-au ridicat, în circumstanţele cauzei, la o reparaţie suficientă pentru pretinsele încălcări ale articolului 5. Mai mult, nu există nici o indicaţie că reclamantul nu va reuşi să obţină plata banilor datoraţi lui (vezi paragraful 33 de mai sus).
50. rezultă că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolului 5 din Convenţie. Ca urmare Curtea acceptă obiecţia preliminară a Guvernului. Pe cale de consecinţă, consideră că această plângere este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei ăn sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respinsă conform Articolului 35 § 4.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
51. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii penale iniţiate împotriva sa fusese incompatibilă cu cerinţa “termenului rezonabil”, stabilită în articolul 6 § 1 din Convenţie, care are următorul conţinut:
“ Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă...”
A. Admisibilitatea
52. Curtea ia notă că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. În continuare ia notă că nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Trebuie deci să fie must declarată admisibilă.
B. Pe Fond
53. Guvernul a susţinut că intervalul de timp între cele două seturi de proceduri nu trebuie luat în considerare de Curte. În opinia acestuia procedurile au durat patru ani, trei luni şi douăzeci şi două de zile. El a susţinut că acea cauză fusese complexă ca natură, deoarece se referea la infracţiuni economice şi implica multe probe. Deşi nu fuseseră perioade îndelungate de inactivitate din partea organelor Statului, reclamantul a contribuit semnificativ la prelungirea cauzei deoarece nouă amânări au fost cauzate fie de el, fie de avocatul său.
54. Reclamantul a susţinut că urmărirea penală a durat cu totul patru ani, trei luni şi douăzeci şi două de zile, şi a arătat că nici complexitatea cauzei nici comportarea sa nu putea justifica acea durată. A mai susţinut de asemenea că Guvernul a încercat să facă sarcina Curţii mai dificilă prin trimiterea a pre multe anexe la observaţiile lor, care cuprindeau mai multe copii ale aceloraşi documente şi informaţii irelevante.
55. Curtea ia notă că există două seturi de proceduri care vor fi examinate împreună (vezi Stoianova şi Nedelcu împotriva României, nr. 77517/01 şi 77722/01, § 21, CEDO 2005 VIII). Prima a durat din 6 în 14 noiembrie 1996 şi a durat din 9 ianuarie 1998 la 22 aprilie 2002. Procedurile au durat astfel patru ani, trei luni şi douăzeci şi trei de zile.
56. Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie să fie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, şi conduita reclamantului şi a autorităţilor relevante (vezi, printre multe alte autorităţi, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II)
57. Curtea a mai constatat adesea încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenţie în cazuri ce ridicau probleme similare cu cea din cauza de faţă (vezi Pélissier şi Sassi, şi Stoianova şi Nedelcu, citate mai sus). Mai mult, Curtea ia notă că cele două instanţe interne care s-au ocupat de cauză nu au apreciat fondul acuzaţiei. Ele au examinat numai legalitatea actelor de urmărire şi, la final, au trebuit să retrimită cauza înapoi la procuror spre a se remedia viciile de procedură. Această deficienţă este imputabilă autorităţilor şi nu reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Matica împotriva României, nr. 19567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).
58. După ce a examinat toate materialele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici o faptă sau argument capabile să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în cauza de faţă. Ţinând seama de propria jurisprudenţă în materie, Curtea consideră că în cauza de faţă durata procedurilor a fost excesivă şi nu a respectat cerinţa “termenului rezonabil”.
Pornind de aici, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
III. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
59. În fine, reclamantul s-a plâns în temeiul Articolului 6 §§ 1, 2 şi 3 că prezumţia nevinovăţiei sale nu fusese respectată de autorităţi, ţinând seama de declaraţia care apăruse în presă pe durata procedurilor care avusese o influenţă asupra procurorului, şi că principul egalităţii de arme fusese încălcat în măsura în care fusese ţinut ilegal în detenţie după 7 ianuarie 2002.
60. Reclamantul a cerut Curţii să abordeze plângerile sale şi a susţinut că dacă Curtea ar opta să le ignore sau le respingă sumar, o astfel de decizie nu ar fi nici echitabilă, nici rezonabilă conform Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii.
61. După notificarea cauzei către Guvern (vezi paragraful 3 de mai sus), reclamantul a trimis comentarii suplimentare, nesolicitate de Curte, legate de aceste plângeri. El a susţinut că declaraţiile publice public făcute de lideri politici aflaţi la putere în momentul faptelor l-au descris în mod explicit ca vinovat de acuzaţiile ce i se aduceau. S-a referit la efortul personal al fostului Preşedinte de a cere iniţierea de cercetări penale legat de toate cazurile de corupţie relatate de presă. El a mai considerat că viciile din urmărire şi repetatele schimbări ale încadrării infracţiunilor pe care se pretindea că le-ar fi comis fuseseră rezultatul presiunii politice faţă de procurori şi judecători de a a-i ordona arestarea.
62. El s-a considerat ca victimă a unei campanii de presă concepute de grupuri de presiune politice şi financiare spre a-i distruge reputaţia de om de afaceri. Acţiunile sale încununate de succes împotriva presei pentru despăgubiri pentru calomnie sunt dovada în acest sens.
63. Curtea ia notă că articolele de ziar trimise de reclamant nu reflectează opinia autorităţilor asupra chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei reclamantului. De fapt nici una dintre persoanele intervievate nu s-a referit în vreun fel la pretinsa vină a reclamantului care s-ar încadra în articolul 6 § 2. Mai mult, nimic din acest dosar nu arată că procurorii ar fi fost influenţaţi de acele articole din presă. Aceste fiind spuse, Curtea nu constată nici o indicaţie că principiul egalităţii de arme a fost încălcat în acest caz, altfel decât prin faptul că reclamantului nu i s-a acordat suficient timp spre a se familiariza cu dosarul de urmărire înainte de a fi pus sub acuzare la 16 decembrie 1999. Totuşi, această deficienţă a fost remediată în hotărârea definitivă a Curţii de Apel Bucureşti din 22 mai 2001.
64. Pentru toate aceste motive, în lumina tuturor materialelor aflate în posesia sa, şi în măsura în care chestiunile reclamate intră în competenţa sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţile consfinţite în Convenţie sau în Protocoalele acesteia.
Rezultă că această parte a cererii est evident neîntemeiată şi trebuie să fie respinsă conform Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
65. Articolul 41 din Convenţie prevede:
"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă..”
A. Daunele
66. Reclamantul a pretins 3.600.000 Dolari SUA (USD) ca daune pecuniare, pe baza imposibilităţii de a-şi mai practica profesia şi a salariilor pe care nu le-a mai primit şi nu le va mai primi din cauza procedurilor iniţiate împotriva sa, anume USD 15.000 pe lună, timp de 240 luni, anume, până va ajunge la vârsta de pensionare. El a mai cerut şi USD 1.400.000 in ca daune non-pecuniare.
67. Guvernul a susţinut că sumele pretinse erau foarte speculative, nefundamentate şi excesive. El a mai reiterat că daunele non-pecuniare fuseseră deja compensate de instanţele interne prin decizia definitivă din 22 februarie 2007.
68. Curtea ia notă că reclamantului i s-a acordat deja o despăgubire pentru pierderi de venit prin decizia definitivă din 3 martie 2003 (vezi paragraful 28 de mai sus). Mai repetă şi că a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 legată de durata procedurilor penale criminal împotriva reclamantului şi că numai daunele care au o legătură cauzală cu acea încălcare pot fi compensate prin această hotărâre.
Curtea nu distinge nici o astfel de legătură între încălcarea constatată şi daunele pecuniare pretinse; ca urmare respinge această cerere. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit daune non pecuniare. Statuând pe baze echitabile, îi acordă 1.600 euro pentru acest capăt.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
69. Reclamantul nu a cerut costuri şi cheltuieli de judecată.
70. ca urmare Curtea nu îi va acorda nici o sumă sub acest capăt.
C. Dobânzi moratorii
71. Curtea consideră că este corespunzător să bazeze procentul de dobânzi moratorii pe de procentul de dobândă, pe facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară admisibilă plângerea legată de articolul 6 § 1 (durata procedurii penale) şi restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) Că Statul pârât urmează a plăti reclamantului, în termen de trei luni începând cu data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, EUR 1.600 (o mie şase sute de euro), plus orice taxă ar putea fi aplicabilă, pentru daune non-pecuniare, spre a fi convertită în moneda naţională a Statului pârât la data aplicabilă de la data soluţionării;
(b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge restul cererii reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Redactată în engleză şi apoi comunicată în scris la 10 iunie 2008 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
| ← Iring contra Romaniei - Decretul de nationalizare 92/1950 Bun... | Liviu Petrina contra Romaniei - Insulta si calomnie Emisiune... → |
|---|
