Pietro si altii contra României - Decretul de nationalizare 92/1950 Vanzare in baza legii 112/1995
| Comentarii |
|
SECŢIA A III-A
CAZUL PIETRO ŞI ALŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 8402/03)
HOTĂRÂREA
STRASBOURG
20 iulie 2006
Această hotărâre devine definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate fi modificată în ceea ce priveşte forma.
În cazulPietro şi alţii împotriva România,
Curtea europeană a drepturilor omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
d-nii. B.M. Zupančič, preşedinte,
J. Hedigan,
L. Caflisch,
C. Bîrsan,
dna A. Gyulumyan,
d-nii. E. Myjer,
David Thór Björgvinsson, judecători,
şi d-na M. V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la date de 29 iunie 2006,
pronunţă hotărârea următoare:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 8402/03) introdusă împotriva României şi pe care cinci cetăţeni ai acestui stat, dl. Bernardis Pietro şi d-nele Elena Pietro, Gioconda Rozina Cojocaru, Doina-Mariana Stoica şi Marcela Fenato (« reclamanţii»), au sesizat Curtea la data de 6 ianuarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de dl. V. Vartolomei. Guvdernul român (« Guvernul ») este reprezentat de d-na B. Ramaşcanu.
3. La 16 iunie 2005, Curtea (direcţia III) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalând asupra articolului 29 § 3, ea a decis ca admisibilitatea şi legitimitatea cazului să fie examinate în acelaşi timp.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanţii sunt născuţi în 1927, 1921, 1926, 1948 şi respectiv 1932 şi locuiesc la Ploieşti.
5. În 1950, în virtutea decretului de naţionalizare nr. 92/1950, statul a luat în posesie două imobile situate în Ploieşti la nr. 102 din strada Lupeni şi respectiv nr. 24 din strada Rareş Vodă, care erau proprietatea S.P., ai cărui moştenitori sunt reclamanţii.
A. Acţiunea în restituirea proprietăţii în temeiul legii nr. 112/1995
6. Prin decizia din 23 decembrie 1996, comisia din cadrul consiliului judeţean Prahova însărcinată cu aplicarea legii nr. 112/1995 cu privire la regimul juridic al anumitor bunuri imobiliare naţionalizate (« comisia judeţeană » şi « legea nr. 112/1995 ») a respins cererea reclamanţilor de restituire a imobilelor menţionate anterior, hotărând să le acorde despăgubiri în valoare totală de 83 735 618 lei româneşti (« ROL »), sumă ce va fi actualizată în momentul plăţii.
7. La 20 decembrie 1996 şi la 15 ianuarie 1997 respectiv, societatea comercială C. (« S.C. C. »), mandatara primăriei Ploieşti, a vândut în temeiul legii nr. 112/1995 cele două imobile în cauză locatarilor statului, cu excepţia parterului imobilului situat la nr. 102 din strada Lupeni, fără să îi anunţe pe reclamanţi.
8. La 28 ianuarie 1997, reclamanţii au introdus la judecătoria Ploieşti o acţiune de modificare a deciziei din 23 decembrie 1996, pe care au făcut-o împotriva comisiei judeţene, consiliului judeţean Prahova şi a consiliului municipal Ploieşti. Ei au cerut în această privinţă restituirea celor două imobile, pe motiv că naţionalizarea fusese ilegală.
9. Prin sentinţa din 14 aprilie 1998, judecătoria Ploieşti a primit parţial acţiunea reclamanţilor şi a modificat decizia administrativă din 23 decembrie 1996, restituindu-le imobilul situat la nr. 102 din strada Lupeni şi acordându-le despăgubiri în valoare de 94 499 719 ROL pentru imobilul situat la nr. 24 din strada Rareş Vodă, în conformitate cu concluziile unei expertize tehnice efectuate de-a lungul procedurii.
10. Prin decizia din 2 aprilie 1999, dată fără recurs, Curtea de Apel Ploieşti a casat parţial sentinţa menţionată anterior. Ea a restituit reclamanţilor numai parterul imobilului situat la nr. 102 din strada Lupeni, considerat o locuinţă individualizată, pe motiv că etajul acestui imobil era ocupat de T.M., locatar al statului, şi a confirmat restul dispozitivului sentinţei din 14 aprilie 1998.
B. Acţiunea în revendicarea şi în anularea contractului de vânzare a imobilului situat la nr. 102 din strada Lupeni
11. La 18 noiembrie 1999, reclamanţii au introdus în faţa jurisdicţiilor o acţiune împotriva primăriei Ploieşti, S.C. C. şi T.M., având ca obiect revendicarea imobilului situat la nr. 102 din strada Lupeni, precum şi anularea contractului de vânzare încheiat la 15 ianuarie 1997 şi privind etajul acestui imobil.
12. Prin decizia din 20 septembrie 2001, dată fără recurs, Curtea de Apel Ploieşti a respins acţiunea reclamanţilor. Ea a judecat că reclamanţii au recunoscut implici legalitatea naţionalizării introducând înainte o procedură în temeiul legii nr. 112/1995, că decretul de naţionalizare nr. 92/1950 fusese corect aplicat la S.P. în 1950 şi că contractul de vânzare din 15 ianuarie 1997 respecta condiţiile impuse de legea menţionată anterior. La 12 august 2002, reclamanţii au fost informaţi des refuzul parchetului pe lângă Curtea supremă de Justiţie de a face recurs în anulare împotriva deciziei menţionate mai sus.
C. Demersuri ale reclamanţilor vizând executarea deciziei din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti
13. Prin scrisoarea din 31 ianuarie 2001, primăria Ploieşti a informat reclamanţii că pentru a fi puşi în posesia parterului imobilului situat la nr. 102 din strada Lupeni, era necesar ca ei să meargă la primărie pentru semnarea unui proces-verbal. Reclamanţii au refuzat pe motiv că un asemenea proces-verbal implica o recunoaştere a dreptului de proprietate al lui T.M. asupra etajului casei în cauză şi asupra terenului aferent. În plus, ei au considerat că în realitate parterul nu era locuibil ca şi un apartament distinct de la etaj, mai ales din cauza intrării comune de la parter.
14. La 23 noiembrie 2001, judecătoria Ploieşti a dat curs cererii reclamanţilor din 22 noiembrie 2001 şi a acoperit cu formula executorie sentinţa din 14 aprilie 1998, astfel cum a fost modificată prin sentinţa din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti.
15. Prin cele două scrisori din 28 noiembrie şi 10 decembrie 2001, reclamanţii s-au adresat respectiv primăriei Ploieşti şi consiliului municipal Ploieşti pentru obţinerea plăţii despăgubirilor stabilite pentru imobilul situat la nr. 24 din strada Rareş Vodă prin sentinţa din 2 aprilie 1999, actualizate în ziua efectuării plăţii.
16. Prin scrisoarea din 8 ianuarie 2002, consiliul local din Ploieşti a informat reclamanţii că pentru executarea sentinţei din 2 aprilie 1999, era necesar să se adreseze comisiei judeţene, pentru ca aceasta să-şi modifice decizia din 23 decembrie 1996 şi, ulterior, direcţiei judeţene a finanţelor publice din Prahova (« D.F.P.P. »). Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2002, primăria Ploieşti a sfătuit de asemenea reclamanţii să ceară executarea sentinţei din 2 aprilie 1999 la D.F.P.P., care era competentă în materie.
17. Prin cele două scrisori din 23 ianuarie 2002, reclamanţii au cerut D.F.P.P. şi consiliului judeţean din Prahova plata sumei actualizate a despăgubirilor fixate pentru imobilul situat la nr. 24 din strada Rareş Vodă prin decizia din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti, adăugând o copie a acestei decizii, precum şi a scrisorilor menţionate anterior din 8 şi 17 ianuarie 2002. D.F.P.P. nu le-a dat nici un răspuns. Prin scrisoarea din 14 februarie 2002, consiliul judeţean le-a recomandat să se prezinte la S.C. C. pentru reactualizarea despăgubirilor. Nu reiese din dosar că reclamanţii au urmat această recomandare.
18. La 15 aprilie 2002, reclamanţii au împuternicit un judecător să obţină executare silită a sentinţei din 2 aprilie 1999. Reiese din mandat că judecătorul se angaja să anunţe jurisdicţiile despre cererea de sechestrare-atribuire a contului bancar al consiliului municipal Ploieşti, ceea ce obţinuse prin sentinţa din 2 aprilie 2002 a judecătoriei Ploieşti.
19. La 15 aprilie şi 24 mai 2002, judecătorul a anunţat D.F.P.P, în calitatea sa de terţ sesizat, despre creanţa reclamanţilor împotriva consiliului municipal Ploieşti bazată pe sentinţa din 2 aprilie 1999 menţionată anterior şi despre procedura de executare silită în curs de soluţionare.
20. În scrisoarea din 12 iulie 2002 adresată judecătoriei Ploieşti, D.F.P.P a considerat că procedura de executare silită a veniturilor bugetare nu fusese respectată în speţă, căci reclamanţii ar fi cerut înscrierea creanţei lor pe rolul bugetului municipal şi ar fi aşteptat pe urmă ca consiliul municipal să prevadă plata despăgubirilor în cauză din bugetul său. D.F.P.P a precizat că, în orice mod, nu trebuia să fie terţ sesizat în procedura de executare, deoarece nu fusese parte la procedura hotărâtă prin sentinţa din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti şi, prin urmare, nu avea nici o obligaţie juridică în privinţa reclamanţilor.
21. Prin sentinţa din 26 noiembrie 2002, Curtea de Apel Ploieşti a respins fără recurs cererea de sechestrare bancară a consiliului municipal introdusă de judecător pe motiv că, în ceea ce priveşte despăgubirile, obligaţia de plată incumba D.F.P.P., în temeiul articolului 13 din legea nr. 112/1995, chiar dacă sentinţa din 2 aprilie 1999 fusese dată împotriva consiliului municipal.
22. Reiese din documentele de la dosar că reclamanţii nu au introdus la tribunale o nouă cerere de executare silită împotriva D.F.P.P. prin intermediul judecătorului, căci un asemenea demers ar implica din partea lor încheierea unui nou contract de mandat cu acesta din urmă şi plata noilor onorarii pe care nu şi le puteau permite în calitate de pensionari.
23. Prin scrisoarea din 5 februarie 2004, reclamanţii au invitat D.F.P.P. să le răspundă cererii din 23 ianuarie 2002 şi să le explice motivele absenţei oricărui răspuns. Ei au arătat că au introdus deja o cerere la Curtea europeană a drepturilor omului.
24. Prin scrisoarea din 9 februarie 2004, D.F.P.P. a răspuns scrisorilor reclamanţilor din 23 ianuarie 2002 şi 5 februarie 2004 precizându-le că era necesar să ii prezinte coordonatele lor bancare şi o declaraţie legalizată privind modalitatea de împărţire a despăgubirilor între ei, şi să se adreseze la S.C. C. pentru actualizarea sumei despăgubirilor.
25. La 13 februarie 2004, reclamanţii au cerut S.C. C. să actualizeze suma în cauză şi, în lipa unui răspuns din partea acesteia, au trimis la 10 iunie 2004 o nouă scrisoare la D.F.P.P. prin care le-a amintit să-i trimită S.C. C. toate documentele necesare. La 16 iulie 2004, reclamanţii au furnizat S.C. C. o copie a concluziilor expertului procedurii bazată pe lega nr. 112/1995, care le fusese cerută la 12 iulie 2004.
26. Ca răspuns la o nouă scrisoare a reclamanţilor din 14 octombrie 2004, S.C. C. le-a trimis la 22 octombrie 2004 o scrisoare în care indicau suma actualizată a despăgubirilor stabilite prin sentinţa din 2 aprilie 1999 pentru imobilul situat la nr. 24 din strada Rareş Vodă, adică 585 934 134 ROL. Scrisoarea preciza, de asemenea, că suma maximă care ar fi putut fi acordată în temeiul legii nr. 112/1995 era de 1 398 954 720 ROL (articolul 13 § 2).
27. După ce a primit din partea reclamanţilor declaraţia legalizată la 7 decembrie 2004 privind împărţirea voluntară a despăgubirilor, la 10 decembrie 2004, D.F.P.P. a efectuat transferul bancar al sumei de 585 934 134 ROL în conturile bancare al reclamanţilor.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
A. Codul de Procedură Civilă
28. Articolele pertinente sunt următoarele:
Articolul 373
« Deciziile de justiţie_ sunt executate [în lipsa executării voluntare] de către judecătorul circumscripţiei teritoriale a judecătoriei în care va fi realizată executarea, în cazul în care bunurile la care se referă executarea sunt situate acolo_ »
Articolul 374
« Nici o sentinţă nu poate fi executată dacă nu a fost acoperită de formula executorie_ cu excepţia sentinţelor înainte de a li se da curs executorii şi a altor decizii prevăzute de lege.
Jurisdicţia de primă instanţă este competentă în domeniul aplicării formulei executorie._ »
B. Legea nr. 188/2000 privind judecătorii
29. Articolele aplicabile sunt următoarele:
Articolul 1
« 1) Judecătorii sunt însărcinaţi cu executarea silită a obligaţiilor civile prevăzute de titlurile executorii_ »
Articolul 2
« 1) Judecătorii sunt însărcinaţi cu îndeplinirea unui serviciu de interes public.
2) Actul realizat de un judecător în limitele competenţei legale şi care poartă ştampila şi semnătura sa precum şi un număr de înregistrare şi data sa este un act de autoritate publică_ »
C. Legea nr. 112/1995 privind regimul juridic al anumitor bunuri imobile naţionalizate
30. Articolul 13 § 2 prevede că suma maximă care poate fi acordată cu titlu de despăgubiri pentru un imobil care nu este restituit în natură nu poate depăşi suma salariilor medii din ţară pentru o durată de douăzeci de ani. Articolul 13 § 4 se citeşte după cum urmează:
« Plata despăgubirilor va fi efectuată de către Ministerul Finanţelor, prin intermediul serviciilor decentralizate judeţene [D.F.P.P.]_ , în conturile bancare indicate de beneficiari, în virtutea actului care dispune acordarea despăgubirilor menţionate_ »
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
31. Reclamanţii se plâng în substanţă de neexecutarea administrării sentinţei din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti până în luna decembrie 2004, în ceea ce priveşte despăgubirile acordate pentru imobilul situat în Ploieşti la 24 din strada Rareş Vodă, în necunoaşterea dreptului lor de acces la un tribunal, prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenţie, care este următorul:
« Orice persoană are dreptul la audierea cazului său de către_ un tribunal_ , care va decide_ contestaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor de caracter civil_ »
A. Cu privire la admisibilitate
32. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea arată de altfel că nu loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, se recomandă să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
33. Guvernul consideră că statul nu are o obligaţie pozitivă de a începe din oficiu executarea unei decizii definitive împotriva sa şi că doar creditorul poate cere executarea. În special, creditorul are datoria de a cere ca o sentinţă definitivă să fie acoperită de formula executorie, condiţie cerută de articolul 374 § 1 din codul de procedură civilă pentru ca o asemenea sentinţă să constituie titlu executoriu.
34. În speţă, Guvernul consideră că perioada ce trebuie luată în considerare a început la 23 ianuarie 2002, atunci când reclamanţii au cerut la D.F.P.P., competentă în materie, plata despăgubirilor după acoperirea sentinţei din 2 aprilie 1999 cu formula executorie, şi s-a terminat la 10 decembrie 2004, cu transferul bancar al sumelor în cauză. În orice caz, arată că reclamanţii nu s-au adresat administraţiei în această privinţă decât la data de 28 noiembrie 2001.
35. Guvernul consideră că întârzierea în executarea sentinţei menţionate mai sus este imputabilă reclamanţilor, care nu au urmat instrucţiunile D.F.P.P. cu privire la demersurile care le incubau şi care nu au anunţat S.C. C. despre cererea de reactualizare a sumei alocate cu titlu de despăgubiri, aşa cum fi consiliul judeţean Prahova le indicase la 14 februarie 2002. În ceea ce priveşte întârzierile înregistrate în 2004, se datorează şi reclamanţilor, care nu au furnizat toate documentele necesare, fie raportul de expertiză tehnică, numărul contului bancar şi declaraţia legalizată privind modalitatea de împărţire a despăgubirilor.
36. Cu titlu subsidiar, invocând decizia Curţii în cazul Krapyvnytskiy vs. Ucraina (nr. 60858/00, 17 septembrie 2002), Guvernul consideră că perioada de doi ani aproape unsprezece luni nu ara fi considerată incompatibilă cu cerinţa unui termen rezonabil garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.
37. Reclamanţii invocă că autorităţile sunt responsabile de termenul în executarea sentinţei din 2 aprilie 1999. În această privinţă, ei subliniază că au efectuat mai multe demersuri pentru a obţine plata despăgubirilor în cauză, adresându-se în mod succesiv primăriei şi consiliului municipal Ploieşti, consiliului judeţean Prahova, precum şi D.F.P.P. şi chiar unui judecător, dar că toate acestea demersuri au fost zadarnice. De altminteri, ei consideră că D.F.P.P. nu a răspuns scrisorii lor din 5 februarie 2004 decât pe motivul faptului că au precizat că au introdus o cerere la Curte. În ceea ce priveşte întârzierea înregistrată în 2004, ei pun în faţă faptul că S.C. C. nu le-a cerut nici un document între februarie şi iulie 2004.
38. Curtea reaminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, din orice jurisdicţie ar fi, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din « proces », în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi (Immobiliare Saffi vs. Italia [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).
39. Curtea constată că în speţă, în virtutea unei decizii din 2 aprilie 1999 dată de Curtea de Apel Ploieşti, reclamanţii au acordat despăgubiri în sumă de 94 499 719 ROL, care nu le-au fost plătite de către administraţie decât la 10 decembrie 2004. Cu toate acestea, ea observă că numai la 10 decembrie 2001 şi 23 ianuarie 2002 respectiv reclamanţii au cerut executarea acestei decizii la consiliul municipal Ploieşti, care fusese parte la procedură, şi la D.F.P.P., căreia îi incumba în virtutea legii nr. 112/1995 obligaţia de a plăti despăgubirile în cauză. De atunci, Curtea consideră că perioada ce trebuie luată în considerare în privinţa termenului de executare a deciziei menţionate anterior este în jur de trei ani.
40. Curta reaminteşte că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei. De atunci, dacă administraţia întârzie în executarea unei decizii definitive, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciară a procedurii pierd orice motiv de a mai exista (Hornsby vs. Grecia, decizia din 19 martie 1997, Culegerea de sentinţe şi decizii 1997 II, p. 511, § 41).
41. Curtea nu ar accepta argumentele Guvernului cu privire la responsabilitatea reclamanţilor în întârzierea executării de-a lungul perioadei menţionate anterior. De fapt, ea observă în special că cei interesaţi nu au primit nici un răspuns între 23 ianuarie 2002 şi 9 februarie 2004 de la D.F.P.P. şi că aceasta din urmă a susţinut chiar într-o scrisoare din 12 iulie 2002 că nu are nici o obligaţie juridică conform sentinţei din 2 aprilie 1999 faţă de reclamanţi, neluând parte la procedura prevăzută de această sentinţă. În acest scop, Curtea arată că reclamanţii nu ar fi penalizaţi pentru erorile şi incapacităţile administraţiei sau a executorului judiciar, ale căror acte sunt calificate de către dreptul intern ca acte de autoritate publică (a se vedea, mutatis mutandis, Timofeyev vs. Rusia, nr. 58263/00, § 42, 23 octombrie 2003, şi Platakou vs. Grecia, nr. 38460/97, § 39, CEDO 2001-I). În vederea diligenţelor îndeplinite de către reclamanţi şi în lipsa unui răspuns sau, dimpotrivă, a instrucţiunilor adesea diferite a organelor însărcinate cu executarea deciziei din 2 aprilie 1999 sau cu asistarea la această executare, Curtea consideră că reclamanţii nu şi-ar reproşa faptul că nu au anunţat S.C. C. în 2002 despre o cerere de reactualizare a despăgubirilor.
42. Curtea reaminteşte că a considerat deja că lipsa autorităţilor de a se conforma, într-un termen rezonabil, unei decizii definitive poate duce la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie, mai ales atunci când obligaţia de executare a deciziei în cauză aparţine unei autorităţi administrative, cum este cazul în speţă (a s vedea, mutatis mutandis, Burdov vs. Rusia, nr. 59498/00, §§ 36-38, CEDO 2002-III, Timofeyev, menţionat anterior, §§ 41-42, şi Tacea vs. România, nr. 746/02, 29 septembrie 2005).
43. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că sistemul pus la dispoziţia reclamanţilor pentru obţinerea executării deciziei din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti în ceea ce priveşte despăgubirile alocate de această jurisdicţie nu a fost eficient. Mai mult, refuzând executarea timp de aproximativ trei ani a obligaţiei de plată a despăgubirilor care le incumbau în virtutea deciziei menţionate anterior, autorităţile naţionale le-au privat de accesul efectiv la vreun tribunal.
În consecinţă, are loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
44. Reclamanţii denunţă o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor pe motivul întârzierii excesive în plata de către administraţie a despăgubirilor care le erau datorate în temeiul deciziei din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti. Ei invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional_ »
A. Cu privire la admisibilitate
45. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea arată de altfel că nu loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se recomandă, prin urmare, să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
46. Guvernul admite că reclamanţii aveau o creanţă suficient de stabilită pentru a fi exigibilă, dar reaminteşte că suma alocată prin decizia din 2 aprilie 1999 le-a fost plătită în decembrie 2004, actualizată în mod voluntar. Trimiţându-şi argumentele în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie, consideră că durata executării nu este imputabilă autorităţilor şi că nu există ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor. Cu titlu subsidiar, consideră că chiar în cazul în care ar exista o ingerinţă, perioada în cauză a fost justificată prin actualizarea sumei alocate reclamanţilor şi prin procedura de împărţire care viza să asigure că drepturile fiecărui reclamant sunt respectate.
47. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului, considerând că autorităţile sunt responsabile de întârzierea în plata despăgubirilor care le-au fost alocate prin sentinţa din 2 aprilie 1999.
48. Curtea constată că părţile sunt de acord asupra faptului că reclamanţii dispun de un « bun », în sensul jurisprudenţei Curţii, în privinţa despăgubirilor acordate de sentinţa din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti. În vederea observaţiilor sale de mai sus, ea arată că întârzierea de aproximativ trei ani în executarea acestei dispoziţii a sentinţei menţionate mai sus este imputabilă autorităţilor, care nu au furnizat nici o bază legală şi nici o justificare valabilă pentru această ingerinţă suportată de reclamanţi în dreptul lor la respectarea bunurilor lor. În consecinţă, ea consideră că această ingerinţă era arbitrară şi ducea la încălcarea principiului legalităţii. O asemenea concluzie o scuteşte de cercetări dacă s-a menţinut un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele apărării depturilor individuale ale reclamanţilor (Metaxas vs. Grecia, nr. 8415/02, § 31, 27 mai 2004, şi Tacea, menţionat mai sus, § 39).
Plecând, are loc încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1.
III. CU PRIVIRE LA CELELALTE ÎNCĂLCĂRI PRETINSE
49. Reclamanţii se plâng de apariţia şi nedreptatea procedurilor în temeiul deciziilor din 2 aprilie 1999 şi 20 septembrie 2001 ale Curţii de Apel Ploieşti. În special, se plâng acestei jurisdicţii de refuzul de i li se restitui integral cele două imobile naţionalizate, având în vedere că parterul imobilului situat la nr. 102 din strada Lupeni nu era o locuinţă individualizată pentru a putea fi utilizată separat de etaj, de refuzul Curţii de Apel Ploieşti de a le acorda despăgubiri pentru etajul celui din urmă imobil şi a sumei despăgubirilor acordate pentru imobilul situat la nr. 24 din strada Rareş Vodă. Ei consideră, de asemenea, că au suferit un prejudiciu din cauză că în 2004 S.C. C. nu a actualizat suma despăgubirilor la 1 398 954 720 ROL, suma maximă la care ar fi avut dreptul, alocându-le numai 585 934 134 ROL. Ei consideră că a avut loc încălcarea articolelor 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1.
50. Curtea observă că toate plângerile menţionate mai sus privesc procedurile terminate prin deciziile din 2 aprilie 1999 şi 20 septembrie 2001 ale Curţii de Apel Ploieşti şi problemele care au fost dezbătute de aceste decizii. În acest scop, ea arată că în 2004 S.C. C. nu a făcut decât să actualizeze suma despăgubirilor stabilită de decizia din 2 aprilie 1999, ajungând la o sumă de 585 934 134 ROL, suma de 1 398 954 720 ROL nefiind decât plafonul maxim fixat de articolul 13 § 2 din legea nr. 112/1995 şi care nu fusese atins în speţă în virtutea deciziei menţionate anterior.
51. Urmează că această parie a cererii a fost introdusă târziu la 6 ianuarie 2003 şi că trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
52. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curta declară că a avut loc încălcarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite decât ştergerea imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Prejudiciul
53. Reclamanţii reclamă, pentru prejudiciul material pe care l-au suferit, restituirea în natură a celor două imobile în cauză sau, cu titlu subsidiar, suma de 75 000 euro (EUR), adică valoarea imobilului situat în Ploieşti la nr. 24 din strada Rareş Vodă. Considerând că au suferit şi un prejudiciu moral, ei lasă la latitudinea Curţii de a fixa suma.
54. Subliniind că suma alocată reclamanţilor cu titlu de despăgubiri prin decizia din 2 aprilie 1999 a Curţii de Apel Ploieşti le-a fost plătită la 10 decembrie 2004, Guvernul consideră că cererea lor pentru prejudiciu material nu are nici o legătură cu încălcările constatate de Curte şi trebuie respinse. Privind cererea pentru prejudiciu moral, el consideră că acest prejudiciu pretins ar fi compensat suficient prin constatările încălcării.
55. Curtea nu vede nici o legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul material pretins şi respinge această cerere. În revanşă, ea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de refuzul executării sentinţei menţionate mai sus de către administraţie timp de aproximativ trei ani, şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatările încălcării.
56. În aceste circumstanţe, având în vedere ansamblul elementelor din posesia sa şi hotărând în echitate, în conformitate cu articolul 41 din Convenţie, ea alocă fiecărui reclamant 1 100 euro cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
57. Fără a le cuantifica sau furniza dovezi, reclamanţii cer în general rambursarea cheltuielilor realizate de ei, lăsând la aprecierea Curţii stabilirea sumei de alocat.
58. Guvernul se opune acestei cereri, pe motiv că reclamanţii nu au furnizat dovezile necesare.
59. Curtea reaminteşte că în scopul articolului 41 din Convenţie, ea rambursează numai cheltuielile despre care s-a stabilit că au fost expuse în realitatea, corespunzând unei necesităţi şi care sunt în valoare rezonabilă. În plus, articolul 60 § 2 din regulament prevede că orice pretenţie prezentată în scopul articolului 41 menţionat anterior trebuie să fie numerotată, repartizată la o rubrică şi însoţită de dovezile necesare, fără de care Curtea poate respinge cererea, total sau parţial (Cumpana şi Mazare vs. România [GC], Nr. 33348/96, § 133, CEDO 2004-XI).
60. În speţă, Curtea observă că reclamanţii nu şi-au susţinut deloc cererea, deoarece ei nu au cuantificat nici justificat cheltuielile a căror rambursare o cer. În consecinţă, ea decide să nu le aloce suma cu acest titlu.
C. Interese moratorii
61. Curtea consideră adecvat să bazeze procentul intereselor moratorii pe rata facilităţii de preţ marginal a Băncii centrale europene majorate cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte plângerile extrase din articolul 6 § 1 din Convenţie, cu privire la dreptul de acces la vreun tribunal pentru despăgubirile alocate prin decizia din 2 aprilie 1999, şi din articolul 1 din Protocolul nr. 1, şi inadmisibilă pentru surplus ;
2. Susţine că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie ;
3. Susţine că a avut loc încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. Susţine
a) că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în cele trei luni începând cu ziua în care sentinţa devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, 1 100 euro (o mie o sută euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce trebuie convertită în lei la rata de schimb aplicabilă la data regulamentului ;
b) că de la expirarea termenului menţionat şi până la plata, această sumă va trebui majorată cu o dobândă simplă la o rată egală celei facilităţii de preţ marginal a Băncii centrale europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei procente;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 20 iulie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Vincent Berger Boštjan M. Zupančič
Grefier Preşedinte
| ← Liviu Petrina contra Romaniei - Insulta si calomnie Emisiune... | Ciobotea contra României - Nationalizare ilegala Obligarea... → |
|---|
