Dobre contra Romaniei - Refuzul executarii hotararii judecatoresti. Anulare titluri proprietate terti
| Comentarii |
|
SECŢIUNEA A III -a
CAUZA DOBRE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Plângerea nr. 2239/02)
HOTĂRÂRE
STRASBURG
15 martie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolele 44 § 2 din Convenţie. I se pot aduce doar modificări de formă.
Încauza Dobre împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia III), constituită în Camera formată din următorii judecători:
DomniiJ. Hedigan, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamna E. Fura-Sandström,
DomniiE. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefèvre, judecători,
şi Domnul S. Quesada, grefier al secţiei,
după ce a deliberat în Camera de Consiliu în data de 20 februarie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află plângerea (nr. 2239/02) formulată împotriva României de către doamna Romaniţa Christina Dobre cetăţeană româncă (« reclamanta »), care a sesizat Curtea la data de 5 septembrie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de Dl. I. Olan, avocat din Bucureşti. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de reprezentanta sa, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanta s-a plâns de ne-executarea de către administraţie a unei hotărâri definitive care dispunea restituirea unui teren.
4. La 24 martie 2005, Curtea a decis comunicarea plângerii. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a decis să se examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamanta s-a născut în 1943 şi locuieşte la Bucureşti.
6. Prin contractul încheiat în 1952 cu Ministerul Agriculturii, D.I., soţul reclamantei, a primit în schimbul dreptului de proprietate asupra unui teren agricol de 2 000 m2, situat la Băneasa, dreptul de proprietate asupra a două parcele de 2 000 m2 şi de 1 000 m2 situate la Herăstrău, aceasta din urmă aflându-se la marginea şoselei Străuleşti, în locul numit « Vatra Nouă ». Cu toate acestea, parcela de 2 000 m2 a fost folosită de Stat pentru a construi blocuri de locuinţe. În ceea ce priveşte parcela de 1 000 m2, aceasta a fost reluată în 1961 de cooperativa agricolă din Băneasa şi D.I. a primit în schimb un teren de 1 000 m2 situat la Săftica, de care nu s-a servit niciodată, acest teren rămânând în patrimoniul de Stat. Toate terenurile menţionate mai sus sunt situate la periferia oraşului Bucureşti.
7. În cursul anului 1991, în virtutea legii nr. 18/1991 referitoare la domeniul funciar, D.I. a introdus la primăria sectorului 1 din Bucureşti o cerere pentru reconstituirea dreptului său de proprietate asupra celor două parcele care au făcut obiectul contractului de schimb din 1952. El a solicitat atribuirea unui teren echivalent la Străuleşti « Vatra Nouă », susţinând că terenul de 2 000 m2 era ocupat de imobile şi că terenul de 1 000 m2 era exploatat de cooperativa agricolă din Otopeni. Cererea sa a fost respinsă pe motivul că el trebuia să se adreseze primăriei comunii Otopeni unde se aflau terenurile revendicate.
8. La 8 martie 1991, D.I. a introdus pe lângă primăria comunii Otopeni o cerere de restituire a terenurilor sus-menţionate. Primăria a primit cererea şi comisia locală pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (numită în continuare « comisia locală ») a propus comisiei judeţene pentru aplicarea aceleaşi legi (numită în continuare «comisia judeţeană») reconstituirea dreptului de proprietate a lui D.I. asupra unei parcele de 3 000 m2, al cărei amplasament era precizat într-o listă anexă la propunere.
9. Prin decizia nr. 35 din 7 ianuarie 1992, definitivă în lipsa unei contestaţii, comisia judeţeană a validat propunerea comisiei locale.
10. La 3 februarie 1992, primăria din Otopeni i-a trimis lui D.I. un certificat prin care se atesta că i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unei parcele de 3 000 m2 asupra amplasamentului precizat în lista anexă sus-menţionată.
11. Conform informaţiilor transmise de reclamantă, D.I. a fost pus în posesia unei parcele de 3 000 m2 care se afla la marginea şoselei Străuleşti. Guvernul contestă realitatea acestei puneri în posesie.
12. Prin actele administrative comunicate lui D.I. la 13 aprilie şi la 5 mai 1993, comisia locală l-a informat că ea a anulat toate actele referitoare la reconstituirea dreptului său de proprietate pe motiv că, în urma unei noi analize a documentelor puse la dispoziţie în sprijinul cererii sale, ea a considerat că el nu îndeplinea condiţiile legale pentru reconstituirea dreptului de proprietate în perimetrul comunei Otopeni.
13. Prin acţiunea introdusă împotriva comisiei locale, D.I a solicitat anularea actelor administrative sus-menţionate. El a mai susţinut că a fost pus în posesia parcelei în litigiu, dar că, comisia locală a refuzat să-i restituie procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Comisia locală nu a prezentat nici un mijloc de apărare.
14. Sprijinindu-se pe faptul că reconstituirea dreptului de proprietate al lui D.I. asupra parcelei de 3 000 m2 a fost validată prin decizia definitivă nr. 35 din 7 ianuarie 1992 a comisiei judeţene şi considerând că motivele invocate de comisia locală în cele două acte contestate erau contrare legii nr. 18/1991, tribunalul din Bucureşti a anulat, prin hotărârea din 23 martie 1994 cele două acte sus-menţionate şi a dispus comisiei locale să-l pună pe D.I. în posesia terenului de 3 000 m2 conform certificatului din 3 februarie 1992 cu respectarea vechiului amplasament al terenului.
15. În lipsa unui recurs, această hotărâre a devenit definitivă şi a fost investită cu formula executorie.
16. la cererea lui D.I. care se plângea de refuzul primarului din Otopeni, în calitate de preşedinte al comisiei locale, de a se conforma cu hotărârea din 23 martie 1994, tribunalul din Bucureşti l-a condamnat pe acesta din urmă să plătească în favoarea Statului o amendă de 500 lei româneşti (ROL) pe zi de întârziere (adică echivalentul a 0,30 dolari americani) până la data executării hotărârii.
17. La datele de 29 martie şi 16 mai 1994, comisia judeţeană a eliberat la doi terţi titluri de proprietate pe un teren de 3 000 m2 la marginea şoselei Străuleşti, al cărui amplasament coincidea, în opinia lui D.I., cu terenul care trebuia să-i fie restituit.
18. La o dată neprecizată din cursul anului 1996, procurorul general al României a introdus un recurs în anulare împotriva hotărârii din 23 martie 1994 pe motiv că în temeiul legii nr. 18/1991, doar comisia locală era competentă pentru a stabili amplasamentul terenurilor care făceau obiectul restituirilor. El a declarat că certificatul de proprietate din 3 februarie 1992 nu menţiona amplasamentul terenului şi că, din această cauză, tribunalul a precizat ilegal că restituirea trebuia să fie efectuată respectând vechiul amplasament al terenului.
19. Prin hotărârea din 16 octombrie 1996, Curtea supremă de Justiţie a respins recursul, considerând că amplasamentul terenului în litigiu era clar identificat în certificatul eliberat lui D.I. la 3 februarie 1992 prin referire la decizia comisiei judeţene din 7 ianuarie 1992.
20. Judecând după decizia comisiei judeţene, comisia locală nu mai putea aduce atingere prin acte administrative drepturilor civile pe care această decizia le-a făcut să se nască în patrimoniul lui D.I., Curtea supremă a confirmat de asemenea anularea actelor administrative.
21. Prin acţiunea introdusă în cursul anului 1998, D.I. a solicitat anularea titlurilor de proprietate eliberate terţilor. Prin hotărârea din 27 ianuarie 1999, judecătoria din Buftea a anulat titlurile contestate, considerând că ele au fost eliberate asupra terenului care, în temeiul hotărârii definitive din 23 martie 1994 a tribunalului din Bucureşti, ar fi trebuit să-i fie restituit lui D.I.
22. Terţii au declarat apel împotriva acestei hotărâri susţinând că amplasamentul terenului care le-a fost atribuit era diferit de cel revendicat de D.I. şi că, în orice caz, hotărârea din 23 martie 1994, ne le era opozabilă.
23. D.I. a decedat la 8 martie 2000 şi procedura internă a fost continuată de soţia sa, reclamanta, unica sa moştenitoare.
24. Prin hotărârea din 8 noiembrie 2000, tribunalul din Bucureşti a confirmat temeinicia hotărârii în primă instanţă, considerând, având în vedere documentele depuse la dosar, că era vorba despre acelaşi teren şi că el îi aparţinea lui D.I. în virtutea hotărârii definitive din 23 martie 1994.
25. La recursul declarat de terţi, curtea de apel din Bucureşti a re-examinat actele dosarului şi a conchis că terenul care ar fi trebuit să-i fie restituit lui D.I., avea amplasamente diferite. În consecinţă, prin hotărârea definitivă din 13 martie 2001, ea a respins acţiunea şi a validat titlurile de proprietate ale terţilor.
26. La 2 iulie 2001, judecătoria din Bucureşti a respins acţiunea în revendicare pe care D.I. a introdus-o în 1995 împotriva terţilor sus-menţionaţi. Tribunalul s-a sprijinit pe faptul că terţii aveau titluri de proprietate, a căror valabilitate a fost confirmată prin hotărârea din 13 martie 2001 a curţii de apel din Bucureşti. Ori, el a considerat că nici certificatul din 3 februarie 1992 şi nici hotărârea din 23 martie 1994 nu precizau amplasamentul exact al terenului care trebuia să-i fie restituit lui D.I.
27. La apelul şi recursul reclamantei, prin două hotărâri din 20 mai şi 20 noiembrie 2002, tribunalul din Bucureşti şi curtea de apel din Bucureşti au confirmat temeinicia hotărârii de fond.
28. Rezultă din informaţiile prezentate de părţi că hotărârea din 23 martie 1994 rămâne neexecutată. În 2005, primăria din Otopeni i-a propus reclamantei să-i atribuie un alt teren pe care aceasta la refuzat pe motiv că valoarea sa era net inferioară terenului revendicat.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
29. Legea nr. 18/1991 referitoare la fondul funciar
Articolul 8
« Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se află în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate.
Beneficiind de dispoziţiile prezentei legi cei care erau membri ai cooperativelor şi care au venit cu contribuţii în terenuri la intrarea lor în cooperativă sau cei cărora li s-au confiscat terenuri de către aceasta din urmă, ca şi moştenitorii acestora (...) »
Articolul 11
« (1) În fiecare comună. O comisie condusă de primar_ va fi competentă pentru reconstituirea dreptului de proprietate, punerea în posesie şi eliberarea de titluri de proprietate celor îndreptăţiţi.
(2) Comisiile locale îşi desfăşoară activitatea sub conducerea unei comisii judeţene, numită prin ordinul prefectului şi condusă de acesta.
(4) Comisia judeţeană este competentă pentru a soluţiona contestaţiile şi pentru a valida sau invalida măsurile adoptate de comisiile locale.
(5) Cel interesat poate face recurs la tribunal împotriva deciziei comisiei judeţene_ în termen de 30 de zile de la data la care el a aflat despre această decizie.
(8) Controlul jurisdicţional se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispoziţiilor prezentei legi referitoare la dreptul de a obţine titlul de proprietate, suprafaţa terenului care îi revine celui interesat şi, dacă este cazul, diminuarea acestei suprafeţe, conform legii.
(10) Hotărârea tribunalului este definitivă. Comisia judeţeană care a eliberat titlul de proprietate trebuie să-l modifice, să-l înlocuiască sau să-l anuleze, conform acestei hotărâri. »
Articolul 13
« În regiunile de dealuri, atribuirea efectivă în proprietate a terenurilor se face, de regulă generală, pe vechile amplasamente, şi, la câmpie, pe amplasamentele stabilite de comisia locală, care nu trebuie în mod obligatoriu să respecte vechile amplasamente. »
DE DREPT
I. REFERITOR LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
30. Reclamanta se plânge de neexecutarea hotărârii definitive din 23 martie 1994 a tribunalului din Bucureşti. Ea invocă articolul 6 § 1 din Convenţie care are următorul conţinut:
« Orice persoană are dreptul ca acţiunea sa să fie audiată_ de un tribunal_ , care va decide_ asupra contestaţiilor referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil_ »
A. Asupra admisibilităţii
31. Curtea constată că această plângere nu este în mod evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Curtea relevă de altfel că aceasta nu este lovită de nici un motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
32. Guvernul consideră că autorităţile administrative nici nu au refuzat, nici nu au întârziat executarea hotărârii din 23 martie 1994 dar că executarea acesteia se loveşte de imposibilitatea obiectivă având în vedere faptul că amplasamentul exact al terenului nu era precizat în aceasta. De altfel, Guvernul pretinde că, în cererile de restituire, D.I. a fost el-însuşi contradictoriu în ceea ce priveşte amplasamentul terenului.
33. Guvernul consideră că reclamanta ar fi putut să solicite executarea silită a hotărârii în chestiune şi să introducă acţiuni în faţa instanţelor naţionale, fie pentru a obţine executarea prin echivalent, fie pentru a obţine condamnarea autorităţilor administrative la măsuri coercitive sau la plata unei amenzi civile.
34. Reclamanta contestă afirmaţiile Guvernului. În special, ea susţine că nu este vorba despre o imposibilitate obiectivă de executare deoarece amplasamentul terenului a fost clar indicat în adeverinţa din 3 februarie 1992 şi a fost de asemenea confirmat atât de tribunalul din Bucureşti cât şi de Curtea supremă de Justiţie. De altfel, ea pretinde că în 1992, comisia locală l-a pus pe D.I. în posesia parcelei de 3 000 m2 care se afla la marginea şoselei Străuleşti şi că el a păstrat posesia acestuia până la anularea actelor referitoare la reconstituirea dreptului său de proprietate.
35. Curtea aminteşte că executarea unei hotărâri sau a unei decizii, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din « proces » în sensul articolului 6 din Convenţie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă decizia juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi executorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], no 22774/93, § 63, CEDH 1999-V).
36. Curtea admite, împreună cu Guvernul, că dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga Statul să obţină executarea fiecărei hotărâri cu caracter civil indiferent care ar fi împrejurările (Cauza Sanglier împotriva Franţei, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003). Totuşi, ea constată că dacă administraţia refuză sau omite să o execute, sau chiar întârzie să o execute, garanţiile articolului 6 de care a beneficiat justiţiabilul în etapa judiciară a procedurii îşi pierd orice motivaţie de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997 II, p. 510-511, § 41).
37. Curtea remarcă faptul că, în speţă, nu se contestă că hotărârea din 23 martie 1994 care condamna comisia locală să-l pună pe reclamant în posesia terenului de 3 000 m² pe amplasamentul definit în certificatul de proprietate din 3 februarie 1992 nu a fost nici executată ca atare, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării de către procurorul general a recursului în anulare. Dimpotrivă, Curtea supremă a respins argumentul procurorului general bazat pe lipsa de precizie în ceea ce priveşte amplasamentul terenului, considerând că certificatul sus-menţionat identifica clar terenul în litigiu.
38. În consecinţă, Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului care se bazează pe imposibilitatea obiectivă de executare datorită unei imprecizii în ceea ce priveşte amplasamentul terenului.
39. Faptul că, ulterior hotărârii Curţii supreme, diverse instanţe au conchis că terenul atribuit terţilor şi cel care ar fi trebuit să-i fie restituit lui D.I., aveau amplasamente diferite şi că terenul din urmă nu era identificat clar (v. §§ 25-27 de mai sus), nu pot schimba cu nimic această concluzie. Curtea supremă soluţionând definitiv controversa în ceea ce priveşte amplasamentul terenului, faptul de a remite constatările sale în cauză ar priva de orice efect util şi ar goli de conţinut hotărârea pronunţată de cea mai înaltă instanţă, ar aduce astfel atingere principiului securităţii raporturilor juridice.
40. Curtea nu împărtăşeşte nici punctul de vedere al Guvernului conform căruia D.I. a fost contradictoriu în cererile sale de reconstituire a dreptului său de proprietate. În acest sens, ea observă că în cele două cereri introduse la primăria sectorului 1 din Bucureşti şi la primăria din Otopeni, el a solicitat reconstituirea dreptului său de proprietate asupra vechiului amplasament al terenului.
41. Comisia locală fiind singura competentă pentru a-l pune pe D.I. în posesia terenului său conform cerinţelor hotărârii definitive din 23 martie 1994, trebuie constatat că aceasta a refuzat în mod constant să se conformeze cu prevederile acestei hotărâri fără a da o explicaţie valabilă. Atribuirea titlurilor de proprietate unor terţi asupra terenului revendicat de D.I. nu putea exonera comisia locală de obligaţia prevăzută de hotărârea definitivă menţionată mai sus, cu atât mai mult că aceste titluri au fost eliberate ulterior acestei hotărâri.
42. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului bazat pe posibilitatea reclamantei de a introduce noi acţiuni pentru a obţine executarea hotărârii definitive menţionată mai sus, Curtea aminteşte că nu este cazul să se solicite unei persoane, care a obţinut o creanţă împotriva Statului ca urmare a unei acţiuni judiciare, să trebuiască după aceea să angajeze o acţiune în executare silită pentru a obţine satisfacţie (Cauza Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004).
43. În speţă, Curtea observă că D.I. a obţinut o hotărâre definitivă prin care primăria din Otopeni a fost condamnată la o măsură coercitivă, dar această hotărâre nu a influenţat atitudinea primarului şi a comisiei locale. În orice caz, Curtea a afirmat deja că respectiv, căile de recurs propuse de Guvern, adică, cererea de măsuri coercitive, de amendă penală sunt mijloace directe de a obţine executarea hotărârii definitive şi nu sunt de natură să remedieze în mod direct încălcarea propusă (Cauza Dragne şi alţii împotriva României, nr. 78047/01, § 27, 7 aprilie 2005). Reclamanta nu putea deci să fie obligată să le folosească pentru a obţine executarea hotărârii definitive pronunţată în speţă.
44. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a conchide că, în prezenta cauză, refuzând executarea hotărârii definitive din 23 martie 1994, autorităţile naţionale l-au privat pe D.I. şi ulterior pe reclamantă să aibă un acces efectiv la un tribunal.
45. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.
II. REFERITOR LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1
46. Reclamanta denunţă o încălcare a dreptului său de proprietate ca urmate a neexecutării hotărârii definitive pronunţată în favoarea soţului său. Ea invocă articolul 1 din Protocolul nr.1 care are următorul conţinut:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pe motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional_ »
A. Referitor la adminisbilitate
47. Curtea relevă că această plângere este legată de plângerea formulată din punctul de vedere al articolului 6 § 1 din Convenţie şi trebuie deci să fie de asemenea declarată admisibilă.
B. Referitor la fond
48. Guvernul susţine că înainte de hotărârea definitivă din 23 martie 1994, D.I. nu putea fi considerat ca fiind titularul oricărui drept de proprietate. În acest sens, sprijinindu-se pe exemple de jurisprudenţă şi de doctrină interne, el susţine că în lipsa punerii în posesie şi a eliberării dreptului de proprietate, D.I. nu putea pretinde a fi proprietarul terenului în litigiu în temeiul certificatului din 3 februarie 1992, act provizoriu şi, deci, revocabil.
49. După aceea, Guvernul pretinde că hotărârea definitivă din 23 martie 1994 nu a făcut să se nască în patrimoniul lui D.I. nici un drept de proprietate şi nici o creanţă constituită. El subliniază că hotărârea menţionată mai sus a fost pronunţată în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ. Ori, ţinând cont de faptul că doar acţiunile bazate pe legea nr. 18/1991 erau de natură a duce la recunoaşterea unui drept de proprietate, Guvernul susţine că hotărârea menţionată mai sus nu a condamnat comisia locală decât să-l pună pe D.I. în posesia unui teren, adică să parcurgă doar una din etapele prevăzute de legea nr. 18/1991 în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate.
50. În consecinţă, în absenţa obligaţiei pentru comisia judeţeană de a elibera titlul de proprietate, Guvernul a conchis că punerea în posesie dispusă de tribunalul nu echivalează cu o recunoaştere a dreptului de proprietate şi nici nu-i conferă reclamantei o creanţă al cărei obiect este acest drept.
51. În orice caz şi presupunând că o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei poate fi stabilită, Guvernul consideră că era justificată în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1. El susţine că ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume, de articolul 8 din legea nr. 18/1991 şi că ea era proporţionată având în vedere că avea drept scop respectarea dreptului de proprietate al unor terţi.
52. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Citând exemple din doctrină şi din jurisprudenţă contrare celor invocate de Guvern, ea pretinde că, până la eliberarea unui titlu de proprietate definitiv, certificatul din 3 februarie 1992, confirmat prin hotărârea definitivă din 23 martie 1994 şi hotărârea Curţii supremă de Justiţie din 16 octombrie 1996, constituiau dovada dreptului de proprietate al lui D.I. asupra terenului al cărui amplasament era clar identificat. În orice caz, ea afirmă că înainte de anularea actelor referitoare la reconstituirea dreptului său de proprietate, D.I. a avut posesia asupra terenului în litigiu, ceea ce, coroborat cu certificatul de proprietate, îi întărea calitatea sa de proprietar al terenului.
53. În sfârşit, reclamanta consideră că, refuzând executarea hotărârii din 23 martie 1994 într-un termen rezonabil şi protejând exclusiv interesele terţilor, autorităţile locale nu mau păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general şi imperativele de salvgardare a drepturilor sale individuale.
54. Curtea constată de asemenea că primul argument al Guvernului se înrudeşte cu o excepţie ridicată din incompatibilitatea ratione materiae a acestei plângeri cu dispoziţiile Convenţiei.
55. În acest sens, Curtea aminteşte că reclamantul nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de „bunuri” poate include atât „bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine posesia efectivă a unui drept de proprietate (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004). Curtea a afirmat deja că o creanţă poate fi considerată ca fiind o „valoare patrimonială” având în vedere că ea are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când ea este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită de tribunale (Cauza Kopecky, menţionată mai sus, § 48). De altfel, Curtea a considerat ar putea avea de asemenea o anumită relevanţă în acest sens chestiunea de a şti dacă, în contextul procedurii încriminate, reclamantul putea pretinde că are o „speranţă legitimă” de a obţine posesia efectivă a bunului său (Cauza Kopecky, menţionată mai sus, § 42).
56. În speţă, Curtea constată că hotărârea din 23 martie 1994 a condamnat o autoritate administrativă să-l pună în posesie pe D.I. cu terenul său, aşa cum era identificat prin certificatul din 3 februarie 1992. La recursul procurorului general, Curtea supremă de Justiţie a confirmat această hotărâre considerând, după exemplul tribunalului că amplasamentul terenului era clar identificat şi că certificatul sus-menţionat a dat naştere în patrimoniul lui D.I. unui drept civil la care autorităţile administrative nu mai puteau aduce atingere. Ori, hotărârea din 23 martie 1994 a rămas neexecutată până în această zi.
57. Există deci în speţă o valoare patrimonială referitor la care D.I. şi, ulterior, reclamanta puteau pretinde că au speranţa legitimă de a obţine dreptul de proprietate asupra terenului. Controversa dintre părţi referitoare la realitatea punerii în posesie şi a valorii pe care doctrina şi jurisprudenţa le atribuiau certificatelor de proprietate nu schimbă cu nimic această concluzie. Reclamantul are deci „un bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (v., printre altele, Cauza Kopecky, menţionată mai sus, § 35 şi Cauza Tacea împotriva României, nr. 746/02, § 37, 29 septembrie 2005).
58. Curtea constată apoi că părţile nu contestă ingerinţa pe care D.I., şi, ulterior, reclamanta, au suportat-o ca urmare a neexecutării hotărârii din 23 martie 1994.
59. Refuzând executarea acestei hotărâri conform dispozitivului său, autorităţile naţionale au privat-o pe reclamantă de folosinţa dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu fără a-i da o justificare. Argumentul Guvernului conform căruia neexecutarea avea drept scop protejarea drepturilor terţilor proprietari ai terenului în litigiu nu poate fi reţinut de Curte având în vedere că titlurile de proprietate ale terţilor au fost eliberate ulterior hotărârii menţionate mai sus.
60. Curtea constată totuşi că în 2005, reclamantei i s-a propus atribuirea unui alt teren decât cel prevăzut în dispozitivul hotărârii menţionată mai sus şi că ea a refuzat această ofertă pe motiv că valoarea sa era net inferioară celei a terenului la care avea dreptul. Curtea constată, pe de o parte, că Guvernul nu a contestat diferenţa de valoare şi, pe de altă parte, că atribuirea terenului nu este de natură nici să atenueze lipsa de justificare a ingerinţei, nici să înlăture calitatea de „victimă” a reclamantei (v., mutatis mutandis, Cauza Abăluţă împotriva României, nr. 77195/01, § 59, 15 iunie 2006).
61. În consecinţă, Curtea consideră că Guvernul nu a oferit nici o justificare valabilă pentru ingerinţa cauzată de neexecutarea hotărârii definitive pronunţată în speţă ; ea este deci arbitrară şi implică încălcarea principiului de legalitate. O astfel de concluzie dispensează Curtea de a afla dacă a fost păstrat un just echilibru între exigenţele interesului general interesului general al comunităţii şi imperativele pentru salvgardarea drepturilor individuale ale reclamantei (v., mutatis mutandis, Cauza Dragne şi alţii, menţionată mai sus, § 41 ; Cauza Tacea, menţionată mai sus, § 39 şi Cauza Georgi împotriva României, nr. 58318/00, § 71, 24 mai 2006)
62. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în speţă, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
III. REFERITOR LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
63. În conformitate cu prevederile articolului 41 din Convenţie,
« În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, şi, dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite înlăturarea decât incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea ăi atribuie părţii vătămate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
64. Reclamanta solicită, cu titlul de prejudiciu material, fie atribuirea în proprietate a unui teren echivalent celui la care ea are dreptul în temeiul hotărârii din 23 martie 1994, fie plata sumei de 160 000 euro (EUR) reprezentând valoarea terenului. În acest sens, ea susţine că terenul este situat la periferia din Bucureşti într-o zonă rezidenţială foarte căutată care cunoaşte în prezent o puternică dezvoltare imobiliară. Ea mai solicită plata sumei de 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-a suportat.
65. Guvernul nu a prezentat observaţii.
66. Curtea aminteşte că o hotărâre în constatarea unei încălcări aduce pentru Statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune un termen acestei încălcări şi de a-i înlătura consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât înlăturarea incompletă a consecinţelor acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie îi conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin acţiunea sau inacţiunea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Convenţiei.
67. Curtea consideră, în circumstanţele speţei, că punerea în posesia reclamantei a bunului în litigiu, aşa cum se dispune prin hotărârea din 23 martie 1994 a tribunalului din Bucureşti, ar pune-o pe cât posibil într-o situaţie care ar echivala cu cea în care ea s-ar afla dacă cerinţele articolelor 6 § 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost necunoscute (v., mutatis mutandis, Cauza Abăluţă, menţionată mai sus, § 70).
68. Dacă Statul pârât nu procedează la această restituţie într-un termen de trei luni de la data la care această hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că el să-i plătească reclamantei, ca daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului, adică, 160 000 EUR.
69. În afară de aceasta, Curtea consideră că reclamanta a suportat un prejudiciu moral în special ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii sus-menţionate şi cp aceste prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea unei încălcări.
70. În aceste circumstanţe, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, aşa cum cere articolul 41 din Convenţie, Curtea îi atribuie reclamantei suma de 5 000 EUR cu titlul de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
71. Reclamanta mai solicită suma de 5 000 EUR pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne ca şi pentru cele suportate în faţa Curţii.
Ea nu prezintă acte justificative.
72. Guvernul nu a prezentat observaţii.
73. Conform jurisprudenţei Curţii, reclamantul nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care acestea se bazează pe realitate, sunt necesare şi cuantumul lor este rezonabil. În speţă, în lipsa oricărui act justificativ, Curtea respinge cererea referitoare la cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
74. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii de întârziere la împrumut oferita de Banca centrală europeană, majorată cu trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
4. Hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să execute hotărârea din 23 martie 1994 a tribunalului din Bucureşti în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie ; în caz contrar, Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 160 000 EUR (o sută şaizeci de mii de euro) ca adune materiale ;că în orice caz, Statul pârât trebuie să-i plătească reclamantei 5 000 EUR (cinci mii de euro) ca prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, plătibile în lei la cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
b) că, începând cu expirarea acestui termen şi până la data plăţii, aceste sume vor fi majorate cu dobânda simplă la rata egală ratei aplicată la împrumut de Banca centrală europeană în această perioadă, majorată cu trei procente;
5. Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 15 martie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Santiago QuesadaJohn Hedigan
GrefierPreşedinte
| ← Porteanu contra Romaniei - Casa si teren nationalizate in baza... | Macovei contra Romaniei - Persoane ranite in timpul procedurii... → |
|---|
