Ioana Petrescu contra României - Confiscare imobil in temeiul decretului 224/1951. Actiune in constatare
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 3 iunie 2008
în CauzaIoana Petrescu şi alţii împotriva României
(Cererea nr. 23635/04)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Ioana Petrescu şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 13 mai 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 23635/04, introdusă împotriva României de nouă cetăţeni ai acestui stat, doamnele Ioana Petrescu, Iridenta Armasu, Gabriela Demianciuc, Sanziana Elena Colac, Alice Puescu şi Carmen Georgeta Constantin şi domnii Corneliu Constantin, Ioan Radu şi Vartolomeu-Vasile Radu (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 17 februarie 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). În urma decesului ultimului reclamant la 2 iulie 2007, printr-o scrisoare din 23 ianuarie 2008, doamna Elena Radu, soţia sa, şi-a exprimat dorinţa de a continua procesul în faţa Curţii.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de doamna Ioana Petrescu. Începând din 23 şi respectiv 24 ianuarie 2008, o parte din reclamanţi au ales să numească un alt reprezentant: doamna Elena Radu şi penultimul reclamant au desemnat pe I.G. Angheluş, avocat la Baroul din Târgovişte, în timp ce a treia, a cincea şi a şasea reclamantă au desemnat reclamanta a patra în acest scop. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 1 februarie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în 1936, 1950, 1969, 1976, 1973, 1971, 1943, 1935 şi respectiv 1937 şi locuiesc la Târgovişte, în satele judeţului Dâmboviţa şi respectiv la Bucureşti.
5. În temeiul decretului nr. 224/1951, printr-o hotărâre judecătorească din 4 noiembrie 1959, Tribunalul popular Bucureşti a dispus confiscarea imobilului lui G.C. şi A.R., părinţii reclamanţilor, datorită neplăţii impozitelor privind acest imobil. La vremea pronunţării hotărârii judecătoreşti imobilul respectiv, situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 148 şi format dintr-o casă cu trei apartamente situate la parter şi la etaj, precum şi din terenul aferent de 188 m², făcea obiectul dezbaterilor succesorale. Mai precis din dosar reiese că parterul imobilului, ocupat de un apartament de circa 88 m² locuibili, aparţinea în indiviziune lui G.C. precum şi altor patru membri ai familiei sale, ai cărei moştenitori, cu excepţia ultimilor doi, sunt reclamanţii.
A. Acţiune în constatare a dreptului de proprietate
6. Prin decizia definitivă din 13 aprilie 1999 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul Consiliului local Bucureşti împotriva unei sentinţe din 3 februarie 1998 favorabilă reclamanţilor şi a considerat că acţiunea demarată de aceştia din urmă în 1994, care privea constatarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului în cauză era inadmisibilă, deoarece o asemenea acţiune avea un caracter subsidiar şi reclamanţii dispuneau de acţiunea în revendicare pentru a-şi preciza pretenţiile.
B. Procedura introdusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1996 şi vânzarea celor trei apartamente de către stat
7. Potrivit declaraţiei reclamanţilor, la o dată neprecizată, în temeiul Legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor imobile naţionalizate (Legea nr. 112/1995), aceştia au depus la Primăria Bucureşti o cerere de restituire a imobilului situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 148. Ei au prezentat Curţii în sprijinul cererii lor copiile scrisorilor trimise de Primăria Bucureşti în 1999 privind stadiul examinării cererii lor.
8. La 20 martie, 28 mai şi 20 octombrie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în calitate de împuternicit al Primăriei Bucureşti, societatea T. a încheiat trei contracte de vânzare cu R.I. şi respectiv cu familiile G. şi Z., chiriaşi ai statului în casa respectivă, contracte privind cele trei apartamente ale casei. Spre deosebire de celelalte două contracte de vânzare, contractul încheiat cu familia G. pentru vânzarea apartamentului situat la parter nu făcea nicio menţiune în privinţa vânzării terenului aferent acestui apartament. Reclamantele nu au fost informate asupra vânzării apartamentului.
9. După ce a informat reclamanţii la 7 aprilie 1999 că procedura reglementată de Legea nr. 112/1995 a fost suspendată la o dată neprecizată datorită faptului că acţiunea în constatare a dreptului de proprietate a reclamanţilor era în curs în primă instanţă (a se vedea paragraful 6 de mai sus), printr-o scrisoare din 2 iunie 1999 Primăria Bucureşti le-a precizat că nu existau cereri din partea chiriaşilor statului pentru cumpărarea celor trei apartamente ale imobilului respectiv în baza Legii nr. 112/1995.
C. Acţiune în revendicare a imobilului
10. Printr-o sentinţă din 4 aprilie 2000, confirmată în aprilie printr-o decizie din 15 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, Judecătoria Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare a imobilului situat în str. Popa Nan la nr. 148, care fusese introdusă de reclamanţi împotriva Consiliului local şi Primăriei Bucureşti.
11. În urma recursului reclamanţilor, printr-o decizie din 10 mai 2002, Curtea de Apel Bucureşti a modificat parţial deciziile menţionate anterior, considerând că, deoarece hotărârea judecătorească din 4 noiembrie 1959 nu a fost pronunţată în contradictoriu cu toţi coproprietarii parterului imobilului în chestiune, confiscarea acestei părţi a imobilului şi a 50% din terenul aferent imobilului a fost fără titlu şi abuzivă. Cu toate acestea, Curtea de Apel a respins cererea reclamanţilor de a obliga părţile pârâte să le lase în posesie netulburată această parte a imobilului datorită faptului că autorităţile nu mai aveau posesia acestuia după vânzarea apartamentului în conformitate cu Legea nr. 112/1995. De altfel, Curtea de Apel a confirmat că confiscarea restului imobilului fusese legală.
D. Acţiune în revendicare şi de anulare a contractelor de vânzare a celor trei apartamente
12. La 9 octombrie 2001 reclamanţii au sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare a celor trei apartamente şi de anulare a contractelor de vânzare încheiate în 1997, acţiune pe care au îndreptat-o împotriva Primăriei şi Consiliului local Bucureşti, societatea T. şi terţii cumpărători ai apartamentelor.
13. Printr-o decizie din 24 iunie 2003 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor. El a considerat că faptul că în 1997 autorităţile ştiau de existenţa procesului intentat de reclamanţi privind imobilul în litigiu (a se vedea paragraful 6 de mai sus) şi că erau răspunzătoare în exclusivitate de nesuspendarea acestuia în temeiul Legii nr. 112/1995 nu putea conduce la sancţionarea terţilor cumpărători prin anularea contractelor de vânzare. El a concluzionat că nu existau motive pentru a pronunţa nulitatea contractelor de vânzare a apartamentelor şi că aceste contracte prevalau asupra titlului reclamanţilor datorită bunei credinţe a foştilor chiriaşi.
14. Printr-o decizie din 11 noiembrie 2003 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de reclamanţi ca neîntemeiat. Aceştia din urmă au susţinut că în conformitate cu procedurile în curs la vremea vânzării şi cu art. 46 (2) din Legea nr. 10/2001, vânzarea apartamentelor imobilului era nulă, datorită relei credinţe a foştilor chiriaşi care au cumpărat parterul imobilului şi încălcării dispoziţiilor legale care impuneau autorităţilor să suspende procedura de vânzare. Curtea de Apel a considerat în special că familia G. a fost de bună credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare, autorităţile informând-o că parterul nu a fost restituit în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că putea fi vândut. Simpla verificare că familia G. o putea face se referea la existenţa unei cereri de restituire în natură depusă de foştii proprietari în baza legii citate anterior; or, reclamanţii nu au prezentat instanţelor o copie a cererii care să reflecte conţinutul acesteia. Pe de altă parte, Curtea de Apel a constatat că obligaţia de a suspenda procedura administrativă reglementată de Legea nr. 112/1995 revenea autorităţilor şi că terţii cumpărători ai apartamentelor nu au încălcat nicio dispoziţie legală imperativă.
E. Procedura în restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001
15. La o dată neprecizată în 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv (Legea nr. 10/2001), reclamanţii au depus la Primăria Bucureşti o cerere de restituire a imobilului situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 148. Din dosar reiese că cererea lor nu a fost examinată nici până astăzi.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
16. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDH 2005-VII, paragrafele 19-26), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) şi Tudor împotriva României (nr. 29035, paragrafele 15-20, 17 ianuarie 2008).
17. În privinţa terenului aferent unei construcţii, Legea nr. 112/1995 şi dispoziţiile de aplicare a acestei legi, aşa cum sunt interpretate de jurisprudenţa internă, prevăd dreptul fostului chiriaş de a achiziţiona nu numai construcţia cu destinaţia de locuinţă şi dependinţele sale, ci şi terenul aferent, şi anume toate elementele care compun un spaţiu locativ şi asigură folosirea sa normală (deciziile din 8 decembrie 2006 şi 19 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi respectiv a Curţii de Apel Timişoara). Dacă jurisprudenţa împărtăşeşte opinia că dreptul terţului cumpărător asupra terenului aferent izvorăşte ope legis (decizia din 1 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), autorităţile administrative netrebuind decât să aplice aceste dispoziţii, jurisprudenţa este deosebită în privinţa aplicării în practică a noţiunii de « teren aferent », în special dacă acesta trebuie să se limiteze la terenul situat sub construcţie (decizia din 11 octombrie 2000 a Curţii de Apel Cluj) sau dacă această noţiune acoperă, parţial sau chiar în întregime, curtea interioară sau grădina imobilului (decizia din 1 iunie 2004 şi decizia din 3 februarie 2006 a Curţii de Apel Timişoara).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
18. Reclamanţii se plâng că au suferit o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor lor, datorită hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor interne care, constatând ilegalitatea confiscării, au confirmat vânzarea de către stat a imobilului în chestiune, punându-i în imposibilitatea de a beneficia de calitatea lor de proprietari reieşită din decizia din 10 mai 2002. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
1. Asupra capătului de cerere care priveşte etajul imobilului şi ultimii doi reclamanţi
19. Curtea constată că plângerea reclamanţilor priveşte imobilul întreg, chiar dacă se referă în principal la partea din imobil al cărei caracter ilegal al confiscării a fost recunoscut de instanţe. În măsura în care capătul de cerere susmenţionat priveşte pe ultimii doi reclamanţi în calitate de persoane îndreptăţite în numele foştilor proprietari ai etajului imobilului în cauză, făcând trimitere la jurisprudenţa sa în materie (Malhous împotriva Republicii Cehe (decizie), [GC], nr. 33071/96, 13 decembrie 2000 ; Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, CEDH 2004-IX), Curtea constată că prin decizia definitivă din 10 mai 2002 Curtea de Apel Bucureşti a respins integral acţiunea lor în revendicare, considerând că confiscarea acestei părţi a imobilului a fost legală, deoarece a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la vremea faptelor (a se vedea, mutatis mutandis, Pentia împotriva României (decizie), nr. 57539/00, 23 martie 2006 ; a contrario, Străin, citată anterior, paragraful 38 şi Gabriel împotriva României, nr. 35951/02, paragrafele 25-26, 8 martie 2007). În plus, Curtea constată că, potrivit declaraţiei reclamanţilor, o cerere privind restituirea acestei părţi a imobilului a fost depusă în conformitate cu Legea nr. 10/2001, cerere care este în curs de soluţionare în faţa autorităţilor administrative competente care trebuie să examineze aplicabilitatea acestei legi la confiscarea respectivă şi să ia o hotărâre ; Curtea constată că interesaţii nu au invocat niciun capăt de cerere referitor la această procedură.
20. Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că în momentul introducerii acţiunii în revendicare şi în anulare a contractelor de vânzare, a cărei respingere de către instanţele interne a constituit substanţa plângerii lor prezentată Curţii, interesaţii nu beneficiau de un « bun actual » sau cel puţin de o « speranţă legitimă » de a li se restitui etajul imobilului în chestiune (a contrario, Weissman şi alţii împotriva României, nr. 63945/00, paragrafele 58-63, 24 mai 2006).
21. Reiese că în ceea ce-i priveşte pe ultimii doi reclamanţi acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 alin. 3 şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 4.
2. Asupra capătului de cerere care priveşte parterul imobilului şi primii şapte reclamanţi
22. Constatând că decizia din 10 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti a recunoscut implicit dreptul de proprietate al primilor şapte reclamanţi asupra parterului imobilului în cauză şi asupra a 50% din terenul aferent, Guvernul susţine că interesaţii ar fi trebuit să iniţieze o acţiune în partaj împotriva Primăriei Bucureşti, care era coproprietara restului de teren neconstruit, pentru a beneficia efectiv de dreptul lor de proprietate asupra cotelor-părţi pe care o aveau din acest teren.
23. Primii şapte reclamanţi se opun argumentelor Guvernului şi consideră că, potrivit jurisprudenţei interne, ei nu aveau nicio posibilitate efectivă de a obţine beneficierea efectivă a dreptului lor de proprietate asupra cotei-parte de 50% din terenul în cauză, în măsura în care era vorba despre un teren aferent unei case vândută unor terţi.
24. În lumina ansamblului de argumente ale părţilor şi a circumstanţelor cauzei, Curtea consideră că excepţia de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern este strâns legată de fondul plângerii în cauză şi decide să o alăture fondului (a se vedea, mutatis mutandis, Ceglia împotriva Italiei, nr. 21457/04, paragraful 24, 19 octombrie 2006). De altfel, ea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Îl declară deci admisibil.
B. Asupra fondului
25. În privinţa terenului situat sub imobil, Guvernul relevă că spre deosebire de alte contracte de vânzare, acest teren nu a fost vândut familiei G. cu ocazia vânzării parterului imobilului, în condiţiile în care dispoziţiile legale în materie prevedeau acest lucru şi constată că reclamanţii nu ar fi putut beneficia efectiv de el, dat fiind dreptul de proprietate obligatoriu şi pe viaţă al proprietarilor apartamentelor asupra terenului respectiv. În ceea ce priveşte parterul imobilului vândut foştilor chiriaşi, Guvernul insistă asupra reformei instituite de Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazul în care această restituire se dovedeşte imposibilă, să acorde o despăgubire constând într-o participaţie, în calitate de acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare (Proprietatea), organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni. El constată că o cerere depusă de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001 este în curs de examinare de către Primărie şi concluzionează că pregătirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii şi că întârzierea înregistrată în acordarea unei despăgubiri reclamanţilor nu întrerupe echilibrul just de menţinut între interese.
26. Reclamanţii contestă argumentele Guvernului.
27. Curtea constată că primii şapte reclamanţi au obţinut o hotărâre judecătorească definitivă de constatare a caracterului ilegal şi abuzif al confiscării de către stat a parterului imobilului şi a terenului aferent. În ciuda acestei constatări, instanţele interne au refuzat să anuleze vânzarea bunului, pe motiv că reclamanţii nu au reuşit să conteste prezumţia de bună credinţă ce pleda în favoarea cumpărătorilor (paragraful 14 de mai sus).
28. Ţinând cont de constatarea instanţelor interne, necontestată de părţi, Curtea consideră că în cauza în speţă reclamanţii respectivi sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Gabriel, citată anterior, paragrafele 25-26 ; şi Florescu împotriva României, nr. 41857/02, paragrafele 25-27, 8 martie 2007).
29. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze legate de chestiuni similare celei cazului în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie (Florescu, citată anterior, paragrafele 28-32).
30. După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun argument ce ar putea conduce la o concluzie diferită în prezentul caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliară şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia unor terţi de bună credinţă, chiar atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, citată anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
31. În ceea ce priveşte terenul aferent parterului imobilului, Curtea constată că, dacă nu a fost vândut chiriaşilor aşa cum prevedea Legea nr. 112/1995, din dreptul şi practica interne pertinente, precum şi din datele aflate la dosar, reiese că reclamanţii respectivi nu pot beneficia efectiv de el datorită vânzării parterului imobilului (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Cu acest titlu, Curtea constată că părţile pe care terenul de 188 m² aferent imobilului, teren din care doar jumătate ar reveni reclamanţilor, este situat parţial sub construcţie, făcând obiectul unui drept de proprietate obligatoriu şi pe viaţă al proprietarilor apartamentului imobilului şi parţial în curtea interioară a imobilului. Guvernul nu a prezentat niciun element pentru a demonstra eficienţa unei acţiuni în partaj împotriva Primăriei Bucureşti, care de altfel nu ar putea privi decât terenul care nu este ocupat de construcţie şi modul în care reclamanţii ar putea beneficia de o parcelă de circa 50 m² situată în curtea imobilului de care nu au beneficiat. Prin urmare, Curtea consideră că pe baza circumstanţelor speţei, trebuie să concluzioneze că privarea reclamanţilor de bunul lor în urma vânzării de către autorităţi a parterului imobilului se referă în acelaşi timp la apartamentul situat la parter şi terenul aferent (a se vedea, mutatis mutandis, Hertzog şi alţii împotriva României, nr. 34011/02, paragrafele 36 şi 40, 26 iulie 2007).
32. Curtea aminteşte că la vremea faptelor în dreptul intern nu exista nicio soluţie eficientă care să poată oferi reclamanţilor respectivi o despăgubire pentru această privare (Străin, citată anterior, paragrafele 23, 26-27, 55-56; Porteanu, citată anterior, paragrafele 23-24 şi 34-35). În plus, Curtea constată că nici până astăzi Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire pus la punct în iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi, şi îndeosebi celor şapte reclamanţi interesaţi, să obţină, potrivit unei proceduri şi unui calendar previzibil, o despăgubire în funcţie de valoarea de piaţă a bunului de care au fost privaţi.
33. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă încălcarea dreptului de proprietate al primilor şapte reclamanţi asupra parterului imobilului şi asupra terenului aferent, combinată cu lipsa despăgubirii de circa şase ani, i-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului şi concluzionează că această dispoziţie a fost încălcată.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
34. Reclamanţii se plâng de o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil în acţiunea în revendicare şi în anulare a contractelor de vânzare a celor trei apartamente ale imobilului, datorită arbitrarului concluziei instanţelor asupra chestiunii bunei credinţe a foştilor chiriaşi şi a Primăriei Bucureşti cu ocazia vânzării apartamentelor şi neexaminării probelor aflate la dosar privind cererea lor de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995. Ei invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
35. Guvernul contestă această susţinere. Invocând jurisprudenţa Curţii, el consideră că instanţele interne şi-au îndeplinit obligaţia de a examina probele aflate la dosar şi de a răspunde explicit căilor de atac ale reclamanţilor.
36. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care aceste erori i se par susceptibile să fi antrenat o atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I). În cazul în speţă Curtea constată că reclamanţii au beneficiat de un proces în contradictoriu, având posibilitatea de a-şi expune argumentele şi de a prezenta probele. În privinţa examinării de către instanţele interne a actelor aflate la dosar referitoare la cererea lor de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995, ea constată că Curtea de Apel Bucureşti a indicat în decizia sa din 11 noiembrie 2003 că interesaţii nu au prezentat o copie a cererii pentru a-i demonstra conţinutul, fapt pe care reclamanţii nu-l contestă. În măsura în care Curtea de Apel a considerat că conţinutul cererii era pertinent pentru examinarea acţiunii reclamanţilor, Curtea nu ar putea ajunge la concluzia că motivele citate anterior pe care le-a prezentat ar fi putut dovedi neexaminarea actelor aflate la dosar datând din 1999 referitoare la existenţa unei asemenea cereri. Prin urmare, în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea consideră că interpretarea actelor aflate la dosar şi a dreptului intern pertinent făcută de instanţele interne nu ar putea fi calificată drept arbitrară şi considerată ca aducând atingere echităţii procesului.
37. Reiese că acest capăt de cerere este în mod manifest neîntemeiat şi trebuie respins în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
38. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
39. Reclamanţii cer, cu titlu de prejudiciu material, restituirea în întregime a imobilului situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 148 sau, în caz de imposibilitate, suma de 1.500.000 euro, care reprezintă în opinia lor valoarea de piaţă a imobilului. Ei prezintă un raport de evaluare imobiliară care estimează valoarea imobilului la 390.910 euro. Reclamanţii cer de asemenea suma de 96.000 euro echivalentă cu cifra chiriilor neîncasate pentru imobil începând din 1996. În fine, ei cer 20.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele cauzate de imposibilitatea de a beneficia de bunul lor.
40. În privinţa prejudiciului material cerut privind parterul imobilului şi terenul aferent, Guvernul consideră, bazându-se pe un raport de expertiză, că valoarea acestei părţi a imobilului este de 145.907 euro. De altfel, el cere respingerea capătului de cerere a reclamantului referitor la cifra chiriilor neîncasate, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii care a considerat că nu poate face speculaţii asupra problemei estimării valorii acestor chirii din moment ce a dispus restituirea bunului. În plus, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului moral invocat şi că, oricum, suma cerută cu acest titlu de reclamanţi este excesivă.
41. Curtea aminteşte că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită încălcării dreptului de proprietate al primilor şapte reclamanţi asupra parterului imobilului şi asupra terenului aferent, combinat cu lipsa despăgubirii.
42. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea parterului imobilului situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 148, precum şi a terenului aferent, ar plasa pe primii şapte reclamanţi pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire, Curtea decide că va trebui să plătească împreună interesaţilor, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. Ţinând cont de datele oferite de părţi precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor pieţii imobiliare, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 150.000 euro.
43. În privinţa sumelor cerute cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate aloca vreo sumă cu acest titlu, ţinând cont, pe de o parte, de faptul că a dispus restituirea bunului drept reparaţie conform art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în cazul în speţă un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri fiind în funcţie de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamanţi cu ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Radu împotriva României, nr. 13309/03, paragraful 49, 20 iulie 2006 şi Penescu împotriva României, nr. 13075/03, paragraful 41, 5 octombrie 2006).
44. Curtea consideră că atingerea gravă adusă dreptului primilor şapte reclamanţii respectării bunurilor lor nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, le alocă împreună suma de 4.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
45. Reclamanţii cer de asemenea rambursarea sumei de 1.200 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli suportate pentru procesul în faţa Curţii, din care 1.000 euro pentru onorariile avocatului şi 200 euro pentru cheltuielile de traducere şi de corespondenţă. Ei prezintă acte doveditoare pentru circa 150 euro privind cheltuielile de traducere.
46. Guvernul face trimitere la jurisprudenţa Curţii şi consideră că în lipsa actelor doveditoare şi a precizărilor asupra obiectului traducerilor realizate, aceste pretenţii trebuie eliminate.
47. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză Curtea consideră că reclamanţii nu au depus nici un act doveditor privind majoritatea costurilor şi cheltuielilor pretins suportate. În schimb, în privinţa actelor doveditoare prezentate pentru cheltuielile de traducere, chiar dacă acestea nu menţionează obiectul traducerilor, Curtea consideră, pe baza actelor aflate la dosar, că primii şapte reclamanţi au suportat obligatoriu cheltuielile privind traducerea observaţiilor şi unor scrisori trimise Curţii. În cauză, ţinând cont de datele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 150 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli pentru procesul în faţa Curţii şi o acordă împreună reclamanţilor respectivi.
C. Majorări de întârziere
48. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. alătură fondului excepţia preliminară a Guvernului referitoare la neepuizarea căilor de atac interne şi o respinge ;
2. declară cererea admisibilă în privinţa plângerilor primilor şapte reclamanţi întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la parterul imobilului în cauză şi la terenul aferent şi inadmisibilă pentru rest ;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie primilor şapte reclamanţi parterul imobilului situat în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 148, precum şi terenul aferent, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie ;
b) că în caz de nerestituire, statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanţilor respectivi, în acelaşi termen de trei luni, 150.000 euro (una sută cinci zeci mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material ;
c) că statul pârât va trebui să plătească de asemenea împreună reclamanţilor menţionaţi anterior, 4.000 euro (patru mii euro) pentru prejudiciul moral şi 150 euro (una sută cinci zeci euro) pentru costuri şi cheltuieli, la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit ;
d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii ;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 3 iunie 2008, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Ranete contra Romaniei - Impozitare nelegala. Militar trecut in... | Porteanu contra Romaniei - Casa si teren nationalizate in baza... → |
|---|
