Tăşchină contra României - Accident de munca. Daune interese. Pensie de invaliditate
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 1 iulie 2008
în CauzaTăşchină împotriva României
(Cererea nr. 9415/02)
Strasbourg
Devenită definitivă la data de 01.10.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Tăşchină împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 10 iunie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 9415/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, domnul Ionel Tăşchină (reclamantul), care a sesizat Curtea la data de 13 februarie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul, care a beneficiat de asistenţă judiciară, este reprezentat de doamna Iuliana Sameş, avocată la Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în special, în temeiul art. 6 alin. 1 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1, de durata procesului precum şi de micşorarea creanţei sale pe care o socoteşte considerabilă şi pe care o atribuie acestei durate.
4. La data de 8 noiembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Aşa cum prevede art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a hotărât de asemenea că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1959 şi locuieşte la Bucureşti.
A. Accidentul de muncă al reclamantului şi daunele-interese acordate acestuia
6. La data de 9 iulie 1982, pe vremea când lucra ca docher în portul Constanţa, reclamantul a fost grav rănit de echipajul navei greceşti « D.P. » şi a suferit un traumatism cerebral. A avut nevoie de un an de îngrijiri medicale pentru a se recupera. Fiind recunoscut inapt de muncă, a fost scos la pensie pentru invaliditate de gradul doi. La o dată neprecizată, pensia de invaliditate acordată iniţial i-a fost suprimată.
7. Odată stabilită răspunderea exclusivă a echipajului de pe « D.P. » în acest accident de muncă, Administraţia asigurărilor de stat Bucureşti (A.D.A.S.) a negociat cu compania de asigurări a armatorului în privinţa daunelor-interese în sumă de 210.000 dolari americani (USD), din care 203.457 USD reveneau reclamantului şi 6.543 USD angajatorului său. La o dată neprecizată, aceste sume au fost plătite către A.D.A.S.
8. La data de 14 aprilie 1984, A.D.A.S. a virat suma de 2.807.707 lei vechi româneşti (ROL), adică echivalentul, la vremea aceea, sumei de 203.457 USD, în contul reclamantului la Casa de Economii şi Consemnaţiuni. La data de 16 aprilie 1984 interesatul a întocmit o declaraţie, a cărei părţi relevante era redactată astfel:
« Primind această sumă, precizez că nu mai am pretenţii faţă de comandant şi armatorii navei, nici faţă de compania de asigurări sau A.D.A.S. »
9. La data de 16 aprilie 1984 Ministerul de Interne l-a somat pe reclamant, fără a-i oferi explicaţii, să restituie 2.007.707 ROL către A.D.A.S., lucru pe care acesta l-a făcut.
10. Afirmând că angajaţii Ministerului de Interne şi ai A.D.A.S l-au privat pe nedrept de suma respectivă, reclamantul a întreprins demersuri pe lângă autorităţi pentru a o recupera.
11. În urma acestor demersuri, la data de 29 septembrie 1989, A.D.A.S. a virat suma respectivă în contul reclamantului.
B. Acţiune pentru plata dobânzilor privind suma restituită cu întârziere
12. La data de 16 aprilie 1991 reclamantul a sesizat Judecătoria Bucureşti (Judecătoria) cu o acţiune în daune-interese, introdusă în acelaşi timp împotriva societăţii C., care a urmat Administraţiei A.D.A.S. şi împotriva Ministerului de Interne, prin care solicita plata indemnizaţiei de asigurare de 203.457 USD în monedă străină. S-a plâns că a fost prejudiciat datorită faptului că A.D.A.S. i-a plătit suma respectivă în moneda naţională, în condiţiile în care nicio prevedere legală nu interzicea plata în valută (USD). El a solicitat de asemenea dobânzi pentru a compensa imposibilitatea de a folosi o parte din despăgubire - suma restituită cu întârziere - în perioada 16 aprilie 1984 - 29 septembrie 1989. El a menţionat că în timpul acestei perioade suma se afla, fără o justificare, în conturile Ministerului de Interne şi A.D.A.S.
13. La data de 3 decembrie 1992 Judecătoria a admis parţial acţiunea şi a dispus ca societatea C. să plătească reclamantului o sumă reprezentând dobânzile sumei restituite cu întârziere pentru perioada cuprinsă între 9 mai 1988 şi 29 septembrie 1989. În rest, instanţa a considerat că pretenţiile reclamantului se prescriu.
14. La data de 9 aprilie 1993 Tribunalul Bucureşti (Tribunalul) a admis apelul reclamantului, a casat sentinţa din 3 decembrie 1992 şi a retrimis cauza la Judecătorie, pe motiv că grefierul nu semnase minuta sentinţei.
15. Cauza a fost amânată de trei ori în perioada 10 iunie - 4 noiembrie 1994, avocatul reclamantului fiind în imposibilitatea de a se prezenta în faţa instanţei. Ulterior a fost amânată de patru ori în perioada 13 ianuarie - 30 iunie 1995 pentru efectuarea unei expertize contabile dispusă de instanţă. Alte două amânări au fost acordate în perioada 13 octombrie - 24 noiembrie 1995 pentru a permite părţilor să ia cunoştinţă de raportul de expertiză, care a fost administrat la dosar între timp.
16. Expertiza a stabilit la 354.373 ROL cifra dobânzilor sumei nerestituite pentru perioada cuprinsă între 16 aprilie 1984 şi 29 septembrie 1989. Expertul a constatat că în timpul perioadei menţionate reclamantul nu a avut posibilitatea de a beneficia de această sumă. În timp ce în anul 1989 această sumă echivala cu 23.751,54 USD, în anul 1995 nu mai reprezenta decât 174,28 USD.
17. Dezbaterile au avut loc la data de 8 martie 1996. În două rânduri instanţa a amânat pronunţarea hotărârii din lipsă de timp şi pentru a permite părţilor să prezinte concluzii scrise.
18. La data de 22 martie 1996 Judecătoria, considerând că nu era competentă să soluţioneze cauza, a trimis dosarul la Tribunal. La data de 13 noiembrie 1996 secţia comercială a Tribunalului a trimis la rândul său cauza la secţia civilă a aceleaşi instanţe. În perioada 4 martie - 22 aprilie 1997 aceasta din urmă a dispus două amânări datorită absenţei părţilor şi lipsurilor în procedura de citare. La data de 27 mai 1997 au avut loc dezbateri şi pronunţarea deciziei a fost amânată de două ori, din lipsă de timp pentru deliberare.
19. Prin decizia din data de 17 iunie 1997 Tribunalul a admis parţial acţiunea şi a condamnat societatea C. la plata către reclamant a dobânzilor pentru perioada cuprinsă între 16 aprilie 1984 şi 29 septembrie 1989. Aceste dobânzi, stabilite prin expertiză contabilă, se cifrau la data respectivă la 354.373 ROL (în continuare denumite dobânzi), adică echivalentul sumei de 49,44 USD.
20. Instanţa a considerat că plata dobânzilor legale privind suma restituită cu întârziere era justificată în temeiul articolelor 1088 din codul civil şi 43 din codul comercial, potrivit cărora obligaţiile comerciale lichide şi exigibile produc dobânzi din ziua în care devin exigibile. În ceea ce priveşte plata creanţei, instanţa a confirmat sentinţa din data de 3 decembrie 1992 şi a constatat că creanţa a fost plătită reclamantului în moneda naţională cu acordul acestuia şi că obligaţia societăţii de asigurări înceta prin urmare prin plata datoriei, potrivit art. 1091 cod civil. Instanţa a respins de asemenea pretenţiile reclamantului faţă de Ministerul de Interne, pe motiv că din probele aflate la dosar nu reieşea că acesta din urmă era obligat la plata sumelor cerute de interesat.
21. Reclamantul a înaintat apel. Printr-o încheiere din data de 19 noiembrie 1997, Curtea de Apel Bucureşti (Curtea de Apel) a considerat că trebuia să plătească taxele judiciare proporţional cu cererea sa, pe baza echivalentului sumei de 203.457 USD. La data de 7 ianuarie 1998, Curtea de Apel a acordat un termen pentru plata taxelor judiciare de către reclamant. La data de 14 ianuarie 1998 ea a anulat apelul, interesatul neplătind taxele judiciare cerute. Reclamantul a înaintat recurs la Curtea Supremă de Justiţie (Curtea Supremă). În perioada 5 iunie 1998-24 februarie 1999 au fost acordate trei termene, şi anume pentru lipsuri în procedura de citare, la cererea părţilor şi pentru examinarea în contradictoriu a temeiniciei juridice a acţiunii. La data de 21 aprilie 1999 Curtea Supremă a admis recursul şi a trimis cauza în faţa Curţii de Apel, reţinând că reclamantul nu trebuia să plătească taxa judiciară.
22. Sesizată cu o nouă analiză a apelului, la data de 24 septembrie 1999, Curtea de Apel a stabilit noul termen la data de 3 decembrie 1999, la cererea reclamantului şi datorită lipsurilor în procedura de citare.
23. La data de 22 octombrie 1999, reclamantul a cerut ca termenul stabilit pentru data de 3 decembrie 1999 să fie redus, ţinând cont de vechimea cauzei, dar Curtea de Apel a refuzat.
24. La datele de 3 decembrie 1999 şi 28 ianuarie 2000 au fost acordate noi termene pentru lipsuri în procedura de citare.
25. La data de 3 martie 2000 au avut loc dezbateri şi termenul pentru pronunţarea deciziei s-a stabilit la data de 17 martie 2000, pentru a permite părţilor să prezinte concluzii scrise şi ţinând cont de lipsa de timp pentru a delibera.
26. Prin decizia din data de 17 martie 2000 Curtea de Apel a respins apelul, pe motiv că decizia Tribunalului era legală şi temeinică, în măsura în care obligaţia societăţii încetase prin plată şi reclamantul nu a solicitat, înainte de introducerea acţiunii, efectuarea plăţii în valută (USD). Ea a fost de acord că acceptând plata în moneda naţională reclamantul a fost indiscutabil prejudiciat. Ea a considerat totuşi că prejudiciul nu era previzibil în momentul plăţii, în măsura în care a fost cauzat de o devalorizare accentuată a monedei naţionale după noiembrie 1990 datorită puterii scăzute de cumpărare şi creşterii preţurilor în România. Or, niciuna din părţile în litigiu nu ar putea fi considerată răspunzătoare de situaţia economică a ţării şi de inflaţie. La data deciziei Curţii de Apel suma în cauză echivala cu 18,40 USD.
27. Reclamantul a înaintat recurs la Curtea Supremă.
28. La data de 28 noiembrie 2000 aceasta a acordat un termen la cererea reclamantului. La data de 13 martie 2001 s-a acordat un nou termen datorită incompatibilităţii unui judecător din completul de judecată. Dezbaterile au avut loc la data de 22 mai 2001 şi pronunţarea deciziei a fost fixată la 29 mai 2001 pentru ca părţile să poată prezenta concluzii scrise.
29. Prin decizia din 29 mai 2001 Curtea Supremă a respins recursul reclamantului, confirmând astfel decizia Curţii de Apel.
C. Executarea silită a sentinţei din data de 17 iunie 1997 şi reactualizarea creanţei
30. În cursul anului 2002 reclamantul a introdus o cerere la Judecătorie pentru a obţine executarea silită a sentinţei din data de 17 iunie 1997 pentru creanţa sa de 354.373 ROL, actualizată începând cu 1 octombrie 1989.
31. Printr-o încheiere din data de 5 aprilie 2002 Judecătoria a admis parţial cererea şi a autorizat executarea silită a creanţei în cauză, actualizată numai începând cu data de 17 martie 2000. Nu a indicat motivele pentru care a luat în calcul această dată pentru actualizare.
32. Reclamantul a înaintat apel la Tribunal. Au avut loc cinci amânări între 11 iulie 2002 şi 16 ianuarie 2003 datorită lipsurilor în procedura de citare a părţilor şi pentru a permite Judecătoriei să transmită unele documente ale dosarului.
33. Prin decizia din data de 13 februarie 2003 Tribunalul a respins apelul pe motiv că suma nu trebuia actualizată decât începând cu data de 17 martie 2000, dată la care titlul executoriu a devenit definitiv şi că până în acel moment creanţa nu avea un caracter sigur, lichid şi exigibil, existenţa sa fiind îndoielnică.
34. Reclamantul a înaintat recurs invocând art. 43 din codul comercial. Prin decizia din data de 2 iunie 2003, Curtea de Apel a respins recursul pe motiv că suma trebuia actualizată începând din momentul în care titlul executoriu a devenit definitiv, adică la 17 martie 2000, deoarece înainte de această dată creanţa nu avea un caracter sigur, lichid şi exigibil.
35. La data de 12 iunie 2003 societatea debitoare C. a pus la dispoziţia reclamantului 720.795 ROL, reprezentând valoarea actualizată a sumei de 354.373 ROL, calculată începând cu 17 martie 2000. Suma propusă reprezenta echivalentul a 22,13 USD la data de 12 iunie 2003. Reclamantul a refuzat această sumă, estimând că nu reprezenta valoarea reală a dobânzilor pe care ar fi trebuit să le primească.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
36. Articolul 43 din codul comercial este redactat după cum urmează:
« Datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile. »
37. Prevederile relevante ale Codului civil sunt următoarele:
Articolul 1088
« (1) La obligaţiunile care au drept obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ_ .
(2) Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept. »
Articolul 1091
« Obligaţiunile se sting prin plata_ »
38. Articolul 132 alin. 1 din codul de procedură civilă dispune că modificarea unei cereri iniţiale poate interveni cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare. Cu toate acestea, art. 132 alin. 2 din cod prevede că acţiunea nu se socoteşte modificată când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii.
39. Articolul 371² din codul de procedură civilă, introdus prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138 din 2 octombrie 2000 şi modificată prin ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 25 aprilie 2001, prevede următoarele:
« (2) În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii.
(3) Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei principale_ se va proceda, la cererea creditorului, şi la actualizarea acestei sume. În cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri. »
40. Potrivit art. 379 alin. 1 din codul de procedură civilă, executarea silită nu poate fi declanşată decât în cazul creanţelor certe, lichide şi exigibile.
41. Articolul 399 din codul de procedură civilă prevede că interesaţii pot introduce o contestaţie la executare.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită duratei procedurii
42. Reclamantul se plânge de deprecierea ceanţei sale de 354.373 ROL, pe care o socoteşte considerabilă şi pe care o atribuite duratei excesive a procesului şi inflaţiei, ale cărei consecinţe numai el le-a suferit. Mai exact, el relevă că în anul 1989 creanţa sa se ridica la 25.494 USD, în timp ce după treisprezece ani de procese, aceasta nu mai reprezenta decât 18,50 USD. El invocă art. 6. alin. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevăd următoarele:
Articolul 6 alin. 1 din Convenţie
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
43. Guvernul consideră că numai perioada ulterioară ratificării Convenţiei de către România, la 20 iunie 1994, poate fi luată în calcul la examinarea duratei procedurii. Prin urmare, el relevă că perioada respectivă se întinde până la 12 iunie 2003, adică pe nouă ani.
44. Pentru reclamant, punctul de plecare al perioadei de luat în considerare este 16 aprilie 1991, data introducerii acţiunii, care de altfel nu era încă soluţionată în momentul în care România a ratificat Convenţia.
45. Curtea consideră, la fel ca Guvernul, că perioada de luat în considerare nu a debutat decât la 20 iunie 1994, cu ratificarea Convenţiei de către România şi recunoaşterea recursului individual. Ea va ţine totuşi cont de starea în care se afla procedura la acea dată (a se vedea Mitap şi Müftüoğlu împotriva Turciei, Hotărârea din 25 martie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-II, pag. 410, paragraful 28). Procedura s-a încheiat la data de 12 iunie 2003. Ea a durat deci opt ani, unsprezece luni şi douăzeci şi patru de zile.
A. Asupra admisibilităţii
46. Curtea constată că aceste plângeri nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi le declară deci admisibile.
B. Asupra fondului
1. Pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită duratei procedurii
47. Guvernul consideră că această cauză nu este de o complexitate deosebită, ci că suscită unele controverse asupra competenţei instanţelor şi asupra obligaţiei reclamantului de a achita taxa judiciară. El constată de asemenea că nu au existat perioade lungi de inactivitate atribuibile autorităţilor, nici în procedura pe fond, nici în procedura de executare silită. Mai mult, reclamantul a solicitat de mai multe ori amânarea cauzei. Guvernul a concluzionat că durata procedurii era rezonabilă.
48. Reclamantul consideră că durata procedurii în cazul în speţă nu era rezonabilă. El observă în acest sens că Judecătoria a administrat probe timp de cinci ani mai înainte de a concluziona că nu era competentă să soluţioneze cauza; primul termen după decizia din 21 aprilie 1999 a Curţii Supreme a fost fixat cinci luni mai târziu; instanţele au amânat timp de doi ani examinarea cererii de executare silită a deciziei din data de 17 iunie 1997. Reclamantul consideră de asemenea că amânările pe care le-a cerut nu au prelungit procedura în mod semnificativ.
49. Curtea aminteşte că respectivul caracter rezonabil al duratei unui proces se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi pe baza criteriilor consacrate de jurisprudenţa sa, îndeosebi complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente precum şi miza controversei pentru interesaţi (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [GC], nr. 30979/96, paragraful 43, CEDH 2000-VII).
50. În cazul în speţă, ea aminteşte că la data ratificării Convenţiei de către România, cauza era în curs în primă instanţă de trei ani, două luni şi cinci zile. Ea observă de asemenea că abia la data de 22 martie 1996 Judecătoria a constatat că nu era competentă să soluţioneze cauza şi că aproape un an s-a scurs mai înainte ca secţia competentă a Tribunalului să fixeze un termen (paragraful 18 de mai sus). Curtea ia act de asemenea de termenul extrem de lung de care instanţele au avut nevoie pentru a stabili că reclamantul nu trebuia să plătească taxele judiciare (paragraful 21 de mai sus). Or, statelor contractante le revine sarcina de a-şi organiza sistemul judiciar în aşa fel încât instanţele lor să poată asigura fiecăruia dreptul de a obţine o sentinţă definitivă asupra contestaţiilor referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34049/96, paragraful 55, CEDH 2001-VI).
51. În măsura în care Guvernul invocă faptul că reclamantul a cerut de mai multe ori amânarea cauzei, Curtea consideră că încetineala procedurii reiese în principal din comportamentul instanţelor sesizate. Oricum, chiar şi în sistemele juridice care consacră principiul conducerii procesului de către părţi, atitudinea interesaţilor nu scuteşte judecătorii de la asigurarea celerităţii dorită de art. 6 alin. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Sürmeli împotriva Germaniei [GC], nr. 75529/01, paragraful 129, CEDH 2006-...).
52. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
53. După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza prezentă. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă încălcarea duratei procedurii în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei « termenului rezonabil ».
54. Prin urmare a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită duratei excesive a procedurii.
2. Pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
55. Guvernul relevă că în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 o creanţă poate fi considerată drept « un bun » dacă îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de dreptul naţional. Ea aminteşte în acest sens că în temeiul art. 379 alin. 1 din codul român de procedură civilă, nu poate avea loc nicio executare dacă creanţa respectivă nu este certă, lichidă şi exigibilă. În cauză, dacă reclamantul dispunea de un bun actual, adică dreptul de creanţă recunoscut prin decizia din data de 17 iunie 1997, această creanţă nu îndeplinea totuşi cerinţele legii în momentul introducerii acţiunii, în măsura în care rezultatul favorabil al procedurii astfel demarate nu era decât o simplă posibilitate. Mai mult, instanţele naţionale au dispus actualizarea creanţei numai începând de la data de 17 martie 2000.
56. Guvernul relevă apoi că reclamantul avea mai multe posibilităţi pentru a obţine actualizarea creanţei pentru a ţine cont de valoarea sa la data introducerii acţiunii. În primul rând, ar fi putut cere, în cererea iniţială, ca suma în chestiune să fie reactualizată în raport de rata inflaţiei. În al doilea rând, reclamantul se putea folosi de art. 132 alin. 2 din codul de procedură civilă, care îi permitea să mărească cuantumul pretenţiilor sale iniţiale, inclusiv solicitând reactualizarea acestuia în funcţie de rata inflaţiei. În al treilea rând, el avea posibilitatea de a introduce o « contestaţie la titlu » dacă considera că titlul său executoriu nu era suficient de clar în privinţa cuantumului creanţei sau momentului plăţii. În al patrulea rând, nimic nu-l împiedica să ceară reactualizarea creanţei în faza executării silite, în temeiul art. 371² din codul de procedură civilă. În opinia Guvernului, această ultimă dispoziţie, care permite executorului judecătoresc să reactualizeze creanţele, viza scutirea instanţelor şi asigurarea acoperirii rapide şi integrale a creanţelor. Mai mult, suma calculată de executorul judecătoresc putea face obiectul unei obiecţii la executarea silită, în temeiul art. 399 din codul de procedură civilă. Or, reclamantul nu s-a folosit de aceste căi. Guvernul constată de asemenea că acesta a refuzat să accepte suma stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă. În aceste condiţii, el consideră că interesatul nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
57. Citând cauzele Rudzinska împotriva Poloniei (Hotărâre) (nr. 45223/99, CEDH 1999-VI) şi Asociaţia şi Liga pentru protecţia cumpărătorilor de automobile, Ana Abîd şi alţi 646 împotriva României (decizie) (nr. 34746/97, 10 iulie 2001), Guvernul reaminteşte că statul nu are obligaţia de a menţine, printr-o indexare sistematică, puterea de cumpărare a sumelor depuse în bănci.
58. Reclamantul consideră că Guvernul nu a oferit nicio explicaţie pertinentă pentru a justifica prejudiciul pe care l-a suferit datorită devalorizării creanţei sale deoarece autorităţile nu i-au plătit suma de 354.373 ROL la timp, adică la data de 29 septembrie 1989. El adaugă că cererea sa privind actualizarea creanţei avea într-adevăr drept obiect luarea în calcul a devalorizării monedei naţionale.
59. Curtea consideră că acest capăt de cerere este direct legat de capătul de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurii. Cu toate acestea, ţinând cont şi de competenţa sa ratione temporis pentru a analiza cauza, ea nu poate face speculaţii asupra valorii reale a creanţei reclamantului dacă durata procedurii a fost rezonabilă. Pe baza concluziilor ce figurează la paragrafele 53 şi 54 de mai sus, Curtea consideră că nu poate statua asupra temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 (Zanghi împotriva Italiei, decizia din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, pag. 47, paragraful 23) ; Buj împotriva Croaţiei, nr. 24661/02, paragraful 38, 1 iunie 2006 ; Efimenko împotriva Ucrainei, nr. 55870/00, paragraful 68, 18 iulie 2006 ; Kovacheva şi Hadjiilieva împotriva Bulgariei, nr. 57641/00, paragraful 38, 29 martie 2007).
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită rezultatului procedurii
60. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantul se plânge de refuzul instanţelor de a condamna societatea C. să-i plătească în valută, şi nu în moneda naţională, suma de 203.457 USD, care corespunde părţii din indemnizaţia de asigurare care îi revenea în urma accidentului său de muncă.
61. Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care aceste erori i se par susceptibile să fi antrenat o atingere adusă drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1999-I).
62. Pe baza elementelor aflate în posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze acuzaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
63. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins nefiind în mod manifest neîntemeiat, în sensul art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
64. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
65. Într-un formular de cerre din data de 8 aprilie 2002, reclamantul a cerut condamnarea statului la plata sumei de 203.457 dolari americani (USD) cu titlu de despăgubire pentru accidentul survenit. Într-un formulat de cerere din 27 octombrie 2003, el a solicitat de asemenea 25.494,46 USD cu titlu de dobânzi pentru suma în litigiu, precum şi 15.000 USD pentru prejudiciul moral.
66. Într-o scrisoare datată 27 aprilie 2006, prin care a răspuns observaţiilor Guvernului şi şi-a prezentat cererile de satisfacţie echitabilă, reclamantul a invitat Curtea să « oblige Guvernul român să-i plătească toate sumele care fac obiectul cererii nr. 9415/02 ».
67. Guvernul reiterează argumentele potrivit cărora reclamantul avea la dispoziţia sa mai multe posibilităţi de a obţine reactualizarea creanţei sale, dar că nu s-a folosit de ele. El relevă apoi că prejudiciul trebuie să fie inerent încălcării dreptului protejat de Convenţie, astfel încât trebuie să existe o legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare şi prejudiciul pretins. În opinia Guvernului, chiar dacă reclamantul a suferit o eventuală depreciere a creanţei sale, acest lucru nu este decât consecinţa inacţiunii interesatului şi prin urmare acesta nu se poate prevala de lipsa de sârguinţă pentru a obţine despăgubiri.
68. Guvernul concluzionează că cererea întemeiată pe art. 41 din Convenţie, prin care reclamantul vrea să obţină 203.457 USD cu titlu de indemnizaţie de asigurare şi 25.494 USD cu titlu de dobânzi asupra acestei sume, este nejustificată. În consecinţă, el invită Curtea să respingă această cerere ca neîntemeiată.
69. Curtea consideră că scrisoarea reclamantului din data de 27 aprilie 2006 face trimitere implicit la pretenţiile pe care acesta le-a prezentat în cele două formulare de cerere. Ea reaminteşte că a concluzionat că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită duratei procedurii şi că a reţinut că nu trebuie să statueze asupra temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1. Oricum, ea nu poate face speculaţii asupra valorii reale a creanţei (paragrafele 53, 54 şi 59 de mai sus). În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert datorită duratei excesive a procedurii. Statuând în echitate, ea alocă acestuia 6.000 euro cu acest titlu.
B. Costuri şi cheltuieli
70. Reclamantul a beneficiat de asistenţă judiciară, pentru care avocatul său a primit suma de 850 euro. Nu a solicitat rambursarea altor costuri şi cheltuieli.
71. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care a cerut-o. În consecinţă, în cazul în speţă, Curtea decide să nu-i aloce nici o sumă cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
72. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie datorită duratei procedurii şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, şi inadmisibilă pentru rest ;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.6 alin. 1 din Convenţie ;
3. hotărăşte că nu va statua asupra temeiniciei capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 6.000 euro (şase mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;
b) că suma respectivă va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii ;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 1 iulie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Gaga contra Romaniei - Condamare in contumacie Arestare... | Silviu Marin contra României - Aplicarea retroactivă a legii.... → |
|---|
