Valer Pop contra României - Rambursare suma retinuta gresit cu titlu de impozit.Pensionare cadru militar
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 13 decembrie 2007
în cauzaValer Pop împotriva României
(Cererea nr. 26511/04)
Strasbourg
Devenită definitivă la 13.03.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Valer Pop împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Berro-Lefèvre, judecători, şi
Domnul S. Naismith, grefier adjunct de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 22 noiembrie 2007, a pronunţat următoarea hotărâre adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 26511/04, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Valer Pop (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 20 mai 2004 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 12 decembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în 1944 şi locuieşte la Mangalia.
5. Din cauza restructurării armatei, începută încă din 1995, au fost adoptate mai multe măsuri legislative cu scopul de a încuraja militarii de carieră să ceară trecerea lor în rezervă şi, în consecinţă, să se pensioneze anticipat.
6. În afara pensiei prevăzute prin art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7 din 26 ianuarie 1998 (ordonanţa nr. 7/1998) prin acelaşi text li se acorda o « plată compensatorie » neimpozabilă şi calculată în raport cu solda lunară brută. Art. 31 alin. 1 din legea nr. 138 din 20 iulie 1999 (legea nr. 138/1999) le dădea de asemenea dreptul la un « ajutor » neimpozabil şi calculat tot în raport cu solda lunară brută. Modul de calcul al acestor ajutoare a fost modificat de ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 136 din 14 septembrie 2000, care stabilea drept bază de calcul suma soldei lunare nete.
7. La 1 aprilie 2000 reclamantul a fost trecut în rezervă şi pensionat anticipat având dreptul la pensie şi la ajutoarele menţionate anterior. În momentul plăţii acestor ajutoare, Ministerul Apărării (Ministerul) a scăzut cifra impozitului din venit, calculat potrivit dispoziţiilor ordonanţei Guvernului nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit (ordonanţa nr. 73/1999).
8. În 2001 reclamantul a sesizat Judecătoria Constanţa cu o acţiune în rambursare a sumei reţinută cu titlu de impozit. Ministerul s-a opus acţiunii.
9. Printr-o sentinţă din 26 februarie 2002 Judecătoria a admis parţial acţiunea reclamantului şi a condamnat ministerul la rambursarea sumei de 56.560.740 lei româneşti (ROL), reprezentând impozitul reţinut ilegal, reactualizat în funcţie de rata inflaţiei, precum şi 2.000.000 ROL pentru costuri şi cheltuieli.
10. În urma recursului ministerului, statuând în ultimă instanţă, Tribunalul Constanţa a confirmat această sentinţă printr-o hotărâre din 16 mai 2002. Examinând dispoziţiile legale aplicabile în materie, a concluzionat că în calitate de măsuri de protecţie socială ajutoarele şi plăţile compensatorii menţionate anterior nu reprezentau venituri obţinute din activităţile lucrative pentru a fi supuse impozitării în temeiul ordonanţei nr. 73/1999.
11. În cursul anului 2002, ministerul a plătit reclamantului suma de 58.560.740 ROL.
12. În 2003 Procurorul general a formulat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un recurs în anulare împotriva sentinţei din 26 februarie 2002 şi hotărârii din 16 mai 2002. El a menţionat că interpretând legislaţia internă, cele două instanţe menţionate comiseseră erori grave de drept, ce au condus la o soluţionare greşită a litigiului.
13. Printr-o hotărâre din 21 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis acest recurs, a casat sentinţa şi hotărârea susmenţionate şi a dispus rambursarea sumei plătite reclamantului în baza acestor decizii. Bazându-se pe interpretarea ordonanţei nr. 73/1999, ea a considerat că plăţile compensatorii în litigiu nu făceau parte din categoriile de venituri neimpozabile.
14. La o dată neprecizată în 2006 ministerul a cerut executarea silită a hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 21 ianuarie 2004. Începând cu luna mai 2006 s-a reţinut lunar o treime din pensia reclamantului, în iunie 2007 interesatul rambursând în întregime suma în cauză.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
15. Legislaţia internă pertinentă (şi anume extrasele din codul de procedură civilă, din Ordonanţele de Guvern nr. 7/1998, 73/1999 şi nr. 136/2000, din legea nr. 138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar şi hotărârea de guvern nr. 1066 din 29 decembrie 1999 privind aplicarea ordonanţei nr. 73/1999) este descrisă în Hotărârea Stere şi alţii împotriva României (nr. 25632/02, paragrafele 19-24, 23 februarie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale datorită obligaţiei de a restitui suma încasată în baza unei hotărâri definitive. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
17. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
18. Guvernul recunoaşte că anularea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărârii definitive din 16 mai 2002 a Tribunalului Constanţa constituie un amestec în dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. El menţionează că ingerinţa se întemeiază pe dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 73/1999, interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi urmăreşte scopul legitim de a asigura plata impozitelor. În privinţa proporţiei ingerinţei, Guvernul remarcă concluziile Curţii în cauza Stere şi alţii împotriva României (nr. 25632/02, 23 februarie 2006), dar consideră că reclamantul nu a dovedit că patrimoniul său a fost micşorat şi lasă la aprecierea Curţii soluţia în privinţa respectării de către autorităţi a articolului respectiv.
19. Reclamantul subliniază că a suferit un prejudiciu din cauza hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezentând documentele privind reţinerea de către minister a unei treimi din pensia sa în executarea acestei decizii. El face trimitere la hotărârea pronunţată de Curte în cauza Stere şi alţii menţionată anterior.
20. Curtea constată mai întâi că nu se contestă faptul că în baza hotărârii definitive din 16 mai 2002 citată anterior reclamantul avea un credit la stat suficient stabilit pentru a fi exigibil şi că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de anulare a primei hotărâri a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului interesatului la respectarea bunurilor sale.
21. Curtea consideră că această ingerinţă reprezintă o reglementare a folosirii bunurilor care se leagă de alineatul doi al art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Stere şi alţii citat anterior, paragrafele 37-39). Cu toate acestea, această regulă trebuie interpretată în lumina principiului general al respectării proprietăţii enunţat la primul paragraf al alineatului unu al articolului citat anterior (Gasus Dosier şi Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, seria A nr. 306B. pag. 46-47, paragraful 55).
22. Curtea aminteşte că a concluzionat în cauza Stere şi alţii citată anterior că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamanţilor cauzată de obligaţia de a restitui impozitul pe ajutoare era prevăzută de lege, şi anume ordonanţa nr. 73/1999. În prezenta cauză, faptele fiind similare nimic nu ar împiedica Curtea să ajungă la aceeaşi concluzie. De altfel, ea admite că ingerinţa în cauză urmărea scopul legitim de a asigura plata impozitelor.
23. Curtea trebuie de asemenea să descopere dacă a fost păstrat un «echilibru just» între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Pentru a descoperi dacă această cerinţă este îndeplinită, se recunoaşte că un stat contractant, în special când a elaborat şi aplicat o politică în materie fiscală, beneficiază de o marjă largă de apreciere (Gasus Dosier, citat anterior, paragraful 60).
24. De aceea Curtea constată că în prezenta cauză reclamantul a fost condamnat la rambursarea sumelor încasate perfect legal în baza unei hotărâri definitive şi irevocabile. Curtea relevă de asemenea că în cazul în speţă nu este vorba despre aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, ci de anularea unei hotărâri definitive irevocabilă, stabilind că reclamantul are o creanţă faţă de stat.
25. În această privinţă trebuie amintit că supremaţia dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este legată de ansamblul articolelor din Convenţie (Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, paragraful 147, CEDO 204-V). Ea presupune respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, fără care încrederea publicului în sistemul juridic şi prin urmare în statul de drept ar fi pusă la îndoială (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX).
26. Dat fiind faptul că intervenţia procurorului general după încheierea unei proceduri la care nu era parte a condus la anularea în întregime a datoriei reclamantului, Curtea consideră, în ciuda puterii ample de care dispune statul în materie fiscală, că o atingere atât de radicală adusă drepturilor interesatului a întrerupt, în defavoarea sa, echilibrul just dintre protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general (a se vedea, mutatis mutandis, Stere şi alţii, citat anterior, paragraful 49).
27. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1
28. Referindu-se tot la hotărârea din 21 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care i-a anulat datoria, reclamantul consideră că a fost victima unui tratament discriminatoriu faţă de foşti militari pensionaţi înainte de ianuarie 2000 şi după septembrie 2000, ale căror ajutoare calculate în raport cu solda lunară brută şi respectiv netă nu mai erau supuse impozitării, ţinând cont de dispoziţiile legale adoptate ulterior de autorităţi în materie şi de interpretarea lor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. El invocă art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
A. Asupra admisibilităţii
29. Curtea constată că această parte din plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
30. Ţinând cont de constatarea la care s-a ajuns la paragrafele 26 şi 27 de mai sus, Curtea consideră că nu trebuie examinată separat această plângere (a se vedea mutatis mutandis, S.A. Dangeville împotriva Franţei, nr. 36677/97, paragraful 66, Colecţie 2002-III şi Apostolidi şi alţii împotriva Turciei, nr. 45628/99, paragraful 80, 27 martie 2007).
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie
31. Reclamantul pretinde că s-a adus atingere dreptului la respectarea principiilor de securitate a raporturilor juridice şi de egalitate a posibilităţilor de apărare datorită anulării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărârii definitive din 16 mai 2002 a Tribunalului Constanţa în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general. El se plânge de asemenea de faptul că nu dispune de nicio cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Reclamantul invocă art. 6 § 1 şi art.13 din Convenţie care prevăd următoarele:
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă independentă şi imparţială_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ »
« Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul la acordarea unei căi de atac efective în faţa unei instanţe naţionale, chiar dacă încălcarea a fost comisă de persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale ».
32. Curtea aminteşte că contenciosul fiscal nu intră în domeniul de aplicare a drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are obligatoriu asupra situaţiei contribuabililor (Ferrazzini împotriva Italiei [GC], nr. 44759/98, paragrafele 29-31, CEDO 2001-VII). De altfel, Curtea a considerat deja în cauze similare prezentei că acest gen de litigii ţineau în principal de dreptul public, mai exact de contenciosul fiscal şi că nu exista nicio « coloratură penală » (Stere şi alţii citat anterior, paragrafele 29-31, şi Stangaciu şi Tudor împotriva României, nr. 21351/03, paragraful 25, 3 august 2006). Curtea nu întrezăreşte niciun motiv pentru care s-ar îndepărta de jurisprudenţa citată anterior, în măsura în care situaţia de fapt este în speţă absolut la fel şi concluzionează că art. 6 § 1 din Convenţie nu se aplică la procedura în cauză. În plus, în privinţa plângerii întemeiată pe art. 13 şi legată de cea întemeiată pe art. 6 citat anterior, ea aminteşte că dreptul la o cale de atac prevăzut de art. 1 nu poate privi decât un drept protejat de Convenţie, astfel încât art. 13 este de asemenea inaplicabil în speţă (Bompard împotriva Franţei (decizie), nr. 44081/02, 4 aprilie 2006).
33. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiilor în sensul art. 35 alin. 3 şi va fi respins în aplicarea art. 35 alin. 4.
IV. Asupra pretinsei aplicări a art. 1 din Protocolul nr. 12
34. Reclamantul se plânge că prin pronunţarea hotărârii din 21 ianuarie 2004 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, autorităţile au încălcat de asemenea art. 1 din Protocolul nr. 12 care interzice orice fel de discriminare în privinţa drepturilor prevăzute de lege.
35. Curtea constată că Protocolul nr. 12 a fost ratificat de România la 17 iulie 2006 şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2006. Ea relevă că încălcarea invocată priveşte anularea printr-o hotărâre din 21 ianuarie 2004 a unei decizii definitive favorabile reclamantului şi că o asemenea anulare a fost considerată de Curte ca reprezentând o ingerinţă neaşteptată, care nu crează o situaţie continuă (a se vedea, între altele, Stanca împotriva României (decizie), nr. 59028/00, 27 aprilie 2004. Prin urmare, Curtea constată că ingerinţa în litigiu a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 12 în privinţa României.
36. Reiese că Curtea este incompetentă ratione temporis să examineze compatibilitatea ingerinţei menţionată anterior cu art. 1 din Protocolul nr. 12 şi că plângerea reclamantului trebuie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
37. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciul
38. Menţionând că ministerul a reţinut până în iunie 2007 întreaga sumă pe care o datora în baza hotărârii din 21 ianuarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adică 5.856 lei noi româneşti (« RON »), cere rambursarea acestei sume, actualizată în euro potrivit ratei inflaţiei. El cere de asemenea suma de 50.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.
39. Guvernul susţine că reclamantului nu i se poate rambursa o sumă mai mare decât cea reţinută de minister şi, în privinţa cererii sale cu titlu de prejudiciu moral, că suma solicitată este excesivă faţă de sumele acordate de Curte în cauze similare.
40. Curtea aminteşte că o hotărâre care constată o încălcare implică potrivit Convenţiei pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite decât eliminarea incompletă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin acţiunea sau omisiunea faţă de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei.
41. Curtea consideră că în circumstanţele speţei rambursarea de către stat a sumei de 5.856 RON reţinută de minister în baza hotărârii din 21 ianuarie 2004 a hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, actualizată potrivit ratei inflaţiei începând de la data reţinerii de către autorităţi a fiecărei sume lunare până la rambursarea sumei reclamantului, l-ar pune pe acesta din urmă pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
42. De altfel, Curtea consideră că reclamantul a suferit o suferinţă morală incontestabilă datorită condamnării sale la rambursarea sumei în litigiu. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând în echitate potrivit art. 41, Curtea îi acordă cu acest titlu 1.000 euro.
B. Costuri şi cheltuieli
43. Reclamantul cere de asemenea o sumă pe care nu o indică pentru costurile şi cheltuielile suportate, fără a preciza sau justifica natura acestor cheltuieli.
44. Referindu-se la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul susţine că reclamantul nu a justificat cheltuielile suportate.
45. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În cauză, ţinând cont de faptul că reclamantul nu a detaliat natura costurilor şi cheltuielilor pretins suportate şi nu a prezentat niciun act doveditor, Curtea îi respinge cererea cu acest titlul.
C. Majorări de întârziere
48. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, singur şi combinat cu art. 14 din Convenţie şi inadmisibilă pentru restul;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu trebuie examinat capătul de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie suma de 5.856 RON (cinci mii opt sute cinci zeci şi şase lei româneşti), actualizat în funcţie de rata inflaţiei începând de la data reţinerii de către autorităţi a fiecărei sume lunare până la rambursarea sumei reclamantului, pentru prejudiciul material, precum şi 1.000 euro (o mie de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul de schimb aplicabil la data plăţii;
b) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 13 decembrie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier
Subsemnata Mioara Cioranu, titulară a autorizaţiei cu nr.2885 eliberată de Ministerul Justiţiei, certific exactitatea acestei traduceri cu textul documentului din limba franceză, care a fost vizat de mine.
| ← Stoicescu contra Romaniei - Revendicare imobiliara. Bunuri... | Ranete contra Romaniei - Impozitare nelegala. Militar trecut in... → |
|---|
