Faptă ce nu prezintă pericol social al unei infracţiuni. Rezoluţia procurorului. Rolul instanţei.
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza GRECU împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 75101/01)
Hotărâre
Strasbourg
30 noiembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaGrecu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER
DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamna I. ZIEMELE, judecători
şiDomnul V. BERGER, grefierul al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 22 septembrie 2005 şi 9 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 75101/01) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Neculai Grecu (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 29 octombrie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Reclamantul este reprezentat de V. Munteanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, directoare la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul s-a plâns în special că nu a fost audiată echitabil cauza sa şi că nu s-a putut examina hotărârea prin care o instanţă superioară l-a declarat vinovat, cu încălcarea articolelor 6 al Convenţiei şi 2 al Protocolului nr. 7.
4. Printr-o hotărâre din 22 septembrie 2005 Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.
3. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (articolul 59 § 1 al regulamentului).
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamantul s-a născut în 1926 şi locuieşte la Bucureşti.
7. În 1980 reclamantul a fost numit, prin ordin al Ministrului român al Industriei, director adjunct al societăţii mixte franco-române S. care avea sediul social la Paris. A îndeplinit această funcţie în Franţa, salariile sale erau plătite într-un cont în franci francezi deschis la banca Paribas.
8. În 1983, când s-a deplasat în România pentru a negocia nişte contracte comerciale, autorităţile i-au reţinut paşaportul şi l-au revocat din funcţia sa din ordinul ministrului.
1. Procedura penală împotriva reclamantului şi confiscarea valutei sale
9. La data de 7 ianuarie 1985 reclamantul a fost arestat preventiv pe motiv că efectuase tranzacţii cu valute interzise prin decretul nr. 210/1960. La 11 ianuarie 1985, pe vremea când încă era sub mandat de depunere, a cerut băncii Paribas transferul valutei sale în contul său deschis la Banca română de comerţ exterior (“BRCE”).
a) Procedura la parchet
10. La 12 ianuarie 1985 parchetul general a început urmărirea penală împotriva reclamantului, pe motiv că nu declarase valuta deţinută în contul său din Franţa în termen de 60 de zile începând de la data repatrierii, cerinţă prevăzută de articolul 9 e) al decretului.
11. La 20 februarie 1985 Paribas a transferat 79.060,50 franci francezi (FRF) în contul pe care reclamantul îl deschisese la BRCE.
12. La 15 martie 1985 reclamantul a fost eliberat.
13. Printr-o ordonanţă din 31 iulie 1986 parchetul:
- a considerat mai întâi că reclamantul se făcea vinovat, conform articolului 37 § 1 al decretului nr. 210/60, de nedeclararea valutei deţinute în contul său din străinătate în termen de 60 de zile începând de la data repatrierii sale, cerinţă prevăzută de articolul 9 e) al decretului. El a ordonat în consecinţă confiscarea, în temeiul articolelor 43 al decretului 210/60 şi 118 e) al codului de procedură penală (“CPP”) celor 79.060,50 franci francezi care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute de articolul 37 citat anterior;
- a luat apoi în calcul eforturile reclamantului de a elimina riscul pe care îl implică faptele ce i-au fost atribuite, precum şi buna sa conduită şi situaţia sa familială şi a pronunţat o hotărâre de neîncepere a urmăririi în privinţa sa în temeiul articolelor 11 b) şi 10 b¹) combinate ale CPP, conform cărora acţiunea penală nu poate fi exercitată dacă faptele comise nu ating gradul de gravitate al unei infracţiuni. De aceea a înlocuit răspunderea penală a reclamantului cu o răspundere administrativă, aplicându-i o amendă administrativă în sumă de 1.000 lei româneşti (ROL) pentru faptele ce i-au fost atribuite.
14. La o dată neprecizată, reclamantul a înaintat, pe baza articolului 278 al CPP, o plângere la procurorul şef al parchetului general împotriva ordonanţei din 31 iulie 1985. In ea menţiona că nu era obligat să respecte cerinţele decretului nr. 210/1960 în materie de declarare a valutei, ci pe cele ale decretului nr. 233/1974, în temeiul căruia întârzierea în declararea sau repatrierea valutei era pasibilă de o sancţiune pecuniară în procent de 5% din sumele nedeclarate sau nerepatriate.
15. Printr-o scrisoare din 10 octombrie 1985 procurorul şef adjunct al parchetului general l-a informat că plângerea sa fusese respinsă din lipsă de probe sau din lipsa indicaţiei intenţiei sale de a ceda statului valuta sa.
16. La o dată neprecizată reclamantul a cerut la BRCE restituirea sumei de 79.060,50 franci francezi pe care Paribas îi transferase în contul său.
17. BRCE l-a informat că cererea sa nu putea fi admisă, ţinând cont de faptul că banii respectivi fuseseră confiscaţi prin ordonanţa parchetului din 31 iulie 1986.
18. Pe 20 octombrie 1986 reclamantul a înaintat la parchetul general o nouă plângere împotriva acestei ordonanţe.
19. Pe 10 octombrie 1986 procurorul şef al parchetului general l-a informat că plângerea sa a fost respinsă, pe motiv că ordonanţa atacată era legală, procurorii de rang inferior interpretaseră şi aplicaseră corect dispoziţiile legale respective.
20. Între anii 1987 şi 1991 reclamantul a înaintat numeroase alte plângeri la parchetul general. El menţiona că, prin decretul 233/1974 fusese scutit de obligaţia prevăzută de articolul 9 al decretului nr. 210/1960. El a considerat prin urmare că nu fusese vinovat de vreo infracţiune în sensul articolului 37 al decretului nr. 210/60 şi că fusese deposedat ilegal de salariile sale.
21. Prin scrisorile din 14 octombrie şi 14 decembrie 1987, 13 decembrie şi 21 martie 1988, 20 iunie 1989, 7 noiembrie 1990, 25 februarie, 17 mai, 21 august şi 27 septembrie 1991, 25 mai 1995, 14 noiembrie 1996 şi 9 martie 1998, procurorul şef de la parchetul general l-a informat că plângerile sale fuseseră respinse. El a indicat mai întâi că dispoziţiile decretului nr. 233/1974 invocate de reclamant urmăreau să-i permită să folosească mai uşor valuta după întoarcerea sa în ţară, fără a-l scuti totuşi de obligaţia de a le declara, impusă de articolul 9 al decretului nr. 210/1960. El a subliniat apoi că omisiunea reclamantului de a declara la Banca Naţională a României, în termen de 60 de zile începând de la data la care i s-a comunicat decizia de încetare a funcţiilor sale, faptul că deţinea valută într-un cont în străinătate constituia o infracţiune la articolul 37 al decretului nr. 210/1960. El a confirmat în fine că suma de 79.060,50 franci francezi fusese confiscată legal în temeiul articolelor 43 al decretului nr. 210/1960 şi 118 litera e) a codului penal, conform cărora bunurile deţinute în contradicţie cu dispoziţiile legale sunt pasibile de confiscare.
b) Procedura la Tribunalul Bucureşti
22. Pe 29 februarie 2000 reclamantul a înaintat la tribunalul Bucureşti o plângere împotriva ordonanţei parchetului din 31 iulie 1985. S-a bazat pe decizia nr. 476/1998 pronunţată de Curtea Constituţională la 2 decembrie 1997, prin care aceasta a considerat că interesaţilor le era permis să conteste ordonanţele parchetului în faţa unui tribunal, în temeiul articolului 21 al Constituţiei.
23. Tribunalul a ţinut mai multe şedinţe, la care reclamantul a fost prezent, asistat de un avocat.
24. Printr-o hotărâre din 25 aprilie 2000 tribunalul a respins cererea sa. El a confirmat legalitatea ordonanţei parchetului din 31 iulie 1985, reţinând că reclamantul nu fusese scutit prin decretul nr. 233/1974 de obligaţiile imperative ce îi reveneau în temeiul articolului 9 e) al decretului nr. 210/1960 şi că, în consecinţă, faptul că nu declarase la Banca Naţională a României sau la BRCE, în termen de 60 de zile de la data întoarcerii sale în ţară, că deţinea valută într-un cont în străinătate constituia o infracţiune în sensul articolului 37 al decretului nr. 210/1960. El a constatat, între altele, că măsura de confiscare a valutei care a făcut obiectul infracţiunii prevăzută la articolul 37 citat anterior fusese luată legal de parchet pe baza articolelor 43 al decretului nr. 210/1960 şi 118 e) al codului penal combinate, în vigoare la data faptelor.
25. Reclamantul nu a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, în lipsa dispoziţiilor legale sau ale practicii naţionale care prevede un mijloc de contestare a acestui tip de decizii.
2. Acţiune în contencios administrativ în anulare a ordonanţei parchetului din 31 iulie 1985
26. La data de 22 ianuarie 1997 reclamantul a citat parchetul general în faţa curţii de apel Bucureşti pentru a obţine anularea ordonanţei din 31 iulie 1985. Bazându-se pe legea nr. 29/1990 referitoare la contenciosul administrativ, el a menţionat că nu comisese infracţiunea pentru care fusese condamnat şi că, în consecinţă, măsura confiscării valutei sale era ilegală.
27. Printr-o hotărâre din 18 februarie 1997 curtea de apel a declarat acţiunea inadmisibilă. Ea a considerat că ordonanţa în cauză, nefiind un act administrativ în sensul legii nr. 29/1990, nu putea fi atacată pe calea contenciosului administrativ şi a indicat reclamantului că putea demara o acţiune civilă de restituire a valutei confiscate.
28. La o dată neprecizată, reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, invocând o atingere adusă dreptului său de acces la un tribunal din cauza imposibilităţii pentru el, reieşită din articolul 278 cpp de a pune instanţele interne să examineze ordonanţa parchetului.
29. Printr-o hotărâre definitivă din 1 octombrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul său şi a confirmat temeinicia hotărârilor pronunţate de curtea de apel.
3. Acţiunea în restituire a valutei confiscate
30. La 24 iunie 1996 reclamantul a citat Ministerul de Finanţe şi BRCE la judecătoria Bucureşti pentru a fi condamnate să-i restituie suma de 79.060,50 franci francezi care îi fusese confiscată prin ordonanţa parchetului din 31 iulie 1985. El a susţinut că nu comisese nici-o infracţiune şi a considerat în consecinţă că confiscarea era ilegală. El s-a bazat pe articolul 992 al Codului civil conform căruia cel care, din greşeală sau în mod conştient, a primit o plată de la un terţ al cărui creditor nu este, este obligat să o restituie.
31. Printr-o sentinţă din 25 februarie 1999 judecătoria a respins cererea sa. Ea a constatat mai întâi că legalitatea ordonanţei prin care procurorul ordonase, pe 31 iulie 1985, confiscarea economiei reclamantului fusese confirmată, în urma numeroaselor plângeri ale reclamantului, de către procurorul de rang superior. Ea a considerat prin urmare că statul avea un titlu de proprietate valabil asupra valutei care i-a aparţinut reclamantului.
32. La o dată neprecizată reclamantul a făcut apel împotriva acestei sentinţe.
33. Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 1999 tribunalul Bucureşti l-a respins. El a subliniat mai întâi că legalitatea ordonanţei prin care reclamantului i s-a aplicat o amendă administrativă şi i s-au confiscat economiile nu putea fi examinată pe calea unei acţiuni civile de drept comun. Amintind că era incompetent să analizeze dacă faptele atribuite reclamantului constituiau o infracţiune, în sensul articolului 37 al decretului nr. 210/1960, tribunalul a considerat că nu mai era competent să examineze dacă confiscarea valutei sale fusese ordonată legal.
34. Reclamantul nu a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, considerând că o asemenea cale de recurs ar fi ineficientă din cauza incompetenţei instanţelor civile de a examina conformitatea cu legea a unei măsuri cu caracter penal ordonată de parchet.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
1. Decretul nr. 210/1960 referitor la regimul valutei, metalelor şi pietrelor preţioase (publicată în Monitorul Oficial nr. 56 din 17 mai 1972)
35. Dispoziţiile pertinente ale decretului 210/1960 prevăd următoarele:
Articolul 1
“Deţinerea, cu orice titlu, a mijloacelor de plată străine_ , precum si operaţiile de orice fel cu acestea constituie monopol valutar de stat şi sunt interzise, cu excepţiile expres prevazute de lege. Politica de stat cu privire la operaţiile cu mijloace de plată straine_ se realizează prin Ministerul Finanţelor şi Banca de Stat a Republicii Populare Române_ ”
Articolul 2
“Prin mijloace de plata străine, în sensul prezentului decret, se înţeleg:
(...)
c) disponibilităţile de monedă străină, aflate în conturi sau sub orice formă, în străinătate.”
Articolul 3
“Se asimileaza mijloacele de plată străine: a) orice drepturi sau obligaţii patrimoniale, indiferent de felul sau forma în care sunt exprimate, ce pot fi realizate sau lichidate în străinătate_ ”
Articolul 9
“Cei care dobândesc în condiţiile legii mijloace de plată străine au următoarele obligaţii:
(...)
e) să declare Băncii de Stat a Republicii Populare Române, în termen de 60 zile_ ”
Articolul 37
“Nedeclararea_ mijloacelor de plată străine în cazurile şi termenele prevăzute de lege_ este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea de la şase luni la cinci ani”.
Articolul 43
“În cazul infracţiunii prevăzută de articolul 37_ , organele de urmărire penală şi tribunalele_ ordonă confiscarea mijloacelor de plată străine, în confomitate cu legea penală”.
36. Articolul 37 al decretului 210/1960 a fost abrogat în mod expres de decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 al Consiliului Frontului de Salvare Naţională.
2. Decretul nr. 233 din 26 decembrie 1974, referitor la drepturile şi obligaţiile cetăţenilor români care încaseasă venituri în valută
37. Dispoziţiile pertinente ale decretului nr. 233/1974 prevăd următoarele:
Articolul 16
“Cetăţenii români angajaţi de societăţile mixte de producţie_ pot dispune integral de valuta economisită pentru a efectua plăţile în valută. Sumele în valută economisite şi repatriate pot fi folosite pentru construcţia sau cumpărarea de locuinţe, de pieţe_ ”
Articolul 18
“Sumele în valută_ vor fi depuse în exclusivitate în conturile personale deschise la Banca română de comerţ exterior sau la Banca Naţională a Republicii Socialiste România”.
Articolul 19
“Nedeclararea_ valutei în condiţiile prevăzute de decret este pasibilă de o penalitate de 0,05% [din sumele nedeclarate] pe zi de întârziere.”
3. Codul penal în vigoare la vremea faptelor
38. Dispoziţiile pertinente ale codului penal prevedeau următoarele la vremea faptelor:
Articolul 90 – Asupra condiţiilor de înlocuire a răspunderii penale
cu o altă formă de răspundere
“Tribunalul poate ordona înlocuirea răspunderii penale cu o răspundere ce implică o sancţiune cu caracter administrativ dacă condiţiile următoare sunt îndeplinite:
a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă este o pedeapsă cu închisoarea de maxim un an sau o pedeapsă cu amenda_ ;
b) faptele comise implică un risc redus pentru societate şi nu au produs consecinţe grave;
d) din atitudinea autorului infracţiunii reiese că regretă faptele comise;
e) există suficiente elemente care fac să se creadă că autorul poate fi îndreptat fără să fie necesar să i se aplice o pedeapsă.”
Articolul 91 – Sancţiuni administrative
“Când un tribunal înlocuieşte răspunderea penală cu o altă formă de răspundere, el ordonă una din sancţiunile administrative următoare:
(...)
c) o amendă de la 100 la 1000 lei.”
39. Prin modificările aduse la cpp de legea nr. 45/1993, procurorilor li s-a acordat competenţa, în cadrul urmăririi penale şi printr-o ordonanţă motivată, pentru a înlocui răspunderea penală a autorilor faptelor pedepsite de lege printr-o răspundere administrativă.
40. Articolele 90 şi 91 ale codului penal au fost abrogate de noul nod penal din 28 iunie 2004, publicat în Monitorul Oficial din 29 iunie 2006, care nu mai prevede dispoziţii echivalente.
4. Codul de procedură penală (CPP)
41. Dispoziţiile pertinente ale CPP prevedeau următoarele la vremea faptelor:
Articolul 275 § 1 – Dreptul de a depune o plângere
“Orice persoană se poate plânge de o măsură sau o acţiune care, în cadrul urmăririi penale, a adus atingere intereselor sale legitime.”
Articolul 277 – Termenul acordat pentru soluţionarea unei plângeri
“Procurorul soluţionează plângerea în termen de 20 de zile începând de la data primirii şi comunică imediat hotărârea sa autorului plângerii.”
Articolul 278 – Plângere împotriva unui act al unui procuror
“Orice plângere împotriva unei măsuri luate sau unei acţiuni de instrucţie penală efectuată de un procuror_ trebuie să fie supusă atenţiei procurorului şef al parchetului respectiv. Dacă măsura sau acţiunea contestată au fost aplicate de procurorul şef sau pe baza instrucţiunilor sale, plângerea este supusă atenţiei procurorului de rang superior.”
5. Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 105 din 3 iunie 1998) referitoare la constituţionalitatea articolului 278 al cpp şi practica naţională asupra accesului la un tribunal
42. Părţile pertinente ale deciziei nr. 486/1997 dispun următoarele:
“Conform articolului 278 al cpp, orice plângere împotriva unei măsuri sau unei acţiuni a procurorului este supusă atenţiei procurorului şef al parchetului şi, atunci când acţiunea sau măsura reprezintă fapta acestuia din urmă, plângerea trebuie să fie adresată procurorului de rang superior. Legea nu prevede nici-o cale de atac împotriva soluţiei acordate plângerii de către procurorul şef al parchetului sau de procurorul de rang superior acestuia. Ori, fiind vorba despre măsurile luate de procuror în timpul procesului penal, ele trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul parchetului, ci şi controlului tribunalului. Este motivul pentru care cel care este nemulţumit de soluţia acordată plângerii sale de către parchet are dreptul, în temeiul articolului 21 al Constituţiei, să intenteze acţiune pentru a-şi apăra drepturile, libertăţile şi interesele legitime, deoarece_ “nici-o lege nu poate restrânge exercitarea acestui drept”. Reiese că articolul 278 al cpp este neconstituţional în măsura în care nu ar permite interesatului să atace în faţa unui tribunal o ordonanţă adoptată de procuror._ Fiind vorba despre un act de justiţie, este normal să fie verificat şi confirmat sau infirmat de tribunale, singurele autorităţi abilitate să facă dreptate.”
43. Practica internă, în privinţa competenţei instanţelor naţionale de a aplica hotărârile pronunţate de Curtea Constituţională şi în special decizia sa nr. 486 din 2 decembrie 1997 era departe de a întruni unanimitatea în cadrul Curţii Supreme de Justiţie şi al altor instanţe române (Rupa contra României (decizie), 14 decembrie 2004, nr. 58478/00); stau mărturie în acest sens extrasele de mai sus ale hotărârii nr. 3277 a Curţii Supreme de Justiţie din 28 septembrie 1999:
“Reglementarea actuală a cpp nu a creat cadrul legislativ necesar pentru ca interesatul să poată ataca la un tribunal ordonanţele parchetului. Singura cale de atac posibilă este cea prevăzută de articolul 278 al cpp, şi anume plângerea adresată parchetului, a cărui soluţionare nu poate fi controlată de un tribunal. Având în vedere aceste consideraţii, pe bună dreptate primii judecători au declarat plângerea interesatului inadmisibilă, din cauza lipsei dispoziţiilor legale adecvate care reglementează posibilitatea pentru cel interesat de a sesiza un tribunal.
Inexistenţa unei reglementări legale în acest sens face să fie imposibil de stabilit căile de atac de care dispune cel care este nemulţumit de soluţia acordată plângerii sale de un tribunal. Ceea ce este neîndoielnic şi reglementează situaţia în speţă, este lipsa cadrului legislativ adecvat care ar deschide persoanei nemulţumite de soluţia acordată plângerii sale de către procuror calea unei acţiuni în justiţie; această lacună face ca plângerea înaintată [la un tribunal] să fie inadmisibilă şi, în consecinţă, calea de atac folosită în aceleaşi condiţii împotriva deciziei tribunalului are aceeaşi soartă, şi anume inadmisibilitatea. Din aceste motive Curtea declară inadmisibil recursul formulat de G.T. împotriva deciziei pronunţate pe 28 octombrie 1998 de Curtea de apel Piteşti_ ”
44. Doctrina pare să aprobe, la vremea respectivă, practica unor tribunale naţionale care, sesizate cu plângeri împotriva ordonanţelor parchetului, pronunţau sentinţele pe baza exclusivă a probelor dosarului de instrucţie strânse de parchet (C. Danileţ, “Decizia de neîncepere a urmăririi. Contestarea. Admisibilitatea”, Curierul judiciar, nr. 9/02).
45. Legea nr. 281 din 26 iunie 2003 (publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 2003) a introdus în cpp noul articol 278¹, care permite oricărei persoane ale cărei interese legitime ar fi lezate de o decizie de neîncepere a urmăririi a parchetului să depună o plângere la tribunalul competent, conform legii penale, pentru a soluţiona cauza în primă instanţă. Acesta decide printr-o sentinţă ce poate fi supusă recursului la instanţa superioară ierarhic, bazându-se pe elementele dosarului de instrucţie al parchetului şi pe orice alt nou element de probă scris prezentat la el.
6. Raport explicativ la Protocolul nr.7 la Convenţia de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale
46. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:
“17. Articolul 2 al Protocolului nr. 7 recunoaşte oricărei persoane declarată vinovată de o infracţiune penală de un tribunal dreptul ca o instanţă superioară să examineze declaraţia de vinovăţie sau condamnarea. Nu se cere ca, în toate cazurile, această persoană să aibă posibilitatea de a solicita examinarea în acelaşi timp a declaraţiei de vinovăţie şi condamnării. Astfel, de exemplu, dacă persoana condamnată s-a dovedit vinovată de infracţiunea de care a fost acuzată, acest drept poate fi restrâns la revizuirea condamnării sale. Faţă de redactarea dispoziţiei corespunzătoare Pactului Naţiunilor Unite (articolul 14, paragraful 5), termenul “tribunal” a fost adăugat pentru a fi clar că acest articol nu priveşte infracţiunile judecate de autorităţi care nu sunt tribunale în sensul articolului 6 al Convenţiei._
20. Paragraful 2 al articolului 2 al Protocolului nr. 7 autorizează aceste excepţii cu acest drept:
pentru infracţiunile minore, aşa cum sunt definite de lege;
atunci când interesatul a fost judecat în primă instanţă de cea mai înaltă instanţă, de exemplu din cauza rangului său (ministru, judecător sau alt titular al unei funcţii înalte), sau din cauza naturii infracţiunii;
atunci când interesatul a fost condamnat în urma unui recurs împotriva achitării sale.
21. Pentru a decide dacă o infracţiune are caracter minor, un criteriu important este problema de a şti dacă infracţiunea este pasibilă de închisoare sau nu.”
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI
47. Reclamantul se plânge deoarece cauza sa penală, în special procedura la tribunalul Bucureşti nu a fost audiată echitabil, în ciuda articolului 6 al Convenţiei, care, în pasajele sale pertinente, prevede următoarele:
“ 1. Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit de lege, care va decide_ asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa.
3. Orice acuzat are dreptul în special la:
(...)
d) să interogheze sau să ceară interogarea martorilor prezentaţi_ ”
A. Argumentele părţilor
48. Guvernul consideră că articolul 6 § 1 nu este aplicabil la procedura în cauză, ţinând cont de natura sancţiunii ce i-a fost aplicată reclamantului de către procuror, şi anume o amendă administrativă în sumă mică care nu putea fi în nici-un caz înlocuită de o pedeapsă privativă de libertate în caz de neplată. El subliniază că aplicând reclamantului o asemenea sancţiune administrativă, procurorul a făcut aplicarea unui “ansamblu de reguli penale atipic de drept comunist” prevăzut de articolul 90 al codului penal în vigoare la vremea faptelor, şi anume înlocuirea răspunderii penale a autorilor infracţiunilor minore cu alte forme de răspundere, considerate mai eficiente. El menţionează de asemenea că suma amenzii aplicate reclamantului reprezenta, la vremea respectivă, contravaloarea a zece kilograme de carne. El constată de asemenea că sancţiunea aplicată astfel nu putea conduce la o menţiune în cazierul judiciar al reclamantului.
49. Asupra fondului Guvernul consideră că procedura deschisă în urma plângerii reclamantului împotriva ordonanţei parchetului din 31 iulie 1985 a fost organizată echitabil de tribunalul Bucureşti, în faţa căruia reclamantul era prezent, asistat de avocatul său şi a putut prezenta la dosar documentele pertinente. Tribunalul era competent să examineze regularitatea ordonanţei pronunţate de procuror în privinţa legislaţiei în vigoare la vremea faptelor sau pentru a trimite cauza, la nevoie, la parchet, care ar fi putut redeschide procedura şi face aplicarea principiului legii cele mai favorabile. Guvernul relevă că respectivul tribunal nu era competent în schimb să examineze fondul acuzaţiilor aduse reclamantului, nici să pronunţe o eventuală achitare a acestuia.
50. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Trebuie menţionat că nu era vorba pur şi simplu de o amendă, ci şi de confiscarea tuturor veniturilor sale, măsură pe care procurorul ar fi ordonat-o la 31 iulie 1985 din greşeală şi care a fost admisă de tribunalul Bucureşti în hotărârea sa din 25 aprilie 2000. El subliniază faptul că a fost privat, timp de mai mulţi ani înainte de adoptarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, de un drept de acces la un tribunal pentru a se examina legalitatea şi temeinicia deciziei parchetului din 31 iulie 1985 care ordona confiscarea valutei sale. El menţionează că, chiar după adoptarea deciziei citate anterior a Curţii constituţionale, cauza sa nu a fost audiată echitabil de tribunalul Bucureşti, care, sesizat cu o plângere împotriva respectivei ordonanţe, s-a limitat, în hotărârea sa din 25 aprilie 2000, să examineze regularitatea condamnării sale în temeiul legilor şi decretelor în vigoare la data faptelor ce-i erau atribuite, fără a ţine cont de faptul că articolul 37 al decretului nr. 210/1960 fusese abrogat în mod expres de decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989. El relevă, în fine, că tribunalul Bucureşti nu a apreciat direct probele strânse de parchet reinterogând martorii fostei Securităţi care îl denunţaseră cu ocazia urmăririi penale efectuate de parchet.
B. Aprecierea Curţii
51. Curtea constată că, printr-o ordonanţă a parchetului din 31 iulie 1985 reclamantului i s-a aplicat o amendă administrativă şi i s-au confiscat bunurile pentru infracţiune la regimul valutei (paragraful 13 de mai sus). Legalitatea condamnării sale a fost examinată mai întâi de procurorii parchetului general (paragraful 21 de mai sus) şi, ulterior, atunci când calea de atac împotriva deciziilor parchetului s-a deschis în dreptul român, de către tribunalul Bucureşti, care a pronunţat o hotărâre definitivă la 25 aprilie 2000 (paragraful 24 de mai sus).
52. Problema care se pune dintr-o dată este de a şti dacă articolul 6 § 1 al Convenţiei este aplicabil la procedura în cauză, ceea ce Guvernul contestă; dacă da, trebuie să ne întrebăm dacă cerinţele articolului 6 au fost respectate în acest caz.
1. Asupra aplicabilităţii articolului 6 al Convenţiei
53. Dreptul intern (paragraful 35 şi 37 de mai sus) nu califică în mod expres drept “infracţiune penală” nedeclararea – pedepsită de articolul 37 § 1 al decretului nr. 210/60 – valutei deţinută într-un cont în străinătate, care i-a adus reclamantului o pedeapsă cu amenda însoţită de confiscarea valutei sale. Acest lucru nu este totuşi decisiv în scopul aplicabilităţii articolului 6 § 1 al Convenţiei, indicaţiile pe care le oferă dreptul intern neavând nici-o valoare relativă (Öztürk contra Germaniei, hotărâre din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, pag. 19, § 52).
54. În lumina criteriilor desprinse din jurisprudenţa constantă a Curţii în materie (a se vedea, între altele, Ezeh şi Connors contra Regatului Unit al Marii Britanii [GC], nr. 39665/98 şi 40086/98, § 120, CEDO 2003-X), Curtea consideră că, în ciuda naturii pecuniare a sancţiunii aplicată efectiv reclamantului, procedura în cauză poate fi asimilată unei proceduri penale, având în vedere sancţiunea aplicată pentru faptele pentru care răspunderea sa a fost angajată în temeiul articolului 37 al decretului nr. 210/1960. În această privinţă trebuie remarcat că faptele atribuite reclamantului erau susceptibile să fie pedepsite cu o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între şase luni şi cinci ani (paragraful 35 de mai sus).
55. Ori, fiind vorba despre o sancţiune care, prin natura sa şi prin gravitatea sa, reiese fără nici-o îndoială din materia penală, articolul 6 găsind, prin urmare, aplicare în partea sa penală.
2. Asupra respectării cerinţelor articolului 6 al Constituţiei în materie penală
56. În cazul în speţă procurorul a luat faţă de reclamant, la 31 iulie 1985, o decizie de neîncepere a urmăririi pe motiv că faptele ce-i erau atribuite nu atingeau un grad de gravitate suficient pentru a constitui o infracţiune şi i-a aplicat o amendă, în condiţiile în care sancţiunea prevăzută de lege şi suferită de reclamant în temeiul articolului 37 al decretului-lege nr. 210/60 era o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între şase luni şi cinci ani (paragraful 35 de mai sus). Pentru a ajunge la o asemenea soluţie, procurorul s-a prevalat de articolul 90 al codului penal, care permite înlocuirea răspunderii penale cu o altă formă de răspundere, în acest caz răspunderea administrativă (paragrafele 38 şi 39 de mai sus).
57. Era aşadar vorba despre o decizie aparent favorabilă reclamantului, din moment ce îl scutea de execuţia potenţială a unei pedepse cu închisoarea pe care o suferea în temeiul articolului 37 al decretului-lege.
58. Deşi le este permis statelor să nu sancţioneze unele infracţiuni sau/şi să le elimine, ca în cazul în speţă, pe cale administrativă mai degrabă decât pe cale penală, autorii comportamentelor considerate contrarii legii nu trebuie să se găsească într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală. Ori, trebuie constatat că ordonanţa pronunţată de parchet la 31 iulie 1985 a privat reclamantul, la vremea respectivă, de garanţiile de care ar fi beneficiat în mod normal dacă ar fi fost trimis în judecată printr-un rechizitoriu al parchetului: decizia de neîncepere a urmăririi a procurorului nu era susceptibilă, la vremea respectivă, de nici-un control din partea unui organ jurisdicţional independent şi imparţial (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa contra României (decizie), 14 decembrie 2004, nr. 58478/00), control care ar fi putut conduce, la nevoie, la o decizie şi mai favorabilă reclamantului, punându-l în libertate, de exemplu, pe motiv că faptele ce-i erau atribuite nu existau sau nu constituiau o infracţiune, ceea ce ar fi implicat anularea pedepsei suplimentare de confiscare a valutei sale.
59. Este adevărat că România nu a ratificat Convenţia decât la 20 iunie 1994 şi că Curtea nu este competentă ratione temporis să examineze dacă cerinţele articolului 6 al Convenţiei au fost sau nu încălcate faţă de circumstanţele în care vinovăţia reclamantului a fost stabilită de procuror în iulie 1985. La fel, atâta vreme cât reclamantul intenţionează să se plângă şi de faptul că, timp de mai mulţi ani după 20 iunie 1994, nu a dispus în dreptul intern de nici-o cale efectivă de acces la un tribunal pentru a se examina temeinicia condamnării sale la confiscarea valutei sale ordonată de parchet la 31 iulie 1985, Curtea aminteşte că începând de la data ratificării, toate acţiunile şi omisiunile statului trebuia să fie conforme cu Convenţia (a se vedea Yağci şi Sargun contra Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, pag. 16, § 40), dar că aceasta nu impune statelor contractante nici-o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate mai înainte ca ele să ratifice Convenţia (a se vedea Kopecký contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 38, CEDO 2004-IX, şi Blečič contra Croaţiei [GC], nr. 59532/00, § 81, 8 martie 2006).
60. E adevărat că în aprilie 2000, adică după ratificarea Convenţiei de către România, reclamantul, pe baza unei decizii a Curţii constituţionale care declara că articolul 278 al cpp era neconstituţional deoarece nu autoriza accesul la un tribunal, a cerut examinarea cauzei sale de către un complet de judecată format dintr-un judecător unic de la Tribunalul din Bucureşti. Lipsa de echitate invocată de reclamant în procedura la acest tribunal se traduce printr-un amestec nou sau independent care intră în competenţa temporară a Curţii, care se va apleca deci asupra respectării în acest caz a cerinţelor articolului 6.
61. Curtea constată că în momentul soluţionării procedurii în litigiu tribunalul Bucureşti a confirmat în hotărârea sa definitivă din 25 aprilie 2000 regularitatea condamnării reclamantului pentru că a omis să-şi declare valuta, în temeiul articolului 37 al decretului nr. 210/60. Desigur, Convenţia lasă, în principiu, statelor libertatea de a atribui infracţiunea penală şi de a urmări ca atare un comportament ce nu constituie exercitarea normală a unuia din drepturile pe care le protejează, exceptând respectarea cerinţelor articolului 6 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Deweer contra Belgiei, hotărârea din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, § 51). Ori Curtea nu este convinsă că această ultimă condiţie este îndeplinită în cazul în speţă şi asta din mai multe motive diferite.
a) Asupra întinderii competenţei tribunalului Bucureşti
62. Reiese dintr-o jurisprudenţă constantă că, fiind vorba despre decizii asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, articolul 6 § 1 ordonă să se supună deciziile luate de autorităţile care nu îndeplinesc ele însele o serie de cerinţe – independenţa faţă de executiv ca părţi în cauză, durata mandatului membrilor, garanţii oferite de procedură – controlului ulterior al unui organ judiciar de jurisdicţie completă (mutatis mutandis, Ortemberg contra Austriei, hotărârea din 25 noiembrie 1994, seria A, nr. 295-B, pag. 49-50, § 31, şi Stallinger şi Kuso contra Austriei, hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, pag. 679-680, § 51). Pentru ca un “tribunal” să poată decide asupra unei contestaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil în conformitate cu articolul 6 § 1, trebuie să aibă competenţa de a se concentra asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul asupra căruia este sesizat (Fischer contra Austriei din 26 aprilie 1995, seria A nr. 312, pag.17, § 29 şi Terra Woningen B.V. contra Olandei din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, pag.2122-2123, § 52). Acest lucru este valabil a fortiori în materie penală, articolul 6 dovedindu-se mai puţin pretenţios faţă de contestaţiile referitoare la drepturi cu caracter civil decât faţă de acuzaţiile în materie penală (a se vedea în special Koning contra Germaniei, hotărârea din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, pag. 29-32, § in fine).
63. Este incontestabil că procurorii care, în cazul în speţă, au adoptat ordonanţa din 31 iulie 1985 şi care s-au pronunţat ulterior – între 1985 şi 1998 – asupra legalităţii în urma plângerilor ulterioare ale reclamantului acţionau în calitate de magistraţi ai ministerului public şi nu îndeplineau cerinţa de independenţă faţă de executiv (Vasilescu contra României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, pag. 1075, §§ 40-41 şi Pantea contra României, nr. 33343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).
64. Reiese că pentru ca cerinţele de la articolul 6 să fie îndeplinite în prezenta speţă interesatul trebuia să poată supune deciziile luate de autorităţile în cauză controlului ulterior al unui organ judiciar de jurisdicţie deplină. Ori, nu s-a întâmplat nimic: Guvernul indică în observaţiile sale că tribunalul Bucureşti care a confirmat, la 20 aprilie 2000, ordonanţa de neîncepere a urmăririi a parchetului nu era competent nici să examineze fondul sarcinilor îndreptate împotriva reclamantului nici să pronunţe o eventuală punere în libertate a acestuia (paragraful 49 in fine de mai sus).
65. Desigur, nu Curţii îi revine să spună dacă tribunalul respectiv era competent să pronunţe punerea în libertate pe motiv că faptele fuseseră între timp nesancţionate, aşa cum susţine reclamantul (paragraful 50 de mai sus). Curtea consideră totuşi uimitor argumentul Guvernului de la paragraful 49 de mai sus conform căruia era permis respectivei instanţe să trimită cauza la parchet, care ar fi fost competent, redeschizând procedura, pentru a aplica principiul legii cele mai favorabile şi a ordona oprirea urmăririi. Dacă aceasta era situaţia, decizia tribunalului – organ jurisdicţional care se presupune că controlează o decizie adoptată de o autoritate lipsită de independenţă şi imparţialitate – s-ar părea că ar respecta puţin drepturile garantate de articolul 6 al Convenţiei: în drept firul unui asemenea raţionament, organele care nu sunt nici independente nici imparţiale ar fi investite cu puteri mai ample decât autorităţile jurisdicţionale de control, ceea ce este incompatibil cu spiritul articolului 6 în materie de proces echitabil.
66. În fine, dacă este adevărat că tribunalul Bucureşti a examinat regularitatea ordonanţei procurorului faţă de decretele nr. 210/1960 şi 233/1974 în vigoare la vremea faptelor, el nu a încercat să elimine contradicţia care exista în respectiva ordonanţă între, pe de o parte, faptul de a confisca cei 79.060,50 franci francezi care ar fi făcut obiectul unei “infracţiuni” şi, pe de altă parte, neînceperea urmăririi pronunţată în favoarea reclamantului pe motiv că faptele ce-i erau atribuite nu atingeau un grad de gravitate suficient pentru a constitui o “infracţiune”. Ori, acest lucru ar fi fost hotărâtor pentru a examina legalitatea şi temeinicia confiscării valutei reclamantului.
67. Deşi Guvernul menţionează că răspunderea penală a reclamantului a fost înlocuită cu o răspundere administrativă în temeiul unui “ansamblu de reguli penale atipic de drept comunist” şi că tribunalul a proceda la o examinare aprofundată a dispoziţiilor legale pertinente aplicabile, trebuie constatat că nimic din hotărârea respectivului tribunal nu lasă să se creadă că s-a concentrat asupra respectării cerinţelor dispoziţiilor legale pe baza cărora parchetul înlocuise răspunderea penală a reclamantului cu o răspundere administrativă prin intermediul unei decizii care nu era susceptibilă, la vremea respectivă, de nici-un control din partea unui organ independent şi imparţial. Ori, o simplă citire a articolului 90 al codului penal în vigoare la vremea faptelor demonstrează că cerinţele acestei dispoziţii nu erau clar îndeplinite la vremea la care procurorul s-a folosit de ele pentru a aplica o sancţiune administrativă reclamantului: pedeapsa prevăzută de articolul 37 al decretului-lege nr. 210/60 şi suferită de reclamant era o pedeapsa cu închisoarea cuprinsă între şase luni şi cinci ani, şi nu o pedeapsă cu închisoarea de maxim un an sau o pedeapsă cu amenda, aşa cum cerea articolul 90 al codului penal, în redactarea sa la vremea faptelor (paragraful 38 de mai sus).
b) Tribunalul “stabilit prin lege”
68. Curtea a hotărât chiar de pe acum, cu ocazia precedentelor cauze asupra cărora a fost sesizată, că regulile de procedură aplicabile contestaţiilor ordonanţelor parchetului, de exemplu, tribunalele competente să le cunoască, întinderea competenţei lor, procedura de examinare, inclusiv garanţiile procedurale şi eventualele căi de atac împotriva sentinţei pronunţate de un tribunal în acest caz, nu erau stabilite nici de legea naţională nici de jurisprudenţa constantă a tribunalelor naţionale (a se vedea, mutatis mutandis, decizia Rupa citată anterior).
69. În aceste împrejurări, şi având în vedere în special lipsa regulilor de procedură aplicabile la contestaţiile ordonanţelor parchetului, completul tribunalului Bucureşti care a soluţionat cauza reclamantului în complet de judecător unic nu îndeplinea condiţia unui tribunal “stabilit prin lege”, în sensul articolului 6 § 1 citat anterior.
c) Asupra garanţiilor de procedură în faţa tribunalului Bucureşti
70. Deşi reclamantul se plânge de asemenea că tribunalul nu a făcut o apreciere directă a dovezilor strânse de parchet împotriva sa interogând martorii fostei Securităţi care îl denunţaseră, Curtea aminteşte că elementele de probă trebuie în principiu să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri în contradictoriu. Acest principiu nu funcţionează fără excepţii, dar acestea nu pot fi acceptate decât sub rezerva drepturilor la apărare; în general, paragrafele 1 şi 3 d) ale articolului 6 ordonă să se acorde acuzatului un prilej adecvat şi suficient de a contesta o mărturie şi de a interoga autorul, în momentul depoziţiei sau mai târziu (Van Mechelen şi alţii contra Olandei, hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pag. 711, § 51, şi Lüdi contra Elveţiei, hotărârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag. 21, § 49). În special, drepturile la apărare sunt restrânse în mod incompatibil cu garanţiile articolului 6 atunci când o condamnare se bazează, numai sau în măsură hotărâtoare, pe depoziţiile unui martor pe care acuzatul nu a avut posibilitatea de a-l interoga sau de a pune să fie interogat, nici în faza de instrucţie nici în timpul dezbaterilor (A.M. contra Italiei, nr. 37019/97, CEDO 1999-IX, § 25, şi Saïdi contra Franţei, hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pag. 56-57, § 43-44).
71. Curtea constată că la data la care reclamantul înainta plângerea sa împotriva ordonanţei parchetului din 31 iulie 1985 la tribunalul Bucureşti prevalându-se de decizia nr. 476/1998 pronunţată de Curtea constituţională la 2 decembrie 1997, nu existau dispoziţii naţionale care să stabilească în mod expres garanţiile procedurale de care cei interesaţii puteau beneficia în cadrul contestaţiilor lor la ordonanţele procurorului (paragraful 68 de mai sus); doctrina părea să aprobe, la vremea respectivă, practica tribunalelor naţionale care, sesizate cu plângeri împotriva ordonanţelor parchetului, îşi pronunţau sentinţele exclusiv pe baza probelor dosarului de instrucţie strânse de parchet (paragraful 44 de mai sus).
72. În ciuda caracterului deosebit al procedurii penale în cauză, care a fost deschisă în ciuda unei contestaţii a reclamantului împotriva unei decizii de neîncepere a urmăririi care îi era aparent favorabilă şi nu în urma unei trimiteri în judecată prin rechizitoriul parchetului, Curtea consideră că posibilitatea pentru reclamant de a fi confruntat cu martorii în prezenţa judecătorului care ar fi trebuit în ultimă instanţă să ia o decizie în privinţa cauzei rămânea o garanţie esenţială. Într-adevăr, observaţiile tribunalului în privinţa comportamentului şi credibilităţii unui martor puteau avea consecinţe pentru rezultatul procedurii în cauză (a se vedea P.K. contra Finlandei (decizie), nr. 37442/97, 9 iulie 2002 şi, mutatis mutandis, Pittkänen contra Finlandei nr. 30508/96, §§ 62-65, 9 martie 2004, precum şi Milan contra Italiei (decizie), nr. 32219/02, 4 decembrie 2003). Şi asta cu atât mai mult cu cât magistraţii de la parchet care se ocupaseră de instrumentarea cauzei nu îndeplineau cerinţele de independenţă în privinţa executivului (Vasilescu citat anterior, §§ 40-41, şi Pantea citat anterior, §§ 238-239). Ori actele dosarului menţionează că reclamantul nu a avut ocazia de a contesta mărturiile împotriva sa şi de a interoga autorii la tribunalul Bucureşti.
73. Curtea relevă de altfel că problema lipsei de reglementare naţională a contestaţiilor ordonanţelor parchetului a fost reglementată de legea nr.281 din 26 iunie 2003 care a introdus în cpp noul articol 278¹, deschizând oricărei persoane, ale cărei interese legitime ar fi lezate după o decizie de neîncepere a urmăririi a parchetului, calea unei plângeri la tribunalul competent, conform legii, pentru a soluţiona cauza în primă instanţă; acesta din urmă este obligat prin lege să examineze legalitatea şi temeinicia deciziei atacate bazându-se pe elementele dosarului de instrucţie a parchetului şi pe orice nou element de probă prezentată la el (paragraful 45 de mai sus). În plus, articolul 90 al codului penale, pe baza căruia parchetul a înlocuit răspunderea penală a reclamantului cu o răspundere administrativă prin intermediul unei decizii care nu era susceptibilă, la acea vreme, nici-unui control din partea unui organ independent şi imparţial, a fost, de atunci, abrogat şi nu-şi mai găseşte echivalent în noua redactare a codului penal (paragraful 40 de mai sus).
74. În rezumat, în lumina legislaţiei şi practicii naţionale la vremea faptelor, Curtea consideră că nu a fost audiată echitabil cauza penală a reclamantului de tribunalul Bucureşti, organ care nu beneficia de jurisdicţie deplină, care nu era “stabilit prin lege” şi care nu oferea garanţiile procedurale cerute în materie penală, aşa cum o cere articolul 6 al Convenţiei.
75. Prin urmare, această dispoziţie s-a încălcat.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 2 § 1 AL PROTOCOLULUI NR. 7
76. Reclamantul invocă încălcarea dreptului la un grad dublu de jurisdicţie în materie penală garantat de articolul 2 § 1 al Protocolului nr.7, care prevede următoarele:
“1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune penală de un tribunal are dreptul de a cere să fie examinată de o instanţă superioară declaraţia de vinovăţie sau condamnarea. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul excepţiilor pentru infracţiuni minore aşa cum sunt definite de lege sau atunci când interesatul a fost judecat în primă instanţă de cea mai înaltă instanţă sau a fost declarat vinovat şi condamnat în urma unui recurs împotriva achitării sale.”
A. Argumentele părţilor
77. Guvernul consideră că faptele invocate de reclamant nu intră sub incidenţa paragrafului 1 al articolului 2 al Protocolului nr. 7. În opinia sa, hotărârea din 25 aprilie 2000 a tribunalului Bucureşti nu constituie o declaraţie de vinovăţie de natură să impună un drept la un grad dublu de jurisdicţie. Guvernul menţionează între altele că excepţia prevăzută de paragraful 2 al articolului 2 apare în acest caz, ţinând cont de faptul că infracţiunea pentru care reclamantul era urmărit avea un caracter minor. El subliniază că, dacă nu ar fi fost aşa, procurorul n-ar fi putut aplica reclamantului o simplă amendă administrativă.
78. Guvernul admite că la data la care Curtea Constituţională a pronunţat decizia sa de recunoaştere a dreptului persoanelor interesate de a înainta un recurs împotriva ordonanţelor parchetului nu exista nici-o procedură specială care să reglementeze examinarea unei asemenea plângeri. Trebuie menţionat că îi era totuşi permis reclamantului să înainteze un recurs împotriva hotărârii din 25 aprilie 2000 prevalându-se de regulile de procedură cu caracter general.
79. Reclamantul contestă susţinerile Guvernului. El susţine că nu era vorba de o simplă amendă, ci şi de confiscarea tuturor veniturilor sale, măsură pe care procurorul a ordonat-o la 31 iulie 1985 din greşeală şi care a fost confirmată de tribunalul Bucureşti în hotărârea sa din 25 aprilie 2000.
80. El subliniază că în lipsa dispoziţiilor naţionale nu i s-a permis să atace această hotărâre în faţa unei instanţe superioare.
B. Aprecierea Curţii
81. Curtea consideră că hotărârea tribunalului Bucureşti din 20 iunie 2000, deşi confirmă legalitatea ordonanţei din 31 iulie 1985, a reiterat de fapt constatarea parchetului conform căreia reclamantul s-a făcut vinovat de nedeclararea valutei deţinute în contul său în străinătate, şi poate, prin urmare, să treacă drept o declaraţie de vinovăţie, în sensul paragrafului 1 al articolului 2 al Protocolului nr. 7, care îşi găseşte astfel aplicarea.
82. În privinţa excepţiei prevăzute de paragraful 2 al aceleaşi dispoziţii, Curtea s-a oprit asupra termenilor raportului explicativ la Protocolul nr.7, din care reiese în mod expres că, pentru a decide dacă o infracţiune are caracter minor, un criteriu important este problema de a şti dacă infracţiunea este pasibilă de închisoare sau nu (paragraful 46 in fine de mai sus). Ori, în acest caz, infracţiunea de care reclamantul s-a făcut vinovat în ochii autorităţilor era pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între şase luni şi cinci ani (paragraful 35 de mai sus). Nu era aşadar vorba, aşa cum o indică Guvernul, de o infracţiune minoră care să fi justificat că nu a existat decât un singur grad de jurisdicţie în materie penală. Excepţia de la dreptul la un grad dublu de jurisdicţie în materie de infracţiuni minore, prevăzută de paragraful 2 al articolului citat anterior nu este aşadar aplicabilă având în vedere circumstanţele speţei.
83. Trebuie amintit că Curtea a considerat deja, cu ocazia precedentelor cauze asupra cărora a fost sesizată, că procurorii parchetului general care, în cazul în speţă, au adoptat ordonanţa din 31 iulie 1985 şi care s-au pronunţat ulterior – între 1985 şi 1998 – asupra legalităţii sale în urma plângerilor ulterioare ale reclamantului acţionau în calitate de magistraţi ai ministerului public şi nu îndeplineau cerinţa de independenţă faţă de executiv, nefiind “tribunale” în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei (Vasilescu citat anterior, §§ 40-41 şi Pantea citat anterior, §§ 238-239). Singura autoritate judiciară, independentă şi imparţială care s-a aplecat aşadar, în prezenta speţă, asupra vinovăţiei presupuse a reclamantului este tribunalul Bucureşti în hotărârea sa din 25 aprilie 2000.
84. Ori, un eventual recurs al reclamantului împotriva respectivei sentinţe ar părea inevitabil sortit eşecului: aşa cum recunoaşte Guvernul, la vremea respectivă nu existau dispoziţii legislative care să reglementeze căile de atac de care cel care a înaintat o plângere împotriva unei ordonanţe a parchetului ar fi dispus pentru a ataca, la nevoie, decizia primilor judecători în faţa unei instanţe superioare; deşi Guvernul face trimitere la regulile cu caracter general, reiese cât se poate de evident din practicile interne pertinente că instanţele naţionale de control, în special Curtea Supremă de Justiţie, declarau la acea vreme inadmisibil orice recurs împotriva deciziei prin care primii judecători examinaseră legalitatea sau temeinicia acţiunilor procurorului (paragraful 43 de mai sus).
85. Curtea relevă, desigur, că problema lipsei de reglementare naţională a căilor de atac împotriva deciziei pronunţate în primă instanţă de tribunalul competent să examineze plângerea împotriva unei ordonanţe a procurorului este de-acum reglementată de noul articol 278¹ al legii nr. 281 din 26 iunie 2003 (paragraful 45 de mai sus).
86. Ţinând cont de legislaţie şi de practicile naţionale pertinente la vremea faptelor, precum şi de repercusiunile pe care le-au avut asupra procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului, Curtea consideră că reclamantul a fost lipsit de dreptul de a i se examina cauza penală de către două grade de jurisdicţie, cu încălcarea articolului 2 al Protocolului nr. 7.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
87. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
88. Relamantul cere cu titlu de prejudiciu material 34.200 euro (EUR) corespunzător cifrei valutei confiscate, cu dobânda respectivă cât şi lipsei de câştig timp de trei luni în care a fost închis preventiv în 1985. El solicită 100.000 euro drept daună morală pentru a repara suferinţa şi umilinţele ce decurg din condiţiile deplorabile la care a fost supus în timpul arestului său preventiv, neliniştea pe care a suferit-o din cauza derulării anchetei sale şi care i-a provocat boala Parkinson.
89. Guvernul subliniază că acordarea unei sume referitoare la arestul preventiv al reclamantului sau la condiţiile de detenţie la care ar fi fost supus nu este în legătură directă cu plângerile declarate admisibile de Curte. El menţionează între altele că interesatul nu a dovedit că există o legătură de cauzalitate între procedura care s-a derulat împotriva sa şi boala Parkinson pe care susţine că a făcut-o.
90. Curtea relevă că simpla bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cazul în speţă, în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanţiile articolelor 6 al Convenţiei şi 2 al Protocolului nr. 7. Curtea nu ar putea face speculaţii asupra a ceea ce ar fi soluţia procesului în caz contrar dar nu consideră iraţional să creadă că interesatul a suferit o pierdere a şanselor reale şi un prejudiciu moral sigur pentru remedierea cărora nu sunt suficiente constatările încălcării ce figurează în prezenta hotărâre. Hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41, ea acordă interesatului 9.000 euro, toate cauzele prejudiciului reunite.
B. Cheltuieli şi taxe
91. Reclamantul cere rambursarea sumei de 2.412 euro reprezentând, pe de o parte, taxa de timbru şi onorariile avocatului în procedurile în faţa instanţelor naţionale şi, pe de altă parte, cheltuielile pentru trimiterile poştale şi copiile xerox ale documentelor pe care le-a trimis la Curte.
92. Guvernul nu se opune acordării unei sume care corespunde cheltuielilor necesare, demonstrare şi legate de procedura naţională şi de cea în faţa Curţii.
93. Curtea consideră că toate cheltuielile şi taxele cerute nu au fost cu adevărat şi în mod necesar justificate şi expuse. În aceste condiţii, hotărând echitabil, ea consideră adecvat să acorde reclamantului 860 euro drept cheltuieli şi taxe.
C. Dobânzi moratorii
94. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
2. Decide că s-a încălcat articolul 2 al Protocolului nr.7;
3. Decide
că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei sumele următoare, de transformat în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil în ziua plăţii:
9.000 euro (nouă mii euro) pentru paguba materială şi morală,
860 euro (opt sute şaizeci euro) drept cheltuieli şi taxe;
orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra respectivelor sume;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, această sumă se va mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 30 noiembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent BergerBoštjan M. Zupancic
GrefieradjunctPreşedinte
| ← Cauza Iosub Caras împotriva României - Acces efectiv la... | Weissman contra României - Taxe de timbru. Acces la justiţie.... → |
|---|
