Bican contra Romaniei - Durata rezonabilă a procedurii. Calculul ei în cazul recursurilor extraordinare.
| Comentarii |
|
CEDO, Secţia a III-a, Hotarârea Bican versus România, 22 septembrie 2009, 37338/02
Reclamantul s-a născut în 1931, iar în 1934 o instanţă de judecată a admis o cerere de adopţie a reclamantului de către familia Bican. După schimbarea de regim politic din 1945, familia adoptivă a reclamantului a fost trecută pe lista ţăranilor chiaburi şi supusă mai multor represalii de ordin politic. În 1952, tatăl adoptiv al reclamantului a fost condamnat la muncă silnică pentru infracţiuni politice şi s-a dispus confiscarea averii acestuia. În 1959, la un moment la care reclamantul avea 28 de ani, acesta a cerut anularea adopţiei, pe motiv că părinţii adoptivi s-au purtat rău cu el, nu l-au privit niciodată ca pe copilul lor şi l-au adoptat doar pentru a-l folosi la muncă. Instanţa nu i-a audiat şi pe părinţii adoptivi ai reclamantului, ci doar pe acesta şi doi martori, care au confirmat cele susţinute de reclamant. În consecinţă, instanţa de judecată a dispus anularea adopţiei.
În 1991, reclamantul a introdus o cerere de revizuire prin care cerea casarea hotărârii din 1959, susţinând că a introdus cererea de anulare a adopţiei doar pentru a scăpa de represaliile puterii comuniste asupra familiilor de chiaburi. Reclamantul a susţinut că mărturiile care au stat la baza deciziei din 1959 erau mincinoase, fapt recunoscut de cei doi martori, în faţa instanţei, motiv pentru ca a fost introdusă şi o plângere penală împotriva lor. După mai multe cicluri procesuale, instanţa a respins cererea de revizuire în 1992, pe motiv că reclamantul are doar un interes patrimonial, de a cere restituirea averii ce a aparţinut părinţilor săi adoptivi.
În 1995, după introducerea unei noi căi de atac în procedura civilă, reclamantul a reluat procedurile şi a obţinut o hotărâre de admitere a cererii sale de revizuire şi de casare a deciziei din 1959. Ulterior, reclamantul a obţinut şi modificarea actelor de stare civilă pentru a reveni la numele Bican. Împotriva acestei decizii au formulat în 1997 apel peste termen doi succesori ai părinţilor adoptivi ai reclamantului, care nu fuseseră citaţi până la acel moment. În 2002, hotărârea din 1995 a rămas irevocabilă, prin respingerea acţiunilor celor doi succesori pe motivul lipsei de interes.
Susţinând, în principal, că procedurile judiciare relative la anularea adopţiei au avut o durată excesivă, reclamantul a introdus o plângere în faţa CEDO, invocând prevederile art. 6 şi 8 din Convenţie. Stabilind că o bună parte din întârziere se datorează exercitării unor căi de atac sau a introducerii unor cereri din partea reclamantului, Curtea a respins plângerea pe motiv că întârziere în judecarea irevocabilă a litigiului nu era decât în mică măsură imputabilă statului.
Hotărâri anterioare invocate de CEDO:
Mączyński versus Polonia din 15 ianuarie 2005
Bořánková versus Republica Cehă din 7 ianuarie 2003
H. versus Marea Britanie din 8 iulie 1987
Erkner şi Hofauer versus Austria din 23 aprilie 1987
X versus Franţa din 31 martie 1992
Vallée versus Franţa din 26 aprilie 1996
Mangualde Pinto versus Franţa 2002
Zimmermann şi Steiner versus Elveţia din 13 iulie 1983
Hotărârea pronunţată de Curte în afacerea Bican este un foarte bun prilej pentru a sublinia câteva dintre regulile pe care le utilizează instanţa europeană pentru a determina când se poate reţine o încălcare a dreptului unei persoane la o durată rezonabilă a procedurii, atât în ceea ce priveşte modul de calcul al duratei unei proceduri, cât şi în raport de determinarea caracterului rezonabil al acestei durate.
I. În raport de calculul duratei unei proceduri civile, de regulă, aceasta debutează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Totuşi, de la această regulă există mai multe excepţii, iar una dintre ele vizează situaţia litigiilor începute înainte de ratificarea Convenţiei de către statul pârât. Într-o astfel de ipoteză, durata unei proceduri care poate fi luată în calcul de către Curte sub aspectul art. 6 se calculează de la data ratificării Convenţiei de către statul pârât. Se va ţine totuşi seama de stadiul la care se afla procedura în momentul ratificării Convenţiei, în sensul în care instanţa europeană, în raport de caracterul rezonabil al duratei scursă de la momentul ratificării, trebuie să ţină cont de stadiul în care se afla procedura. Soluţia este logică, dar conduce la o situaţie destul de greu de abordat din punct de vedere practic. Este evident că tratatul european nu se poate aplica retroactiv, astfel încât nu poate crea obligaţii în sarcina statele anterioare ratificării Convenţiei. În consecinţă, statelor nu li se pot reproşa întârzierile în judecarea unor cauze intervenite anterior asumării obligaţiilor de diligenţă în acest sens prin ratificarea art. 6 din Convenţie. Totuşi, în plan practic o astfel de soluţie este destul de greu de aplicat, pentru că, în termeni concreţi discutând, este foarte greu de rupt o procedură civilă pe două bucăţi, înainte şi după ratificare, a căror durată să se verifice independent. Nici Curtea nu se poate îndepărta de acest aspect de fiecare dată. Spre exemplu, pentru a decide violarea art. 6 în raport de durata unei proceduri ca a durat 15 ani, dintre care 8 ani intrau în competenţa sa temporală, Curtea a subliniat faptul că, la data ratificării, litigiul dura deja de 7 ani. Cu toate acestea, cât timp soluţia Curţii este mai mult decât fundamentată din punct de vedere teoretic, nu văd ce i s-ar putea reproşa, astfel încât trebuie acceptată ca atare. De aceea, în speţă, chiar dacă acţiunea reclamantului a fost introdusă în 1991, durata procedurii nu se socoteşte începând cu acel moment, ci plecând de la data la care Convenţia a intrat în vigoare în raport de România, adică 20 iunie 1994.
În al doilea rând, faţă de problema calculării duratei de judecare a litigiului, trebuie amintit că aceasta implică doar perioada de timp în care un litigiu se află pe rolul instanţei. În consecinţă, atunci când o hotărâre este supusă unor căi de atac extraordinare ori a unor recursuri peste termen, există un anumit interval de timp în care soluţia judecătorească este definitivă şi irevocabilă. Acest interval de timp nu se socoteşte la calculul duratei procedurii. La fel au stat lucrurile şi în speţă, existând două intervale de timp în care cauza nu se aflat pe rolul unei instanţe, părând că este irevocabilă. Un prim interval a curs de la 20 iunie 1994 până în 1995 când reclamantul a profitat de noua cale de atac prevăzută în lege pentru a ataca o hotărâre irevocabilă anterior intrării în vigoare a legii noi. Un al doilea interval de timp s-a scurs între momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti şi apelul peste termen formulat de succesorii părinţilor adoptivi ai reclamantului, timp în care, din nou, hotărârea pronunţată părea să fie irevocabilă. În consecinţă, aceste două intervale de timp nu se socotesc la calculul duratei, astfel că, în speţă, Curtea a considerat că procedura a durat aproximativ 5 ani şi 2 luni.
II. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al acestei durate, Curtea s-a raportat, în esenţă, la criteriile stabilite de multă vreme în jurisprudenţa sa: natura şi complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităţilor, precum şi contextul şi implicaţiile cauzei pentru situaţia recurentului. În raport de comportamentul autorităţilor, plecând de la ideea după care cauza avea o oarecare complexitate dată de faptul că evenimentele examinate se petrecuseră cu mult timp în urmă, Curtea a constatat că şedinţele de judecată au fost fixate la intervale de timp regulate şi nu au existat perioade lungi de inactivitate judiciară.
Din contră, făcând trimitere la comportamentul reclamantului, Curtea a constatat că prelungirea duratei judecării cauzei se datorează, în esenţă, faptului că acesta a exercitat mai multe căi de atac şi a ridicat mai multe excepţii care au condus la o durată a judecării litigiului ce poate să pară excesivă. Pentru a da doar câteva exemple, în afară de unele cereri de amânare, reclamantul a formulat o plângere penală, care a necesitat suspendarea procedurii civile până la rezolvarea cauzei penale. De asemenea, reclamantul a ridicat mai multe excepţii de necompetenţă materială a instanţei, deşi el fusese cel care a introdus, de la bun început, acţiunea în faţa instanţei a cărei competenţă a constatat-o ulterior. Sigur că reclamantului nu i se poate reproşa faptul că a uzitat de căile legale pe care legea internă îi permitea să le exercite, însă exercitarea lor este un fapt obiectiv, care nu poate fi imputat statului, care nu poate fi tras la răspundere pentru durata excesivă a unor proceduri judiciare. În jurisprudenţa sa, Curtea consideră că statul nu poate fi în culpă pentru prelungirea procedurii atunci când reclamantul a fost la originea acestui lucru. Chiar dacă actele reclamantului care au avut ca efect prelungirea procedurii au constat în exercitarea unor drepturi procedurale legitime şi nu au fost exercitate cu scop dilatatoriu, acestea sunt un aspect care nu poate atrage răspunderea statului pentru durata excesivă a procedurii.
Trebuie spus că, în ciuda aspectelor relevate mai sus, statul ar fi putut fi ţinut responsabil, printr-un fel de antrenare a răspunderii sale obiective, dacă importanţa cauzei pentru reclamant ar fi justificat judecarea sa cu prioritate. În acest context, Curtea a decis că anumite cauze trebuie judecate cu prioritate, datorită implicaţiilor speciale pe care tergiversarea judecării lor le poate produce şi a caracterului ireversibil al acestor efecte. Tocmai de aceea, printr-un act fără precedent la acel moment, dată fiind avalanşa de plângeri cu privire la durata procedurilor, Curtea şi-a permis chiar să recomande implicit statelor să adopte un sistem prin care cauzele să fie judecate nu neapărat în ordinea cronologică a introducerii actului de sesizare, ci mai degrabă ţinând cont de importanţa şi de urgenţa care o prezintă obiectul acesteia. În speţă, însă, nu se putea pune problema în astfel de termeni. În primul rând, pentru că situaţia a cărei corectare o dorea reclamantul trena de zeci de ani, astfel încât nu se putea decela nicio urgenţă majoră în rezolvarea situaţiei. În al doilea rând, trebuie subliniat că în 1995 reclamantul a obţinut o hotărâre favorabilă pe care a pus-o în executare, astfel încât prelungirea judecării litigiului după acel moment nu i-a mai afectat drepturile obţinute, neexistând nicio urgenţă vizibilă în judecarea cu prioritate a cauzei.
Cele prezentate mai sus sunt principalele argumente, pliate pe jurisprudenţa constată a Curţii, care conduc la concluzia respingerii plângerii formulate ca nefondată. Cu toate că e destul de contestat prin argumente de ordin tehnic, personal am sentimentul că soluţia pronunţată nu este neapărat corectă. Totuşi, cauza reclamantului a trenat în diverse stadii de procedură din 1991 până în 2002, ceea ce cam mult pentru o procedură fără expertize, fără mii de volume de dosar etc. Cred că, mai degrabă, în ochii judecătorilor de la Strasbourg a contat faptul că reclamantul pare să se fi luptat atâta pentru anularea unei decizii solicitate de el doar în interes patrimonial, ceea ce poate justifica, poate, o aplicare foarte rigidă a regulilor stabilite în jurisprudenţa anterioară.
| ← Weissman contra României - Taxe de timbru. Acces la justiţie.... | Radovici si Stanescu contra Romaniei - Raporturile... → |
|---|
