Cauza Ban impotriva Romaniei - Termenul de 6 luni. Calculul termenului. Arestare.
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CauzaBAN împotriva ROMÂNIEI
(cererea nr. 46639/99)
Hotărâre
Strasbourg
7 decembrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Ban împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
J. HEDIGAN,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnul DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamna I. ZIEMELE, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 16 noiembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 46639/99) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Tiberiu Ban (“reclamantul”), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (“Comisia”) la data de 8 septembrie 1998 în temeiul fostului articol 25 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”). În urma decesului reclamantului la data de 18 octombrie 2005, moştenitorii săi, Doamna Nastasia Ban şi Domnul Septimiu-Cosmin Ban, şi-au exprimat dorinţa de a continua cererea. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să-l numească pe Domnul Tiberiu Ban “reclamantul”, deşi ar trebui ca astăzi să atribuie această calitate moştenitorilor săi (a se vedea, între alţii, Dalban contra României [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).
2. Reclamantul a fost reprezentat de K. Mikolt, avocată în Cluj-Napoca. Începând din 15 iunie 2001 şi până la decesul său, reclamantul a fost reprezentat de Domnul Septimiu-Cosmin Ban. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a invocat în special faptul că refuzul exprimat la 31 martie 1998 de către Curtea de apel din Cluj-Napoca de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a soluţiona o acţiune în revendicare era contrară articolului 6 al Convenţiei. Între altele, s-a plâns că aceeaşi hotărâre a avut drept efect să aducă atingere dreptului său la respectarea bunurilor sale, aşa cum este recunoscut de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
4. La data de 3 aprilie 2001, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1937 şi a locuit până la decesul său în Cluj-Napoca.
6. În 1938 bunicul reclamantului a construit o casă. Acest bun imobiliar este situat la nr.47 în strada Dorobanţilor, în Cluj-Napoca. În 1950 statul a intrat în posesia acestei case invocând decretul de naţionalizare nr. 92/1950.
1. Acţiune în revendicare
7. În 1994, reclamantul a sesizat judecătoria Cluj-Napoca cu o acţiune în revendicare imobiliară. El susţinea că în temeiul decretului nr. 92/1950 bunurile salariaţilor nu puteau fi naţionalizate şi că bunicul său era zidar în momentul naţionalizării bunului.
8. În 1995, după respingerea acţiunii reclamantului de către judecătorie şi o strămutare după sacaţie, cauza a fost reînscrisă pe rolul tribunalului.
9. Printr-o sentinţă din 8 mai 1996 judecătoria a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamant ca inadmisibilă. După ce a analizat actul de naţionalizare a bunului, a concluzionat că reclamantul trebuia să depună o cerere administrativă întemeiată pe legea nr. 112/95.
10. La 21 noiembrie 1996, la apelul reclamantului, tribunalul judeţean Cluj-Napoca a confirmat sentinţa. El a considerat că judecătoria apreciase corect dovezile şi că în orice caz numai puterea executivă, şi anume consiliul de miniştri, era competent să examineze legalitatea aplicării decretului nr. 92/1950.
11. Printr-o hotărâre din 11 noiembrie 1997, asupra recursului reclamantului, Curtea de apel din Cluj-Napoca a confirmat deciziile anterioare. Ea a considerat că reclamantul trebuia să urmeze calea administrativă oferită de legea nr. 112/95.
2. Contentaţie în anulare
12. La 12 ianuarie 1998 reclamantul a depus în faţa Curţii de apel din Cluj-Napoca o contestaţie în anulare împotriva hotărârii din 11 noiembrie 1997. El a criticat refuzul instanţei de recurs de a analiza temeinicia acţiunii sale în revendicare. El a cerut Curţii de apel să anuleze hotărârea respectivă şi să amâne cauza pentru a face obiectul unei examinări în fond.
13. Printr-o hotărâre din 31 martie 1998, Curtea de apel a respins contestaţia în anulare ca fiind neîntemeiată, cu motivaţia următoare:
“(...) Este adevărat că în apel tribunalul a omis să soluţioneze fondul litigiului; chiar dacă a fost trimisă cauza la primii judecători deoarece prima instanţă comisese o eroare respingând din competenţa sa aplicarea decretului de naţionalizare, această recomandare nu a creat nici-o obligaţie pentru instanţa de recurs.
În motivele hotărârii care care obiectul prezentei contestări în anulare curtea de apel a reţinut că tribunalele erau competente să decidă asupra problemei legalităţii naţionalizării şi, aşa cum s-a întâmplat în cazul în speţă, tribunalele trebuie să descopere dacă respectivul decret erau menţionate atât bunul de naţionalizat cât şi numele proprietarului său; efectele respectivului decret se produc atât în privinţa dreptului de proprietate a soţiei proprietarului cât şi a copiilor săi minori. Şi deoarece în respectivul decret de naţionalizare figurau atât imobilul cât şi numele soţiei (bunicului reclamantului), bunul a devenit proprietatea statului, regimul juridic fiind reglementat de legea nr. 112/95.
Aceasta înseamnă că faptul de a include sau nu pe bunicul reclamantului în una din categoriile prevăzute de decretul de naţionalizare depăşea atribuţiile puterii judiciare, situaţie în care recursul formulat de reclamant nu putea fi admis, având drept consecinţă anularea deciziei tribunalului judeţean şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a verifica dacă bunicul reclamantului făcea excepţie de la decretul de naţionalizare, aşa cum pretinde reclamantul.
Astfel, în recurs, criticile reclamantului au primit răspunsuri în limitele atribuţiilor puterii judiciare.
Ţinând cont de aceste împrejurări, contestaţia în anulare formulată de reclamant este respinsă ca neîntemeiată.”
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
14. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu contra României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44.
15. Dispoziţiile pertinente ale codului de procedură civilă, aşa cum au fost redactate la vremea faptelor, prevăd următoarele:
Articolul 317
“Hotărârile definitive pot fi atacate prin intermediul unei contestaţii în anulare, din motivele următoare, în singurul caz în care aceste motive nu puteau fi invocate cu ocazia exercitării căilor de atac ordinare:
atunci când procedura de citare nu a fost îndeplinită conform legii;
atunci când hotărârea încalcă dispoziţiile de ordin public privind competenţa.
Contestaţia în anulare poate fi de asemenea admisă dacă motivele respective au fost invocate cu ocazia cererii de recurs şi tribunalul le-a respins motivând nevoia de a care o verificare a situaţiei de fapt sau a respins recursul fără să-i examineze temeinicia.”
Articolul 318
“Hotărârile pronunţate în recurs pot face obiectul unei cereri în vederea unei contestaţii în anulare atunci când reprezintă rezultatul unei erori materiale sau când tribunalul, respingând recursul sau dându-i curs parţial, a omis să examineze unul din motivele de recurs”.
16. Conform doctrinei româneşti, o contestaţie în anulare este “o cale de atac extraordinară, de retractare, comună şi neavând un efect suspensiv, îndreptată împotriva hotărârilor definitive pronunţate cu încălcarea anumitor norme de procedură sau în urma nerespectării anumitor formalităţi de ordin procedural”. Conform aceleaşi doctrine, “al doilea paragraf al articolului 317 al codului de procedură civilă priveşte dispoziţiile de ordin public referitoare la competenţă, aşadar nerespectarea normelor care reglementează competenţa generală, competenţa atribuirii sau materială precum şi competenţa teritorială exclusivă” (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, Arat, vol II, pag. 262 şi 270).
DE DREPT
I. ASUPRA ADMISIBILITĂŢII
A. Asupra excepţiilor Guvernului
1. Nerespectarea termenului de 6 luni
17. Guvernul susţine că cererea este inadmisibilă datorită nerespectării termenului de şase luni. În opinia sa, ultima decizie definitivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei, este hotărârea din 11 noiembrie 1997 a Curţii de apel din Cluj-Napoca, în condiţiile în care hotărârea din 31 martie 1998 pronunţată de aceeaşi Curte de apel este rezultatul exercitării unei căi de atac extraordinară, care nu trebuie să fie luată în calculul termenului de şase luni. El insistă asupra caracterului extraordinar al acestei căi de atac, specificitate atribuită de articolul 318 al codului de procedură civilă, aşa cum a fost redactat la vremea faptelor.
18. În opinia Guvernului, doctrina românească în materie consacră această cale pentru a corecta anumite nereguli în judecarea cauzei în faza de recurs, ca şi respingerea unui recurs ca fiind tardiv atunci când a fost formulat în termenul legal, neplata taxei de timbru sau examinarea legalităţii unei alte decizii decât cea pronunţată în recurs. El adaugă că o contestaţie în anulare nu oferă reclamantului posibilitatea de a decide asupra eventualelor erori de interpretare a dovezilor sau a dreptului intern.
19. În fine, Guvernul aminteşte că faptul pentru curte de a nu se pronunţa asupra tuturor motivelor de recurs nu poate constitui, în temeiul doctrinei româneşti, un motiv de admitere a unei contestaţii în anulare. El invocă mai multe cauze în sprijinul excepţiei sale (X contra Irlandei, nr. 9136/1980, decizia Comisiei din 10 iulie 1981, Decizii şi rapoarte (DR) 26, pag.246, G.N. contra Franţei, nr. 10431/1983, decizia Comisiei din 16 decembrie 1983, DR 35, pag.241; Tierce contra Republicii San Marino, nr.24954/94, decizia Comisiei din 18 octombrie 1996, şi Perhirib şi alţii contra Franţei, nr. 44081/98, 23 martie 2000).
20. Reclamantul contestă teoria Guvernului. El susţine că articolul 35 § 1 al Convenţiei nu face distincţia între căile de atac ordinare şi căile de atac extraordinare. El consideră că atunci când există posibilitatea de a examina fondul cauzei, cu prilejul unei contestaţii în anulare, termenul de şase luni trebuie să fie calculat începând de la hotărârea astfel pronunţată.
21. Curtea relevă că regula de şase luni prevăzută în articolul 35 al Convenţiei constituie un factor de securitate juridică (De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, hotărârea din 28 mai 1970, seria A nr. 12, pag. 29-30, § 50). Această regulă răspunde de asemenea nevoii de a lăsa interesatului un termen de reflecţie suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curţii şi pentru a defini conţinutul ei (Worm contra Austriei, nr. 22714/93, decizia Comisiei din 27 noiembrie 1995, DR 83, pag.17). Astfel, ea marchează limita temporară a controlului exercitat de Curte şi semnalează, în acelaşi timp indivizilor şi autorităţilor statului, perioada peste care acest control nu mai este posibil (Walter contra Regatului Unit al Marii Britanii (decizie), nr. 34979/97, CEDO 2000-I).
22. Curtea aminteşte că articolul 6 § 1 este inaplicabil la procedurile extraordinare având drept scop redeschiderea unei cauze încheiată definitiv printr-o sentinţă care a căpătat forţă de lucru judecător (Kozak contra Ucrainei, (decizie), nr. 21291/02, CEDO 2002-X).
23. Curtea constată că mijlocul invocat de reclamant, şi anume refuzul instanţelor de a soluţiona temeinicia cererii sale în revendicare, se baza pe al doilea paragraf al articolului 317 al codului de procedură civilă care pedepseşte nerespectarea dispoziţiilor de ordine publică referitoare la competenţa de atribuire.
24. Ori, în cazul în speţă, Curtea de apel, rejudecând cauza, a concluzionat că aprecierea legalităţii naţionalizării bunului depăşea competenţele tribunalelor (paragraful 13 de mai sus).
25. Având în vedere acest lucru, Curtea consideră că motivul invocat de reclamant, în măsura în care conţinea un mijloc admisibil, ar fi putut conduce la casarea hotărârii atacate şi nu constituia o cale de atac dilatorie.
26. În orice caz, Curtea observă că Curtea de apel din Cluj-Napoca, sesizată prin contestarea în anulare a reclamantului, nu s-a limitat la o examinare strictă a motivelor invocate de el în sprijinul cererii sale de contestaţie în anulare, ci a procedat la o reexaminare a cauzei în ansamblul ei.
27. În aceste condiţii, Curtea estimează că ultima decizie internă definitivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenţiei, este cea a Curţii de apel din 31 martie 1998 şi că cererea este înaintată în termenul prevăzut de acest articol.
Reiese că excepţia de tardivitate ridicată de Guvern trebuie să fie respinsă.
2. Incompatibilitatea ratione materiae a plângerii inspirată din articolul 1 al Protocolului nr. 2
28. Guvernul susţine, în observaţiile sale asupra admisibilităţii, că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile articolului 1 al Protocolului nr.1. El se referă la jurisprudenţa conform căreia Convenţia nu consacră dreptul la redobândirea dreptului de proprietate, articolul 1 al Protocolului nr.1 neprotejând decât respectarea bunurilor actuale, fără a garanta dreptul de a dobândi bunurile. El afirmă că faptul de a şti dacă naţionalizarea imobilului era sau nu legală nu poate fi stabilit decât printr-o hotărâre judiciară definitivă. Ori, în cazul în speţă, nici-o instanţă nu a analizat această chestiune. El invocă diferenţa dintre prezenta cauză şi cauza Brumărescu citată anterior, deoarece eventuala ilegalitate a naţionalizării bunului nu a fost stabilită în cazul în speţă printr-o sentinţă definitivă, aşa cum a fost cazul în cauza Brumărescu. El consideră că jurisprudenţa Gornescu contra României (nr. 37421/97, 1 iulie 1998) îşi găseşte aplicarea în prezenta cauză, situaţia de fapt fiind similară. În fine, în opinia Guvernului, acţiunea formulată de reclamant nu conducea la apariţia în patrimoniul său a nici-unui drept de creanţă, ci numai eventualitatea de a obţine un asemenea drept (cf. Anagnostopoulos şi alţii contra Greciei, nr. 39374/98, 30 noiembrie 1999).
29. Reclamantul contestă afirmaţia Guvernului. El afirmă că jurisprudenţa invocată de Guvern nu este aplicabilă în cazul în speţă, deoarece nu era vorba despre un eventual drept de creanţă ci de dreptul său de proprietate. El susţine că tribunalele interne au refuzat să se pronunţe asupra acţiunii sale în revendicare ce viza obţinerea unui drept cu caracter civil.
30. Curtea trebuie deci să stabilească dacă, la vremea în care hotărârea curţii de apel a fost pronunţată, la 31 martie 1998, reclamantul avea un “bun” sau cel puţin o speranţă legitimă de a i se recunoaşte un drept de proprietate asupra imobilului în cauză.
31. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu se poate plânge de o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează se raporta la “bunurile” al căror titular ar fi, în sensul acestei dispoziţii. Noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunurile actuale” cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţele, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o “speranţă legitimă” de a obţine beneficierea efectivă de un drept de proprietate (Kopecky contra Slovaciei [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).
32. Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii, o creanţă nu poate fi considerată drept o “valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a tribunalelor (Kopecky, citat anterior, § 52).
33. Ori, în cazul în speţă, creanţa de care reclamantul putea eventual să se prevaleze nu era decât o creanţă condiţionată, în măsura în care problema reunirii condiţiilor legale pentru a i se restitui imobilul trebuia să fie analizată în cadrul procedurii judiciare pe care o demarase.
34. Prin urmare, Curtea consideră că în momentul sesizării instanţelor interne, această creanţă nu putea fi considerată suficient de stabilită pentru a se transpune într-o “valoare patrimonială” apelând la protecţia articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Kopecky, citat anterior, § 58). În plus, Curtea notează că nici-o decizie internă nu a recunoscut vreodată dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului în chestiune.
35. În privinţa raţionamentului curţii de apel pentru a respinge acţiunea reclamantului, Curtea constată că la vremea faptelor exista o jurisprudenţă constantă a curţilor de apel care, hotărând ca ultim grad de jurisdicţie, respingea acţiunile în revendicare ale foştilor proprietari pe motiv că legea specială nr. 112/1995 era aplicabilă (a se vedea, în această privinţă, reglementarea pertinentă privind situaţia unor imobile naţionalizate şi jurisprudenţa în materie descrise în hotărârile Constantinescu contra României, nr. 61767/00, 14 septembrie 2004, şi Iorgulescu contra României, nr. 59654/00, 13 ianuarie 2005). Astfel, reclamantul, în momentul pronunţării hotărârii curţii de apel, nu avea un “bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.
36. Reiese că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respinsă cu aplicarea articolului 35 § 4.
B. Asupra admisibilităţii plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei
37. Curtea constată că plângerea inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei privind lipsa de acces la un tribunal nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie aşadar să fie declarată admisibilă.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATĂ DE ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
38. Reclamantul invocă o încălcare a dreptului său de acces la tribunal din cauza respingerii, la 31 martie 1998, acţiunii sale în revendicare. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede următoarele în partea sa pertinentă:
“Orice persoană are dreptul ca acţiunea sa să fie audiată echitabil_ , de un tribunal_ care va decide_ contestaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ .”
39. Guvernul consideră că tribunalele interne au hotărât asupra acţiunii în revendicare a reclamantului considerând că naţionalizarea fusese făcută în temeiul unui text legal, adică decretul nr. 92/1950. Indicând reclamantului calea legii nr. 112/1995, tribunalele n-ar fi făcut decât să respecte dreptul intern în vigoare în acel moment. Ţinând cont de aceste împrejurări, Guvernul consideră că nu s-a adus nici-o atingere drepturilor garantate de articolul 6 § 1 al Convenţiei.
40. Reclamantul contestă afirmaţia Guvernului. El afirmă că tribunalele interne au refuzat să se pronunţe asupra temeiniciei acţiunii sale în revendicare, şi anume asupra ilegalităţii naţionalizării bunului. În opinia lui acest refuz rechivalează cu o lipsă de acces la tribunal, contrarie articolului 6 § 1 al Convenţiei.
41. Curtea aminteşte că în câteva cauze similare ea a concluzionat că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei pe motiv că refuzul curţilor de apel de a recunoaşte tribunalelor competenţa de a examina litigiile care privesc, ca în prezenta cauză, o revendicare imobiliară care încalcă articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis Chivorchian contra României, 42513/98, §§ 40-44, 2 noiembrie 2004, Buzatu contra României, nr. 34642/97, §§ 46-47, 1 iunie 2004, şi Dickmann contra României, nr. 6017/97, §§ 36-38, 22 iulie 2003).
42. În cazul în speţă Curtea constată că curtea de apel, după ce a rejudecat cauza şi după ce a confirmat soluţiile precedente, a exclus indirect, prin motivaţia sa, competenţa tribunalelor de a hotărî asupra unei acţiuni în revendicare.
43. Curtea nu vede nici-un motiv pentru care să respingă jurisprudenţa citată anterior şi consideră că în cazul în speţă faptul pentru curtea de apel de a respinge competenţa tribunalelor de a examina acţiunea în revendicare a reclamantului, după ce a analizat ansamblul cauzei, este contrară dreptului la un tribunal şi că în acest caz, din punctul de vedere al articolului 6 § 1 al Convenţiei, are aceleaşi consecinţe juridice ca hotărârea Curţii Supreme de Justiţie în cauza Brumărescu citată anterior.
44. Prin urmare, s-a încălcat articolul 6 § 1.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
45. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
46. Reclamantul cere 185.000 euro (EUR) reprezentând valoarea bunului. El cere 23.600 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza stării sale de sănătate precară.
47. Guvernul consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu material nu reprezintă valoarea reală a imobilului. În opinia sa, această valoare reprezintă mai puţin de 35% din valoarea indicată în raportul de expertiză prezentat la dosar de către reclamant.
48. Curtea constată că în cazul în speţă, singura bază de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un drept de acces la un tribunal pentru a revendica un bun imobiliar cu încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.
49. Curtea aminteşte că conform jurisprudenţei constante, ea poate despăgubi prejudiciul moral al unui reclamant decedat în cursul procedurii în faţa Curţii, plătindu-l moştenitorilor (cf. hotărârilor Dalban contra României [GC], nr. 28114/95, § 59, CEDO 1999-VI, Loukanov contra Bulgariei, hotărârea din 20 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, § 53, şi X contra Franţei, hotărârea din 31 martie 1992, seria A nr. 234-C, §§ 51-54).
50. Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat ingerinţe în dreptul reclamantului de acces la un tribunal. Hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea consideră că suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă se va plăti Doamnei Nastasia Ban şi Domnului Septimiu-Cosmin Ban împreună, în calitate de moştenitori testamentari şi de transformat în moneda naşională a statului pârât la cursul aplicabil la data plăţii.
B. Cheltuieli şi taxe
51. Reclamantul cere rambursarea unei sume de 1.184 euro pe care o împarte după cum urmează: 631 euro cu titlu de onorarii pentru munca depusă de avocatul său în procedura internă şi în faţa Curţii, 157 euro cu titlu de cheltuieli de expertiză, precum şi 394 euro pentru diferite cheltuieli (cheltuieli poştale şi copii xerox). El a depus la dosar o parte din actele doveditoare ale respectivelor cheltuieli.
52. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie justificate, mecesare şi rezonabile.
53. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea şi caracterul rezonabil. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră rezonabilă suma de 215 euro pentru toate cheltuielile la un loc şi o acordă împreună Doamnei Nastasia Ban şi Domnului Septimiu-Cosmin Ban împreună.
C. Dobânzi moratorii
54. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii inspirată din articolul 6 § 1 al Convenţiei şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
3. Decide
că statul pârât trebuie să plătească Doamnei Nastasia Ban şi Domnului Septimiu-Cosmin Ban împreună, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, sumele următoare de transformat în lei noi româneşti (RON) la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:
5.000 EUR (cinci mii euro) pentru dauna morală;
215 EUR (două sute cincisprezece euro) pentru cheltuieli şi taxe;
orice sumă ar fi datorată cu titlu de impozit;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte.
4. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 7 decembrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte
| ← Stere contra României - Creanţă contra statului. Hotărâre... | Cauza Iosub Caras împotriva României - Acces efectiv la... → |
|---|
