CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA IOSUB CARAS IMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 7198/04)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 iulie 2006
Prezenta hotărâre va rămâne definitivă în împrejurările prevăzute la Articolul 44 § 2 din Convenţie. Ea este supusă revizuirii editoriale.
Încauza Iosub Caras împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte; J. Hedigan, L. Caflisch, C. Bîrsan, E. Myjer, David Thór Björgvinsson, doamna A. Gyulumyan, judecători; şi domnul R. Liddell, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 6 iulie 2006,
pronunţă hotărârea următoare, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 7198/04, îndreptată împotriva României şi depusă la Curte conform Articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”) de către două persoane cu dublă cetăţenie israeliană şi română, D-l Andrei Dorian Iosub Caras („primul reclamant”) şi Iris Iosub Caras („al doilea reclamant”), la data de 28 noiembrie 2003.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către domnul A. Nantel, avocat practician în Hod Hasharon, Israël. Guvernul Român („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, şi ulterior de către doamna B. Rămăşcanu din partea Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 16 noiembrie 2004, Preşedintele Secţiei a III-a a decis, conform Regulii 41 din Regulile Curţii, să acorde prioritate acestei cereri.
4. La data de 25 mai 2005, Curtea (Secţia a III-a) a decis să comunice Guvernului plângerile privind dreptul la respectarea vieţii de familie, accesul la justiţie şi protecţia proprietăţii. Potrivit prevederilor Articolului 29 § 3 din Convenţie, s-a decis examinarea cererii pe fond simultan cu examinarea admisibilităţii acesteia.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Primul reclamant s-a născut în 1972 şi are domiciliul în Petah Tikva, Israel. Cel de-al doilea reclamant, fiica primului reclamant, s-a născut în 2001. În prezent, ea locuieşte în România.
6. Primul reclamant şi soţia acestuia, având amândoi dublă cetăţenie română şi israeliană, au avut reşedinţa permanentă în Israel începând din anul 1997. Copilul lor Iris s-a născut acolo, în 2001, şi a dobândit cetăţenie israeliană la naştere.
7. În luna septembrie a anului 2001, familia a vizitat România. La data de 11 octombrie 2001, când era programată întoarcerea familiei în Israel, numai primul reclamant a plecat, în vreme ce soţia sa şi cel de-al doilea reclamant au rămas în România.
Ulterior, primul reclamant a depus cerere de înapoiere a copilului, în baza Convenţiei de la Haga (procedura descrisă la nr. 1 de mai jos), iar soţia a depus cerere de divorţ şi de încredinţare a copilului la instanţele din România (procedura descrisă la nr. 2 de mai jos).
1. Procedura de înapoiere a copilului
8. La data de 22 noiembrie 2001, la sosirea în Israel, tatăl a depus cerere de înapoiere a copilului său în baza Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii („Convenţia de la Haga”). Cererea a fost depusă prin intermediul Ministerului Justiţiei din Israel şi adresată Ministerului Justiţiei din România („Ministerul”) care a primit-o la data de 26 noiembrie 2001. Primul reclamant a susţinut că soţia sa reţinea în mod ilicit pe fiica lor în România, fără consimţământul său. De asemenea, el a informat Ministerul că auzise că soţia sa iniţiase acţiunea de divorţ la instanţele din România.
9. La 27 noiembrie 2001, el a solicitat Ministerului să depună cerere de suspendare a procesului de divorţ (vezi mai jos, §§ 12-17), pe perioada soluţionării procesului bazat pe Convenţia de la Haga.
10. La data de 11 ianuarie 2002, Ministerul, în calitate de Autoritate Centrală pentru implementarea Convenţiei de la Haga, a iniţiat acţiunea în numele primului reclamant la Judecătoria Sectorului 6 din Bucureşti.
În baza probelor prezentate în cauză, judecătoria a constatat că reţinerea copilului în România era ilicită, conform Articolului 3 din Convenţia de la Haga. Totuşi, ea a considerat că, dată fiind situaţia politică din Israel, care s-a înrăutăţit constant începând cu luna septembrie 2000, exista un risc important ca înapoierea să reprezinte un pericol pentru sănătatea fizică sau psihică a copilului. Aşadar, prin hotărârea din 15 aprilie 2002, judecătoria a respins cererea de înapoiere a copilului, în baza Articolului 13 (b) din Convenţie.
11. La data de 17 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a admis apelul depus de Minister şi a dispus înapoierea copilului pe motiv că reţinerea era ilicită şi că mama nu dovedise riscul grav la care ar fi expus copilul, dacă ar fi fost înapoiată tatălui.
12. La 21 februarie 2003, mama a iniţiat recurs împotriva acestei decizii, recurs ce a fost admis de către Curtea de Apel Bucureşti prin decizia definitivă din 5 iunie 2003.
Curtea a respins cererea de înapoiere pe motiv că, de la data începerii procedurii bazate pe Convenţia de la Haga, o altă instanţă română pronunţase divorţul părinţilor şi încredinţase copilul mamei, prin decizia definitivă din 18 septembrie 2002.
Ea a mai considerat şi că, dată fiind vârsta copilului, şi anume doi ani şi patru luni, înapoierea sa ar fi contrară intereselor sale de vreme ce locuise efectiv în România, împreună cu mama sa, de la vârsta de 7 luni. În sfârşit, în baza mărturiei unui martor, instanţa a considerat că este dovedit faptul că tatăl consimţise iniţial să rămână în România şi să stabilească acolo domiciliul întregii familii.
Aşadar, instanţa a considerat că minora locuise în mod legal în România începând cu 12 septembrie 2001.
2. Procedura de divorţ şi de încredinţare a minorei
13. La data de 10 octombrie 2001, soţia primului reclamant a iniţiat acţiunea de divorţ, cerând încredinţarea fiicei lor şi pensie de întreţinere, la Judecătoria Sectorului 6 din Bucureşti.
14. Judecătoria a considerat că, în afară de primul termen de judecată, primul reclamant a fost legal citat la adresa sa din Israel prin intermediul Ministerului, conform prevederilor Codului de Procedură Civilă. Primul reclamant nu s-a prezentat la nici una dintre cele patru termene de judecată din cauza de divorţ.
15. În hotărârea din 18 septembrie 2002, rectificată la 6 noiembrie 2002, judecătoria a pronunţat divorţul din vina primului reclamant, a încredinţat mamei copilul şi a dispus ca primul reclamant să plătească pensia lunară de întreţinere de 824 dolari SUA pentru fiica sa.
16. La data de 11 decembrie 2002, judecătoria a trimis hotărârea la adresa primului reclamant.
17. Nefiind atacată, hotărârea a rămas definitivă.
18. Primul reclamant a informat Curtea că nu a primit nici una dintre citaţiile care i-au fost trimise, şi nici hotărârea din 18 septembrie 2002. Se pare că el nu a atacat deloc hotărârea.
II. DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL PERTINENT
1. Convenţia de la Haga privind Aspectele Civile ale Răpirii Internaţionale de Copii
Articolul 3
„Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.”
Articolul 7
„Autoritãţile centrale urmeazã sã coopereze între ele şi sã promoveze o colaborare între autoritãţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii. În special, ele urmeazã fie direct, fie cu sprijinul oricãrui intermediar, sã ia toate mãsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reţinut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru pãrţile interesate, luând sau procedând astfel încât sã fie luate mãsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bunã voie a copilului sau a înlesni o soluţie amiabilã;
d) pentru schimb de informaţii, dacã se dovedeşte util, privitoare la situaţia socialã a copilului;
e) pentru a furniza informaţii generale privind dreptul statului lor în legãturã cu aplicarea convenţiei;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite sã obţinã înapoierea copilului şi, dacã este cazul, sã îngãduie organizarea sau exercitarea efectivã a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau înlesni, dacã este cazul, obţinerea de asistenţã judiciarã şi juridicã, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacã va fi necesar şi oportun, înapoierea fãrã pericol a copilului;
i) pentru a se ţine reciproc la curent asupra aplicãrii convenţiei şi, pe cât posibil, a înlãtura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicãrii sale.”
Articolul 11
„Autoritãţile judiciare sau administrative ale oricãrui stat contractant urmeazã sã procedeze de urgenţã în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciarã sau administrativã sesizatã nu a statuat, într-un termen de 6 sãptãmâni din momentul sesizãrii sale, reclamantul sau autoritatea centralã a statului solicitat, din proprie iniţiativã sau la cererea autoritãţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie asupra motivelor acestei întârzieri. Dacã rãspunsul este primit de cãtre autoritatea centralã a statului solicitat, aceastã autoritate urmeazã a o transmite autoritãţii centrale a statului solicitant sau, dacã este cazul, reclamantului.”
Articolul 12
„Când un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadã de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autoritãţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se aflã copilul, autoritatea sesizatã dispune înapoierea sa imediatã.
Autoritatea judiciarã sau administrativã, sesizatã fiind chiar dupã expirarea perioadei de un an prevãzute la alineatul precedent, urmeazã, de asemenea, sã dispunã înapoierea copilului, afarã dacã nu se stabileşte cã copilul s-a integrat în noul sãu mediu.
Când autoritatea judiciarã sau administrativã a statului solicitat are motive de a crede cã copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau sã respingã cererea de înapoiere a copilului.”
Articolul 13
„Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciarã sau administrativã a statului solicitat nu este ţinutã sã dispunã înapoierea copilului, dacã persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte:
a) cã persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasãrii sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasãri sau neînapoieri; sau
b) cã existã un risc grav ca înapoierea copilului sã-l expunã unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip sã-l situeze într-o situaţie intolerabilã.
Autoritatea judiciarã sau administrativã poate, de asemenea, sã refuze a dispune înapoierea copilului, dacã constatã cã acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi cã a atins o vârstã sau o maturitate care face necesar sã se ţinã seama de opinia sa. La aprecierea împrejurãrilor vizate în acest articol, autoritãţile judiciare sau administrative urmeazã sã ţinã seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centralã sau orice altã autoritate competentã a statului în care se aflã reşedinţa obişnuitã a copilului privitor la situaţia sa socialã.”
Articolul 16
„Dupã ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicitã a unui copil sau despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autoritãţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea pânã când nu se va stabili cã nu se aflã întrunite condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului sau pânã când o perioadã rezonabilã nu se va fi scurs fãrã ca o cerere pentru aplicarea convenţiei sã se fi fãcut.”
Articolul 17
„Singurã împrejurarea cã o hotãrâre privitoare la încredinţare a fost pronunţatã sau este susceptibilã sã fie recunoscutã în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenţii, dar autoritãţile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotãrâri care ar intra în sfera de aplicare a convenţiei.”
Articolul 18
„Dispoziţiile acestui capitol nu limiteazã puterea autoritãţii judecãtoreşti sau administrative de a dispune înapoierea copilului oricând.”
2. Raportul explicativ la Convenţia de la Haga din 1980 privind Răpirea de Copii, elaborat de Elisa Pérez-Vera în 1980
Paragraful 121 din Raportul Explicativ la Convenţia de la Haga din 1980 face următorul comentariu asupra Articolului 16 din Convenţia de la Haga:
„Acest articol, cu scopul de a promova realizarea obiectivelor Convenţiei în ceea ce priveşte înapoierea copilului, încearcă să prevină luarea unei decizii pe fond asupra drepturilor legate de încredinţare în statul în care copilul este reţinut.”
3. Codul de procedură civilă
Articolul 87 § 8
„În cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află in străinătate având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, vor fi citaţi printr-o citaţie trimisă cu scrisoare recomandată. Articolul 1141 (4) se aplică în mod corespunzător...
În toate cazurile, dacă cei aflaţi in străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta...”
Articolul 1141 § 4
“Persoanele care îşi au reşedinţa în străinătate... sunt informate [prin citaţie] de obligaţia de a-şi stabili o adresă în România pentru notificarea actelor procedurale. Dacă nu respectă această cerinţă, notificarea se efectuează cu scrisoare recomandată, dovada depunerii scrisorii la un oficiu de poştă fiind suficientă pentru a proba respectarea procedurii de citare.”
Articolul 614
„În faţa instanţelor de fond, părţile [în procesele de divorţ] se vor infăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi ... are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea infăţişa prin mandatar.”
ÎN DREPT
I. OBIECŢIA PRELIMINARĂ
19. Guvernul a susţinut că primul reclamant nu avea dreptul să depună cererea în numele celui de-al doilea reclamant, deoarece fiica sa nu îi fusese încredinţată.
20. Primul reclamant a contestat acest argument şi a reamintit că pierduse drepturile legate de încredinţare asupra copilului în urma unui proces care nu a respectat Convenţia de la Haga şi că înainte de reţinerea copilului, cei doi părinţi exercitaseră împreună drepturile legate de încredinţare. Nici unul dintre ei nu avusese drepturi părinteşti superioare asupra fiicei lor.
21. Curtea reaminteşte că, în principiu, o persoană care nu are dreptul, conform dreptului naţional, de a o reprezenta pe alta poate totuşi, în anumite împrejurări, să îndeplinească acte în faţa Curţii în numele celeilalte persoane. Mai cu seamă, minorii se pot adresa Curţii chiar şi, sau mai ales, dacă sunt reprezentaţi de către un părinte care se află în conflict cu autorităţile şi critică deciziile şi comportamentul acestora ca nerespectând drepturile garantate de Convenţie. În asemenea cazuri, statutul de părinte natural este suficient pentru a-i da dreptul de a se adresa Curţii şi în numele copilului, pentru a apăra interesele acestuia (vezi Scozzari şi Giunta vs. Italia [GC], nr. 39221/98 şi 41963/98, § 138, CEDO 2000-VIII, Iglesias Gil şi Urcera Iglesias vs. Spania (dec.), nr. 56673/00, 5 martie 2002 şi Sylvester vs. Austria (dec.), nr. 36812/97 şi 40104/98 (joncţiune), 26 septembrie 2002).
22. Acest principiu se aplică în cauza de faţă, mai ales fiindcă primul reclamant a contestat modul în care instanţele române s-au pronunţat asupra drepturilor legate de încredinţare, încălcând, în opinia sa, drepturile lui prevăzute la Articolul 8.
23. În concluzie, Curtea constată că primul reclamant are capacitatea de a acţiona în numele fiicei sale.
II. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
24. Reclamanţii s-au plâns că dreptul lor la respectarea vieţii de familie, prevăzut la Articolul 8 § 1 din Convenţie, a fost încălcat de către instanţele care au soluţionat atât procesul pe Convenţia de la Haga cât şi procesul de divorţ. Mai cu seamă, ei au susţinut că instanţele nu au respectat prevederile Articolelor 16 şi 17 din Convenţia de la Haga. Potrivit acestor Articole, nu se poate lua nici o decizie pe fond în ceea ce priveşte drepturile legate de încredinţare atâta timp cât procesul bazat pe Convenţia de la Haga era în curs, şi, în acelaşi timp, instanţele nu ar fi trebuit să respecte o decizie de încredinţare atunci când au soluţionat cererea de înapoiere a copilului. Mai mult, autorităţile nu au acţionat cu celeritate în procesul bazat pe Convenţia de la Haga.
În ceea ce priveşte procesul de încredinţare şi de divorţ, primul reclamant a arătat că a fost privat de drepturile sale de tutelă şi vizitare şi de orice posibilitate de a participa la educarea fiicei sale. Absenţa oricăror documente juridice care să ateste divorţul îl pusese în imposibilitatea de a actualiza registrul de stare civilă, cu riscul de a fi acuzat de bigamie dacă ar fi încercat să se recăsătorească. El a considerat că instanţele au fixat în mod arbitrar suma pensiei de întreţinere. Nu putea să achite acea sumă, şi deci risca pedeapsa cu închisoarea pentru nerespectarea obligaţiilor sale, dacă ar fi mers în România. Acest lucru l-a împiedicat să îi vadă pe fiica sa şi pe părinţii săi care locuiau încă în România.
În sfârşit, reclamantul s-a plâns, în numele fiicei sale, de o încălcare a drepturilor copilului prevăzute la Articolul 8 pe motiv că cele două procese din instanţele române au lipsit-o de dreptul de a-şi vedea tatăl şi părinţii paterni şi astfel de a stabili relaţii normale cu aceştia.
Articolul 8 are următorul text:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
25. Curtea consideră că aceste plângeri nu sunt în mod vădit nefondate în sensul Articolului 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea ia notă de faptul că ele nu sunt inadmisibile din nici un alt motiv. Ele trebuie aşadar declarate admisibile.
26. Guvernul a considerat că intervenţia în viaţa de familie a reclamanţilor provocată prin procesul bazat pe Convenţia de la Haga a fost în conformitate cu legea, şi anume cu Articolul 13 (b) din Convenţia de la Haga, şi a reamintit că, pe de o parte, dreptul la înapoierea copilului nu era absolut şi că, pe de altă parte, instanţele naţionale se bucurau de o libertate mai amplă de apreciere atunci când interpretau şi aplicau dreptul intern. Ele s-au bazat pe jurisprudenţă, ca de exemplu cauzele Winterwerp vs. Ţările de Jos (hotărârea din 24 octombrie 1979, Seria A nr. 33, p. 20, § 46), Iglesias Gil şi A.U.I. vs. Spania (nr. 56673/00, § 61, CEDO 2003 V) şi De Diego Nafría vs. Spania (nr. 46833/99, § 39, 14 martie 2002).
În sfârşit, în ceea ce priveşte procesul de divorţ, Guvernul a susţinut că, potrivit dreptului român, era în interesul minorei ca, în caz de divorţ, ea să fie încredinţată unuia dintre părinţi. Totuşi, celălalt părinte, în speţă primul reclamant, îşi păstra dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a supraveghea educarea acestuia.
Guvernul a conchis că în speţă nu s-a comis nici o încălcare a Articolului 8.
27. Reclamanţii au contestat susţinerea Guvernului. Mai ales au considerat că intervenţia în viaţa lor de familie nu a fost conformă cu legea şi nu era necesară într-o societate democratică. În opinia lor, autorităţile nu au acţionat cu celeritate în vederea înapoierii minorei şi suspendării procesului de divorţ, încălcând astfel obligaţiile pe care le aveau conform Articolului 7 din Convenţia de la Haga.
28. Curtea ia notă, mai întâi, de faptul că este de la sine înţeles că relaţia dintre reclamanţi intră în sfera vieţii de familie în sensul Articolului 8 din Convenţie.
29. Curtea reiterează faptul că dreptul părintelui şi copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie, iar măsurile naţionale care împiedică acest drept constituie amestec în dreptul garantat de Articolul 8 (vezi Monory vs. România şi Ungaria, nr. 71099/01, § 70, 5 aprilie 2005).
30. Evenimentele aflate în discuţie în speţă, în măsura în care din ele decurge răspunderea statului pârât, constituie amestec în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor de familie, prin faptul că a restrâns dreptul lor de a se bucura de compania reciprocă.
31. Curtea trebuie să stabilească aşadar dacă a existat o încălcare a dreptului reclamanţilor la respectarea vieţii lor de familie.
1. Procesul de înapoiere a copilului bazat pe Convenţia de la Haga
32. Curtea reiterează că, deşi scopul esenţial al Articolului 8 este de a apăra persoanele împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, mai există şi obligaţii pozitive inerente în “respectarea” vieţii de familie. Totuşi, limitele dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului conform acestei prevederi nu se pretează unei delimitări precise. Principiile aplicabile sunt totuşi similare. În ambele contexte trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie realizat între interesele persoanei şi cele ale comunităţii, iar în ambele contexte statul are o anumită marjă de apreciere (vezi Ignaccolo-Zenide vs. România, nr. 31679/96, § 94, CEDO 2000 I, Iglesias Gil şi A.U.I., citată mai sus, § 48 şi Sylvester vs. Austria, nr. 36812/97, 40104/98, § 51, 24 aprilie 2003).
33. Printre obligaţiile pozitive impuse statelor prin Articolul 8 se numără şi luarea de măsuri pentru a se asigura de reunirea părintelui cu copilul său (vezi Ignaccolo-Zenide, citată mai sus, § 94, şi Nuutinen vs. Finlanda, nr. 32842/96, § 127, CEDO 2000 VIII). Curtea a interpretat deja aceste obligaţii pozitive în lumina Convenţiei de la Haga. Articolul 7 din aceasta din urmă conţine o listă neexhaustivă de măsuri de luat de către state pentru a asigura înapoierea rapidă a copilului, inclusiv instituirea acţiunii în justiţie (vezi Ignaccolo Zenide, citată mai sus, § 95). Aceeaşi interpretare poate fi folosită şi în cauza de faţă în măsura în care, la momentul respectiv, România era parte la Convenţia de la Haga (vezi Monory, citată mai sus, § 73).
34. Conform Articolului 7 din Convenţia de la Haga, autorităţile au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru prevenirea unor noi pericole pentru copil sau pagube pentru pãrţile interesate.
Totuşi, în speţă, deşi aveau cunoştinţă despre procesul de divorţ aflat pe rolul instanţelor române, autorităţile nu au acţionat în vederea suspendării pronunţării unei hotărâri de divorţ până la terminarea procesului bazat pe Convenţia de la Haga, ceea ce este contrar Articolului 16 din Convenţia de la Haga.
35. Este adevărat că primul reclamant nu a adus existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga la cunoştinţa judecătoriei care soluţiona divorţul şi încredinţarea. Totuşi, Curtea reaminteşte că el nu este obligat prin nici o lege să facă acest lucru. Mai mult, era rezonabil ca el să se aştepte că Ministerul va acţiona, din cel puţin următoarele motive: în primul rând, se considera că Ministerul va lua toate măsurile, inclusiv extrajudiciare, în numele lui, pentru a asigura respectarea Convenţiei de la Haga, şi în al doilea rând, el ceruse expres Ministerului să ia măsurile necesare pentru suspendarea procesului de divorţ (vezi alineatul 9 de mai sus).
Asupra acestei chestiuni, Curtea reaminteşte că Ministerul a acţionat atât în calitate de Autoritate Centrală pentru Convenţia de la Haga, precum şi în calitate de autoritate răspunzătoare de procedura de citare internaţională în cadrul procesului de divorţ. Aşadar, Ministerul ştia despre ambele procese şi într-o oarecare măsură a participat la ele. Ţinând cont că Convenţia de la Haga este un instrument internaţional obligatoriu pentru state, în primul rând statele şi nu persoanele particulare trebuie să îşi reglementeze comportamentul în aşa fel încât să asigure respectarea acestei Convenţii.
36. Prin omisiunea de a informa instanţele de divorţ despre existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga, autorităţile, şi mai ales Ministerul, au lipsit Convenţia de la Haga de însuşi scopul acesteia, adică acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredinţare în statul unde este reţinut copilul (vezi Articolul 16 din Convenţia de la Haga şi comentariul din Raportul Explicativ).
37. În acest context, Curtea îşi exprimă îngrijorarea asupra faptului că instanţele naţionale care au soluţionat procesul pe Convenţia de la Haga şi-au fondat hotărârea, printre alte argumente, pe faptul că se luase o decizie pe fond asupra încredinţării, în vreme ce procesul pe Convenţia de la Haga era încă în curs.
Acesta nu a fost singurul argument care a făcut instanţa naţională să refuze dispunerea înapoierii copilului. Celelalte argumente furnizate de instanţe, şi anume interesul superior al copilului şi dovada că reclamantul consimţise iniţial să rămână în România, constituie o interpretare a faptelor şi probelor administrate în cauză ce nu pare a fi arbitrară. Împreună cu Guvernul, Curtea reaminteşte că Curtea Europeană nu este în măsură să substituie propria sa apreciere a faptelor celei făcute de instanţele naţionale şi, de regulă, aceste instanţe sunt cele care trebuie să examineze probele existente (vezi, mutatis mutandis, Edwards vs. Marea Britanie, hotărârea din 16 decembrie 1992, Seria A nr. 247 B, pp. 34-35, § 34; şi García Ruiz vs. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I).
38. În chestiunile legate de reunirea copiilor cu părinţii lor, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cazuri necesitând o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia (vezi Ignaccolo Zenide, citată mai sus, § 102, şi Nuutinen, citată mai sus, § 110). De altfel, Articolul 11 din Convenţia de la Haga impune un termen-limită de şase săptămâni pentru decizia prevăzută, altminteri organul de decizie poate fi obligat să prezinte motivele întârzierii. În ciuda acestei urgenţe recunoscute, în speţă s-au scurs mai mult de optsprezece luni de la data când primul reclamant a depus cererea de înapoiere a copilului şi până la data deciziei definitive. Guvernul nu a oferit nici o explicaţie satisfăcătoare pentru această întârziere.
39. În consecinţă, instanţele care au luat decizia definitivă în cauza de faţă nu au satisfăcut cerinţa de urgenţă.
40. În baza concluziilor prezentate la alineatele 36 şi 39 de mai sus, şi indiferent de marja de apreciere a statelor pârâte în această privinţă, Curtea conchide că autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive prevăzute de Articolul 8 al Convenţiei.
Aşadar, s-a comis o încălcare a acelui Articol din acest motiv.
2. Procesul de divorţ şi de încredinţare a minorei
41. Curtea ia notă de la început de faptul că există un conflict între părţi referitor la respectarea procedurii de citare în cauza de faţă. În vreme ce primul reclamant susţine că nici una dintre citaţii nu a ajuns la el, Guvernul afirmă că documentele au fost trimise în mod corect la adresa lui din Israel.
Totuşi, Curtea a reţinut deja că, deşi Articolul 8 nu conţine nici o cerinţă procedurală explicită, procesul decizional ce duce la luarea unor măsuri de amestec trebuie să fie echitabil şi să permită respectarea adecvată a intereselor garantate prin Articolul 8:
“[C]eea ... ce trebuie stabilit este dacă, date fiind împrejurările deosebite ale cauzei şi mai ales gravitatea deciziilor ce trebuie luate, părinţii au fost implicaţi în procesul decizional, în ansamblul acestuia, într-o măsură suficientă pentru a le garanta interesele conform reglementărilor. Dacă nu au fost implicaţi, atunci s-a comis o nerespectare a vieţii lor de familie, iar amestecul produs de decizie nu va putea fi considerat „necesar” în sensul Articolului 8.” (vezi hotărârea... W. vs. Marea Britanie [din 8 iulie 1987, Seria A nr. 121-A], pag. 28 şi 29, §§ 62 şi 64, McMichael vs. Marea Britanie, hotărârea din 24 februarie 1995, Seria A nr. 307 B, pag. 55, § 87 şi Ignaccolo Zenide, citată mai sus, § 99).
Faptele din speţă indică că, deşi ştia, într-o anumită măsură, de existenţa procesului de divorţ şi de încredinţare a minorei, primul reclamant nu a participat deloc la acesta iar hotărârea din 18 septembrie 2002 nu i-a fost adusă la cunoştinţă. Mai mult, pare foarte improbabil, conform prevederilor Articolului 1141 din Codul de Procedură Civilă, că ar fi putut obţine o redeschidere a cauzei la instanţele naţionale.
42. Totuşi, Curtea nu consideră necesară soluţionarea acestei chestiuni, deoarece a constatat deja o încălcare a Articolului 8 în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ale statului pârât (vezi alineatul 40 de mai sus).
3. Alte aspecte ale plângerii bazate pe Articolul 8
43. Dat fiind că în speţă s-a constatat deja o încălcare a Articolului 8 (alineatul 40 de mai sus), Curtea nu consideră necesar să examineze celelalte aspecte ale plângerii prezentate de către reclamanţi, şi anume: lipsa drepturilor de vizitare şi a accesului fiicei la bunicii ei paterni, imposibilitatea primului reclamant de a se întoarce în România şi de a–şi rezolva starea civilă în Israel.
III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
44. Primul reclamant s-a plâns că dreptul său la un proces echitabil, garantat prin Articolul 6 § 1 din Convenţie, a fost încălcat de către decizia judecătoriei privind divorţul şi încredinţarea, deoarece el nu a fost legal citat să se prezinte la proces iar decizia adoptată nu i-a fost comunicată.
În numele fiicei sale, el s-a mai plâns şi că cele două procese din instanţele române au privat-o de dreptul de a-şi vedea tatăl şi părinţii paterni şi astfel de a stabili relaţii normale cu aceştia.
45. Articolul 6 § 1 are următorul text, în măsura pertinenţei:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil..., de către o instanţă ...care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil...”
46. Guvernul a contestat aceste argumente. El consideră că primul reclamant a fost citat legal cu mult timp înainte de termenul de judecată. Mai mult, el consideră că faptul că a primul reclamant a menţionat procesul de divorţ atunci când a depus cererea bazată pe Convenţia de la Haga dovedeşte că ştia de existenţa acestuia. În orice caz, absenţa citării nu ar fi împiedicat participarea activă a solicitantului la proces.
47. Curtea ia notă de faptul că această plângere este legată de cea examinată mai sus şi trebuie aşadar să fie declarată şi ea admisibilă.
48. Mai departe, Curtea reiterează diferenţa dintre felul intereselor garantate prin Articolul 6 şi cel al celor garantate prin Articolul 8 din Convenţie. În vreme ce Articolul 6 acordă o garanţie procedurală, şi anume „dreptul la o instanţă” care să stabilească „drepturile şi obligaţiile civile”, Articolul 8 slujeşte scopul mai amplu al asigurării respectului cuvenit pentru, printre altele, viaţa de familie. Diferenţa dintre scopul urmărit de garanţiile acordate de Articolele 6 şi 8 poate, în lumina împrejurărilor din speţă, să justifice examinarea aceloraşi fapte conform ambelor Articole (vezi de exemplu McMichael, citată mai sus, pag. 57, § 91 şi Sylvester, citată mai sus, § 76).
49. Totuşi, în cauza de faţă, Curtea consideră că nerespectarea vieţii de familie a reclamanţilor rezultată din neimplicarea primului reclamant în procesul de divorţ şi de încredinţare se află în miezul plângerii formulate de aceştia. Aşadar, date fiind constatările făcute mai sus conform Articolului 8 (vezi alineatul 40 de mai sus) şi indiferent de anumite îndoieli referitoare la conformitatea Articolului 1141 din codul de procedură civilă cu cerinţa accesului la justiţie prevăzută de Articolul 6 § 1, Curtea consideră că nu este necesar să examineze faptele şi conform Articolului 6 (vezi Sylvester, citată mai sus, § 77).
IV. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
50. Potrivit Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie, primul reclamant s-a plâns de procedura prin care s-a stabilit pensia de întreţinere, de suma pensiei respective şi de faptul că fiica sa nu a primit-o. El a mai arătat şi că cel de-al doilea reclamant nu mai poate primi beneficii în baza dreptului israelian.
51. Articolul 1 din Protocolul Nr. 1 are următorul text:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
52. Guvernul a considerat că nu a avut loc nici un amestec în dreptul primului reclamant la respectarea bunurilor sale, în măsura în care dreptul român stabileşte obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copiii minori. În sfârşit, el a reamintit că cel de-al doilea reclamant, prin intermediul reprezentantului său legal, nu a solicitat exequatur pentru executarea în Israel a hotărârii din 18 septembrie 2002.
53. Curtea ia notă de faptul că această plângere este legată de cea examinată conform Articolului 8 şi trebuie aşadar să fie declarată şi ea admisibilă.
54. Date fiind constatările Curţii în baza Articolului 8 (vezi alineatul 40 de mai sus) şi faptul că presupusa încălcare a Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 este rezultatul direct al procesului care a dat naştere încălcării Articolului 8 din Convenţie, Curtea consideră că nu este necesar să examineze dacă în speţă s-a comis şi o încălcare a Articolului 1 (vezi, mutatis mutandis, Sylvester, citată mai sus, § 77; şi Glod vs. România, nr. 41134/98, § 46, 16 septembrie 2003).
V. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 AL PROTOCOLULUI NR. 7
55. În sfârşit, primul reclamant s-a plâns de faptul că aspectele care au dus la încălcarea drepturilor sale garantate de Articolul 8 au încălcat şi cerinţa egalităţii dintre soţi, prevăzută la Articolul 5 din Protocolul Nr. 7 la Convenţie, care are următorul text:
„Soţii se bucură de egalitate în drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor în ceea ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică Statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.”
56. Curtea reaminteşte că a decis deja că Articolul 5 al Protocolului Nr. 7 impune în esenţă o obligaţie pozitivă statelor, şi anume de a asigura un cadru juridic satisfăcător conform căruia soţii să aibă drepturi şi obligaţii egale în ceea ce priveşte relaţiile cu copiii lor (vezi Cernecki vs. Austria, (dec.), nr. 31061/96, 11 iulie 2000).
57. În speţă, primul reclamant nu pune la îndoială cadrul legislativ. El critică doar modul în care acesta a fost aplicat de către instanţele naţionale. Curtea nu găseşte nici un indiciu că legea respectivă ar încălca clauza egalităţii prevăzută la Articolul 5 din Protocolul Nr. 7 (vezi şi Monory vs. România (dec.), nr. 71099/01, 17 februarie 2004).
58. Prin urmare, această plângere este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
59. Articolul 41 din Convenţie prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
60. Primul reclamant a cerut plata sumei de 1,355,000 de Euro (EUR) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu non-bănesc, împărţită după cum urmează: 200,000 de Euro pentru încălcarea stării sale civile, 500,000 de Euro pentru imposibilitatea de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti, 195,000 de Euro pentru omisiunea instanţelor române de a-i acorda drepturi de vizitare, 180,000 de Euro pentru imposibilitatea sa de a păstra legături normale cu părinţii săi, 80,000 de Euro cu titlu de despăgubiri pentru răpirea minorei şi necesitatea reconstruirii relaţiei dintre tată şi fiică, 200,000 de Euro pentru suferinţă, durere, depresiune, pierderea bucuriei de a trăi şi credinţei în viaţa de familie.
În plus, el a cerut la acest punct, în numele fiicei sale, plata sumei de 1,364,382 Euro, mai precis: 300,000 de Euro ca despăgubiri pentru pierderea îngrijirii medicale israeliene, 9,382 Euro pentru alocaţia lunară pe care ar fi trebuit să o primească de la statul israelian, 500,000 de Euro pentru încălcarea dreptului de a se bucura de viaţa de familie, 195,000 de Euro pentru omisiunea instanţelor române de a stabili drepturi de vizitare pentru tatăl ei, 80,000 de Euro pentru imposibilitatea de a-şi vedea părinţii paterni, 180,000 de Euro pentru prejudiciul psihologic, 100,000 de Euro pentru suferinţă, durere, depresiune, pierderea bucuriei de a trăi şi credinţei în viaţa de familie.
61. Guvernul a considerat aceste sume ca fiind nejustificate şi excesive. În opinia sa, nu există o legătură cauzală între presupusele încălcări şi despăgubirile cerute. El consideră că simpla constatare a încălcării ar putea constitui în sine o reparaţie echitabilă pentru orice prejudiciu non-bănesc pe care l-ar fi suferit reclamanţii.
62. Curtea nu vede nici un motiv pentru a se îndoi de faptul că reclamanţii au suferit de pe urma imposibilităţii de a se bucura de compania reciprocă. Ea consideră că, în ceea ce priveşte pe primul reclamant, simpla constatare a încălcării nu ar putea fi suficientă ca reparaţie echitabilă. Având în vedere sumele acordate în cauzele comparabile (vezi Ignaccolo-Zenide, §117; Sylvester, § 84; Iglesias Gil şi A.U.I., § 67, şi Monory, § 96, citate mai sus, Sophia Gudrun Hansen vs. Turcia, nr. 36141/97, § 115, 23 septembrie 2003, precum şi Maire vs. Portugalia, nr. 48206/99, § 82, CEDO 2003 VII), şi efectuând o evaluare pe bază echitabilă conform cerinţelor Articolului 41, Curtea acordă primului reclamant suma de 20,000 de Euro la acest punct.
Pentru cel de-al doilea reclamant, Curtea consideră că simpla constatare a încălcării constituie reparaţie echitabilă pentru orice prejudiciu non-bănesc pe care este posibil să îl fi suferit în urma încălcării drepturilor sale garantate de Articolul 8 (vezi Sylvester, citată mai sus, § 80).
În sfârşit, Curtea consideră că restul cererilor de compensaţie formulate în baza Articolului 41 din Convenţie nu sunt fondate.
B. Costurile şi cheltuielile
63. Primul reclamant a mai cerut plata sumei de 141,500 de Euro pentru costurile şi cheltuielile făcute la instanţele naţionale şi la Curte, şi anume 61,500 de Euro pentru doctori, psihologi, grupuri de sprijin, 60,000 de Euro pentru onorariile avocaţilor şi 20,000 de Euro pentru biletele de avion, apelurile telefonice şi telecomunicaţii. În numele fiicei sale, el a cerut Curţii să acorde o sumă rezonabilă pentru onorariile avocaţilor, lăsând la aprecierea Curţii stabilirea sumei exacte.
64. Guvernul a reamintit că reclamanţii nu au justificat cheltuielile.
65. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la decontarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care se arată că ele au fost făcute şi au fost necesare şi rezonabile ca sumă. Reclamanţii au cerut sumele de mai sus fără a prezenta documente doveditoare, cu excepţia unei scrisori datate 2 august 2005, în care reprezentantul îi cerea primului reclamant suma de 47,000 de Euro şi 6,750 franci elveţieni în legătură cu cererea depusă la Curte. Totuşi, la Curte nu s-a depus nici o chitanţă referitoare la aceste sume şi nici la vreo altă sumă plătită de sau care este cerută de la primul reclamant. Aşadar, nu se poate acorda întreaga sumă cerută. Totuşi, Curtea acceptă faptul că primul reclamant trebuie să fi suportat nişte costuri şi cheltuieli judiciare. În mod corespunzător, date fiind informaţiile aflate în posesia Curţii, criteriile de mai sus şi sumele acordate de Curte în cauzele similare, ea consideră că este rezonabilă acordarea sumei de 1,500 de Euro în această privinţă primului reclamant.
C. Dobânda în caz de neplată
66. Curtea consideră că este adecvat ca dobânda pentru neplată să se bazeze pe rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui să se adauge trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară admisibile plângerile privind dreptul la respectarea vieţii de familie, accesul la justiţie şi respectarea bunurilor şi declară inadmisibil restul cererii;
2. Reţine că s-a comis o încălcare a Articolului 8 din Convenţie;
3. Reţine că nu este necesară examinarea plângerilor bazate pe Articolul 6 § 1 din Convenţie şi pe Articolul 1 din Protocolul nr. 1;
4. Reţine
(a) că statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii potrivit Articolului 44 § 2 din Convenţie, suma de 20,000 EUR (douăzeci de mii de euro) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu non-bănesc şi 1,500 EUR (una mie cinci sute de euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice impozite aferente;
(b) că de la expirarea termenului de trei luni menţionat mai sus şi până la plata sumei datorate, se datorează dobândă simplă la sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene pe perioada neplăţii, plus trei procente;
5. Respinge restul cererilor de reparaţie echitabilă formulate de reclamanţi.
Întocmită în limba engleză, şi notificată în scris la data de 27 iulie 2006, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 din Regulile Curţii.
Roderick Liddell Boštjan M. Zupančič
Grefier secţie Preşedinte
Vezi și alte spețe de la aceeași instanță
Comentarii despre Cauza Iosub Caras împotriva României - Acces efectiv la justiţie. Rezolvarea litigiului.
