Hodos contra Romaniei - Competenta. Actiune in revendicare
| Comentarii |
|
CURTEA EUROPEANA PENTRU DREPTURILE OMULUI
Sectia a doua
CAUZA HODOS s.a. împotriva ROMÂNIEI
(Petitia nr.29968/96)
HOTARÂRE
Strasbourg
21 mai 2002
Aceasta hotarâre va deveni definitiva în conditiile prevazute de articolul 44 alineat 2 din Conventie.Hotarârea poate suferi modificari de forma.
*Traducere din limba franceza realizata de consilier Iolanda Szokacs, Biroul de Relatii Externe, Curtea Suprema de Justitie.
În cauzaHodos si altii împotriva României,
Curtea Europeana pentru Drepturile Omului (sectia a doua), judecând într-un complet format din:
J.P.Costa – presedinte,
A.B.Baka
C.Bîrsan
K.Jungwiert
V.Butkevych
Doamna W.Thomassen
A.Mularoni, judecatori
si doamna S.Dolle, grefier de sectie
Dupa ce au deliberat în camera de consiliu la data de 30 aprilie 2002,
Pronunta decizia de mai jos:
PROCEDURA
1.La originea cauzei se afla o petitie nr.29968/96 îndreptata împotriva României si dintre care trei cetateni ai acestui stat, doamna Elena Hodos, domnul Alexandru Liviu Hodos si domnul Gheorghe Hodos (“reclamanti”), au sesizat Comisia europeana pentru Drepturile Omului (“Comisia”) la data de 19 decembrie 1995, în virtutea vechiului articol 25 al Conventiei pentru apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (“Conventia”). Dupa decesul, din 8 iulie 1999 a doamnei Elena Hodos, mostenitorii sai, si anume, domnisoara Mihaela Marie-Rose Hodos, domnul Alexandru Hodos si domnul Gheorghe Hodos, si-au exprimat, printr-o scrisoare datata 14 martie 2002, dorinta de a continua în fata instantei.
2.Reclamantii sunt reprezentati în fata Curtii de domnul A.Vasiliu, avocat la Bucuresti.Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de agentul sau,doamna R.Rizoiu.
3.Reclamantii au afirmat în particular ca refuzul Curtii Supreme de Justitie, la 11 iulie 1995, de a recunoaste tribunalelor competenta pentru a demara o actiune în revendicare,ca si de a suspenda judecata si de a trimite în fata Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate pe care ei au ridicat-o erau contrare articolului 6 din Conventie. În afara de aceasta, reclamantii s-au plâns ca aceasta hotarâre a Curtii Supreme a avut ca efect încalcarea dreptului lor cu privire la bunuri, asa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr.1 al Conventiei.
4.Petitia a fost transmisa Curtii pe data de 1 noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului nr.11 al Conventiei ( articolul 5, paragraful 2 al Protocolului nr.11).
5.Petitia a fost repartizata sectiei I a Curtii (articolul 52, paragraf 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însarcinata cu examinarea cauzei (articolul 27, paragraf 1 al Conventiei) s-a constituit conform articolului 26,paragraf 1 din regulament.
6.Printr-o decizie din 4 mai 2000, camera a declarat petitia partial admisibila.
7.Atât reclamantii cât si Guvernul au depus observatii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59,paragraf 1 din regulament).
8.La 1 noiembrie 2001, Curtea si-a modificat componenta sectiilor sale (articolul 25,paragraf 1 din regulamentul Curtii). Prezenta petitie s-a repartizat sectiei a doua astfel remaniata (articolul 52,paragraf 1).
ÎN FAPT
I.CIRCUMSTANTELE SPETEI
9.Reclamantii sunt cetateni români, nascuti în 1913, respectiv 1946 si 1941 si locuiesc la Bucuresti.
10.La o data care nu a fost precizata, G.H., tatal reclamantilor,a construit o casa la Bucuresti, cu ajutorul unui credit bancar rambursabil pe o durata de 20 de ani.
11.În 1950, statul a luat în posesie acest imobil, invocând Decretul de nationalizare nr.92/1950. Un proces-verbal de nationalizare a fost întocmit în aceasta privinta la 29 aprilie 1950 de Consiliul municipal al orasului Bucuresti.Motivele sau baza legala a acestei lipsiri de proprietate nu au fost niciodata notificate catre G.H.
A.Prima actiune în revendicare
12. La 28 mai 1990, reclamantii au sesizat judecatoria din Bucuresti cu o actiune vizând obtinerea unei anulari a procesului-verbal de nationalizare din 20 aprilie 1950. Trebuie specificat ca în momentul nationalizarii,G.H. era functionar si ca decretul nr.92/1950 excepta de la nationalizare bunurile apartinând acestei categorii de persoane.
13. În septembrie 1990, reclamantii au sesizat Curtea Suprema de Justitie pentru ca aceasta sa se pronunte asupra constitutionalitatii decretului nr.92/1950.
14. La 5 septembrie 1990, judecatoria Bucuresti a suspendat judecata pâna la decizia Curtii Supreme de Justitie.
15. Prin hotarârea din 14 ianuarie 1991, Curtea Suprema de Justitie se declara competenta pentru a examina constitutionalitatea decretului nr.92/1950, dar respinge cererea reclamantilor pe motiv ca nu au sesizat Curtea în mod regulat.
16.Procedura în fata judecatoriei din Bucuresti s-a reluat la data de 20 august 1991. La ceasta data, reclamantii au precizat ca ei înteleg sa revendice casa.
17. Prin hotarârea din 18 decembrie 1991, tribunalul a constatat în primul rând ca nu este competent pentru a anula procesul-verbal de nationalizare din 20 aprilie 1950. A considerat ca este totusi competent pentru a constata, pe cale de exceptie,ilegalitatea nationalizarii, asa cum reiesea aceasta din procesul-verbal de nationalizare din 20 aprilie 1950, în raport cu Decretul nr.92/1950. A constatat, în sfârsit, ca reclamantii erau proprietarii legitimi ai casei.
18.În absenta recursului, aceasta hotarâre devine definitiva neputând fi atacata prin caile de recurs ordinar.
19. La o data care nu a fost precizata, procurorul general a formulat în fata Curtii Supreme de Justitie un recurs extraordinar împotriva acestei hotarâri, pe motiv ca judecatoria nu este competenta sa se pronunte asupra exceptiilor de neconstitutionalitate ale Decretului nr.92/1950.
20.Printr-o hotarâre din 8 iulie 1993, Curtea Suprema de Justitie anuleaza judecata, pe motiv ca tribunalul, desi sesizata cu doua plângeri, si anume anularea procesului-verbal de nationalizare si revendicarea casei, nu s-a pronuntat decât asupra acesteia din urma. Dosarul a fost retrimis pentru o noua judecata la judecatorie.
21. Prin hotarârea din 14 aprilie 1994, judecatoria respinge cererea de anulare a procesului-verbal de nationalizare, pe motiv ca nu este vorba despre un act administrativ, ci de un simplu act material, si ca, în orice circumstanta, actiunea în anulare era prescrisa.
În ceea ce priveste actiunea în revendicare, judecatoria a constatat mai întîi ca procesul-verbal de nationalizare a fost facut sub imperiul Constitutiei din 1948, care garanta dreptul de proprietate. S-a judecat apoi,ca, în cadrul unei actiuni în revendicare, tribunalele erau competente sa examineze aplicarea Decretului nr.92/1950. S-a constatat ca decretul nr.92/1950 prevedea doua conditii pentru aplicarea sa: o conditie de fond, si anume, criteriul de nationalizare conform caruia erau nationalizate locuintele care apartineau anumitor categorii de persoane, si o conditie de forma, si anume, mentionarea bunului nationalizat în listele anexate decretului, conditie destinata sa asigure opozabilitatea actului tertilor.S-a estimat apoi ca, pentru constituirea legala a dreptului de proprietate a statului, aceste doua conditii trebuiau respectate cumulativ.Ori, tribunalul a constatat ca G.H. era functionar, care nu facea parte din nationalizare si deci, Decretul nr.92/1950 nu putea sa i se aplice, chiar daca casa figura pe listele anexate decretului. S-a hotarât din acel moment ca reclamantii erau, chiar ca mostenitori ai lui G.H., proprietarii imobilului revendicat si a ordonat primariei din Bucuresti de a nu mai împiedica posesia lor asupra imobilului mai sus mentionat.
22. La 21 iunie 1994, primaria din Bucuresti a introdus apel,dar l-a retras la data de 20 septembrie 1994.
23. Prin hotarârea din 5 octombrie 1994,Tribunalul Municipiului Bucuresti a constatat retragerea apelului, în fapt hotarârea din 14 aprilie 1994 devenind definitiva, nemaiputând fi atacata pe caile ordinare de recurs.
B. Recursul în anulare
24. La 2 februarie 1995, Curtea Suprema de Justitie, judecând în Sectii Unite, a hotarât, cu o majoritate de 25 de voturi pentru, împotriva 20, de a schimba jurisprudenta Sectiei civile în sensul ca tribunalele nu erau competente pentru a cenzura Decretul nr.92/1950 si sa ordone restituirea imobilelor nationalizate în aplicarea acestui decret.
25. La 12 aprilie 1995, prin aplicarea articolului 330 din Codul de procedura civila (de acum înainte prescurtat C.P.C), Procurorul General al României a formulat un recurs în anulare împotriva deciziei din 14 aprilie 1994, pe motiv ca primii judecatori si-au depasit competenta examinând legalitatea aplicarii decretului mai sus citat.
26. În fata Curtii Supreme de Justitie, reclamantii au invocat neconstitutionalitatea articolului 330 din C.P.C. Ei au aratat ca posibilitatea procurorului general de a formula un recurs în anulare la orice data, fara restrictie de termen, împotriva unei hotarâri definitive, era contrar cu egalitatea partilor în exercitarea dreptului la recurs, principiu garantat de Constitutia din 1991. Ei cereau, de asemenea, prin aplicarea articolului 32 din Legea de organizare a Curtii Supreme de Justitie si a articolului 23 din Legea de organizare a Curtii Constitutionale,ca judecata sa fie suspendata si Curtea Suprema de Justitie sa trimita exceptia de neconstitutionalitate în fata Curtii Constitutionale.
Pe fond, reclamantii cereau respingerea recursului în anulare. Ei apreciau ca, pe de o parte Decretul nr.92/1950 era în contradictie cu Cosntitutia din 1948 prin publicarea partiala si nerespectarea principiului conform caruia orice expropriere trebuia sa fie facuta cu un scop de utilitate publica si doar dupa plata unei juste despagubiri. Pe de alta parte, reclamantii sustineau ca, de fapt G.H. era functionar în momentul nationalizarii, actul de nationalizare al casei fiind în contradictie cu dispozitiile decretului amintit, care prevedeau ca nu pot fi nationalizate locuintele apartinând salariatilor. În sfârsit, reclamantii se prevalau de articolul 21 din Constitutia româna din 1991, care garanteaza liberul acces la justitie fara nici o limita.
27.În urma sedintei din 5 iulie 1995, Curtea Suprema de Justitie respinge exceptia de neconstitutionalitate ridicata de reclamanti, pe motiv ca nici o dispozitie legala nu a fost încalcata.
28. Prin hotarârea din 11 iulie 1995, Curtea Suprema de Justitie a anulat decizia din 14 aprilie 1994 si a respins actiunea reclamantilor.Subliniind ca legea era un mijloc de achizitionare a proprietatii, Curtea a constatat ca statul s-a împroprietarit cu casa în discutie chiar în ziua intrarii în vigoare a decretului de nationalizare nr.92/1950 si a reamintit ca aplicarea acestui decret nu putea fi controlata de instantele judecatoresti. În consecinta, Curtea a estimat ca primii judecatori si-au depasit atributiile si au împietat asupra celor ale puterii legislative. Curtea a concluzionat ca în orice caz, noi legi vor prevedea masuri de reparatie pentru bunurile pe care statul le-a luat în mod abuziv.
29.La 27 septembrie 1996, în baza legii nr.112/1995 statul a vândut imobilul în litigiu catre S.V., fost locatar al imobilului sus mentionat.
C. A doua actiune în revendicare
30.La o data neprecizata, reclamantii au introdus o noua actiune în revendicare pentru imobilul mentionat în fata tribunalului în prima instanta din sectorul 1 al orasului Bucuresti.
31.Prin decizia din 3 martie 1998 tribunalul a admis actiunea si a constatat dreptul de proprietate al reclamantilor asupra imobilului în litigiu. Aceasta hotarâre devine definitiva în absenta apelului.
32.Autoritatile competente au refuzat executarea acestei decizii, pe motiv ca amintitul imobil a fost deja vândut fostului locatar.
D. Actiunea în anulare a contractului de vânzare a imobilului unui tert
33.La 25 iunie 1998 reclamantii au introdus la tribunalul în prima instanta a sectorului 1 din Bucuresti o actiune în anulare a contractului de vânzare a imobilului pe care societatea de stat H. a încheiat-o în 1996 cu S.V. Reclamantii au aratat ca legea nr. 112/1995 nu putea constitui un fundament legal pentru mentionata vânzare, tinând cont ca în virtutea acestei legi, puteau face obiectul vânzarii doar imobilele nationalizate în mod legal, catre terti, persoane particulare.Ori aici nu era cazul imobilului în litigiu, care a fost nationalizat în mod ilegal.
34.În sedinta din 11 noiembrie 1998, S.V. face o cerere de punere în cauza a societatii H., în virtutea articolului 1339 din Codul civil si a articolelor 57 si 58 coroborate din C.P.C.
35.Prin decizia din 30 iunie 1999 tribunalul admite cererea reclamantilor.
36.La o data neprecizata, S.V. face apel la aceasta decizie. Arata ca tribunalul nu s-a pronuntat asupra cererii sale formulate în sedinta din 11 noiembrie 1998.
37.Prin decizia din 11 ianuarie 2000 Tribunalul Municipiului Bucuresti admite apelul sau, anuleaza decizia primei instante si dispune trimiterea cauzei în fata judecatoriei sectorului 1 Bucuresti.
38.Reclamantii introduc un recurs împotriva acestei decizii. A fost respins printr-o hotarâre definitiva a Curtii de Apel Bucuresti la data de 30 mai 2000.
39.La o data neprecizata, procedura a fost reluata în fata tribunalului în prima instanta a sectorului 1 Bucuresti. Prin decizia din 26 ianuarie 2001, tribunalul a admis cererea reclamantilor si a constatat ca contractul în litigiu era lovit de nulitate absoluta.Aceasta decizie devine definitiva fiind confirmata în apel si în recursurile partilor pârâte prin hotarârea Curtii de Apel Bucuresti din 14 martie 2002.
II.DREPTUL SI PRACTICI INTERNE PERTINENTE
40.Dispozitiile pertinente ale legii nr.56 din 9 iulie 1993 privind Curtea Suprema de Justitie suna astfel:
Articolul 31
“Daca o sectie a Curtii considera necesara operarea de schimbari a jurisprudentei, ea trebuie sa suspende judecata si sa sesizeze Sectiile Unite ale Curtii Supreme de Justitie. Dupa ce Sectiile Unite reunite au judecat asupra schimbarii jurisprudentei, procesul se reia”
Articolul 32
“ Curtea Suprema de Justitie suspenda judecata atunci când o exceptie de neconstitutionalitate privind legea aplicabila cauzei este ridicata în fata Curtii si sesizeaza Curtea Constitutionala cu aceasta exceptie, în conformitate cu legea. Procesul în fata Curtii Supreme de Justitie se reia atunci când decizia definitiva a Curtii Constitutionale i-a fost notificata”.
41.Celelalte dispozitii legale si jurisprudenta interna pertinenta sunt descrise în hotarârea Brumarescu împotriva României.
ÎN DREPT
I.OBSERVATII PRELIMINARE
42.Curtea noteaza ca doamna Hodos Elena a decedat în 7 iulie 1999, dar mostenitorii ei si-au exprimat prin scrisoarea din 14 martie 2002, dorinta de a relua procesul. Curtea a estimat ca, având în vedere obiectul prezentei cauze si ansamblul elementelor pe care le detine, mostenitorii doamnei Elena Hodos pot avea pretentia sa aiba un interes suficient pentru a justifica continuarea examinarii cererii si sa li se recunoasca calitatea de a se substitui de acum încolo în cauza doamnei decedate ( a se vedea hotarârile Vocaturo împotriva Italiei din 24 mai 1991, seria A nr.206-C,p.29; G. împotriva Italiei din 27 februarie 1992 si Pandolfelli si Palumbo împotriva Italiei din 27 februarie 1992).
II.ASUPRA EXCEPTIEI PRELIMINARE A GUVERNULUI
43. Conform Guvernului, faptele noi intervenite dupa introducerea, de catre reclamanti, a celei de a doua actiuni în revendicare, antreneaza pentru ei pierderea calitatii de victime, în sensul art. 34 din Conventie.
44.Reclamantii invita Curtea sa continue examinarea cauzei.Ei arata în primal rând ca ei au fost privati de bunul lor pe care nu l-au vazut niciodata restituit. Ei subliniaza, de asemenea, ca desi li s-a recunoscut dreptul de proprietate la o a doua procedura în revendicare, nu se pot bucura de bunul lor, statul vânzând între timp imobilul unui tert.Ei adauga, în final, chiar daca jurisdictiile nationale au constatat ca acest contract de vânzare a imobilului lor unei terte persoane este lovit de nulitate absoluta, punerea lor în posesie a bunului în litigiu nu ramâne mai putin incert.
Arata, de asemenea, ca este posibil ca procurorul general sa formuleze un recurs în anulare împotriva deciziilor prin care tribunalele au constatat ca acest contract de vânzare era atins de nulitate si pe de alta parte, dreptul român permite vechiului locatar sa obtina prelungirea duratei de închiriere. Ei estimeaza ca de acum încolo hotarârea din 3 martie 1998 nu îi va mai priva de calitatea de victime, pe care au avut-o si pe care o au.
45.Curtea le reaminteste ca o decizie favorabila reclamantului nu ajunge în principiu pentru a-i retrage calitatea de victima decât daca autoritatile nationale au recunoscut, explicit sau în fond, si apoi au îndreptat violarea Conventiei ( a se vedea, între altele, hotarârea Ludi împotriva Elvetiei din 15 iunie 1992). Ori, se noteaza în cauza ca în prezent reclamantii se gasesc în aceeasi situatie ca la data de 11 iulie 1995. De atunci, judecata din 3 martie 1998 nu a sters în totalitate consecintele hotarârii Curtii Supreme de Justitie, în ceea ce priveste dreptul de a se bucura de dreptul de proprietate.
În plus, Curtea observa ca plângerile reclamantilor nu se limiteaza doar la amestecul, prin hotarârea Curtii Supreme de Justitie din 11 iulie 1995, în dreptul lor de proprietate, dar privesc în mod egal si violarea articolului 6, paragraful 1 din Conventie prin aceeasi hotarâre. Deci reclamantii se pot pretinde incontestabil victime prin anularea unei decizii judecatoresti definitive care a fost în favoarea lor si prin constatarea ca tribunalele nu au fost competente pentru a examina actiuni în revendicare, asa cum au fost ele introduse ( în conformitate cu mutatis mutandis, decizia Brumarescu împotriva României).
46. În aceste circumstante, Curtea estimeaza ca reclamantii pot sa se pretinda victime ale violarii unei Conventii, în sensul articolului 34 din Conventie.Exceptia ridicata de Guvern a fost respinsa, existând motive serioase în acest sens.
III.VIOLAREA INVOCATA DE ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENTIEI CARE ESTE EXTRASA DIN ACCESUL ÎN FATA UNUI TRIBUNAL
47.Reclamantii invoca o violare a articolului 6§1 din Conventie care garanteaza dreptul de acces la un tribunal, având în vedere hotarârea din 11 iulie 1995 a Curtii Supreme de Justitie refuzând judecatorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate de care se preleva statul. Articolul 6§1 din Conventie are urmatoarele dispozitii, în partea care ne intereseaza:
“1. Orice persoana are dreptul ca o cauza a sa sa fie în mod echitabil auzita public si într-un termen rezonabil, de un tribunal independent si impartial, stabilit de lege, care va decide asupra contestatiilor privind drepturile sale si obligatiile cu caracter civil...”
48. În memoriul lor, reclamantii au aratat ca refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste tribunalelor competenta pentru a rezolva o actiune în revendicare este contrara dreptului la un tribunal, drept garantat de articolul 21 din Constitutia româna si articolul 3 din Codul civil român,care reglementeaza denegarea de justitie.
49.Guvernul admite ca reclamantii s-au vazut pusi în fata unui refuz de acces la tribunal, dar considera ca acest refuz a fost temporar si ca în orice caz, a fost justificat pentru a asigura respectarea normelor de procedura si principiul separarii puterilor într-un stat de drept.
50.Curtea trebuie sa arate deci daca hotarârea din 11 iulie 1995 a încalcat articolul 6§ 1 al Conventiei.
51.Curtea reaminteste ca, în cauza Brumarescu împotriva României, cauza amintita mai sus (p.261, §§ 61-62), ea a concluzionat ca refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste tribunalelor competenta pentru examinarea litigiilor privind, ca si în prezenta cauza, revendicari imobiliare, a încalcat articolul 6§1 din Conventie.
52.Curtea estimeaza ca nimic din aceasta cauza nu permite sa se distinga din acest punct de vedere de cauza Brumarescu mai sus citata.Ea estimeaza de acum înainte ca excluderea de catre Curtea Suprema de Justitie a actiunii în revendicare a reclamantilor de la tribunale este în sine contrara dreptului de acces la un tribunal, acces garantat de articolul 6§1 din Conventie. Deci, a avut loc o violare a articolului 6§1 din Conventie.
IV. ÎN PRIVINTA VIOLARII INVOCATE A ARTICOLULUI 6§1 DIN CONVENTIE EXTRASA DIN ECHITATEA PROCEDURII
53.Reclamantii se plâng de faptul ca nu au beneficiat de un proces echitabil în fata Curtii Supreme de Justitie, având în vedere, pe de o parte refuzul acestei jurisdictii de a suspenda judecata si de a trimite exceptia de neconstitutionalitate în fata Curtii Constitutionale si, pe de alta parte, de caracterul contradictoriu al hotarârilor Curtii Supreme de Justitie din 14 ianuarie 1991, 8 iulie 1993 si 11 iulie 1995. Ei invoca o încalcare a articolului 6§1 din Conventie.
54.În memoriul lor, reclamantii fac ,de asemenea, dovada ca refuzul Curtii Supreme de Justitie, în cadrul audierii din 5 iulie 1995, sedinta în care s-a cerut suspendarea judecatii si trimiterea exceptiei de neconstitutionalitate în fata Curtii Constitutionale este contrara dispozitiilor legale nationale. Ei considera printre altele ca hotarârea din 11 iulie 1995, în ceea ce a spus ca instantele judiciare nu erau competente pentru a solutiona o problema de legalitate a nationalizarii, era arbitrar, tinând cont de faptul ca s-a afirmat anterior de catre Curtea Suprema de Justitie competenta tribunalelor în materie.
55.Guvernul admite ca nu s-a facut o corecta aplicare a articolului 32 din Legea 56/1993 de catre Curtea Suprema de Justitie, care cerea sa se trimita exceptia de neconstitutionalitate în fata Curtii Constitutionale. Cu toate acestea, acest fapt nu ar afecta echitatea procedurii, deoarece Curtea Constitutionala, sesizata ulterior în cazuri similare, a judecat în mod constant ca articolul 330 din C.P.C. este în conformitate cu exigentele Constitutiei. În ceea ce priveste contradictiile hotarârilor Curtii Supreme de Justitie, Guvernul estimeaza ca nu se pune nici o problema în ceea ce priveste articolul 6§1, tinând seama de faptul ca orice jurisdictie este libera sa-si schimbe jurisprudenta.
56.Curtea reaminteste ca în cauza Brumarescu ea a concluzionat ca s-a încalcat articolul 6§1 pe motiv ca anularea unei hotarâri definitive este contrara cu principiul securitatii juridice. Curtea estimeaza ca nimic din speta nu permite sa se faca distinctia din acest punct de vedere cu cauza Brumarescu mai sus citata si ca,prin aplicarea care a facut-o a dispozitiilor articolului 330 din C.P.C.care reglementeaza recursul în anulare., Curtea Suprema de Justitie a contestat principiul securitatii raporturilor juridice, si prin aceasta, dreptul reclamantilor la un proces echitabil în sensul articolului 6§1 din Conventie. A existat deci violare a acestui articol la acest punct.
57.Având în vedere considerentele care urmeaza, Curtea nu estimeaza necesar sa se aplece asupra plângerii extrase din articolul 6§1 din Conventie privind refuzul Curtii Supreme de Justitie de a suspenda judecata si de a trimite în fata Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate ridicata de reclamanti.
58. Reclamantii se plâng, de asemenea, de reînnoirea jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie ; Curtea estimeaza ca aici este vorba despre modalitatile de aplicare ale dreptului intern, care nu intra în competenta sa (cazul Kozlova si Smirnova împotriva Letoniei). Prin urmare nu exista o violare a articolului 6§1 asupra acestui punct.
V.VIOLAREA INVOCATA A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENTIE
59.Reclamantii estimeaza ca refuzul Curtii Supreme de Justitie de a suspenda judecata si de a trimite exceptia de neconstitutionalitate în fata Curtii Constitutionale constituie, de asemenea, o violare a dreptului lor la un recurs efectiv, în sensul articolului 13 din Conventie care dispune astfel:
Articolul 13
" Orice persoana ale carui drepturi si libertati fundamentale recunoscute în Constitutie au suferit o încalcare, au dreptul sa introduca un recurs efectiv în fata instantei nationale, chiar atunci când când încalcarea s-a comis de persoane care actioneaza în exercitiul functiilor lor oficiale".
60.Guvernul nu a prezentat observatii în aceasta privinta.
61.Curtea reaminteste ca atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, articolul 6§1 constituie lex specialis în raport cu articolul 13, ale carei garantii se gasesc absorbite de aceasta.Imediat ce a examinat reclamatiile reclamantilor privind articolul 6§1, Curtea nu estimeaza a fi necesar sa se plaseze pe terenul articolului 13 ( cauza Kudla împotriva Poloniei).
VI. VIOLAREA INVOCATA A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR.1 AL CONVENTIEI
62.Reclamantii s-au plâns de faptul ca prin anularea deciziei din 14 aprilie 1994, Curtea Suprema de Justitie i-a privat de dreptul lor de proprietate, fara ca aceasta privare sa fie urmata de un scop de utilitate publica si fara ca dânsii sa primeasca o despagubire. Ei invoca articolul 1 din Protocolul nr.1 al Conventiei, care spune dupa cum urmeaza:
" Orice persoana fizica sau morala are dreptul respectarii bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl are statul de a pune în vigoare legile pe care le crede de cuviinta pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contributii sau amenzi ".
63.Guvernul admite ca, în prezenta cauza, a existat atingere adusa proprietatii reclamantilor. Estimeaza ca aceasta atingere trebuie sa fie examinata în lumina primei fraze a articolului 1 din Protocolul nr.1 mai sus citat. Conform Guvernului, hotarârea Curtii Supreme de Justitie urmarea un scop de utilitate publica, si anume, respectarea regulilor de procedura destinate sa asigure separarea puterilor în stat în opozitie cu juridicul si legislativul.În ceea ce priveste proportia ingerintei, Guvernul estimeaza ca hotarârea Curtii Supreme de Justitie constituia singurul mijloc de a atinge obiectivul mai sus mentionat.
64.Reclamantii resping teza Guvernului. Ei considera ca hotarârea Curtii Supreme de Justitie a avut ca efect privarea abuziva de proprietatea lor.În primul rând, aceasta hotarâre nu a urmarit un scop de utilitate publica, caci tribunalele inferioare nu au împietat asupra domeniului legislativ, ci doar au transat un litigiu civil în revendicare. Printre altele, reclamantii arata ca afirmatia Guvernului conform careia hotarârea Curtii Supreme de Justitie urmarea un scop de utilitate publica este contrara cu realitatea, caci în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate recursurile în anulare formulate în fata Curtii Supreme de Justitie în cauzele asemanatoare. În sfârsit, reclamantii considera ca exista o violare a articolului 1 din Protocolul nr.1, caci au fost privati de proprietatea lor fara sa li se acorde nici un fel de despagubiri.
65.Curtea reaminteste ca dreptul de proprietate a reclamantilor asupra bunurilor în litigiu a fost stabilita prin hotarârea definitiva din 14 aprilie 1994 si arata ca dreptul astfel recunoscut nu este revocabil. Reclamantii detineau deci un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 al Conventiei ( a se vedea hotarârea Brumarescu împotriva României).
66. Curtea releva apoi ca hotarârea din 11 iulie 1995 a Curtii Supreme de Justitie a anulat hotarârea definitiva din 14 aprilie 1994 si a spus ca statul era proprietara legitima a bunului în litigiu. Curtea considera ca aceasta situatie este daca nu identica, cel putin analoga cu cea a reclamantului din cauza Brumarescu. Curtea considera deci ca hotarârea mai sus citata a Curtii Supreme de Justitie a avut ca efect de a priva pe reclamanti de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze din primul paragraf al articolului 1 mai sus citat ( a se vedea hotarârea Brumarescu,§§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost furnizata de catre Guvernul pârât fata de situatia astfel creata.Printre altele, Curtea releva ca reclamantii sunt privati de dreptul de proprietate asupra bunului mai bine de 50 de ani, fara sa fie despagubiti cu valoarea reala a acestuia. Se noteaza, de asemenea, ca eforturile pe care acestia le-au depus pentru a-si recupera imobilul au fost în van si în prezent, nu se pot bucura de bunul lor.
67.În aceste conditii, presupunând ca s-ar putea demonstra ca privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea considera ca echilibrul just între exigentele de interes general ale comunitatii si imperativele de aparare ale drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt si reclamantii au suportat si continua sa suporte o încarcatura speciala si exorbitanta.
68. Deci, a existat si continua sa fie o încalcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Conventiei.
VII. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENTIE
69.În termenii articolului 41 al Conventiei,
" Daca se declara de catre Curte ca exista încalcare a Conventiei si a Protocoalelor sale, si daca dreptul intern al Înaltei Parti Contractante nu permite stergerea decât într-un mod imperfect ale consecintelor acestor încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila".
A. Daune materiale
70. Reclamantii solicita restituirea imobilului în ansamblul sau sau o suma corespunzatoare cu valoarea reala de pe piata imobiliara, adica, conform unui raport de expertiza supusa atentiei Curtii, 174.100 dolari americani. Ei cer, de asemenea, marirea cu 1.112 $ cu titlu de chirii pe care ar fi putut sa le perceapa pentru acest imobil începând cu 1992.
71.Guvernul sustine,în primul rând, ca suma maxima care corespunde valorii reale de pe piata imobiliara a ansamblului bunului în litigiu este de 134.003 $. În ceea ce priveste eventualele daune cu titlu de câstig, este de parere ca ar trebui calculate de la data hotarârii Curtii Supreme de Justitie din 11 iulie 1995. În subsidiar, Guvernul subliniaza ca în virtutea jurisprudentei constante a organismelor Conventiei, este permis reclamantilor sa ceara o despagubire cu o suma inferioara valorii de pe piata imobiliara.
72.Curtea considera, în circumstantele spetei, ca restituirea catre reclamanti a imobilului lor, asa cum a fost hotarâta prin hotarârea definitiva din 14 aprilie 1994 si 3 martie 1998,îi plaseaza într-o situatie echivalenta cu cea în care s-ar gasi daca exigentele articolului 1 din Protocolul nr.1 nu ar fi fost recunoscute.
73.În cazul în care statul pârât nu ar proceda la o astfel de restituire într-un termen de trei luni din ziua în care aceasta hotarâre va fi definitiva în cpnformitate cu articolul 44 § 2 din Conventie, Curtea decide ca va trebui sa verse reclamantilor, pentru daune materiale, valoarea actuala a casei.
74.În ceea ce priveste determinarea sumei, Curtea arata diferenta care separa metodele de calcul folosite în acest scop de expertii desemnati de partile în litigiu.
Tinând cont de informatiile de care dispune asupra preturilor de pe piata imobiliara a Bucurestiului, Curtea considera valoarea de cumparare actuala a casei si a terenului aferent la 195.000 EURO. Suma totala pe care Guvernul ar trebui sa o plateasca reclamantilor s-ar ridica astfel la 195.000 EURO. Aceasta suma se converteste în lei românesti cu taxa aplicabila la data regularizarii.
B. Daune morale
75. Reclamantii solicita ,de asemenea, 200.000 $ pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferintelor pe care le-a indus Curtea Suprema de Justitie în 1995,privându-i de bunul lor, a doua oara, dupa ce reusisera în 1994, punând capat violarii dreptului lor de catre autoritatile comuniste timp de peste 40 de ani.
76.Guvernul nu este de acord cu aceasta pretentie, considerând ca nici un prejudiciu moral nu se poate retine, reclamantii neputând demonstra legatura de cauzalitate între pretinsele lor suferinte si încalcarile Conventiei. Mai mult, Guvernul este de parere ca hotarârea Curtii ar putea constitui prin el însusi o reparare echitabila.
77.Curtea considera ca evenimentele în cauza au antrenat amestecuri grave în drepturile reclamantilor privind respectarea bunurilor lor, accesul la un tribunal si la un proces echitabil, pentru care suma de 19.500 EURO ar reprezenta o reparatie echitabila a prejudiciului moral suportat. Aceasta suma se converteste în lei cu dobânzile de la data regularizarii.
C. Interese moratorii
78.Curtea judeca ca potrivita sa fixeze dobânda moratorie de 7,25% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE ,CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.Hotaraste ca reclamantii pot sa se pretinda “victime” în sensul articolului 34 din Conventie ;
2. Hotaraste ca a fost încalcare a articolului 6 § 1 din Conventie prin refuzul dreptului de acces la un tribunal ;
3. Hotaraste ca a fost încalcare a articolului 6 § 1 din Conventie prin ignorarea de catre Curtea Suprema de Justitie, a principiului sigurantei raporturilor juridice ;
4. Hotaraste ca nu este necesara examinarea reclamatiei privind articolul 6 § 1 din Conventie privind refuzul Curtii Supreme de Justitie de a suspenda judecata si de a trimite în fata Curtii Constitutionale exceptia de neconstitutionalitate ridicata de reclamanti ;
5. Hotaraste ca nu exista o încalcare a articolului 6 § 1 din Conventie privind shimbarea jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie ;
6. Hotaraste ca nu este necesara examinarea reclamatiei privind articolul 13 din Conventie ;
7. Hotaraste ca a fost încalcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Conventiei ;
8. Hotaraste ca statul pârât trebuie sa restituie reclamantilor imobilul lor, în termen de trei luni din ziua când hotarârea va deveni definitiva în conformitate cu articolul 44§2 din Conventie ;
9. Hotaraste ca în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie sa verse catre reclamanti, în acelasi termen de trei luni, 195.000 EURO (una suta nouazeci si cinci mii EURO) pentru daune materiale, convertibili în lei la rata de schimb în momentul regularizarii situatiei ;
10. Hotaraste ca statul pârât trebuie sa verse catre reclamanti, în acelasi termen de trei luni, 19.500 EURO (nouasprezece mii cinci sute EURO) pentru daune morale, convertibili în lei la rata de schimb în momentul regularizarii situatiei ;
11. Hotaraste ca suma mentionata la punctele (9) si (10) vor fi majorate cu o dobânda simpla de 7,25% pe an de la data expirarii termenului mai sus mentionat si pâna la varsamânt ;
12. Respinge cererea de satisfacere echitabila pentru surplus.
Tradusa în franceza, apoi comunicata în scris la 21 mai 2002 prin aplicarea articolului 77§2 si 3 din Regulamentul Curtii.
S.DOLLE J.P.COSTA
Grefiera Presedinte
| ← Cornelia Eufrosina Radu contra României - Competenta. Actiune... | Konnerth contra Romaniei - Imobil confiscat de stat. Decretul... → |
|---|
