Fuentes Bobo contra Spaniei - Libertatea presei Critica unor persoane în privat
| Comentarii |
|
CEDO, secţia IV, hotărârea Fuentes Bobo contra Spania, 29 februarie 2000, 39293/98
Art. 10 vizează şi raporturile între angajat şi angajator, chiar dacă acestea sunt de drept privat, întrucât statul are obligaţia pozitivă de a proteja dreptul la libera exprimare.
Reclamantul a fost angajat al televiziunii de stat spaniole – TVE – în calitate de realizator. La finele lui 1992, emisiunea pe care o realiza a scoasă din grila de programe, iar reclamantului nu i s-a încredinţat o nouă emisiune, în ciuda faptului că era obligat să îşi exercite munca pe durata programului de lucru zilnic. În urma unei manifestaţii a salariaţilor contra proastei gestionări a TVE în octombrie 1993, reclamantul a publicat un articol împreună cu un coleg în care criticau diverse acţiuni ale conducătorilor postului de televiziune. La începutul lui noiembrie 1993, reclamantul a primit o scrisoare prin care i s-a comunicat că va lucra într-un alt punct. Reclamantul s-a mutat în acel loc, însă acolo nu exista niciun birou. Ulterior, reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu suspendarea contractului de muncă şi a salariului între 16 şi 60 de zile. Ulterior, reclamantul a comentat la mai multe posturi de radio sancţiunea primită, motiv pentru care a urmat o a doua procedură disciplinară, ce a condus la concedierea sa. Recursul judiciar a fost respins.
Art. 10. Guvernul a invocat faptul că nu a existat nicio ingerinţă a statului în libertatea de exprimare a reclamantului, întrucât statul nu poate fi ţinut responsabil de concedierea reclamantului, dat fiind că TVE e o societate de drept privat.
Curtea aminteşte că art. 10 vizează şi raporturile între angajat şi angajator, chiar dacă acestea sunt de drept privat, întrucât statul are obligaţia pozitivă de a proteja dreptul la libera exprimare. Pe de altă parte, Curtea a considerat că deşi ingerinţa în libera exprimare a reclamantului a fost prevăzută de lege şi viza un scop legitim, anume protecţia reputaţiei altuia, aceasta nu a avut o bază socială imperioasă, astfel încât concedierea reclamantului nu a fost necesară într-o societate democratică. Curtea a observat că declaraţiile litigioase au fost formulate în cadrul unui conflict de muncă, dublat de o imensă dezbatere publică privind gestionare televiziunii publice. Curtea a considerat că afirmaţiile ofensatoare reproşate reclamantului, care pare oricum să fi fost anterior provocat, au fost iniţial spuse de moderatorii posturilor de radio, fără ca cineva să fi formulat vreo acţiune împotriva acestora. Pe scurt, Curtea a considerat că nu există niciun raport de proporţionalitate între afirmaţiile reclamantului şi concedierea sa, astfel că art. 10 a fost violat.
| ← Bergens Tidende şi alţii contra Norvegiei - Ancheta de presa... | Wabl contra Austriei - Judecată de valoare Consecinţe → |
|---|
