Funke contra Romaniei - Nationalizarea in perioada comunista a unui imobil in baza decretului 92/1950
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 26 aprilie 2007
înCauza Funke împotriva României
(Cererea nr. 16891/02)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Funke împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson,
Doamna I. Ziemele, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 29 martie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 16891/02, introdusă împotriva României de o cetăţeancă de naţionalitate germană, doamna Ana Elisabeta Maria Funke (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 2 aprilie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a fost reprezentată de J.-P.Cuny, avocat din Versailles. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 7 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului român cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
4. Guvernul german, invitat la 20 decembrie 2005 să prezinte observaţii scrise, nu şi-a manifestat dorinţa de a-şi exercita acest drept (art. 36 alin. 1 din Convenţie şi 61 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta s-a născut în anul 1931 şi are domiciliul în Strasbourg.
6. La o dată neprecizată, reclamanta a înaintat în faţa Judecătoriei Timişoara o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva consiliului municipal Timişoara. Ea a cerut să fie recunoscută în calitate de proprietară a unui imobil situat la nr. 1 pe Calea Martirilor din Timisoara, format din patru apartamente şi terenul aferent în posesia cărora statul a intrat în mod abuziv în 1950, în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950.
7. Printr-o sentinţă din 11 noiembrie 1996, Judecătoria a admis cererea sa, considerând că naţionalizarea a fost ilegală şi a recunoscut reclamantei statutul de proprietară a bunului litigios, obligând pârâtul să i-l restituie.
8. Această sentinţă a fost confirmată în apelul părţii pârâte printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă a Tribunalului judeţean Timiş din 22 februarie 1999.
9. La 28 şi 30 ianuarie 1997 şi 1 aprilie 1997, Consiliul municipal Timişoara a vândut, în temeiul legii nr. 112/1995, trei din apartamentele situate în imobilul litigios, precum şi terenul aferent, lui B., D., şi K. care le ocupau în calitate de chiriaşi.
10. La 7 iunie 1999 reclamanta a sesizat Judecătoria Timişoara cu o acţiune în anulare a celor trei contracte de vânzare încheiate de stat cu B., D., şi K. invocând că erau lovite de nulitate absolută din moment ce bunul fusese luat ilegal de către stat în temeiul decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi că i se recunoscuse calitatea de proprietară prin sentinţa Judecătoriei Timişoara din 11 noiembrie 1996.
11. Printr-o sentinţă din 4 noiembrie 1999, instanţa a respins acţiunea reclamantei, pe motiv că sentinţa din 11 noiembrie 1996 care îi recunoscuse calitatea de proprietară nu era opozabilă lui B., D., şi K., care nu fuseseră părţi pârâte în acţiunea în revendicare înaintată de reclamantă în faţa instanţelor naţionale.
12. Printr-o hotărâre din 5 mai 2000 Tribunalul judeţean Timiş a admis apelul reclamantei şi a constatat că cele trei contracte de vânzare încheiate de stat cu B., D., şi K. fuseseră lovite de nulitate absolută. El a ordonat radierea, din registrul funciar, a dreptului de proprietate a respectivilor terţi şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei.
13. Printr-o hotărâre definitivă din 17 aprilie 2001, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul părţilor pârâte, a casat hotărârea pronunţată în apel şi a respins acţiunea reclamantei. Ea a considerat că contractele de vânzare încheiate de stat cu B., D., şi K. erau valide, făcând să prevaleze buna credinţă a cumpărătorilor.
14. În 2001, în temeiul legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate abuziv (« legea 10/2001 »), reclamanta a depus la Primăria din Timişoara o cerere de reparaţie a privării de proprietate suferită din cauza vânzării, de către stat, a bunului său foştilor chiriaşi. Din dosar reiese că nici până astăzi autorităţile competente nu au dat curs acestei cereri.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în Hotărârile Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, paragrafele 21-24, 16 februarie 2006) şi Radu împotriva României (nr. 13309/03, paragrafele 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
16. Reclamanta se plânge că a suferit o atingere adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza imposibilităţii de a beneficia de imobilul al cărui proprietar a fost recunoscută că este printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, imposibilitate ce decurge din vânzarea de către stat a imobilului litigios terţilor care îl ocupau în calitate de chiriaşi. Ea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
17. Guvernul invocă inadmisibilitatea acestei plângeri pentru nerespectarea termenului de şase luni în măsura în care cererea a fost introdusă la 2 aprilie 2002 în condiţiile în care ultima decizie internă definitivă a fost pronunţată de Curtea de Apel din Timişoara la 17 aprilie 2001.
18. Reclamanta subliniază că şi astăzi ea este încă privată de beneficierea de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
19. Curtea aminteşte că în temeiul art. 35 alin. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne şi în termen de şase luni de la data hotărârii interne definitive. Atunci când încălcarea invocată constă într-o situaţie continuă, termenul de şase luni nu începe să curgă decât începând din momentul în care această situaţie continuă se încheie (a se vedea, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Colecţie de hotărâri şi decizii 1997-II, p.508, paragraful 35 şi Marinakos împotriva Greciei (decizie) nr. 49282/99, 29 martie 2000).
20. Curtea consideră fără dificultate că imposibilitatea invocată de reclamantă de a beneficia, de câţiva ani, de dreptul său de proprietate recunoscut totuşi printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, reprezintă o situaţie continuă. Simplul fapt că ea a încercat – fără succes – să pună capăt situaţiei cerând, pe calea unei acţiuni în justiţie, anularea contractelor de vânzare încheiate de stat cu chiriaşii nu poate schimba această constatare de fapt. Nici până astăzi, reclamantei nu i s-a restituit bunul litigios, nici nu a primit vreo despăgubire la nivelul valorii de piaţă a acestuia, cererea pe care ea a înaintat-o în acest sens pe baza legii nr. 10/2001 fiind încă în curs în faţa autorităţilor însărcinate să aplice legea. Termenul de şase luni prevăzut de art. 35 alin. 1 din Convenţie nu este deci aplicabil.
21. Curtea constată de asemenea că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
22. Guvernul subliniază dificultăţile legate de reglementarea problemei imobilelor naţionalizate şi face o prezentare a legilor adoptate ulterior de stat după 1989 în materie. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirilor reclamantei nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just de păstrat între interese.
23. Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Menţionând abuzurile autorităţilor, care i-au vândut bunul naţionalizat ilegal în ciuda legislaţiei naţionale care interzicea vânzarea acestui tip de bunuri, ea consideră că despăgubirea pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparaţie efectivă, având în vedere în special lipsa oricărei indicaţii în privinţa termenului în care aceasta ar putea interveni.
24. Curtea aminteşte că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar atunci când era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii citat anterior, paragrafele 39, 43 şi 59).
25. În plus, în cauza Păduraru citată anterior, Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de chestiunea de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său în condiţiile în care beneficia de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-l restituie (Păduraru citat anterior, paragraful 112).
26. În speţă, Curtea nu are nici-un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind practic aceeaşi. Ea constată că vânzarea de către stat a bunului reclamantei în baza legii nr. 112/1995, care nu permitea, totuşi, să se vândă bunurile naţionalizate ilegal, împiedică – şi astăzi – interesata să beneficieze din plin de dreptul său de proprietate recunoscut prin hotărâre definitivă şi irevocabilă. În plus trebuie constatat că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare: deşi a depus în 2001 cereri de restituire a bunului său în temeiul Legii nr. 10/2001, completată între timp de Legea nr. 247/2005, reclamanta nu a obţinut, de atunci, nici restituirea bunului litigios, nici despăgubirea la nivelul valorii de piaţă a acestuia.
27. Deşi Guvernul menţionează că i se permite să obţină titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (a se vedea, printre altele, cauzele Radu citată anterior şi Ruxandra Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, la fel ca reclamanta, s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor restituite în baza unei sentinţe definitive (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Porteanu citată anterior, paragraful 34).
28. În consecinţă, Curtea consideră că nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului său vândut de către stat terţilor care îl ocupau în calitate de chiriaşi, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste opt ani, au făcut-o să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
29. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
30. Reclamanta se plânge că vânzarea de către autorităţi, a apartamentelor imobilului său, confirmată de Curtea de Apel din Timişoara la 17 aprile 2001, a condus la imposibilitatea executării hotărârii definitive şi irevocabile din 22 februarie 1999 a Tribunalului judeţean Timiş care ordonase statului să i le restituie. Ea invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Asupra admisibilităţii
31. Curtea constată de asemenea că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
32. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele de mai sus, că nu trebuie să statueze asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, între altele, Dimitrie Dan Popescu împotriva României, nr. 21397/02, Hotărârea din 14 martie 2006, paragraful 32, Pais împotriva României, nr. 4738/04, Hotărârea din 21 decembrie 2006, paragraful 39 şi, mutatis mutandis, Latino împotriva Italiei [GC], nr. 33158/96, paragraful 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, şi Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1996, Colecţia 1997-VIII, paragraful 50).
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
33. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
34. Reclamanta cere restituirea imobilului al cărui proprietar a fost recunoscută prin decizia definitivă din 22 februarie 1999 sau, în lipsa acesteia, cu titlu de prejudiciu material, acordarea unei sume reprezentând valoarea actuală a acestuia. Ea oferă în acest sens un raport de expertiză tehnică imobiliară conform căruia valoarea actuală a bunului se ridică la 160.000 euro. Ea cere de asemenea 15.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru frustrarea şi suferinţele cauzate de ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.
35. În privinţa cererii privind prejudiciul material, Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului litigios este de 102.564 euro şi supune atenţiei un raport de expertiză în acest sens. În privinţa cererii privind prejudiciul moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.
36. Curtea aminteşte că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică conform Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i elimina consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite să se elimine decât imparţial consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii vătămate prin actul sau omisiunea în legătură cu care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul « echitabil » şi partea din frază « dacă e cazul » stau mărturie în acest sens.
37. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când statuează în materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi prejudiciul moral, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
38. Curtea consideră în circumstanţele speţei, că restituirea imobilului situat la nr. 1 în Calea Martirilor din Timişoara, format din patru apartamente şi din terenul aferent, ar pune pe cât posibil reclamanta într-o situaţie echivalând cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
39. Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, Curtea decide că va trebui să plătească interesatei, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a imobilului în cauză. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor pieţii imobiliare locale şi de elementele oferite de părţi, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 153.000 euro.
40. Curtea consideră în fine că atingerea gravă adusă dreptului reclamantei la respectarea bunurilor sale nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, ea îi acordă suma de 6.000 euro cu titlu de reparţie a prejudiciului moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
41. Reclamanta solicită 3.600 euro reprezentând onorariile avocatului care a reprezentat-o în proceduta în faţa Curţii, aşa cum reiese dintr-o notă de onorariu pe care a prezentat-o la grefa Curţii.
42. Guvernul consideră că suma cerută este excesivă şi subliniază că reclamanta nu a prezentat un act doveditor detaliat asupra activităţilor desfăşurate în speţă de reprezentantul său.
43. Curtea a apreciat cererea în lumina principiilor ce reies din jurisprudenţa sa (Hotărârile Nikolova împotriva Bulgariei [GC], nr. 31195/96, paragraful 79, CEDO 1999-II, Öztürk împotriva Turciei [GC], nr. 22479/93, paragraful 83, CEDO 1999-VI, şi Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, paragraful 88, CEDO 2000-III). Curtea acceptă că interesata a făcut cheltuieli pentru a pune capăt încălcării Convenţiei la nivel european. Ţinând cont totuşi de gradul relativ redus al complexităţii prezentei cauze, care urmează o jurisprudenţă stabilită deja (paragrafele 23-26 de mai sus), ea găseşte excesive cheltuielile de reprezentare revendicate cu acest titlu. Statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea consideră rezonabil să aloce interesatei 1.600 euro drept costuri şi cheltuieli.
C. Majorări de întârziere
44. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu trebuie examinat în fond capătul de cerere înteiemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului imobilul litigios compus din patru apartamente şi din terenul aferent situat la nr. 1 în Calea Martirilor din Timişoara, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească reclamantei în acelaşi termen de 3 luni, 153.000 euro (una sută cinci zeci şi trei mii euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit;
c) că statul pârât trebuie să plătească de asemenea reclamantei 6.000 euro (şase mii euro) pentru prejudiciul moral şi 1.600 euro (una mie şase sute euro) drept costuri şi cheltuieli;
d) că sumele respective vor fi convertite lei noi româneşti (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 26 aprilie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Nerumberg contra Romaniei - Donatie catre stat Anulare Punere in... | Kalanyos contra Romaniei - Prescrierea infractiunilor... → |
|---|
