Dragotoniu si Militaru-Pidhorni contra Romaniei - Angajat banca Arest preventiv Luare de mita
| Comentarii |
|
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 24 mai 2007
în CauzaDragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României
(Cererile nr. 77193/01 şi 77196/01)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauzele Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Domnii B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
Doamnele E. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
Domnul David Thor Björgvinsson,
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 3 mai 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri cu nr. 77193/01 şi 77196/03, introduse împotriva României de doi cetăţeni ai acestui stat, Nicolae Dragatoniu şi Ioan Militaru-Pidhorni (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 8 septembrie 2000 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul L. Bercea, avocat din Timişoara. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de coagentul său, doamna R. Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 30 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului român cererile. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în anul 1951 şi respectiv în 1948 şi au domiciliul în Timişoara.
A. Arestul preventiv al reclamanţilor
5. La vremea faptelor reclamanţii erau angajaţi ai băncii B., societate comercială cu capital privat, în Timişoara, primul fiind contabil şef şi al doilea director.
6. La 15 septembrie 1994 primul reclamant a fost arestat în baza unei ordonanţe a procurorului, fiind acuzat de luare de mită şi alte infracţiuni. A fost eliberat la 23 septembrie 1994.
7. La 20 ianuarie 1995 cei doi reclamanţi au fost arestaţi preventiv pentru infracţiunile citate anterior. Prin mai multe hotărâri Tribunalul judeţean Timiş a prelungit arestul lor preventiv. Reclamanţii nu au înaintat recurs împotriva acestor hotărâri de prelungire.
B. Procesul penal în faţa instanţelor interne
8. Printr-o sentinţă din 27 februarie 1996, Tribunalul judeţean Timiş a constatat că cei doi reclamanţi primiseră fiecare, în 1991, o maşină din partea lui S. în schimbul întocmirii unor acte contrar obligaţiilor lor profesionale şi vizând acordarea de foloase necuvenite lui S. În fapt, au eliberat două scrisori de garanţie bancară datate 12 august şi 11 octombrie 1991 în avantajul acestuia din urmă, deşi nu dispunea de acoperirea bancară necesară. În consecinţă, Tribunalul a condamnat pe primul reclamant, Nicolae Dragotoniu, pentru luare de mită în baza art. 254 cod penal şi pentru alte infracţiuni la un an şi o lună de închisoare şi a ordonat interzicerea exercitării unor drepturi civile. El a condamnat de asemenea pe al doilea reclamant, Ioan Militaru-Pidhorni, pentru luare de mită şi pentru o altă infracţiune la un an şi o lună de închisoare şi a ordonat interzicerea exercitării unor drepturi civile.
9. Reclamanţii precum şi Parchetul au înaintat apel. Ei precizau în special că faptele ce le erau atribuite nu constituiau în momentul comiterii lor o infracţiune în dreptul naţional. În opinia lor, infracţiunea de luare de mită presupunea că autorul ar avea calitatea de funcţionar public sau de funcţionar sau salariat al unei societăţi de stat, în timp ce ei erau angajaţi ai unei bănci private. Ei au recunoscut că la data pronunţării sentinţei faptele atribuite în sarcina lor puteau fi calificate drept infracţiune în conformitate cu legea penală, dar aceasta nu a fost modificată decât la 8 iulie 1992, adică la un an de la comiterea faptelor atribuite.
10. Printr-o hotărâre din 19 mai 1997 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul Parchetului, a confirmat condamnarea reclamanţilor pentru infracţiunea de luare de mită şi a mărit pedeapsa primului reclamant la trei ani şi şase luni de închisoare şi pe cea a celui de-al doilea la trei ani de închisoare.
11. Deşi a admis că codul penal prevedea calitatea de funcţionar public sau de funcţionar sau salariat al unei societăţi de stat pentru a încadra faptele incriminate de luare de mită, Curtea de Apel s-a pronunţat astfel:
« Noţiunea de funcţionar aplicabilă faptelor în speţă este definitită prin articolul 147 cod penal, referindu-se la salariaţii unui organism sau ai unei instituţii de stat, al unei întreprinderi sau ai unei organizaţii economice a statului (organizaţie economică de stat).
Articolul 258 alin.2 cod penal prevede că dispoziţiile capitolului care defineşte infracţiunea de luare de mită se aplică de asemenea la ceilalţi salariaţi, luând-o în calcul cu ocazia stabilirii pedepsei.
În codul penal republicat, pe baza modificărilor intervenite până în prezent, noţiunea de funcţionar este definită la primul alineat al art. 147, în timp ce al doilea alineat prevede că prin funcţionar se înţelege atât persoana prevăzută la primul alineat cât şi orice salariat care îndeplineşte o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute la primul alineat.
În cursul perioadei actuale de tranziţie care are inevitabil repercusiuni asupra legislaţiei, pot apărea lipsuri care să influenţeze derularea procesului penal fie punându-se capăt fie ajungând la soluţii inechitabile. În asemenea cazuri, dificultăţile vor putea fi soluţionate fie prin intermediul interpretării analogice – analogie legislativă sau analogie de drept – fie prin interpretare raţională.
Văzând art. 258 alineatul 2 al codului penal şi ţinând cont de intenţia legiuitorului de a pedepsi funcţionarul vinovat de infracţiunea prevăzută de art. 254 [luare de mită], indiferent de calificarea persoanei juridice care a angajat funcţionarul – publică, de interes public sau privată – trebuie să se constate că infracţiunea de luare de mită priveşte de asemenea autorul angajat la o societate privată, inclusiv după decembrie 1989 şi înainte de adoptarea Legii nr. 65/1992. Scopul legiuitorului este de a pedepsi persoana având obligaţii profesionale faţă de o persoană juridică şi care încalcă aceste obligaţii în relaţiile cu o altă persoană. »
12. La o dată neprecizată, reclamanţii şi Parchetul au înaintat un recurs în anulare. Reclamanţii au reiterat plângerea lor privind aplicarea prin analogie a codului penal.
13. Printr-o hotărâre din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a confirmat hotărârea Curţii de Apel în privinţa condamnării lor pentru luare de mită şi a anulat hotărârea în privinţa altor infracţiuni datorită prescrierii. În consecinţă, ea a micşorat pedeapsa aplicată primului reclamant la trei ani de închisoare.
14. În hotărârea sa, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat după cum urmează:
« S.C. Bankcoop S.A. reprezenta o unitate [dintre cele prevăzute de art. 145 cod penal], deoarece este vorba despre o societate comercială cu capital public, constituită în conformitate cu articolele 16-24 ale Legii nr. 31/1990, desfăşurând o activitate de interes social şi funcţionând în conformitate cu legea, conform art. 145 cod penal în vigoare în momentul eliberării scrisorilor.
_
Inculpaţii Militaru Pidhorni Ioan – director de agenţie al unei instituţii bancare constituită ca societate comercială – şi Dragatoniu Nicolae – contabil şef de agenţie al unei asemenea instituţii – au calitatea de autori speciali prevăzută de lege drept condiţie pentru existenţa infracţiunii de luare de mită. Îndeplinind funcţiile menţionate anterior într-o instituţie bancară care, aşa cum s-a demonstrat, era o unitate din rândul celor prevăzute de articolul 145 cod penal, cei doi inculpaţi aveau calitatea de « alţi salariaţi » în sensul art. 148 alin. 1 cod penal, aşa cum era redactat în momentul comiterii faptelor. Or, în conformitate cu articolul 258 alin. 2 cod penal, în redactarea sa în momentul comiterii faptelor, dispoziţiile de la capitolul incluzând infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254, se aplicau de asemenea la alţi salariaţi cum ar fi inculpaţii ».
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
A. Codul penal
15. Dispoziţiile pertinente ale codului penal, în vigoare în momentul comiterii faptelor atribuite, prevăd următoarele:
Articolul 11
Neretroactivitatea legii penale
« Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni. »
Articolul 145
Obştesc
« Prin termenul “obştesc” se inţelege tot ce priveşte instituţiile de stat, organizaţiile obşteşti şi toate instituţiile care desfăşoară o activitate de interes social şi îşi exercită activitatea potrivit legii. »
Articolul 147
Funcţionar
« Prin « funcţionar » se înţelege orice salariat care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare în serviciul unei unităţi sau instituţii de stat sau unei întreprinderi sau organizaţii economice de stat.
Sunt asimilate funcţionarilor persoanele care îndeplinesc o însărcinare în slujba unei organizaţii citată la articolul 147 alin. 1, indiferent de plata sau neplata unei retribuţii.»
Articolul 148
Alţi salariaţi
« Termenul de «alţi salariaţi» desemnează ceilalţi salariaţi care îndeplinesc, în condiţiile art. 147 alin. 1, o însărcinare în serviciul unei organizaţii citată la articolul 145.
Sunt asimilate funcţionarilor persoanele care îndeplinesc o însărcinare în serviciul uneia din unităţile prevăzute de alineatul 1, indiferent de plata sau neplata unei retribuţii.»
Articolul 254
Luarea de mită
« Fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a intârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.»
Articolul 258
Fapte săvârşite de alţi funcţionari
« Dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, dacă a fost cauzat un prejudiciu avutului obştesc sau economiei naţionale.
Dispoziţiile prezentului capitol privitoare la funcţionarii publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, exceptând cazurile prevăzute de primul alineat, pedeapsa maximă fiind, în acest ultim caz, redusă cu o treime.»
B. Legea nr. 65 din 8 iulie 1992 pentru modificarea dispoziţiilor codului penal privind unele fapte de corupţie
16. Dispoziţiile pertinente ale acestei legi prevăd următoarele:
Articolul 3
« Articolul 258 va avea următorul cuprins:
Articolul 258
Fapte săvârşite de alţi salariaţi
Dispoziţiile prevăzute în prezentul capitol privitoare la funcţionari se aplică şi altor salariaţi din cadrul organizaţiilor prevăzute în art. 145, inclusiv al regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.
Dispoziţiile art. 254, 256 şi 257 privitoare la funcţionari se aplică şi salariaţilor din cadrul societăţilor comerciale cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora. »
17. Printr-o decizie din 15 iulie 1996, Curtea Constituţională a confirmat constituţionalitatea Legii nr. 65/1992, care extinsese răspunderea penală la salariaţii societăţilor comerciale cu capital privat. Interesaţii care ridicaseră excepţia de neconstituţionalitate erau angajaţii unei bănci, acuzaţi de luare de mită.
C. Codul de procedură penală
18. Dispoziţiile pertinente prevăd următoarele:
Articolul 408¹
« 1. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
2. Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;
c) procurorul.
3. Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.
4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
_
8. Când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II. »
Articolul 504
« 1. Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecarii cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă achitarea interesatului.
2. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a suferit o privare sau o restricţie ilegală a libertăţii sale.
3. Privarea sau restricţia ilegale de libertate trebuie stabilite, după caz, prin ordin al procurorului privind revocarea măsurii privative sau restrictive de libertate, prin neînceperea urmăririi penale pentru motivul prevăzut la articolul 10, primul alineat, litera j), printr-o decizie a instanţei privind revocarea măsurii privative sau restrictive de libertate, printr-o hotărâre definitivă de achitare sau printr-o hotărâre definitivă care ordonă încetarea procesului penal pentru motivul prevăzut la articolul 10, primul alineat, litera j).
4. Are dreptul de asemenea la repararea pagubei cel care a fost privat de libertate chiar şi după apariţia prescrierii sau amnistiei, sau dacă faptele atribuite nu mai constituie o infracţiune conform legii penale. »
ÎN DREPT
19. Curtea consideră mai întâi că, în aplicarea articolului 42 alin. 1 din Regulamentul Curţii, trebuie conexate cererile înregistrate sub numerele 77193/01 şi 77196/01, dat fiind că faptele aflate la originea celor două cauze sunt în principal aceleaşi şi că cei doi reclamanţi au participat în cadrul aceleaşi proceduri în faţa instanţelor interne.
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 7 alin. 1 din Convenţie
20. Reclamanţii se plâng că au fost condamnaţi pentru fapte care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau o infracţiune conform dreptului naţional sau internaţional, aşa cum prevede art. 7 alin. 1 din Convenţie care are următorul cuprins:
« Nimeni nu poate fi condamnat pentro o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracţiune conform dreptului naţional sau internaţional. Astfel nu se aplică nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii infracţiunii. »
A. Asupra admisibilităţii
21. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
1. Tezele părţilor
a) Guvernul
22. Guvernul consideră că faptele pentru care au fost condamnaţi reclamanţii constituiau infracţiuni conform dispoziţiilor legale naţionale în vigoare în momentul în care au fost comise şi că instanţele interne nu au procedat nici la interpretarea prin analogie, nici la o aplicare retroactivă a legii penale.
23. Guvernul precizează de asemenea că nu Curtea trebuie să se pronunţe asupra răspunderii penale individuale a reclamanţilor, această apreciere revenind în primul rând instanţelor interne, ci de a examina din punct de vedere al art. 7 alin. 1 din Convenţie dacă, în momentul în care a fost comisă, acţiunea reclamanţilor constituia o infracţiune definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate de dreptul intern sau dreptul internaţional.
24. În ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a Legii nr. 95/1992 privind modificarea dispoziţiilor codului penal referitoare la fapte de corupţie, Guvernul subliniază că Curtea Supremă de Justiţie a indicat anume în hotărârea sa că aplica legea penală în vigoare în momentul faptelor.
25. Cât priveşte aplicarea prin analogie a legii, el relevă că hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 19 mai 1997, care a folosit în mod evident această modalitate de interpretare a legii penale, a fost anulată prin hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 27 iunie 2000, care a dat o nouă justificare condamnării, bazându-se pe dispoziţiile legale în vigoare la vremea comiterii faptelor.
26. În plus, Curtea consideră că interpretarea pe care Curtea Supremă a dat-o legii penale era previzibilă pe baza evoluţiilor doctrinare. Astfel, problema principală se baza pe interpretarea expresiei « organizaţie ce desfăşoară o activitate de interes social » de la art. 145 alin. 1 cod penal. Or, în opinia Guvernului, Curtea Supremă de Justiţie a considerat pe bună dreptate că o bancă desfăşura o asemenea activitate pentru protejarea clienţilor şi bunăstarea economică a ţării. Acţionând ca intermediar în anumite domenii de activitate, mobilizând resursele, acordând credite şi funcţionând ca centru de plăţi, ea avea o influenţă şi asupra fluxurilor monetare.
27. În ceea ce priveşte accesibilitatea legii, Guvernul scoate în evidenţă că în speţă s-a ţinut cont de dispoziţiile codului penal publicate în Monitorul Oficial.
28. Cât priveşte previzibilitatea legii, Guvernul subliniază că autorul infracţiunii de luare de mită era stabilit în raport cu noţiunile definite în codul penal drept « public », « funcţionar » şi « alţi salariaţi ». În speţă, Curtea Supremă de Justiţie a constatat că reclamanţii făceau parte din categoria « altor salariaţi » care îndeplineau funcţii într-o « organizaţie ce desfăşoară o activitate de interes social ». Or această ultimă expresie este o noţiune generală deoarece este greu de elaborat o normă juridică cu o precizie absolută, legiuitorul neputând să stabilească o enumerare limitativă în acest sens. În consecinţă, interpretarea dată în speţă de Curtea Supremă de Justiţie este rezonabilă şi, în consecinţă, previzibilă. De asemenea, pe baza faptului că reclamanţii erau profesionişti în domeniul bancar, ar fi trebuit să prevadă clar consecinţele acţiunilor lor.
b) Reclamanţii
29. Reclamanţii precizează că codul penal în vigoare la vremea faptelor nu sancţiona decât acţiunile persoanelor care îndeplineau funcţii într-o instituţie publică şi nu înntr-o societate comercială privată. Titlul însuşi al articolului 145 din codul penal care defineşte noţiunea de « obştesc » justifică această afirmaţie. De asemenea, sensul termenului este legat de caracterul real al relaţiilor sociale existente în momentul intrării în vigoare a codului penal, şi anume 1 ianuarie 1969. Or, în acel moment nu existau decât instituţii publice.
30. De altfel, reclamanţii scot în evidenţă că acţiunile salariaţilor societăţilor private nu au fost sancţionate decât de legea nr. 65/1992, ulterioară acţiunilor lor. Ei fac de asemenea referire la conţinutul deciziei Curţii Constituţionale din 15 iulie 1996 de confirmare a constituţionalităţii Legii nr. 65/1992 care prevede că « legea a extins răspunderea penală la salariaţii societăţilor comerciale cu capital privat ». De asemenea, Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996 a înlocuit noţiunea de « obştesc » de la articolul 145 cod penal cu noţiunea de « public », ceea ce confirmă o dată în plus că domeniul material de aplicare al art. 145 se întindea numai la instituţiile de stat sau la societăţile cu capital public.
31. Reclamanţii sunt de acord că încadrarea unei acţiuni drept infracţiune nu ţine numai de dispoziţiile legale, ci se poate baza şi pe interpretarea jurisprudenţială a acestora. Totuşi, ei menţionează că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă care să extindă aplicarea art. 145 la bănci, societăţi comerciale cu capital privat, referindu-se în observaţiile sale numai la evoluţiile doctrinare privind noţiunea de « organizaţie ce desfăşoară o activitate de interes public ». Or, în acest caz, interpretarea Curţii Supreme de Justiţie era imprevizibilă şi, în plus, inaccesibilă deoarece în speţă nu exista vreo jurisprudenţă care ar fi putut să justifice comportamentul reclamanţilor.
32. În fine, reclamanţii subliniază că Guvernul admite că instanţa care a examinat apelul a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale. Or, instanţa de recurs nu a anulat această parte din hotărâre, limitându-se numai să afirme că reclamanţii îndeplineau condiţiile cerute pentru a fi consideraţi drept autori ai infracţiunii, ceea ce constituie, în opinia lor, o confirmare a modalităţii de interpretare a instanţei de apel.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile care reies din jurisprudenţa Curţii
33. Curtea aminteşte că art. 7 alin. 1 din Convenţie consacră, în general, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, îndeosebi, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în detrimentul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, paragraful 52). În timp ce interzice în special extinderea domeniului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracţiuni, el ordonă de asemenea să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analogie. Reiese că legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează (Achour împotriva Franţei [GC], nr. 67335/01, paragraful 41, 29 martie 2006).
34. Noţiunea de « drept » (« law ») folosită la articolul 7 corespunde celei de « lege » care figurează în alte articole ale Convenţiei; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă cât şi jurisprudenţială şi implică unele condiţii calitative, între altele cele ale accesibilităţii şi ale previzibilităţii (a se vedea, în special, Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Colecţia de hotărâri şi decizii, 1996-V, p. 1627, paragraful 29, Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, paragraful 145, CEDO 2000-VII şi E.K. împotriva Turciei, nr. 28496/95, paragraful 51, 7 februarie 2002).
35. Ea aminteşte că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990, serie A nr. 173, p.26, par. 68). Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune (a se vedea, între altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p.71, paragraful 37). Acest lucru se întâmplă de obicei cu profesioniştii, obişnuiţi să facă dovada unei mari prudenţe în exercitarea meseriei lor. De asemenea se poate aştepta de la ei să acorde o atenţie deosebită evaluării riscurilor pe care le implică (Cantoni, citat anterior, paragraful 35).
36. Curtea a constatat deja că chiar din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinde de practică (a se vedea, între altele, Kokkinakis, citat anterior, paragraful 40 şi Cantoni, citat anterior, paragraful 31).
37. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tosmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, paragraful 36).
38. Curtea trebuie în consecinţă să descopere dacă, în speţă, textul dispoziţiei legale, citite eventual în lumina jurisprudenţei interpretative de care este însoţită, îndeplinea această condiţie la vremea comiterii faptelor (Cantoni, citat anterior, paragraful 32).
b) Aplicarea principiilor generale în cazul în speţă
39. În ceea ce priveşte interdicţia aplicării retroactive a legii penale, Curtea constată că Curtea Supremă de Justiţie, în hotărârea sa din 27 iunie 2000, a avut grijă să precizeze în mod expres că aplica legea în vigoare la momentul comiterii faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproşa că a procedat la o aplicare retroactivă a legii penale. Rămâne de examinat dacă interpretarea pe care a dat-o ţine de analogie.
40. În opinia Curţii, chestiunea ce îi este supusă atenţiei face trimitere la principiile generale de drept, în special de drept penal. Ca o consecinţă a principiului legalităţii condamnărilor, dispoziţiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare.
41. Curtea este conştientă că corupţia constituie o ameninţare pentru supremaţia dreptului, pentru democraţie şi drepturile omului, subminează principiile de bună administrare, de echitate şi de justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentele morale ale societăţii. Astfel, principiile garantate de articolul 7 se aplică, cu acelaşi titlu ca la orice procedură penală, la procedurile penale privind infracţiunile de corupţie.
42. Curtea constată că în speţă Guvernul nu a fost în măsură să prezinte deciziile instanţelor interne, indiferent dacă este vorba despre Curtea Supremă de Justiţie sau despre instanţele de fond, stabilind că înainte de hotărârea pronunţată în prezenta cauză, el a considerat explicit că faptele de luare de mită ale salariaţilor societăţilor comerciale cu capital privat constituia o infracţiune penală (a se vedea, mutatis mutandis, Pessino împotriva Franţei, nr. 40403/02, paragraful 34, 10 octombrie 2006).
43. Din aplicarea extensivă a legii penale rezultă că, cel puţin din cauza lipsei unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi evident previzibile, cerinţele articolului 7 nu ar putea fi privite drept respectate în privinţa unui acuzat. Or lipsa de jurisprudenţă prealabilă în ceea ce priveşte asimilarea faptelor de luare de mită ale salariaţilor unei bănci cu cele ale « funcţionarilor » şi « altor salariaţi » ale instituţiilor prevăzute la articolul 145 cod penal rezultă în speţă din faptul că Guvernul nu a oferit precedente în acest sens. Acţiunea doctrinei de a interpreta liber un text de lege nu poate înlocui existenţa unei jurisprudenţe. A raţiona altfel ar însemna să încalci obiectul şi scopul acestei dispoziţii, care doreşte ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. De altfel, Curtea observă că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare doctrinară consacrând răspunderea penală a angajaţilor de bănci pentru fapte de luare de mită.
44. În consecinţă, chiar şi în calitate de profesionişti care se puteau înconjura de sfaturi ale juriştilor, era greu, ba chiar imposibil pentru reclamanţi să prevadă revirimentul de jurisprudenţă a Curţii Supreme de Justiţie şi deci să ştie că în momentul în care le-au comis acţiunile lor puteau antrena o sancţiune penală (a contrario, Cantoni, citat anterior, paragraful 35 şi Coëme şi alţii citat anterior, paragraful 150).
45. De asemenea şi mai ales, Curtea constată că instanţa de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Instanţa de recurs nu a intenţionat să entendu caseze această parte din hotărâre. Ea a constatat numai că reclamanţii îndeplineau condiţiile cerute pentru a fi recunoscuţi drept autori ai infracţiunii, confirmând astfel interpretarea instanţei de apel.
46. De altfel, Curtea constată că înainte de adoptarea legii nr. 65/1992 textele pertinente din codul penal nu prevăd că băncile puteau face parte din instituţiile prevăzute de articolul 145 cod penal. Adoptarea acestei legi a constituit într-adevăr răspunsul legiuitorului la schimbarea regimului politic şi economic al statului pârât, lucru confirmat de altfel de Curtea Constituţională în decizia din 15 iulie 1996, atunci când a examinat constituţionalitatea acestei noi legi.
47. În definitiv şi pe baza titulaturii însăşi a art. 145 din codul penal (care defineşte noţiunea de « obştesc ») şi a faptului că cu prilejul intrării în vigoare a codului penal, şi anume la 1 ianuarie 1969, nu existau decât organizaţii de stat sau colective, Curtea este de părere că, în privinţa codului penal în vigoare la vremea faptelor, nu puteau fi judecate drept corupţie decât acţiunile persoanelor care îndeplineau funcţii într-o instituţie publică şi nu într-o societate comercială privată.
48. În aceste condiţii, Curtea consideră că în speţă s-a încălcat art. 7 alin. 1 din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 alin. 1 c) din Convenţie
49. Reclamanţii se plâng că au fost arestaţi preventiv în lipsa oricărei suspiciuni plauzibile că ar fi comis o infracţiune. Ei invocă art. 5 alin. 1 c) din Convenţie.
50. Curtea constată că reclamanţii au fost condamnaţi în primă instanţă prin sentinţa Tribunalului judeţean Timiş din 27 februarie 1996. Or, începând de la această dată arestarea interesaţilor intră în domeniul de aplicarea al art. 5 alin. 1 a) din Convenţie (a se vedea, de exemplu, B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, paragraful 36). Ţinând cont de faptul că cererile au fost înaintate la 8 septembrie 2000, reiese că reclamanţii nu au respectat termenul de şase luni prevăzut de Convenţie.
51. Reiese că această plângere este tardivă şi urmează să fie respinsă în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
52. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
53. Cu titlu de prejudiciu material, reclamanţii cer rambursarea sumelor următoare: 466.100 euro şi respectiv 475.933 euro pentru neîncasarea salariilor corespunzătoare perioadei de detenţie, celei în care nu au obţinut venituri sau au obţinut venituri insuficiente. În privinţa prejudiciului moral, reclamanţii îl estimează la 360.000 euro fiecare, ţinând cont de inconvenientele cauzate de condamnarea pronunţată pe nedrept împotriva lor.
54. Guvernul consideră că aceste cereri sunt în mod manifest excesive şi că reclamanţii nu justifică nici caracterul sigur al prejudiciilor invocate, care sunt în esenţă pur ipotetice, nici realitatea legăturii de cauzalitate dintre pretinsa încălcare a art. 7 alin. 1 din Convenţie şi prejudiciul material pretins de reclamanţi. El menţionează de asemenea că, în temeiul art. 408¹ alin. 1 din codul de procedură penală reclamanţii pot cere revizuirea procedurii care a condus la condamnarea lor.
55. Curtea aminteşte că nu acordă o despăgubire bănească conform art. 41 decât atunci când este convinsă că pierderea sau prejudiciul reclamat rezultă într-adevăr din încălcarea pe care a constatat-o. Ea relevă că singurul temei de reţinut, pentru acordarea unei satisfaţii echitabile, constă în speţă în faptul că reclamanţii au fost condamnaţi pentru acţiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau o infracţiune conform dreptului naţional. În acest caz, este incontestabil că reclamanţii au suferit un prejudiciu material datorită condamnării. De aceea, Curtea aminteşte că atunci când o persoană privată a fost condamnată cu încălcarea art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea interesatului reprezintă în principiu un mijloc adecvat de a repara încălcarea constatată (a se vedea Gençel împotriva Turciei, nr. 53431/99, paragraful 27, 23 octombrie 2003 şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40997/98, paragraful 23, 29 ianuarie 2004). Un asemenea principiu se aplică de asemenea în cazul încălcării art. 7 din Convenţie. În această privinţă, ea constată că articolul 408¹ din codul român de procedură penală permite revizuirea unui proces în plan intern atunci când Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant. În plus, articolul 504 din codul de procedură penală permite acordarea unei satisfacţii în caz de condamnare ilegală sau de privare sau restricţie ilegale de libertate (a se vedea paragraful 18 de mai sus).
56. În schimb, Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, care nu ar putea fi reparat numai printr-o constatare a încălcării. Statuând în echitate, ea acordă fiecăruia 3.000 euro pentru prejudiciul moral.
B. Costuri şi cheltuieli
57. Primul reclamant cere de asemenea 10.000 euro pentru costurile şi cheltuielile suportate în faţa instanţelor interne şi a Curţii.
58. Guvernul subliniază că reclamantul nu a oferit acte doveditoare pentru suma pretinsă.
59. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. Curtea constată că primul reclamant nu a depus niciun act doveditor în privinţa costurilor şi cheltuielilor prilejuite de procedurile interne şi cele în faţa Curţii. Ţinând cont în plus de faptul că al doilea reclamant nu a supus atenţiei nicio cerere cu acest titlu şi că primul reclamant a beneficiat de asistenţă judiciară în prezenta cauză, Curtea respinge cererea privind costurile şi cheltuielile.
C. Majorări de întârziere
60. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. decide să conexeze cele două cereri;
2. declară cererile admisibile în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 7 alin. 1 şi inadmisibile pentru rest;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 7 alin. 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, 3.000 euro (trei mii euro) fiecăruia din reclamanţi pentru prejudiciul moral plus orice sumă datorată cu titlu de impozit, sumă ce va fi convertită în lei româneşti la rata de schimb din ziua plăţii;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 24 mai 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupančič,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Bragadireanu contra Romaniei - Protejarea bunastarii fizice a... | Petrescu contra Romaniei - Categorie sociala ale carei bunuri... → |
|---|
