Nerumberg contra Romaniei - Donatie catre stat Anulare Punere in posesie teren Neexecutare hotarare
| Comentarii |
|
Curtea Europeana a Drepturilor Omului
Sectia a III-a
HOTARÂREA
din 1 februarie 2007
în CauzaNerumberg împotriva României
(Cererea nr. 2726/02)
Strasbourg
Hotarârea devine definitiva în conditiile prevazute în art. 44 alin. (2) din Conventie. Poate suferi modificari de forma.
În Cauza Nerumberg împotriva României,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Björgvinsson, doamna I. Berro-Lefevre, judecatori, si domnul V. Berger, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 11 ianuarie 2007,
a pronuntat urmatoarea hotarâre, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 2726/02, introdusa împotriva României, prin care doi cetateni ai acestui stat, domnul Herman Nerumberg si doamna Irene Nerumberg (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 20 august 2001 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 19 septembrie 2005, Curtea a hotarât sa comunice Guvernului plângerile întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Conventie în privinta accesului la o instanta si 1 din Protocolul nr. 1. Prevalându-se de dispozitiile art. 29 alin. 3 al Conventiei, Curtea a decis ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate împreuna.
ÎN FAPT
4. Reclamantii, tata si fiica, s-au nascut în anul 1905 si respectiv 1955 si au domiciliul în Pitesti.
5. Printr-o sentinta din 21 noiembrie 1990 tribunalul judetean Pitesti a admis actiunea reclamantilor împotriva Primariei din Pitesti (« primaria ») în anulare a unei donatii facuta de ei statului la 16 aprilie 1965 si privind un imobil si terenul aferent. De altfel, tribunalul a condamnat primaria sa respecte dreptul de proprietate al reclamantilor asupra imobilului si terenului în cauza.
6. La 16 decembrie 1992 reclamantii au sesizat judecatoria Pitesti cu o actiune împotriva primariei pentru a fi condamnata la punerea lor în posesia unui teren de 716 m², bazându-se pe sentinta din 21 noiembrie 1990 citata anterior.
7. Printr-o sentinta definitiva din 24 iunie 1993 instanta a admis actiunea lor si a ordonat primariei sa-i puna în posesia unui teren de 716 m² aflat în intravilanul orasului Pitesti, fara a-i delimita totusi amplasamentul.
8. La 30 august 1996 primaria Pitesti a invitat reclamantii sa ajute comisia de aplicare a legii nr. 18/1991 (« comisia locala ») sa identifice un teren de 716 m² în intravilanul orasului. Din înscrisurile reclamantilor reiese ca comisia locala le-a prezentat doua terenuri de aproximativ 300 m² fiecare, ambele situate în cartiere de la periferia orasului. Conform declaratiei reclamantilor unul din aceste terenuri era în panta si celalalt avea forma unui triunghi si era situat sub reteaua electrica a orasului.
9. Reclamantii au refuzat acest amplasament, cerând punerea lor în posesia unui teren situat în centrul orasului, pe motiv ca terenul oferit nu avea o valoare echivalenta cu cea donata statului în 1965. Într-un proces-verbal întocmit cu acest prilej s-a mentionat ca consiliul local nu dispunea de terenuri libere în centrul orasului si ca, prin urmare, executarea sentintei din 24 iunie 1993 era imposibila.
A. Punerea în posesie a reclamantilor asupra unui teren de 384 m²
10. Prin procesele-verbale din 21 august si 31 octombrie 1998 reclamantii au fost pusi în posesia unui teren de 384 m² pe baza unei sentinte definitive din 24 iunie 1993. Autoritatile au evidentiat în procesul-verbal din 21 august 1998 existenta unor garaje pe 126 m² din acest teren si necesitatea de a trimite o comunicare proprietarilor lor în vederea demolarii acestora.
1. Actiunea lui T.I. si D.V. în reconstituire a dreptului lor de proprietate asupra terenului de 126 m²
11. T.I. si D.V. erau proprietarii garajelor construite pe terenul de 384 m² asupra caruia reclamantii fusesera pusi în posesie. Aceste constructii ocupau o suprafata de 126 m².
12. La 20 ianuarie 1999 T.I. si D.V. au sesizat judecatoria Pitesti cu o actiune împotriva primariei si prefecturii Pitesti, cerând reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului aferent constructiilor în chestiune. Ei au mentionat ca le-au construit în 1984 pe baza unei autorizatii de constructie eliberata de primarie care era, în acel moment, proprietara terenului.
13. La 28 aprilie 1999 reclamantii au formulat o cerere de interventie, solicitând respingerea actiunii lui T.I. si D.V. si scotând în evidenta faptul ca ei erau proprietarii terenului în baza sentintei din 24 iunie 1993 si a procesului-verbal din 31 octombrie 1998.
14. La 3 octombrie 2000 instanta a admis actiunea lui T.I. si D.V. si a ordonat primariei sa le reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului de 126 m² în cauza. Ea a considerat ca constructiile fusesera edificate pe teren în 1984 pentru a asigura folosirea normala a apartamentelor aflate în apropiere si ca, prin urmare, constituiau anexe în sensul art. 23 al legii nr. 18/1991. De asemenea, în masura în care amplasamentul terenului de 716 m² nu fusese stabilit în sentinta din 24 iunie 1993, reclamantii, desi au fost pusi în posesie, nu se puteau folosi de dreptul de proprietate asupra amplasamentului la care se refera prezentul litigiu, deoarece niciun titlu de proprietate nu le-a fost eliberat în acest sens. În consecinta, T.I. si D.V. puteau beneficia de dispozitiile legii nr. 18/1991 pentru a li se reconstitui dreptul asupra terenului de 126 m².
15. Reclamantii au înaintat recurs, sustinând ca terenul respectiv fusese transferat ilegal în patrimoniul statului în 1965, ca autorizatia de constructie avea caracter provizoriu si ca terenul se afla din 31 octombrie 1998 în patrimoniul lor. Reclamantii au fost chemati în sedinta prin citatie trimisa la domiciliu. Fiind plecati în strainatate, au luat cunostinta de acest lucru prin intermediul tertilor. Au depus o cerere de amânare a cauzei pentru a putea participa la sedinta. Ei au indicat de asemenea curtii de apel adresa lor din strainatate pentru a fi informati asupra noilor date ale sedintei.
16. Printr-o hotarâre din 21 martie 2001 curtea de apel din Pitesti, dupa ce a examinat toate motivele de recurs ale reclamantilor pe baza documentelor scrise prezentate la dosar, l-a respins si a confirmat sentinta pronuntata în prima instanta.
2. Actiunea reclamantilor privind condamnarea lui T.I. si D.V. la demolarea constructiilor existente pe terenul lor
17. La 7 decembrie 1998 reclamantii au sesizat judecatoria Pitesti cu o actiune împotriva lui T.I. si D.V. pentru a obtine autorizatia de demolare a garajelor situate pe terenul lor. Printr-o sentinta din 7 februarie 2000 tribunalul le-a respins actiunea, pe motiv ca T.I. si D.V. erau constructori de buna credinta si ca în consecinta, în temeiul art. 494 cod civil nu puteau fi condamnati la demolarea constructiilor. De altfel, instanta a statuat ca aceste constructii faceau parte dintr-un proiect de amenajare a teritoriului care viza asanarea solului si prezenta un interes public pentru zona în care se aflau.
18. Aceasta sentinta a fost confirmata, la apelul reclamantilor, printr-o hotarâre din 8 septembrie 2000 a tribunalului judetean Arges.
19. Reclamantii au înaintat un recurs amplu argumentat. Curtea de apel Pitesti a chemat reclamantii la prima sedinta prin citatie trimisa la domiciliu. Reclamantii, plecati în strainatate, au luat cunostinta de acest lucru prin intermediul unui tert. Ei au cerut amânarea cauzei si citarea lor pe viitor la adresa lor din strainatate.
20. Cu ocazia sedintei din 4 aprilie 2001, dupa ce a constatat ca partile fusesera citate legal, curtea de apel a examinat mijloacele de atac ale reclamantilor, în lipsa lor, bazându-se pe documentele scrise prezentate la dosar. Printr-o sentinta amplu motivata din aceeasi data a respins apelul si a confirmat sentinta pronuntata în prima instanta.
B. Alte demersuri ale reclamantilor pentru executarea în întregime a sentintei din 24 iunie 1993
21. Prin scrisorile din 28 si 29 septembrie 1998 reclamantii au cerut comisiei judetene de aplicare a legii nr. 18/1991 privind fondul funciar (« comisia judeteana ») sa se conformeze sentintei din 24 iunie 1993 si sa le elibereze titlul de proprietate aferent. Printr-o comunicare din 26 octombrie 1998 comisia judeteana i-a informat ca trimisese cererile lor la primarie, cerându-i sa execute sentinta în cauza. În privinta titlului de proprietate, i-a sfatuit sa se adreseze comisiei locale.
22. La 15 martie 1999 reclamantii au fost invitati de primarie sa participe, alaturi de comisia locala, la identificarea unui alt amplasament de teren în suprafata de 332 m², pentru a executa în întregime sentinta din 24 iunie 1993. Reclamantii, reprezentati de un împuternicit, au cerut o amânare pentru a se pronunta asupra posibilitatii de a accepta un nou amplasament.
23. În anul 2000 reclamantii au cerut primariei ca un titlu de proprietate sa le fie eliberat pentru un teren de 716 m² în baza sentintei din 24 iunie 1993. Printr-o comunicare din 5 iulie 2000 au fost informati ca în temeiul legii nr. 19/1991 titlul de proprietate nu putea sa le fie eliberat decât dupa executarea în întregime a sentintei mentionate anterior, ceea ce nu era cazul.
24. Reclamantii au adresat din nou un memoriu comisiei judetene, cerându-i sa fie pusi în posesia unui teren în temeiul sentintei din 24 iunie 1993 citata anterior. Printr-o comunicare din 27 noiembrie 2000 aceasta i-a informat ca puteau sesiza tribunalele cu o actiune împotriva primariei pentru a-i condamna la punerea în posesia terenurilor. De asemenea, ea i-a informat ca era posibil ca la sfârsitul perioadei prevazute de legea nr. 18/1991, modificata prin legea nr. 1/2000, pentru a permite persoanelor private sa-si depuna cererile de restituire în natura a terenurilor – primaria sa faca inventarul terenurilor libere din intravilanul orasului Pitesti si sa le propuna un alt teren la schimb. Comisia nu le-a precizat termenul scadent prevazut de lege în acest scop.
25. Printr-o scrisoare sosita la Curte pe 29 martie 2005, reclamantii au informat grefa ca sentinta din 24 iunie 1993 înca nu fusese executata integral, primaria refuzând punerea lor în posesie asupra terenurilor de 126 m² si 332 m², pe motiv ca nu mai existau terenuri în intravilanul orasului Pitesti.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
26. Legislatia interna pertinenta, si anume extrasele din legile nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 privind modificarea legii nr. 18/1991 si 29/1990 privind contenciosul administrativ, este descrisa în cauza Sabin Popescu împotriva României (nr. 48102/99, paragrafele 42-46, 2 martie 2004).
27. Sunt pertinente de asemenea articolele 23 si 24 ale legii 18/1991 care prevad ca parcelele atribuite de comisiile administrative competente membrilor cooperativelor agricole de productie pentru construirea caselor lor, în conformitate cu decretul nr. 42/1990, ramân în proprietatea acestora din urma, fostii proprietari având dreptul de a fi despagubiti prin repartizarea unei parcele de teren echivalenta.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie
28. Reclamantii sustin ca refuzul autoritatilor competente de a se conforma sentintei din 24 iunie 1993 a judecatoriei Pitesti le-a încalcat dreptul de acces la instanta. Ei invoca articolul 6 alin. 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale_ de catre o instanta_ care va hotarî_ asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil ..."
Asupra admisibilitatii
29. Curtea constata ca plângerea nu este în mod manifest neîntemeiata în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie asadar sa o declare admisibila.
A. Asupra fondului
30. Guvernul constata ca sentinta din 24 iunie 1993 a condamnat autoritatile locale sa puna reclamantii în posesia unui teren de 716 m² din rezerva funciara a orasului, fara a stabili amplasamentul sau. El remarca faptul ca reclamantii au refuzat toate ofertele facute de autoritatile locale pentru executarea integrala a sentintei din 24 iunie 1993 si ca au cerut întotdeauna punerea în posesie pe amplasamentul care facuse obiectul donatiei în 1965. Ori, desi au fost pusi în posesia a 384 m² din acest teren, pentru autoritati era imposibil sa le faca o oferta pentru restul de 332 m² din acest teren, tinând cont de faptul ca aceasta parte era ocupata de un imobil de locuit construit în 1990. În consecinta, Guvernul considera ca neexecutarea este datorata comportamentului reclamantilor.
31. De asemenea Guvernul mentioneaza ca reclamantii au fost informati asupra motivelor care justificau executarea partiala a sentintei din 24 iunie 1993 (paragrafele 8 si 13 de mai sus) precum si asupra faptului ca sentinta citata anterior nu le dadea dreptul de a li se restitui dreptul de proprietate asupra terenului care facuse obiectul donatiei din 1965 (Cauza Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, paragraful 76, 2 martie 2004).
32. Reclamantii considera ca neexecutarea integrala a sentintei din 24 iunie 1993 nu le poate fi reprosata lor. În aceasta privinta, ei mentioneaza ca cele doua oferte facute de primarie priveau terenuri impracticabile situate în doua cartiere periferice ale orasului. De asemenea, ei considera ca punerea lor în posesie asupra terenului de 384 m² nu este efectiva, în masura în care primaria era informata ca 126 m² din acest teren erau ocupati de garaje ale tertilor si ulterior acestora din urma li s-a confirmat dreptul de proprietate asupra acestui teren.
33.Curtea aminteste ca, conform jurisprudentei constante, executarea unei sentinte sau a unei hotarâri, a oricarei instante, trebuie considerata ca facând parte integranta din « proces » în sensul art. 6 din Conventie. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarâre judecatoreasca definitiva si obligatorie sa ramâna inoperanta, în detrimentul unei parti (Cauza Immobiliare Saffi împotriva Italiei [GC], nr. 22.774/1993, paragraful 63, CEDO 1999-V).
34. Curtea admite ca dreptul de acces la un tribunal nu poate obliga statul sa execute fiecare sentinta indiferent care ar fi caracterul civil si circumstantele (Cauza Sanglier împotriva Frantei, nr. 50342/99, paragraful 39, 27 mai 2003). Asadar, daca administratia refuza sau omite sa execute o hotarâre ori întârzie în executarea acesteia, garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul în fata instantelor judecatoresti îsi pierd orice ratiune de a fi (Cauza Hornsby împotriva Greciei, hotarârea din 19 martie 1997, Culegere de hotarâri si decizii 1997-II, pag. 510-511, paragraful 41).
35. În speta, comisia locala era competenta în exclusivitate sa asigure respectarea sentintei din 24 iunie 1993, si anume sa puna reclamantii în posesia unui teren de 716 m² în intravilanul orasului Pitesti. De altfel, Curtea remarca faptul ca nu se contesta ca în speta sentinta din 24 iunie 1993 nu a fost nici executata integral, nici anulata sau modificata în urma unei cai de atac prevazuta de lege (Cauza Croitoriu împotriva României, nr. 54400/00, 2004, paragraful 28).
36. Curtea constata ca sentinta din 24 iunie 1993 citata anterior nu stabilea amplasamentul terenului asupra caruia sa se reconstituie dreptul de proprietate al reclamantilor. Este adevarat ca la 21 august si 31 octombrie 1998 ei au fost pusi în posesia unui teren de 384 m² pe baza sentintei de mai sus. Desi au fost informati cu ocazia punerii în posesie asupra existentei garajelor pe terenul în cauza, reiese clar din procesul-verbal întocmit cu acest prilej ca autoritatile locale au mentionat necesitatea masurilor pentru a asigura o posesie efectiva.
37. Ori prin hotarârea din 21 martie 2001 autoritatile nationale au recunoscut lui T.I. si D.V. un drept de proprietate asupra terenului de 126 m² fara a anula totusi sau a modifica hotarârea din 24 iunie 1993. În consecinta, pentru cei 126 m² din terenul în cauza reclamantii nu au beneficiat de o punere în posesie efectiva. În aceasta privinta nu trebuie uitat ca Conventia nu îsi propune sa garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (Cauza Artico împotriva Italiei, Hotarârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33) si ca prin urmare, o simpla punere în posesie formala nu este suficienta sa asigure respectarea dreptului interesatilor de acces la un tribunal.
38. De altfel, Curtea aminteste ca ea a considerat excesiva obligatia pentru reclamanti de a înainta actiuni în anulare a titlurilor de proprietate ale tertilor (Cauza Mihai-Iulian Popescu împotriva României, nr.2911/02, paragraful 43, 29 septembrie 2005).
39. Curtea constata în plus ca pentru a asigura executarea integrala a sentintei din 24 iunie 1993 autoritatile nationale trebuia sa puna reclamantii în posesia unui alt teren de 332 m². Într-adevar, primaria a luat initiativa si a facut o ofera reclamantilor respectând conditiile impuse de sentinta din 24 iunie 1993 citata anterior, si anume ca terenurile sa fie situate în intravilanul orasului Pitesti. Ori reclamantii au refuzat aceasta oferta, pe motiv ca nu corespundea valorii terenului care facuse obiectul donatiei din 1965 si ca nu privea terenurile situate în centrul orasului, fara a mentiona totusi în fata autoritatilor nationale ca terenurile erau impracticabile. Prin urmare, Curtea considera ca autoritatile competente se aflau, din cauza atitudinii reclamantilor, în imposibilitatea de a-i pune în posesia unui teren de 332 m².
40. În lumina celor de mai sus, Curtea considera ca, în prezenta cauza, omitând sa execute în mod efectiv sentinta din 24 iunie 1993 în partea sa privind terenul de 126 m², autoritatile nationale au privat reclamantii de un acces efectiv la un tribunal.
41. În consecinta, a fost încalcat încalcat art. 6 alin. 1 din Conventie în ceea ce priveste neexecutarea sentintei din 24 iunie 1993 în partea sa privind terenul de 126 m² si nu s-a încalcat art. 6 alin. 1 în ceea ce priveste neexecutarea respectivei sentinte în partea sa privind terenul de 332 m².
II. Asupra pretinsei încalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1
42. Reclamantii se plâng de o atingere adusa dreptului lor de proprietate din cauza neexecutarii integrale de catre autoritatea administrativa competenta a sentintei din 24 iunie 1993 pronuntata în favoarea lor de instantele interne. Ei invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care are urmatoarea formulare:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."
Asupra admisibilitatii
43. Curtea constata ca plângerea nu este în mod manifest neîntemeiata în sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, ea constata ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie asadar sa o declare admisibila.
B. Asupra fondului
44. Guvernul recunoaste ca reclamantii aveau dreptul de fi pusi în posesia terenului de 716 m². Cu toate acestea, dreptul lor de proprietate depindea de identificarea concreta a amplasamentului terenului.
45. Guvernul considera ca în masura în care reclamantii au fost pusi în posesia unui teren de 384 m², incluzând terenul de 126 m², ei nu mai puteau pretinde o încalcare a dreptului lor de proprietate din cauza neexecutarii sentintei din 24 iunie 1993 pentru aceasta parte a terenului. În privinta neexecutarii sentintei din 24 iunie citata anterior pentru terenul de 332 m², Guvernul considera ca este atribuibila reclamantilor si ca, prin urmare, nu pot invoca o atingere adusa dreptului lor de proprietate datorata propriei lor actiuni.
46. De asemenea, Guvernul aminteste ca sentinta din 24 iunie 1993 nu acorda reclamantilor dreptul de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra amplasamentului care facuse obiectul donatiei din 1965 si remarca faptul ca terenul de 332 m² cerut de reclamanti era ocupat de o cladire construita în 1990.
47. În timp ce Curtea considera ca neexecutarea hotarârii din 24 iunie 1993 pentru terenul de 332 m² situat pe vechiul amplasament constituie o ingerinta în dreptul de proprietate al reclamantilor, Guvernul considera ca aceasta ingerinta era prevazuta de legea nr. 18/1991 si viza un scop legitim, si anume protectia dreptului de proprietate al proprietarilor cladirii construite pe acest teren. Ori, asa cum Curtea a statuat în cauza Brumarescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII), statul era obligat sa vegheze asupra respectarii principiului sigurantei juridice si, în acest sens, mentinerea titlurilor de proprietate, intrate în circuitul civil, constituie, si ea, o obligatie ce revine autoritatilor.
48. Reclamantii considera ca ingerinta în dreptul lor de proprietate asa cum s-a constatat prin sentinta din 24 iunie 1993 nu este justificata si datorata relei credinte a autoritatilor. Astfel, ei remarca faptul ca ofertele de punere în posesie pentru terenul de 332 m² erau consecinta multiplelor lor demersuri pe lânga primarie si nu initiativei autoritatilor. În privinta terenului de 126 m² ocupat de garaje, ei mentioneaza ca dupa punerea lor în posesia terenului tertilor li s-au eliberat titluri de proprietate asupra aceluiasi teren.
49. Referindu-se la jurisprudenta aplicabila în materie (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004 si cauza Georgi împotriva României, nr. 58318/00, paragraful 67, 24 mai 2006), Curtea constata ca în speta sentinta definitiva din 24 iunie 1993 a creat în avantajul reclamantilor « speranta legitima » de a fi efectiv pusi în posesia unui teren de 716 m² în intravilanul orasului si de a obtine, prin urmare, titlul administrativ de proprietate. În aceste conditii, creanta lor este suficient stabilita pentru a constitui o « valoare patrimoniala » care sa antreneze aplicarea garantiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
50. Partile nu contesta ca sentinta în cauza nu a fost decât partial executata, si anume ca reclamantii au fost pusi în posesia unui teren de 384 m². Totusi, pe 126 m² din acest teren unor terti li s-a acordat ulterior dreptul de proprietate. De asemenea, pe baza sentintei din 24 iunie 1993, reclamantii înca au dreptul la 332 m² de teren în plus.
51. În privinta terenului de 332 m² Curtea considera ca din motive similare celor expuse de art. 6 alin. 1 din Conventie (paragraful 39 de mai sus) nu li se poate reprosa în speta autoritatilor nationale ca nu i-au pus pe reclamanti în posesia unui asemenea teren, în masura în care acestia din urma au refuzat oferta comisiei, care era conforma cu dispozitivul sentintei din 24 iunie 1993.
52. În privinta terenului de 126 m² Curtea releva ca confirmarea dreptului de proprietate al lui T.I. si D.V. asupra aceluiasi teren prin hotarârea din 21 martie 2001 a avut drept efect privarea reclamantilor de beneficiul acestuia. Interesatii nu mai aveau dreptul sa intre în posesia bunului, nici sa dispuna de el în alt fel. În aceste conditii, Curtea constata ca aceasta situatie a avut drept efect privarea reclamantilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
53. O privare de proprietate legata de aceasta din urma norma se poate justifica numai daca se demonstreaza în special ca a intervenit pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege (cauza Sporrong si Lönnroth împotriva Suediei, Hotarârea din 23 septembrie 1982, Seria A nr. 52, pag. 26-28, paragrafele 69-74).
54. Curtea remarca faptul ca dreptul de proprietate al tertilor asupra terenului în cauza a fost consacrat de instantele nationale facând aplicarea dispozitiilor legii nr. 18/1991 si ca, prin urmare, ingerinta era « prevazuta de lege ». Curtea considera de asemenea ca în acest caz ingerinta respectiva viza un scop legitim, si anume protectia drepturilor altora – « altii » fiind aici proprietarii imobilului vecin si constructorii de buna credinta – pe baza principiului sigurantei relatiilor juridice.
55. O masura de ingerinta în dreptul la respectarea bunurilor trebuie sa mentina un echilibru just între necesitatile interesului general al comunitatii si cerintele cu privire la protectia drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea între altele Sporrong si Lönnroth citat anterior, pag. 26, paragraful 69). Îndeosebi, trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat de orice masura care priveaza o persoana de proprietatea sa (Cauza Pressos Compania Naviera S.A. si altii împotriva Belgiei, Hotarârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pag. 23, paragraful 38).
56. Curtea constata ca hotarârea din 21 martie 2001 nu a anulat dreptul de proprietate al reclamantilor asa cum a fost stabilit prin sentinta din 24 iunie 1993. De altfel, în hotarârea sa din 21 martie 2001 citata anterior, curtea de apel a retinut ca reclamantii aveau dreptul la un teren pe baza sentintei din 24 iunie 1993, si nu la terenul de 126 m² asa cum a fost identificat în procesul-verbal din 1998.
57. Curtea constata ca nicio dispozitie a legii interne nu prevede cu claritate si certitudine consecintele pentru dreptul de proprietate al unei persoane private la reconstituirea dreptului de proprietate asupra aceluiasi teren. Mai exact, dreptul intern nu da un raspuns clar si precis la problema de a sti daca si în ce fel proprietarul privat astfel de bunul sau poate fi despagubit.
58. De asemenea Curtea constata ca obligatia de a pune reclamantul în posesia unui teren pe baza sentintei din 24 iunie 1993 revenea statului. Ori sentinta din 21 martie 2001 confirma dreptul de proprietate al tertilor asupra aceluiasi teren în temeiul art. 23 din legea nr. 18/1991 (paragrafele 14-16 de mai sus), nu a fost însotita de nicio alta propunere de punere în posesia unui alt teren nici de o propunere de despagubire a reclamantilor (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr. 31443/96, paragraful 176, CEDO-V). De altfel, Guvernul nu a prezentat nicio observatie asupra terenului de 126 m², considerând ca reclamantii fusesera pusi în posesia acestui teren.
59. În plus, asa cum Curtea a amintit deja, nu este corect sa se ceara unui individ care a obtinut o creanta împotriva statului, în urma unei proceduri judiciare, sa initieze ulterior o procedura de executare fortata pentru a obtine o reparatie (mutatis mutandis, cauza Metaxas citata anterior, paragraful 19).
60. În consecinta, Curtea considera ca în cazul în speta lipsa oricarei alte propuneri din partea autoritatilor de a atribui reclamantilor un alt teren de 126 m² sau, eventual, o alta compensatie, i-a facut sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
61. În consecinta, în speta s-a încalcat aceasta dispozitie în privinta terenului de 126 m² si nu s-a încalcat în privinta terenului de 332².
III. Asupra altor pretinse încalcari
62. Reclamantii se plâng în sfârsit de o încalcare a dreptului lor la un proces echitabil datorita faptului ca nu au fost citati legal sa compara în procedurile angajate de terti în reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului de 126 m² si de ei însisi în vederea condamnarii tertilor la demolarea constructiilor existente pe terenul lor.
63. Curtea constata ca în cursul celor doua proceduri reclamantii au fost prezenti la sedintele tinute în prima instanta si în apel. De asemenea, ei si-au prezentat motivele de recurs în scris si instanta de recurs le-a examinat pronuntând decizii amplu motivate si fara aparenta arbitrarului.
64. Imperativele legate de notiunea de « proces echitabil » nu sunt obligatoriu aceleasi în litigiile referitoare la drepturile cu caracter civil cât si în cauzele privind acuzatiile în materie penala (Cauza Levages Prestations Services împotriva Frantei, nr. 21920/93, 23 octombrie 1996, paragraful 46). În speta, presupunând ca reclamantii nu au fost citati legal, ei au formulat în scris mijloacele lor de recurs. De asemenea, în dreptul român, instantele care se pronunta în faza de recurs, dupa o sentinta în fond în prima instanta si în apel, asa cum a fost cazul în speta, nu sunt competente sa examineze puncte de drept. În acest conditii, prezenta reclamantilor la sedinta nu era indispensabila.
65. Tinând cont de aceste elemente, Curtea considera ca aceasta plângere trebuie respinsa deoarece este în mod evident neîntemeiata, în aplicarea art. 35 paragrafele 3 si 4 din Conventie.
IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
66. În conformitate cu art. 41 din Conventie, "În cazul în care Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila."
A. Prejudiciu
67. Reclamantii solicit, cu titlu de prejudiciu material, 208.390 euro reprezentând valoarea de piata a terenurilor de 332 m² si 126 m², prezentând în acest sens un raport de expertiza si 131.553 euro pentru cîstigurile pe care le-ar fi putut obtine. Ei cer de asemenea 30.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.
68. Guvernul mentioneaza ca reclamantii au fost pusi în posesia terenului de 384 m² din care facea parte terenul de 126 m². În privinta terenului de 322 m², primaria a facut oferte reclamantilor în conformitate cu sentinta din 24 iunie 1994, dar ei le-au refuzat în permanenta. În consecinta, reclamantii nu pot pretinde despagubiri pentru o situatie pe care au creat-o ei sau, cel putin, au întretinut-o.
69. Guvernul prezinta o expertiza conform careia valoarea terenurilor de 332 m² si 126 m² cerute de reclamanti se ridica la 86.389 euro din care 62.621,8 euro pentru terenul de 332 m². Citând cauzele Buzatu împotriva României (satisfactie echitabila), nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005) si Sofletea împotriva României (nr. 48179/99, paragraful 42, 25 noiembrie 2003), el considera ca Curtea nu poate face speculatii în privinta valorii câstigului pe care l-ar fi putut obtine.
70. În privinta prejudiciului moral, Guvernul estimeaza ca nu exista vreo legatura de cauzalitate între pretinsa încalcare a Conventiei si paguba invocata si considera ca o eventuala hotarâre de condamnare a Curtii ar putea constitui, în sine, o reparatie satisfacatoare cu acest titlu.
71. Curtea releva ca singura baza de retinut pentru acordarea unei satisfactii echitabile consta în speta în lipsa caracterului efectiv al executarii sentintei definitive din 24 iunie 1993 pentru terenul de 126 m².
72. Curtea considera, în circumstantele spetei, ca punerea efectiva în posesie a reclamantilor asupra unui teren de 126 m² pe baza sentintei din 24 iunie 1993 a judecatoriei Pitesti i-ar pune pe cât posibil într-o situatie echivalenta cu cea în care s-ar gasi daca cerintele articolelor 6 alin. 1 din Conventie si 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încalcate.
73. Daca statul pârât nu va proceda la o asemenea punere în posesie în termen de trei luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, Curtea hotaraste ca va trebui sa plateasca interesatilor, pentru paguba materiala, o suma corespunzatoare valorii actuale a bunului, si anume 30.000 euro.
74. În privinta sumei ceruta cu titlu de pierdere a câstigului pentru terenul în cauza, în lipsa oricarui document doveditor pertinent oferit de reclamanti, Curtea nu poate face speculatii asupra posibilitatii si randamentului folosirii sale de catre reclamanti (Cauza Buzatu împotriva României, nr. 34642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005).
75. În aceste împrejurari, pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa si statuând în echitate, asa cum prevede art. 41 din Conventie, Curtea acorda reclamantilor 7.000 euro pentru prejudiciul moral.
B. Costuri si cheltuieli
77. Reclamantii cer de asemenea 31.800 euro drept costuri si cheltuieli suportate în fata instantelor interne si pentru cele suportate în fata Curtii, din care 8.500 euro reprezentând onorariile avocatului, 6.000 euro valoarea timbrelor judiciare, costul expertizei, cheltuielile de traducere, copiile xerox si convorbirile telefonice si 6.500 euro pentru diverse cheltuieli.
78. Guvernul nu se opune acordarii reclamantilor unei sume corespunzatoare costurilor si cheltuielilor legate de procedura în fata Curtii, cu conditia sa fie reale, necesare si sa aiba legatura cu cauza. În aceasta privinta trebuie mentionat ca, asa cum reiese din actele doveditoare oferite de reclamanti, onorariile avocatului pentru procedura în fata Curtii nu depasesc suma de 761 euro si estimeaza ca în orice caz suma ceruta cu acest titlu este excesiva comparativ cu jurisprudenta Curtii (Cauza Sabou si Pîrcalab împotriva României, n.46572/99, paragraful 67, 28 septembrie 2004). De altfel, Guvernul constata lipsa oricarui document doveditor pentru restul cheltuielilor.
79. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea costurilor si cheltuielilor decât în masura în care dovedeste caracterul real, necesar si rezonabil al valorii lor. În speta si luând în considerare elementele de care dispune si criteriile mentionate anterior, Curtea considera rezonabila suma de 1.000 euro pentru toate cheltuielile la un loc si o acorda reclamantilor.
C. Majorari de întârziere
80. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declara cererea admisibila în privinta capatului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Conventie (dreptul de acces la o instanta) si 1 din Protocolul nr. 1 si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. hotaraste ca a fost încalcat art. 6 alin. 1 din Conventie în privinta terenului de 126 m²;
3. hotaraste ca a fost încalcat art. 6 alin. 1 din Conventie în privinta terenului de 332 m²;
4. hotaraste ca a fost încalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinta terenului de 126 m²;
5. hotaraste ca a fost încalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în privinta terenului de 332 m²;
6. hotaraste:
a) ca statul pârât trebuie sa execute sentinta din 24 iunie 1993 a judecatoriei Pitesti în partea privind terenul de 126 m², în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie;
b) ca în lipsa acestei executari statul pârât trebuie sa plateasca ambilor reclamanti, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, 30.000 euro (trei mii euro) ;
c) ca în orice caz statul pârât trebuie sa plateasca ambilor reclamanti 7.000 euro (sapte mii euro) pentru prejudiciul moral si 1.000 euro (o mie euro) drept costuri si cheltuieli, plus orice suma putând fi datorata cu titlu de impozit;
d) ca sumele vor fi convertite în lei noi românesti la rata de schimb aplicabila la data platii;
e) ca, începând de la data expirarii termenului amintit si pâna la momentul efectuarii platii, sumele vor fi majorate cu o dobânda simpla, a carei rata este egala cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga trei puncte procentuale;
7. respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru rest.
Redactata în limba franceza, apoi comunicata în scris, la data de 1 februarie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
presedinte
Vincent Berger,
grefier
| ← Petrescu contra Romaniei - Categorie sociala ale carei bunuri... | Funke contra Romaniei - Nationalizarea in perioada comunista a... → |
|---|
