Bragadireanu contra Romaniei - Protejarea bunastarii fizice a persoanelor aflate in regim de detentie
| Comentarii |
|
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 6 decembrie 2006
în CauzaBragadireanu împotriva României
(Cererea nr. 22088/04)
STRASBOURG
DEFINITIVĂ
06/03/2008
Această hotărâre devine definitivă în circumstanţele stabilite la articolul 44 alineatul (2) din Convenţie. Este posibil să fie supusă reviziei editoriale.
În cauza Bragadireanu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statutând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. ZUPANČIČ, preşedinte, C. BÎRSAN, doamna A. GYULUMYAN, domnii E. MYJER, DAVID THÓR BJÖRGVINSSON, doamnele I. ZIEMELE, I. BERRO-LEFÈVRE, judecători şi domnul S. QUESADA, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 noiembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 22088/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Alexandru Bragadireanu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 25 mai 2004 în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de domnul A. Grigoriu, avocat din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a pretins, în special, că detenţia sa continuă, în contextul gravelor sale probleme de sănătate, şi standardul îngrijirilor medicale primite în închisoare reprezintă încălcarea articolului 3 din Convenţie. De asemenea, s-a plâns, în temeiul articolului 6 din Convenţie, că acţiunea penală împotriva sa a fost nedreaptă şi a durat prea mult timp.
4. La data de 4 iulie 2006 Curtea a decis să comunice plângerile menţionate anterior Guvernului şi să acorde prioritate cererii, în temeiul articolul 41 din Regulamentul Curţii. Conform dispoziţiilor articolului 29 § 3 din Convenţie, el a decis examinarea în acelaşi timp a admisibilităţii şi fondului cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul este născut în anul 1954 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Acţiunea penală împotriva reclamantului
6. La 9 iunie 1993, reclamantul a fost arestat de poliţie timp de cinci zile fiind acuzat de uciderea partenerului său. La 14 iunie 1993, procurorul a de la Tribunalul Judeţean Giurgiu a dispus retrimiterea sa în închisoare.
1. Examinarea fondului cauzei de către instanţele naţionale
7. La 22 octombrie 1993, procurorul de la Tribunalul Judeţean Giurgiu l-a dat pe reclamant în judecată pentru omor calificat, în temeiul articolului 176 litera (a) din Codul Penal.
8. La 4 aprilie, 10 octombrie, 28 noiembrie 1994, 9 ianuarie, 13 februarie şi 15 mai 1995, în prezenţa reclamantului şi a lui D.U., avocatul ales de el, Tribunalul Judeţean a audiat declaraţiile martorilor. La 10 octombrie 1994 şi reclamantul a depus mărturie. La 15 mai 1995 Tribunalul Judeţean a audiat declaraţiile procurorului, părţii civile şi D.U. Apoi a permis reclamantului să se adreseze instanţei la final.
9. În hotărârea din 29 mai 1995 Tribunalul Judeţean l-a găsit pe reclamant vinovat de omor calificat şi l-a condamnat la douăzeci de ani de închisoare. Hotărârea a avut la bază mărturiile martorilor, declaraţiile şi comportamentul reclamantului şi rapoartele medicale privind decesul victimei. La 16 februarie 1996 sentinţa a fost confirmată, la cererea reclamantului, de către Curtea de Apel din Bucureşti care a audiat declaraţiile reclamantului şi I.C., apărătorul său.
10. Reclamantul a făcut recurs în casaţie la Curtea Supremă de Justiţie pretinzând că nu a comis crima şi că, prin urmare, declaraţiile au fost greşit interpretate de instanţe.
2. Evoluţia stării de sănătate a reclamantului în timpul acţiunii
11. Reclamantul a fost trimis la spitalul din cadrul închisorii de la 4 august până la 5 octombrie 1995, de la 4 aprilie până la 25 aprilie 1996 şi iarăşi de la 8 la
22 august 1996. A suferit mai multe intervenţii chirurgicale. În 1996 a fost diagnosticat cu tumoare perianală dar a refuzat o altă operaţie.
Datorită gravelor probleme pe care le are cu ochii, medicii care l-au examinat pe reclamant au recomandat eliberarea din închisoare.
12. În timpul acţiunii în faţa Curţii Supreme, starea de sănătate a reclamantului a fost într-un declin constant. Prin urmare, a lipsit de la majoritatea audierilor ţinute în cauză, dar a cerut chipurile în repetate rânduri ca acţiunea să fie suspendată din cauza bolii sale.
13. Din deciziile nedefinitive rezultă că reclamantul a fost reprezentat fie de un avocat desemnat de o instanţă fie de un avocat ales de el la majoritatea audierilor.
14. La 17 februarie 1997, după ce reclamantul a fost examinat şi s-a constatat, în special, că acesta a slăbit 20 kg în şase luni, medicii din închisoare i-au recomandat reclamantului să fie examinat de un medic specialist de la Institutul de Medicină Legală. La 10 martie 1997, aceiaşi doctori au recomandat eliberarea reclamantului din închisoare.
15. Acesta a fost iarăşi internat în spital la 8 ianuarie şi 30 mai 1997. În martie 2007, a fost transferat sub pază la Spitalul public Bagdasar din Bucureşti unde i-a fost făcută o colostomie. Acesta reclamă faptul că i-au fost legate mâinile de pat.
16. La 23 aprilie 1997, medicii au recomandat să fie eliberat din închisoare din cauza stării proaste de sănătate.
17. La 15 mai 1997, Institutul de Medicină Legală a concluzionat că reclamantul trebuia să urmeze un tratament de trei luni de zile, care îl va împiedica să participe la audierile din acţiune.
3. Suspendarea acţiunii
18. La 27 mai 1997 Curtea Supremă a suspendat procesul din cauza stării de sănătate a reclamantului, după cum precizează raportul Institutului de Medicină Legală prezentat în cauză. De asemenea, a dispus eliberarea reclamantului, care a avut loc la 30 mai 1997.
19. Curtea Supremă a cerut periodic opinia experţilor privind starea de sănătate a reclamantului pentru a aprecia dacă motivele de suspendare a acţiunii sunt încă valabile.
20. După eliberare, reclamantul a continuat tratamentul. La 15 ianuarie 1998 Institutul de Medicină Legală a certificat că erau necesare alte şase luni de tratament şi că în tot acest timp reclamantul nu poate participa la audierile din acţiune.
21. La 10 martie 1999 instanţa a convocat o audiere şi a notat că raportul medical nu a fost încă prezentat. A stabilit următoarea audiere la 2 iunie 1999.
22. La 12 martie 1999 Institutul de Medicină Legală a informat Curtea Supremă că reclamantul este capabil să participe la proces.
23. La 2 iunie instanţa a luat notă de raportul medical dar a observat neregulile şi l-a trimis înapoi la Institutul de Medicină Legală. A stabilit următoarea audiere la 13 octombrie.
4. Retrimiterea cauzei la tribunalul de primă instanţă
24. La 13 octombrie 1999, în prezenţa avocatului reclamantului, Curtea Supremă a notat că nici procurorul nici instanţele mai mici nu au cerut evaluarea psihiatrică a reclamantului, cerută prin lege pentru orice persoană judecată pentru omor calificat.
25. Prin urmare, în decizia definitivă din 25 octombrie 1999 Curtea Supremă de Justiţie a anulat deciziile anterioare adoptate în cauză şi a retrimis cauza înapoi la Tribunalul Judeţean, solicitând evaluarea psihiatrică a reclamantului.
5. Reexaminarea cauzei
26. La 10 martie 2000 dosarul a fost trimis la Tribunalul Judeţean Giurgiu, care a ţinut prima audiere la 10 aprilie 2000, şi apoi altele, reclamantul lipsind din cauza problemelor sale sa sănătate. Cu toate acestea, a fost reprezentat în acţiune în special de D.U., un avocat pe care el l-a ales.
27. Probele din dosar au arătat că la 31 mai 2000 a ieşit din spital.
28. La 20 noiembrie 2000 Tribunalul Judeţean a retrimis cauza înapoi la procuror pentru a cere o evaluare psihiatrică.
29. Recursul reclamantului împotriva acestei decizii a fost permis de Curtea de Apel din Bucureşti într-o decizie definitivă de la 1 martie 2001 care a sfătuit Tribunalul Judeţean să solicite evaluarea reclamantului, aşa cum a decis Curtea Supremă la 25 octombrie 1999.
30. La 23 aprilie 2001 cauza a fost repusă pe lista cauzelor Tribunalului Judeţean.
31. Aproximativ douăzeci de audieri au avut loc în faţa Tribunalului Judeţean, cauza fiind amânată în repetate rânduri din cauza absenţei rapoartelor medicului specialist sau a unei citaţii eronate a părţilor. Se pare că reclamantul nu a participat la una din aceste audieri, dar a fost reprezentat cel mai mult de D.U., avocatul său.
32. La 15 iunie 2001 reclamantul a fost internat în spital pentru o altă operaţie.
33. La 14 septembrie 2001 Institutul de Medicină Legală a estimat că reclamantul a cerut un tratament medical de patru luni care nu poate fi administrat în închisoare. Cu toate acestea, la 29 octombrie 2001, la cererea Tribunalului Judeţean, a concluzionat că reclamantul era capabil să participe la proces.
34. La 5 noiembrie 2001 reclamantul s-a prezentat în faţa comisiei medicale pentru o examinare psihiatrică.
35. La 27 martie 2002 raportul medicului psihiatru a fost prezentat în cauză. Acesta a confirmat că reclamantul era sănătos mintal în momentul uciderii victimei. Tribunalul Judeţean a audiat declaraţiile avocatului reclamantului şi ale procurorului la 20 mai 2002 şi a pronunţat hotărârea la 10 iunie 2002. Datorită absentărilor repetate ale reclamantului din cauza stării sale de sănătate, Tribunalul Judeţean nu l-a putut audia în persoană.
36. Tribunalul a reexaminat probele aflate deja la dosar şi a pronunţat decizia pe baza coroborării mărturiilor martorilor adunate de investigatori şi instanţe, rapoartele medicului specialist privind decesul victimei şi comportamentul reclamantului faţă de partenerul său, faţă de fostele sale soţii (martori în cauză) şi din timpul investigaţiilor penale şi a acţiunii – inclusiv evaluarea răspunsurilor pe care le-a dat în timpul unei testări la poligraf cu care a fost de acord la 12 iunie 1993 şi în cursul căreia nu a fost asistat de avocat – şi evaluarea psihiatrică a reclamantului. Tribunalul Judeţean l-a găsit vinovat de omor calificat şi l-a condamnat la douăzeci de ani de închisoare.
37. Reclamantul, prin avocatul său, a introdus un recurs împotriva acestei hotărâri contestând interpretarea faptelor şi a legislaţiei de către Tribunalul Judeţean. A pretins că este nevinovat şi a cerut ca alternativă instanţei să-i reducă sentinţa. Recursul său a fost respins ca fiind nelalocul lui prin hotărârea din 13 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
38. Totuşi, la 28 februarie 2003 Curtea Supremă de Justiţie, la cererea reclamantului, a anulat hotărârea şi a retrimis cauza înapoi la Curtea de Apel Bucureşti pentru o reexaminare a recursului. A considerat că reclamantul a respectat termenele de introducere a recursului.
39. Reclamantul nu a participat la niciuna din cele patru audieri ţinute în faţa Curţii de Apel. I.C., reprezentantul său ales, a participat la una din aceste audieri. Instanţa a observat că atât reclamantul cât şi avocatul său au pretins că starea de sănătate i-a împiedicat să participe la audieri. Cu toate acestea, Curtea de Apel a constatat că reclamantul nu era internat în acea vreme şi că avocatul său nu a reuşit să desemneze un înlocuitor, deşi instanţa i-a cerut acest lucru, în conformitate cu legea.
40. La 29 mai 2003 Curtea de Apel a desemnat un reprezentant pentru reclamant. În aceeaşi zi a examinat şi respins recursul, reclamantul nefiind prezent la audiere. A constatat că probleme au confirmat vinovăţia reclamantului şi că în circumstanţele cauzei pedeapsa impusă de Tribunalul de Primă Instanţă era justificată. Avocatul numit de curte a pledat pentru nevinovăţia reclamantului şi a cerut ca alternativă instanţei să-i micşoreze sentinţa impusă.
41. Reclamantul a făcut recurs în casaţie împotriva acestei hotărâri la Curtea Supremă de Justiţie, contestând, ca şi înainte, interpretarea faptelor şi a legii de către instanţe. Reclamantul nu s-a prezentat la niciuna din cele trei audieri cu privire la fondul cauzei. La prima audiere, s-a prezentat asistentul său personal (a se vedea alineatul 42 de mai jos), a informat Curtea despre starea de sănătate proastă a reclamantului şi a cerut o amânare pentru a-i permite reclamantului să desemneze un reprezentant. Instanţa a amânat cauza şi a desemnat un avocat pentru reclamant. Înainte de următoare audiere, I.C., apărătorul reclamantului care l-a reprezentat în recursul anterior, a făcut o cerere scrisă pentru o altă amânare pe motiv că nu a avut timp să examineze întregul dosar. În prezenţa avocatului desemnat de instanţă şi a procurorului, instanţa a admis cererea. Totuşi, I.C. nu s-a prezentat la ultima audiere din 12 februarie 2004. Avocatul desemnat de instanţă a participat în numele reclamantului. Prin decizia definitivă pronunţată în aceeaşi zi, după reevaluarea probelor prezentate în cauză, Curtea Supremă a păstrat sentinţa.
B. Detenţia reclamantului
42. La 28 august 2003 reclamantul a fost examinat de către o comisie de medici din cadrul Comisiei pentru protecţia persoanelor cu handicap. Aceştia au stabilit că starea sa de sănătate a atins un deficit funcţional grav care i-a permis să aibă un asistent personal.
1. Examinarea reclamantului de către medicul specialist în vederea amânării sau suspendării executării sentinţei
43. La 19 februarie 2004 reclamantul a depus o cerere pentru amânarea executării sentinţei din motive medicale. Mai târziu, a reformulat-o, solicitând suspendarea sentinţei.
44. La 1 martie 2004 reclamantul a fost trimis la Institutul de Medicină Legală pentru a şti dacă este capabil să ispăşească sau nu pedeapsa.
45. Medicii de la Institutul de Medicină Legală l-au reexaminat pe reclamant şi au concluzionat că stadiul bolii sale îi permit continuarea pedepsei cu închisoarea şi că tratamentul medical poate fi continuat în spitalele din închisoare:
“Patologia ... este severă, cu evoluţie imprevizibilă, posibil către un diagnostic fatal care poate avea loc indiferent dacă [reclamantul] este sau nu în închisoare.”
Medicii au prezentat raportul la 30 septembrie 2004.
46. Pe baza acestor dovezi, cererea reclamantului de suspendare a fost respinsă la 18 octombrie 2004 de către Tribunalul Judeţean Giurgiu. Hotărârea a fost păstrată de Curtea de Apel din Bucureşti la 22 noiembrie 2004. Reclamantul nu a făcut recurs privind aspectele de drept şi astfel această din urmă hotărâre a devenit definitivă.
47. La 24 octombrie 2006 medicii specialişti de la Institutul de Medicină Legală au început o nouă examinare a reclamantului pentru a aprecia posibilitatea întreruperii executării sentinţei. Totuşi, la 30 august 2006 reclamantul a refuzat să-şi continue examinarea, deoarece a considerat că nu ar fi în beneficiul său.
2. Îngrijirea medicală şi condiţiile din închisoare
48. La 10 martie 2004 reclamantul a fost închis în închisoare pentru a ispăşi restul sentinţei. A reclamat faptul că a fost pus într-o celulă cu treizeci de paturi aranjate pe trei nivele şi cu saltele rupte, cu câte doi deţinuţi în fiecare pat, două toalete şi nici un duş sau apă caldă. Din cauza stării sale de sănătate (având un anus artificial, nu-şi putea controla mişcările intestinului) a cerut să fie transferat într-o celulă cu un singur pat, dar cererea sa a fost respinsă pe motiv că nu există celule cu un singur pat în penitenciar, cu excepţia celor pentru detenţie la regim celular.
49. Conform reclamantului, a cerut în repetate rânduri să fie examinat de un medic, dar fără folos. A reclamat că autorităţile nu i-au furnizat medicamente din lipsă de fonduri şi familia a trebuit să i le trimită.
50. Guvernul a trimis dosarul medical al reclamantului împreună cu o scrisoare din partea Administraţiei Penitenciarelor din data de 26 septembrie 2006 care descria detaliat îngrijirea medicală pe care reclamantul o primea în închisoare.
51. Se pare că în perioada 10 - 22 martie 2004 a fost internat în spitalul Penitenciarului Jilava unde a fost examinat de medicii penitenciarului. A făcut teste de laborator şi o evaluare oncologică în spitale publice.
52. Ulterior, a fost examinat periodic de către medicii din penitenciar şi adesea era trimis la controale ale specialiştilor.
53. În perioada 8 mai - 22 iulie 2004 reclamantul a fost internat în spitalul Penitenciarului Jilava. I s-au făcut analize de laborator şi a fost trimis în spitalul public pentru examinări mai detaliate.
54. A fost din internat în spitalul de la în perioada 8 - 28 august 2004. La 18 august 2004 medicii au realizat o ecografie abdominală cu ultrasunet şi i-au recomandat controale o dată la trei luni.
55. La 6 august 2004 reclamantul a primit din partea familiei sale treizeci de cutii de Pentoxifilin.
56. Supravegherea sa medicală a continuat în 2004, 2005 şi 2006. Mergea la controale oftalmologice, era văzut de medici specialişti cel puţin o dată pe lună şi primea de la farmaciile din penitenciar medicamentele prescrise în fiecare lună.
57. La 28 iunie 2005 reclamantul a informat autorităţile că refuză să fie examinat în Spitalul Penitenciarului Jilava, având în minte plângerea penală de prost tratament făcută împotriva medicilor din penitenciar (a se vedea alineatele 61-62 de mai jos).
58. A fost internat în spitalul de la Jilava în perioada 23 - 31 august 2006.
59. Se pare că reclamantul a primit medicamente din farmaciile penitenciarului aşa cum i-a fost prescris de medicii care l-au examinat.
60. Între perioadele de spitalizare, reclamantul a fost deţinut în penitenciarele din Rahova şi Giurgiu.
3. Plângeri cu privire la condiţiile din închisoare şi îngrijirea medicală
61. La 4 iunie 2004 reclamantul a făcut o plângere penală împotriva medicilor din penitenciar care l-au operat cât a stat închis. I-a acuzata de rău intenţionat şi malpraxis la operaţiile chirurgicale. La 1 aprilie 2005 Parchetul Militar Bucureşti a respins plângerea ca fiind neîntemeiată. Reclamantul a făcut recurs împotriva acestei decizii. În scrisoarea sa către Parchet, a invocat faptul că a fost “transportat şi ţinut în Spitalul Bagdasar-Arseni sub pază”. Plângerea penală a fost reexaminată şi respinsă din nou, la
28 iulie 2005, de către Parchetul Militar Bucureşti. Prin hotărârea din
18 aprilie 2006 Tribunalul Militar Bucureşti a păstrat decizia Parchetului pe motiv că acuzaţia făcută împotriva medicilor din penitenciar era neîntemeiată şi că, în orice caz, din cauza timpului pierdut dintre operaţii şi depunerea unei plângeri penale, responsabilitatea pentru oricare din infracţiunile pretinse era prescrisă.
62. La 3 august 2005 reclamantul a făcut o plângere la Tribunalul de Primă Instanţă Bucureşti conform Ordonanţei Guvernului nr. 56/2003. A considerat că dreptul la informare, la protecţia sănătăţii şi la un mediu sănătos i-a fost încălcat în închisoare. Mai mult, a reclamat faptul că condiţiile din închisoare au dus la tortură. În consecinţă, a arătat că în ciuda stării sale proaste de sănătate autorităţile din închisoare au refuzat să-l pună singur în celulă. A mai acuzat faptul că nu avea acces la dosarele sale medical şi penale.
63. Prin hotărârea din 17 octombrie 2005 Tribunalul de Primă Instanţă i-a respins acţiunea. A considerat că îngrijirea medicală nu era de calitatea prevăzută de ordonanţa invocată; reclamantul a fi trebuit să introducă o acţiune în răspundere civilă împotriva medicilor. În orice caz, probele au arătat că reclamantul a primit îngrijire medicală adecvată, a fost văzut şi examinat de diverşi medici, primind îngrijirea prescrisă.
64. Instanţa a respins ca fiind neîntemeiată alegaţia reclamantului privind lipsa accesului la dosarul său medical. A observat că dosarul respectiv a fost prezentat în cauză, atât reclamantul cât şi reprezentantul său având acces la el.
65. În cele din urmă, Tribunalul de Primă Instanţă a reamintit că Ordonanţa nu a impus vreo obligaţie autorităţilor din închisoare pentru a asigura accesul reclamantului la dosarul său penal. A reamintit că reclamantul avea dreptul să desemneze un reprezentant care să-l examineze.
66. Recursul reclamantului a fost, de asemenea, respins de către Tribunalul Bucureşti prin hotărârea definitivă din 5 decembrie 2005. Tribunalul de Primă Instanţă a observat că Penitenciarul a refuzat să-l mute pe reclamant singur într-o celulă pe motiv că urma să fie curând transferat într-o nouă secţie, într-o celulă care s-ar potrivi mai bine cerinţelor sale medicale. Se pare că instanţa a estimat că alegaţiile reclamantului privind influenţa negativă asupra stării sale de sănătate a condiţiilor din închisoare sunt neîntemeiate. Instanţa a reamintit de asemenea că era responsabilitatea autorităţilor din închisoare să-i pună la dispoziţie un asistent personal.
67. În scrisoarea din 16 decembrie 2005 Comisia pentru Protecţia persoanelor cu handicap a informat reclamantul că atâta vreme cât este închis nu are dreptul la nicio alocare specială pentru propriile nevoi sau pentru angajarea unui asistent personal, având în vedere că este responsabilitatea penitenciarului să-l îngrijească.
68. Şi în prezenta reclamantul este în închisoare. Se pare că nu a fost încă transferat singur într-o celulă.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
69. Textul dispoziţiei relevante din Codul de Procedură Penală privind evaluarea psihiatrică a unei persoane acuzate de o infracţiune penală este următorul:
Articolul 117 Examinarea obligatoriu de către medicul specialist
“(1) Evaluarea psihiatrică este obligatorie în cauze de omor calificat...”
70. Codul de Procedură Penală prevede că neregulile din proces cum ar fi lipsa audierii probelor de către instanţe prezentate de acuzat în persoană constitute o încălcare a drepturilor la apărare care duce la declararea deciziei nule de drept. Dispoziţiile relevante din dreptul şi practica internă sunt descrise detaliat în cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României (nr. 77364/01, §§ 18-19, 1 decembrie 2005).
71. Textul părţii relevante a legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea practicii de avocaţi este următorul:
Articolul 38
“Avocatul va examina cauza îndeaproape..., va participa la toate audierile din instanţă...”
72. Textul părţii relevante privind statutul profesiei de avocat este următorul:
Articolul 221
“(2) Atunci când un avocat este împiedicat să-şi îndeplinească datoriile profesionale, va desemna un înlocuitor...”
III. DISPOZIŢII RELEVANTE ALE CONSILIULUI EUROPEI PRIVIND CONDIŢIILE DE DETENŢIE
73. Extras din al 11-lea Raport General al Comitetului European de Prevenire a Torturii (CPT) (CPT/Inf (2001) 16)
“29. Într-un număr de ţări vizitate de CPT, în special în Europa centrală şi de est, deţinuţii sunt adesea închişi în dormitoare mari care conţin toate sau majoritatea facilităţilor folosite zilnic de deţinuţi, cum ar fi spaţii pentru dormit şi facilităţi sanitare. CPT are obiecţii în ceea ce priveşte chiar principiul acestor aranjamente din închisori şi aceste obiecţii sunt întărite când, după cum se întâmplă adeseori, în dormitoarele respective deţinuţii sunt ţinuţi foarte înghesuiţi în condiţii insalubre. Fără îndoială, diverşi factori – inclusiv cele de natură culturală – fac să fie de preferabil închiderea mai multor deţinuţi într-o celulă decât fiecare singur în celulă. Totuşi, putem afirma foarte puţine în favoarea – şi foarte multe împotriva – aranjamentelor în care zece deţinuţi locuiesc şi dorm împreună în acelaşi dormitor.”
74. Standardele CPT (părţi “independente” din Rapoartele Generale Anuale ale CPT)
“50. CPT ar adăuga că este foarte îngrijorat când găseşte câte o combinaţie de deţinuţi înghesuiţi, activităţi de regim slab şi acces neadecvat la toaletă/facilităţi de spălare în aceeaşi clădire. Efectul cumulativ al acestor condiţii se poate dovedi a fi extrem de dăunător deţinuţilor...
[Deţinuţi incompatibili pentru detenţie continuă]
70. Exemple tipice de acest tip de deţinuţi sunt cele care sunt subiectul unui diagnostic fatal pe termen scurt, care suferă de o boală gravă ce nu poate fi tratată în mod corespunzător în condiţiile din închisoare, care au mari handicapuri sau sunt foarte bătrâni. Detenţia continuă a acestor persoane într-un mediu de închisoare poate crea o situaţie intolerabilă. În aceste cazuri, medicul închisorii elaborează un raport pentru autoritatea responsabilă, în vederea realizării aranjamentelor alternative adecvate.”
75. CPT a vizitat România în 1995, 1999, 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2006. Toate rapoartele cu excepţia celui privind ultima vizită au fost făcute publice.
Supraaglomerarea închisorilor şi lipsa facilităţilor de igienă rezonabile au fost mereu subliniate de CPT.
76. Textul recomandării nr. R (98) 7 cu privire la aspectele etice şi organizatorice de îngrijire a sănătăţii în închisoare este următorul:
“C. Persoanele nepotrivite pentru detenţie continuă: handicap fizic grav, vârstă înaintată, diagnostic fatal pe termen scurt
50. Deţinuţii cu handicapuri fizice grave şi cei de vârstă înaintată ar trebui închişi în aşa fel încât să li permită pe cât posibil o viaţă normală şi nu trebuie separat de poluţia generală a închisorii. Trebuie făcute unele transformări structurale pentru a ajuta trecerea celor cu scaune cu rotile şi a celor cu handicap pe linii similare cu cele din afara închisorii.
51. Decizia privind momentul în care pacienţii cu diagnostic fatal pe termen scurt ar trebui transferaţi în spitale din afara închisorii trebuie luată pe motive medicale. Aşteptând acest transfer, aceşti pacienţi ar trebui să primească îngrijire medicală optimă în faza terminală a bolii lor în centrul de îngrijire medicală a închisorii. În aceste cazuri ar trebui prevăzută îngrijirea periodică cu schimbul într-un ospiciu extern. Posibilitatea unei graţieri din motive medicale sau a unei eliberări înainte de termen ar trebui examinată.”
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE
77. Reclamantul a considerat că condiţiile detenţiei sale şi lipsa tratamentului medical adecvat pentru boala sa înseamnă încălcarea articolului 3 din Convenţie, care are următorul text:
“Nimeni nu trebuie torturat, supus unui tratament sau unei pedepse inumane sau înjositoare.”
A. Asupra admisibilităţii
78. Guvernul a comentat în detaliu cu privire la detenţia preventivă a reclamantului şi condiţiile eliberării la 30 mai 1997, inclusiv pretinsa folosire a cătuşelor pentru legarea reclamantului de pat în Spitalul Bagdasar-Arseni. Atâta vreme cât se înţelege că plângerea se referă la aceste aspecte, Curtea reaminteşte că cererea actuală a fost depusă numai la 25 mai 2004, adică, la mai mult de şase luni de la sfârşitul detenţiei preventive.
79. Cât despre pretinsa utilizare a cătuşelor, reclamantul nu a făcut o asemenea plângere nici măcar la autorităţile locale. Simplul fapt că a menţionat în plângerea sa împotriva medicilor care l-au tratat în 1995-1996 că fusese “transportat sub pază” la spitalul public nu permite Curţii să considere că reclamantul a permis autorităţilor române să se ocupe de problemă. Dacă s-a fi pledat că nu a avut nici o formă de plângere la dispoziţie, regula celor şase luni, pe care reclamantul nu a respectat-o, ar intra încă o dată în aplicare (a se vedea, mutatis mutandis, Rosengren împotriva României (partial dec.), nr. 70786/01, 27 aprilie 2004).
80. Urmează ca această parte a plângerii să fie respinsă în conformitate cu articolul 35 alineatele (1) şi (4) din Convenţie.
81. Totuşi, atâta vreme cât plângerea se referă la condiţiile detenţiei sale din martie 2004 şi până în prezent, Curtea notează că aceste presupuneri nu sunt prost întemeiate în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenţie. Mai departe notează că această parte din plângere nu este inadmisibilă din orice alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
82. Guvernul a afirmat că reclamantul nu şi-a dovedit “dincolo de o îndoială rezonabilă” pretinsul tratament prost. A reamintit că reclamantul a fost examinat periodic de medici specialişti şi a primit tratamentul adecvat prescris de medici. Faptul că a trebuit să primească ocazional medicamente de la familie nu înseamnă că a fost prost tratat. S-a bazat pe cauze ca Cara-Damiani împotriva Italiei ((dec.), nr. 35995/97, 28 martie 2000) şi I.T. împotriva României ((dec.), nr. 40155/02, 24 noiembrie 2005).
83. Reclamantul a răspuns că starea sănătăţii sale, în special incapacitatea sa de a-şi controla mişcările intestinului, a generat un mediu foarte ostil în celula sa, fiind supus continuu la batjocura celorlalţi deţinuţi şi culminând cu excluderea sa din orice activitate socială. El a reamintit că deşi avea dreptul la condiţii speciale şi chiar la un asistent personal (a se vedea alineatul 42 de mai sus), a împărţit celula cu alţi deţinuţi şi nu a putut avea un standard minim de igienă din cauza lipsei apei calde sau duşurilor. În plus, reclamantul a afirmat că nimeni nu s-a oferit să-l ajute să meargă din celulă la facilităţile sanitare din penitenciar.
84. Curtea reaminteşte că deşi articolul 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca bazându-se pe o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motive de sănătate, impune totuşi o obligaţie a Statului de a proteja bunăstarea fizică a persoanelor închise, de exemplu acordându-le asistenţa medicală necesară. Curtea a mai subliniat dreptul tuturor deţinuţilor la condiţii de detenţie care să fie compatibile cu demnitatea umană, astfel încât să asigure că modul şi metoda de executare a măsurilor impuse nu îi supun la stres sau greutăţi de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie; în plus, pe lângă sănătatea deţinuţilor, bunăstarea trebuie asigurată în mod adecvat, date fiind nevoile practice ale închisorii (a se vedea Kudła împotriva Poloniei [GC], nr. 30210/96, § 94,
CEDO 2000 XI şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, § 40,
CEDO 2002 IX).
85. Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea consideră că această plângere are două ramuri: îngrijirea medicală în închisoare şi condiţiile detenţiei. Curtea le va evalua separat.
1. Îngrijirea medicală în închisoare
86. Probele puse la dispoziţia Curţii arată că reclamantul a fost examinat de către medicii din penitenciar în mod regulat şi trimis în spitale publice pentru alte examinări la nevoie. Dimpotrivă, plângerile reclamantului par neîntemeiate în lumina dosarului său medical prezentat în cauză de către Guvern şi necontestat de reclamant.
87. Este adevărat că familia reclamantului i-a adus medicamente. Totuşi, Curtea notează că s-a raportat că acest lucru s-a întâmplat o singură dată, la 6 august 2004, şi că dosarul medical al reclamantului conţine reţetele medicilor din timpul detenţiei sale, dovedind că autorităţile din penitenciar au răspuns în general în mod adecvat la cerinţele tratamentului său medical.
88. Curtea nu va specula cu privire la asupra efectele asupra sănătăţii reclamantului dacă aceste medicamente nu au fost furnizate de familia sa. Cu toate acestea, trebuie notat că starea generală a sănătăţii reclamantului nu părea să fie deteriorată în închisoare din cauza lipsei tratamentului medical.
89. În cele din urmă, Curtea reaminteşte că în ceea ce priveşte privarea sau nu de libertate a persoanelor grav bolnave, este interzis să se înlocuiască estimarea instanţelor naţionale a situaţiei, mai ales atunci când autorităţile naţionale s-au achitat de obligaţia de a proteja integritatea fizică a reclamantului, în special acordându-i îngrijire medicală adecvată (ibid.).
90. În cazul de faţă, instanţele au refuzat să suspende executarea sentinţei pe baza concluziei raportului medical din 2004 cum că reclamantul era în stare să stea în detenţie. În 2006 reclamantul a terminat cea de-a doua examinare medicală care era menită să estimeze posibilitatea eliberării sale.
Cu toate acestea, nu există nicio indicaţie în acest dosar a ineficacităţii cererii către instanţe pentru eliberarea din închisoare pe motive de sănătate.
91. Prin urmare, având în vedere numai îngrijirea medicală din închisoare, reclamantul nu a dovedit “dincolo de orice îndoială rezonabilă” că suferinţa sa a atins nivelul minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa articolului 3 (a se vedea Kudła, § 91 şi I.T. (dec.), ambele citate anterior, şi de asemenea alineatul 95 din această hotărâre, de mai jos).
2. Facilităţi adecvate în închisoare
92. Curtea consideră că se ridică o problemă separată atâta vreme cât priveşte condiţiile asigurate reclamantului în închisoare, având legătură cu cerinţele stării sale de sănătate. Afirmaţiile reclamantului privind lipsa unui ajutor organizat din partea autorităţilor din închisoare nu sunt în nici un fel contestate de Guvern. Mai mult, se pare că reclamantul nu a beneficiat în închisoare de un asistent personal, impus de starea proastă a sănătăţi sale, fiind forţat să ceară ajutor deţinuţilor din celulă pentru nevoi sanitare.
93. Este adevărat că în aceste cazuri Curtea cere să se dovedească intervenţia “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, fiind notat că asemenea dovadă poate urma din coexistenţa unor intervenţii suficient de puternice, clare şi concordante sau a unor presupuneri similare necombătute de fapt (a se vedea Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 64-65, § 161).
94. În cazul de faţă Curtea nu poate decât să constate că Guvernul, care a furnizat informaţii foarte detaliate din partea autorităţilor din penitenciar cu privire la supravegherea medicală a reclamantului, nu a putut produce un singur document de informare privind facilităţile oferite reclamantului în detenţie, inclusiv asigurarea unui asistent personal. Acest lucru permite Curţii să concluzioneze că nu s-au furnizat asemenea facilităţi reclamantului.
Curtea reaminteşte astfel că starea sănătăţii reclamantului este gravă, nevoile sale sanitare de bază sunt greu de îndeplinit şi că acesta are deficienţe funcţionale grave. Deşi autorităţile sunt conştiente de aceste lucruri, el tot este închis într-un penitenciar normal, împarte celula cu alte persoane, nu are duş sau apă caldă la dispoziţie şi nu este asistat în mod regulat pentru nevoile sale. Starea sa proastă a condus la separarea sa socială de restul populaţiei din închisoarea.
95. Mai mult, descrierea reclamantului a facilităţilor din închisoare atât în scrisorile sale iniţiale către Curte cât şi în observaţiile sale ulterioare, în special supraaglomerarea, obligaţia de a împărţi patul cu alte persoane, saltele rupte şi facilităţi sanitare neadecvate nu sunt contestate de Guvern şi sunt confirmate de rapoartele CPT cu privire la România. Aceste condiţii nu respectă standardele europene stabilite de CPT (a se vedea alineatele 73-75 de mai sus).
Aşa cum a subliniat CPT, efectul cumulativ de supraaglomerare în dormitoare mari (şi uneori şi insalubre), puţinele activităţi şi accesul inadecvat la facilităţile sanitare se pot dovedi în defavoarea deţinuţilor (a se vedea, mutatis mutandis, şi Kalashnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, § 97, CEDO 2002 VI, şi Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, § 66, 18 ianuarie 2005).
96. În acest context Curtea reaminteşte de asemenea că nu exclude că în situaţii foarte grave se pot lua măsuri umanitare (a se vedea, mutatis mutandis, Farbtuhs împotriva Lituaniei, nr. 4672/02, § 52, 2 decembrie 2004)
97. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curţii să concluzioneze că condiţiile din închisoare, în special supraaglomerarea şi lipsa de igienă şi a altor facilităţi adecvate stării sale de sănătate, au făcut ca suferinţa reclamantului să atingă pragul tratamentului inuman şi înjositor prevăzut la articolul 3.
98. A existat astfel o încălcare a articolului 3 din Convenţie atâta vreme cât priveşte condiţiile în care reclamantul este deţinut.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
A. Dreptul la un proces corect
99. Reclamantul a reclamat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie că nu a avut un proces corect în faţa instanţelor naţionale. În special, a reclamant faptul că martorii au fost influenţaţi de rechizitoriu, că instanţele au judecat cauza în lipsa sa şi că nu a fost întotdeauna reprezentat de un avocat în timpul acţiunii şi în special în timpul testului la poligraf (a se vedea alineatul 36 de mai sus).
100. Textul părţii relevante a articolului 6 este următorul:
“În stabilirea ... unei acuzaţii penale împotriva sa, oricine are dreptul la o a audiere... corectă... făcută de [un] ... tribunal...”
101. Guvernul a afirmat că deciziile luate de instanţe în lipsa reclamantului nu au fost decisive pentru soarta reclamantului. Spre deosebire de cauza Ilişescu şi Chiforec, menţionată anterior, în care Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 pe motivul că reclamantul nu a prezentat dovezi în faţa instanţelor naţionale care l-au condamnat, în cauza de faţă reclamantul a prezentat dovezi de două ori în faţa tribunalului de primă instanţă.
102. Curtea notează că nu există probe în dosar care să permită să concluzioneze pretinsa lipsă de reprezentare în timpul testului reclamantului la poligraf. Mai mult, nimic din dosar nu indică că a făcut plângere la instanţele naţionale. Cu toate acestea, chiar presupunând că reclamantul nu a fost reprezentat şi că a epuizat formele de recurs interne pentru această plângere, Curtea constată că condamnarea sa nu s-a bazat numai pe aceste probe. Prin urmare, deşi regretabil, această circumstanţă nu este suficientă pentru constatarea unei încălcări a articolului 6. Mai mult, nu este rolul Curţii de a specula cu privire la rezultatul acţiunii penale în cazul în care răspunsurile le testul cu poligraf nu au fost luate în considerare de instanţele naţionale.
103. Cât despre condamnarea reclamantului fără prezentarea probelor în faţa instanţelor naţionale, atunci când dreptul intern permite realizarea unui proces neţinând cont de lipsa unei persoane “acuzate de o infracţiune penală”, acea persoană ar trebui să poată obţine, de la o instanţă care a audiat probele acestuia, o determinare proaspătă a fondului acuzării (a se vedea Colozza împotriva Italiei, hotărârea din 12 februarie 1985, Seria A nr. 89, p. 15, § 29, şi Ilişescu şi Chiforec, citată anterior, § 34).
104. Curtea a stabilit deja că dreptul român permite anularea unei decizii luate în lipsa persoanei acuzate şi interogate de instanţe (a se vedea alineatul 70 de mai sus).
105. În cazul de faţă, Curtea constată, aşa cum face şi Guvernul, că reclamantul a prezentat dovezi, în prezenţa avocatului ales de el, în faţa tribunalului de primă-instanţă şi a curţilor de apel care au examinat pentru prima dată fondul cauzei (a se vedea alineatele 8-9 de mai sus). Cu toate acestea, la rejudecare, aceleaşi nivele de jurisdicţie au reexaminat fondul cauzei fără audierea probelor reclamantului. Este adevărat că spre deosebire de cauzele Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, § 19, CEDO 2000 VIII) şi Ilişescu şi Chiforec (citate anterior, § 15) în care instanţele au refuzat să audieze probele reclamanţilor şi/sau a avocaţilor lor deşi au fost prezenţi la audieri, în cazul de faţă nici reclamantul nici avocaţii aleşi de acesta (cu câteva excepţii) nu s-au prezentat în instanţă.
106. Totuşi, reclamantul nu a ridicat deloc problema unei încălcări a dreptului său de a prezenta dovezi personal în recursurile sale, care erau formulate de către reprezentantul său ales. Şi nici nu a adus vreun argument care să permită Curţii să concluzioneze că un asemenea recurs nu ar putea fi eficient în cazul său (a se vedea Ilişescu şi Chiforec, citat anterior, § 14).
107. Prin urmare, având în minte că în temeiul articolului 35, un reclamant ar trebui să recurgă la recursuri eficiente, şi anume recursuri care sunt disponibile şi suficiente pentru a aborda repararea în privinţa presupunerilor (a se vedea, mutatis mutandis, Sakkopoulos împotriva Greciei, nr. 61828/00, § 44, 15 ianuarie 2004), urmează că această parte din plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (1) şi (4) din Convenţie pentru neepuizarea recursurilor naţionale.
108. Cât despre reprezentare, Curtea notează că reclamantul nu a reclamant lipsa unei reprezentări eficiente în recursul introdus la Curtea Supremă de reprezentantul său în numele său.
109. Neţinând cont de asta şi chiar presupunând că reclamantul a epuizat formele de recurs naţional, Curtea consideră că această plângere este inadmisibilă pentru următoarele motive.
110. Constată, aşa cum o face şi Guvernul, că de fiecare dată instanţele au audiat probele reclamantului sau ale martorilor, avocatul său fiind prezent.
Cu toate acestea, în reexaminarea cauzei, în vreme ce avocatul reclamantului era prezent în acţiunile din primă instanţă, acesta nu a participat la acţiunea de recurs. Mai mult, nu a oferit o explicaţie acceptabilă nici pentru absenţa sa şi nici pentru nedesemnarea unui înlocuitor (a se vedea alineatele 26, 39, 71-72 de mai sus), deşi avea obligaţia juridică de a face acest lucru. Curtea Supremă a permis două amânări pentru ca reclamantul să-şi asigure reprezentarea unui avocat la alegere, dar fără succes.
În acest context, este rezonabil ca avocaţii să fie desemnaţi de instanţe (a se vedea a contrario, Imbrioscia împotriva Elveţiei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, Seria A nr. 275, § 38).
111. Din aceste motive, consideră că această plângere este neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 alineatele (3) şi (4) din Convenţie.
B. Durata acţiunii penale
112. Reclamantul a reclamat că durata acţiunii penale împotriva sa a fost incompatibilă cu cerinţa “timpului rezonabil” prevăzută la articolul 6 § 1 din Convenţie, care prevede:
“La stabilirea... unei acuzaţii penale împotriva sa, orice persoană are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil făcută de [un] ... tribunal...”
113. Perioada ce trebuie luată în considerare a început la
20 iunie 1994, atunci când România a ratificat Convenţia. Cu toate acestea, la estimarea caracterului rezonabil a timpului scurs de la acea dată, trebuie luată în considerare starea acţiuni din acel moment. La data ratificării, cauza era pendinte la tribunalul de primă instanţă, acţiunea penală fiind pendinte timp de un an de zile.
Perioada respectivă s-a terminat la 12 februarie 2004, atunci când Curtea Supremă de Justiţie a emis decizia definitivă în această cauză.
Timpul cât acţiunea a fost suspendată din cauza bolii reclamantului, de la 27 mai 1997 până la 2 iunie 1999, nu va fi luat în considerare.
Astfel acţiunea a durat opt ani şi opt luni, din care şapte ani şi opt luni au fost după ratificarea Convenţiei. În tot acest timp, cauza a fost audiată de opt instanţe la trei nivele de jurisdicţie.
1. Asupra admisibilităţii
114. Curtea constată că această plângere nu este neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Mai constată că nu este inadmisibil din orice alte motive. Prin urmare trebuie declarată admisibilă.
2. Asupra fondului
115. Guvernul a afirmat că această cauză a fost foarte complexă datorită crimei grave comise şi că autorităţile au avut dificultăţi la strângerea probelor. Natura complexă a cauzei a fost confirmată, în opinia lor, de perioada semnificativă de timp care a fost necesară pentru realizarea examinării psihiatrice obligatorii a reclamantului. În opinia lor, timpul cât acţiunea a fost suspendată nu trebuie luat în considerare de Curte (a se vedea Lavents împotriva Lituaniei, nr. 58442/00, § 100, 28 noiembrie 2002). În cele din urmă, au afirmat că reclamantul şi reprezentantul său au fost responsabili de prelungirea cauzei având în măsura în care au lipsit de la audieri şi acesta din urmă nu a desemnat nicun înlocuitor, ala cum cere legea.
116. Curtea reiterează că caracterul rezonabil al duratei acţiunii trebuie estimat în lumina circumstanţelor cauzei şu cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei şi comportamentul reclamantului şi autorităţile relevante (a se vedea, printre multe alte autorităţi, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II)
117. Curtea a constatat adesea încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenţie în cauze ce ridică probleme similare cu cea din cauza de faţă (a se vedea Pélissier şi Sassi, citată anterior).
118. Examinând întregul material prezentat, Curtea consideră că Givernul nu a înaintat niciun fapt sau argument capabil să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cauza de faţă.
119. Curtea notează în special că instanţelor le-a trebuit aproape şase ani ca să solicite evaluarea psihiatrică obligatorie a reclamantului. Nu acceptă argumentul Guvernului cum că această perioadă lungă a fost cauzată de complexitatea cauzei, în măsura în care reclamantul a fost acuzat de omor calificat de la începutul acţiunii şi obligaţia de examinare psihiatrică în aceste cazuri este stabilită direct de lege.
120. De asemenea, Curtea reaminteşte că având în vedere că retransmiterea cauzelor pentru reexaminare este de obicei dispusă ca urmare a erorilor comise de tribunalele mai mici, repetiţia acestor dispuneri într-un set de acţiuni dezvăluie o serioasă deficienţă în sistemul juridic (a se vedea Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41431/98, § 46, 25 noiembrie 2003). Din cauza acestor retransmiteri cauza a fost corect decisă de tribunalul de primă instanţă numai la 10 iunie 2002, adică, la opt ani după ratificarea Convenţiei, din care şase ani a avut loc examinarea continuă de către instanţe.
121. În cele din urmă, Curtea acordă o mare importanţă pentru mizele acestei cauze pentru reclamant, care a fost acuzat de omor calificat.
122. Având în vedere jurisprudenţa asupra subiectului, Curtea consideră că în speţă durata acţiunii a fost prea mare şi nu a reuşit să respecte cerinţa “timpului rezonabil”.
De asemenea, a fost încălcat articolul 6 § 1.
III. ARUPRA ALTOR PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
123. Reclamantul a reclamat de asemenea în temeiul articolului 8 din Convenţie detenţia preventivă şi faptul că a fost împiedicat să-şi contacteze familia în tot acel timp. Cu toate acestea, Curtea notează că reclamantul a fost eliberat la 30 mai 1997, în vreme ce cererea actuală a fost depusă numai la 25 mai 2004. Presupunând că reclamantul nu a avut la dispoziţie o formă de recurs eficient pentru a plânge de încălcările ce au avut loc chipurile în timpul detenţiei preventive, data de începere a perioadei de şase luni prevăzută la articolul 35 § 1 din Convenţie este momentul în care încălcarea a luat sfârşit, şi anume 30 mai 1997.
124. Urmează că această plângere a fost făcută fără temei şi trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
125. În cele din urmă, reclamantul a considerat că modul în care autorităţile au soluţionat acţiunea penală şi detenţia sa a constituit o încălcare a articolelor 1, 7, 13 şi 14 din Convenţie. Cu toate acestea, Curtea consideră că nimic din dosarul cauzei nu indică o încălcare a articolelor menţionate anterior şi reclamantul nu a adus nicio dovadă pentru a-şi fonda plângerea.
126. urmează că această plângere este neîntemeiată şi trebuie respinsă în conformitate cu articolele 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
127. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
128. Reclamantul a solicitat suma de 30.000 euro (EUR) pentru prejudiciu pecuniar, mai ales 10.000 euro pentru încălcarea articolului 3 şi 20.000 euro pentru încălcarea articolului 6. De asemenea, a solicitat suma de 40.000 euro pentru prejudiciu moral, respectiv 25.000 euro pentru încălcarea articolului 3 şi 15.000 euro pentru încălcarea articolului 6.
129. Mai târziu şi-a revizuit poziţia şi a solicitat numai 30.000 euro pentru prejudiciu moral, adică 10.000 euro pentru încălcarea articolului 3 şi 20.000 euro pentru încălcarea articolului 6.
130. Guvernul a cerut Curţii să recunoască că reclamantul şi-a retras plângerile pentru prejudiciul pecuniar şi a considerat că, în lumina jurisprudenţei Curţii, despăgubirea cerută pentru prejudiciul moral era exagerată.
131. Curtea notează că reclamantul şi-a limitat plângerile la despăgubirea prejudiciului moral (a se vedea alineatul 129 de mai sus). De asemenea, acceptă faptul că reclamantul a suferit stres şi frustrare din cauză că autorităţile statului au continuat să-l ţină închis neacordându-i facilităţi decente adecvate în închisoare şi din cauza duratei acţiunii penale împotriva sa. Bazându-şi estimarea pe echitate, Curtea acordă reclamantului 6.500 euro pentru prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi încasată pentru această sumă.
B. Cheltuieli de judecată
132. Reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată ocazionate de procedura în faţa Curţi, fără să specifice suma şi fără să trimită vreun document justificativ.
133. Guvernul a afirmat că reclamantul nu şi-a justificat cheltuielile.
134. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. Reprezentantul reclamantului a primit suma de 850 euro pentru asistenţă juridică de la Consiliul Europei. Nemaifiind dovedite alte cheltuieli, nu se mai acordă nicio altă sumă.
C. Dobânzi moratorii
135. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. declară admisibile cererile privind condiţiile de detenţie după mai 2004 şi durata acţiunii penale, şi restul de cerere inadmisibil;
2. hotărăşte că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 3 din Convenţie în măsura în ceea ce priveşte îngrijirea medicală din închisoare;
3. hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie;
4. hotărăşte prin şase voturi la unu că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie (durata acţiunii penale);
5. hotărăşte prin şase voturi la unu
(a) că statul intimat trebuie să plătească reclamantului, în termen
de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, 6.500 euro (şase mii cinci sute euro) pentru prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi încasată;
(b) că această sumă va fi convertită în lei noi româneşti la cursul aplicabil la data soluţionării;
(c) că de la expirarea celor trei luni menţionate anterior până la soluţionare se va plăti o dobândă simplă la suma menţionată anterior la o rată egală cu rata de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale;
6. respinge cererea reclamantului de reparaţie echitabilă pentru rest.
Întocmită în limba engleză, apoi comunicată în scris la date de 6 decembrie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Santiago QUESADA Boštjan M. ZUPANČIČ
Grefier Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenţie şi cu articolul 74 § 2 din Regulament, opinia parţial diferită a dlui E. Myjer este ataşată acestei hotărâri.
B.M.Z.
S.Q.
OPINIA PARŢIAL DIFERITĂ A JUDECĂTORULUI MYJER
Am votat împotriva constatării unei încălcări a articolului 6 (timpul rezonabil).
E adevărat, a trecut mult timp între dies a quo (20 iunie 1994, data la care România a ratificat Convenţia) şi dies ad quem (12 februarie 2004, data la care Curtea Supremă a emis hotărârea definitivă în această cauză). La prima vedere o astfel de perioadă lungă pare insuficientă pentru a concluziona că autorităţile judiciare naţionale nu au acţionat cu diligenţa necesară. Totuşi, aşa cum Curtea a considerat la alineatul 113 că timpul cât acţiunea a fost suspendată din cauza bolii reclamantului (mai mult de doi ani) ar trebui dedus din acea perioadă. În opinia mea, au fost multe alte întârzieri substanţiale datorate bolii sau stării proaste de sănătate a reclamantului şi/sau absentărilor sale de la audieri, sau datorită faptului că acest avocat nu a participat la audieri. Aceste întârzieri nu trebuie puse pe seama Guvernului. Mai mult, cauza a fost una complexă şi a fost nevoie de multe şedinţe pentru audierea declaraţiilor martorilor. Faptul că reclamantul a făcut uz de toate posibilităţile legale disponibile pentru a introduce recurs împotriva diverselor hotărâri şi sentinţe a contribuit de asemenea la durata acţiunii.
În termeni generali, faptul că o cauză a fost audiată de opt instanţe de trei nivele de jurisdicţie justifică remarca făcută de majoritatea la alineatul 120 cum că aceasta dezvăluie o deficienţă serioasă în sistemul juridic. Cu toate acestea, în circumstanţele speciale ale acestei cauze, consider că este prea dur şi nedrept.
Deoarece în opinia mea a avut loc o încălcare a articolului 3 numai în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie, am votat de asemenea împotriva sumei despăgubirii acordate pentru prejudiciu moral.
| ← Georgeta Iordanescu contra Romaniei - Refuzul primariei de a... | Dragotoniu si Militaru-Pidhorni contra Romaniei - Angajat banca... → |
|---|
