Georgescu contra României - Tratamente inumane sau degradante -art. 3 din Convenţie: încălcare substanţială şi procedurală.
| Comentarii |
|
1. Concluziile raportului de expertiză medico-legală, care atestă că reclamantul prezenta leziuni cauzate prin lovire cu obiecte contondente care s-au putut produce cu 15 până la 30 zile anterior examinării medicale şi pentru vindecarea cărora sunt necesare 6-7 zile de îngrijiri medicale, chiar dacă examinarea a fost efectuată la o lună după data producerii agresiunilor invocate, precum şi concluziile procurorului militar, care au stabilit clar existenţa leziunilor reclamantului, indiferent dacă au fost cauzate de anchetatori sau de altcineva, erau suficient de serioase pentru ca relele-tratamente care le-au cauzat să intre sub protecţia art. 3 din Convenţie: încălcare sub aspect substanţial.
2. Pe de altă parte, din moment ce Guvernul nu a stabilit în mod satisfăcător că leziunile reclamantului ar fi fost cauzate în alt mod decât prin tratamentul ce i-a fost aplicat de către autorităţi ori cu acordul acestora sau datorită condiţiilor nepotrivite de detenţie, în special ţinând cont de faptul că autorităţile nu au prevenit relele-tratamente petrecute cel puţin după data când acestea au devenit previzibile, leziunile sunt rezultatul unui tratament inuman sau degradant.
Mai mult, nu poate fi considerată ca executată obligaţia statului de a efectua o anchetă adecvată cu privire la susţinerea reclamantului privitoare la relele-tratamente invocate: anchetarea ofiţerilor de poliţie şi a gardienilor de către un procuror militar care, dată fiind legislaţia în vigoare la epoca săvârşirii faptelor, crea îndoieli puternice asupra indepen
denţei ierarhice şi instituţionale a procurorului militar; audierea doar a doi deţinuţi din cele şapte persoane care împărţeau celula cu reclamantul, unul dintre ei nefiind înregistrat în registre oficiale ca fiind cazat în aceeaşi celulă cu reclamantul; neaudierea niciunui ofiţer de poliţie sau gardian; limitarea anchetei doar la exonerarea ofiţerilor de poliţie de răspundere, fără a-i identifica pe cei responsabili pentru leziunile reclamantului; necer-cetarea acuzelor aduse colegilor de celulă şi nici identificarea celor care puteau săvârşi actele de violenţă.
Presupunând că leziunile reclamantului au fost provocate de colegii de celulă datorită comportamentului reclamantului şi a problemelor sale mentale, autorităţile rămân responsabile de acest aspect, datorită neglijenţei şi neasigurării condiţiilor de detenţie adecvate stării sale medicale, cel puţin de la data când autorităţile au cunoscut existenţa lor.
3. Contravin dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţie privitoare la durata procesului, trimiterile repetate ale dosarului între parchet şi procurorul militar, care au contribuit semnificativ la prelungirea cauzei, fără a putea fi imputată reclamantului: încălcare.
Cauza GEORGESCU împotriva României, hotărârea din 22 aprilie 2008
Comunicată la 13 mai 2008 Cererea nr. 25230/03
In cauza Georgescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a lll-a), într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, EIisabet Fura-Sandstorm, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi domnul Santiago Quesada, grefier de
Traducere de Veronica Dobozi, avocat în Baroul Bucureşti.
secţie, după deliberarea din Camera de consiliu din data de 22 aprilie 2008, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 25230/03, îndreptată împotriva României, al cărui resortisant, dl. Florin Georgescu («reclamantul»), a sesizat Curtea la 4 iulie 2003, în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale («Convenţia»),
2. Reclamantul, care a primit asistenţă judiciară gratuită, a fost reprezentat în faţa Curţii de d-nul C. Purcărescu, avocat din Bucureşti. Guvernul român («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, dl Răzvan Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 27 martie 2007, Curtea a decis să comunice Guvernului capetele de cerere privind art. 3 (rele-tratamenteîn detenţie), art. 6 alin. (1) (durata procesului penal împotriva reclamantului), art. 8 (dreptul la respectarea corespondenţei) şi art. 34 din Convenţie. Preva-lându-se de dispoziţiile art. 29 alin. (3), Curtea a decis să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. La data de 1 7 septembrie 2007, preşedintele secţiei a respins cererea reclamantului de judecare cu prioritate a cauzei, formulată în temeiul art. 41 din Regulamentul Curţii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1966 şi locuieşte în Bucureşti.
6. La data de 8 decembrie 1995, S.M., un important om de afaceri, a formulat o plângere penală împotriva reclamantului, care, în perioada martie-octombrie
1995, a solicitat suma de 20.000 dolari SUA pentru soţia sa bolnavă, dar a folosit banii pentru a-şi cumpăra două maşini, marca Mercedes şi respectiv BMW. Reclamantul a pretins că lucra pentru Serviciul de Protecţie şi Pază, o instituţie de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, darîn ancheta ulterioară s-a descoperit că acesta fusese eliberat din funcţie la data de 5 aprilie 1995.
Plângeri similare pentru înşelăciune au fost formulate de alte victime ale reclamantului.
A. Arestarea reclamantului şi relele-tratamente din perioada arestării
7. Reclamantul a fost reţinut la data de 11 ianuarie 1996 şi deţinut în arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti. A doua zi, procurorul a dispus arestarea sa, fiind închis în acelaşi spaţiu.
Prin memoriul formulat la data de 12 februarie 1996, reclamantul a adus ia cunoştinţa procurorului faptul că suferă de tulburări psihice şi ca urmare a solicitat efectuarea unor examinări psihiatrice (a se vedea supra, § 23).
8. La data de 4 aprilie 1996, o judecătorie din Bucureşti a respins cererea procurorului de prelungire a arestării reclamantului. La data de 8 aprilie 1996, reclamantul a fost eliberat din arest.
9. La data de 12 iunie 1996, procurorul a dispus din nou arestarea reclamantului. La data de 14 iunie 1996 acesta a fost arestat şi închis în arestul poliţiei.
10. La data de 24 iulie 1996, Tribunalul Bucureşti a casat hotărârea judecătoriei din 4 aprilie şi a prelungit arestarea reclamantului.
11. Acesta a fost eliberat d in nou la data de 18 decembrie 1997.
12. Susţinerile părţilor privind condiţiile de detenţie diferă în mod semnificativ.
/. Susţinerile reclamantului
13. Potrivit reclamantului, în perioada primelor patru săptămâni de arest a fost bătut de către poliţişti mascaţi şi colegii de celulă, din ordinul anchetatorilor.
14. A fost trezit noaptea şi interogat, sub pedeapsa cu moartea. A fost forţat să se aplece cu mâinileîncătuşate în spatele genunchilor. Anchetatorii l-au atârnat apoi cu capul în jos de un baston trecut printre mâini şi picioare. A fost bătut peste picioare cu proprii pantofi până a fost lăsat aproape inconştient.
15. Acest tratament a fost repetat la un interval de două până la patru zile.
16. în mod obişnuit, era adus la birourile de la primul etaj şi bătut peste spate şi cap cu bastoane din metal-armat învelit în lemn, în timp ce anchetatorii îl agresau verbal.
17. La o dată nespecificată, un coleg de celulă numit „Nelu" l-a violat pe reclamant, cu ajutorul altor colegi de celulă şi încurajat de anchetatori. Acesta i-a rupt şi un dinte reclamantului cu pumnul când acesta din urmă a refuzat să deschidă gura.
18. Colegii de celulă au urinat în mâncarea reclamantului şi l-au silit să mănânce.
19. Reclamantul i-a spus soţiei sale despre relele-tratamente şi aceasta a informat avocatul reclamantului, care a reuşit să obţină mutarea acestuiaîntr-o altă celulă, dar reclamantul a fost din nou subiectul unor rele-tratamente din partea noilor colegi de celulă. Acesta a fost obligat să facă genuflexiuni şi flotări toată noaptea sub supravegherea unui coleg de celulă. Dacă refuza să se supună, a doua zi era bătut. Nu i se permitea să folosească toaleta, fiind bătut când urina în celulă.
20. Potrivit reclamantului, tratamentul care i-a fot aplicat de anchetatori a fost mult mai rău decât cel suferit din cauza colegilor de celulă. La un moment dat a fost lovit cu pumnul în ficat de către un poliţist, atât de puternic încât a fost lăsat aproape fără cunoştinţă.
2. Susţinerile Guvernului
21. Guvernul a negat faptul că reclamantului i-au fost aplicate rele-tratamente.
22. A fost prezentat un raport detaliat al detenţiei reclamantului şi a tratamentului medical, întemeiat pe cuprinsul registrelor arestului şi a dosarului medical. Potrivit acestui raport, în perioada 30 ianuarie-9 februarie 1996 reclamantul a împărţit o celulă cu alţi doisprezece arestaţi, inclusiv M.l.
23. între 9 şi 28 februarie a fost internat la Spitalul Penitenciar Jilava. Ladatade 22 februarie 1996 medicii specialişti în psihiatrie de la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici l-au examinat pe reclamant şi i-au pus diagnosticul de tulburări de personalitate. Diagnosticul a fost confirmat de acelaşi institut la data de 8 august 1996, la cererea procurorului.
24. De la data de 28 februarie şi până la 1 aprilie 1996 reclamantul a fost deţinut din nou în arestul Poliţiei Municipiului Bucureşti şi cazat în celulă cu zece alţi arestaţi: M.I., B.Y., T.G., C.M., G.M., V.G., L.N., P.N., V.C. şi R.S.M.
25. La data de 1 aprilie, reclamantul a fost trimis la Spitalul Penitenciar Jilava unde a rămas până la data de 8 aprilie. A fost diagnosticat cu depresie, anxietate şi hemiplegie pe partea stângă a corpului.
26. în perioada 1 4 iunie-7 septembrie 1 996 a fost din nou deţinut în arestul poliţiei şi a împărţit celula cu alţi patru arestaţi. Pentru restul perioadei de arest reclamantul a fost internat la Spitalul Penitenciar Jilava, unde a fost tratat pentru depresie şi tulburări de personalitate.
27. Niciun deţinut numit „Nelu" nu a fost identificat de către autorităţile de detenţie.
28. Nicio plângere a reclamantului privind condiţiile de detenţie nu a fost înregistrată la aceste autorităţi în perioada arestului său.
B. Ancheta privind pretinsele rele-tratamente
29. La data de 16 februarie 1996, soţia reclamantului a formulat o plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, plângându-se de faptul că soţul său a fost subiectul unor rele-tratamente în perioada arestului. Aceasta a menţionat că a remarcat semne de violenţă pe faţa soţului ei la data de 1 4 februarie 1 996, când l-a vizitat la spitalul închisorii. Acesta i-a spus că fusese bătut.
30. La data de 15 martie 1996, reclamantul a fost audiat de procuror. Părţile relevante din declaraţia sa arată următoarele:
„Am fost arestat_ şi cazat în celulă cu alţi şapte arestaţi în primele două-trei săptămâni. In această perioadă, deţinutul responsabil cu menţinerea ordinii în celulă, numitul „Nelu", a încercat să mă abuzeze sexual. In aceeaşi perioadă am fost dus la audieri şi lovit cu picioarele în stomac şi faţă; am primit lovituri în obraji şi am fost îngenuncheat_ de către trei sau patru persoane purtând haine civile şi măşti ... Acest tratament continuă şi acum_
Aş dori de asemenea să menţionez că în_ 1995 am fost tratat pentru spasmofilie; în mai 1995 am suferit de depresie şi am urmat un tratament legat de acest diagnostic_ şi am fost tratat pentru anxietate."
31. La data de 21 martie 1996 procurorul i-a audiat pe M.l. şi S.C., doi colegi de celulă care au afirmat că au împărţit celula cu reclamantul, primul în perioada 30 ianuarie - 1 aprilie 1996, iar al doilea începând cu 7 martie 1 996 până la o dată nespecificată. Ambii au afirmat că reclamantul nu s-a plâns cu privire la rele-trata-mente aplicate de anchetatori şi nu a fost subiectul unor asemenea tratamente din partea colegilor de celulă.
32. La data de 4 aprilie 1996, Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, care l-a examinat pe reclamant la cererea procurorului, şi-a finalizat raportul, descriind starea reclamantului după cum urmează:
„1) echimoze de culoare galben pal cu dimensiunile de 6/7 cm pe braţul drept, la 1/3 distanţă de palmă, cu un contur nedefinit, tare la palpare [hematom vechi, ()];
2) zonă de culoare galben pal cu hiper-pigmentaţie în centru, contur neregulat,_ izolat pe braţul stâng, la aproximativ 1/3 distanţă de partea din faţă (placă cu dimensiunile de 5/4 cm);
3) echimoză semicirculară cu dimensiunile de 7/5 cm în zona inghinală (cu centrul de un galben pal), albăstrie cu margini verzui şi contur vizibil;
4) se plânge de dureri în partea dreaptă a hipocondrului. Palpare: ficat, aproximativ la 5 cm sub rebordul costal, foarte sensibil. Se recomandă examinare de specialitate (ecografie).
Concluzie: Georgescu Florin prezintă leziuni cauzate prin lovire cu obiecte contondente care s-au putut produce cu 15 până la 30 de zile anterior examinării medicale. Este nevoie de 6 până la 7 zile de îngrijiri medicale pentru aceste leziuni."
33. La data de 19 aprilie 1996 procurorul militar a dat următoarea soluţie:
„1. Neînceperea urmăririi penale_ deoarece leziunile au fost provocate de acţiunile reclamantului_
3. Comunicarea acestei soluţii persoanelor interesate."
34. La data de 24 aprilie 1996, procurorul militar a trimis următoarea adresă soţiei reclamantului:
„Cercetările au evidenţiat că faptele din plângere au avut loc din cauza conflictelor dintre reclamant şi colegii de celulă, cauzate de problemele mentale ale acestuia. Leziunile nu au fost provocate de gardieni."
35. Nici reclamantul şi nici soţia sa nu au primit soluţia procurorului.
36. La data de 26 august 2003, la cererea reclamantului, Parchetul Militar Bucureşti i-a comunicat acestuia că procurorul a decis neînceperea urmăririi penale la data de 19 aprilie, pentru că faptele nu intrau sub incidenţa legii penale.
C. Procesul penal împotriva reclamantului
37. La data de 27 decembrie 1 995 reclamantul a predat Poliţiei Bucureşti documentele solicitate în contextul cercetării acuzaţiilor împotriva sa.
La data de 28 decembrie 1995 a fost audiat de poliţie în legătură cu faptele cercetate. A doua zi poliţia a propus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului.
38. La data de 10 ianuarie 1 996, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a început urmărirea penală împotriva reclamantului cu privire la diferite acuzaţii de fals şi abuz în serviciu.
39. Reclamantul a mai fost audiat fie de către poliţie, fie de către procuror la datele de 11, 1 2 şi 30 ianuarie, 1 9 martie, 11 iunie, 9 iulie şi 15 august 1996.
în perioada ianuarie-iunie 1996, mai mulţi martori şi pretinse victime au fost audiate în cauză.
Soţia reclamantului a fost audiată de către anchetatori la datele de 27 decembrie 1995, 5 şi 31 ianuarie, 19 martie şi 11 iunie 1996.
40. La data de 11 ianuarie, 1 6 martie şi 6 iunie 1 996 s-a efectuat o percheziţie la domiciliul reclamantului. Două maşini, un Mercedes şi un BMW, găsite în garajul său au fost confiscate şi evaluate de un expert la valoarea de 18.654 dolari SUA. La data de 2 aprilie 1 996, cu acordul soţiei reclamantului, cele două maşini au fost date persoanei vătămate S.M., în schimbul prejudiciului pretins suferit.
41. La data de 13 septembrie 1 996, procurorul a deschis un dosar separat pentru faptele penale pretins săvârşite între 28 martie şi 3 aprilie 1995 şi a trimis dosarul la Parchetul Militar Bucureşti, pentru că reclamantul avea calitatea de ofiţer la acea dată.
42. La data de 16 septembrie 1996, acelaşi procuror l-a trimis în judecată pe reclamant pentru înşelăciune, faptă pretins comisă la data de 6 iunie 1996. La data de 6 octombrie 2000, reclamantul a fost condamnat de o judecătorie din Bucureşti. Plângerea formulată în faţa Curţii nu se referă şi la acest proces.
43. Mai mulţi martori au fost audiaţi de către procurorul militar. La data de 7 decembrie 1999, acesta a decis neînceperea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru faptele comise înainte de 3 aprilie 1995 şi a trimis cauza înapoi la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti în ceea ce privea cercetarea faptelor săvârşite între 26 iunie şi 15 octombrie 1995. S-a reţinut totodată că reclamantul s-a sustras de la cercetări. La cererea sa, reclamantul a fost informat despre această soluţie la data de 8 august 2003, dar nu a primit o copie a ei.
44. Procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti aînceput urmărirea penalăîmpo-triva reclamantului, dar nu a putut să-l audieze pe acesta înainte de 27 iunie 2001, de vreme ce se pretindea că acesta s-a sustras de la urmărirea penală.
45. La data de 9 septembrie 2002 procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti a decis neînceperea urmăririi penale împotriva reclamantului şi a făcut referire la soluţia procurorului militar din 7 decembrie 1999 privind aceleaşi fapte. Cu toate acestea, la data de 23 septembrie 2002 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a infirmat soluţia şi a dispus redeschiderea urmăririi penale împotriva reclamantului.
46. Cauza a fost trimisă din nou la procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti la data de 26 septembrie 2002 şi de aici la poliţie pentru investigaţii, la data de 6 noiembrie 2002.
47. La data de 10 februarie 2003, reclamantul a fost audiat.
48. La data de 1 0 martie 2003, poliţia aînaintat dosarul la procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti cu propunerea de trimitere în judecată a reclamantului. Cu toate acestea, la data de 4 iulie 2003, procurorul a dispus încetarea urmăririi penale întrucât faptele se prescriseseră.
49. La data de 5 noiembrie 2003 Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti i-a comunicat reclamantului această soluţie.
D. Accesul reclamantului la propriul dosar
50. Reclamantul a solicitat judecătoriei competente din Bucureşti să-i permită copierea declaraţiei sale din 4 aprilie 1996. Această informaţie a fost solicitată de către Curte.
51. Prin adresa din 4 septembrie 2003, preşedintele judecătoriei l-a informat pe reclamant că este imposibil să obţină o copie, de vreme ce dosarul se află în arhiva veche, care a fost reorganizată.
E. Noul proces penal împotriva reclamantului
52. In 1995, Serviciul Român de Informaţii a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru că ar fi şantajat mai mulţi funcţionari publici şi oameni de afaceri în perioada februarie-iulie 2005, pretinzând că este angajat al Serviciului de Informaţii.
53. La data de 11 octombrie 2005, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. La data de 24 octombrie 2005, parchetul a percheziţionat casa reclamantului şi a confiscat mai multe documente, inclusiv următoarele:
- scrisoarea din 11 august 2003 a Curţii, privind prezenta plângere;
- raportul de expertiză medicală din 4 aprilie 1996;
- plângerea penală din 16 februarie 1996;
- adresa procurorului militar din 24 aprilie 1996;
- copii ale unei scrisori adresată de reclamant Curţii şi a unui memoriu adresat Parchetului Naţional Anti-corupţie.
54. Toate aceste documente i-au fost înapoiate reclamantului la datele de 1 şi 21 februarie 2006.
55. Reclamantul a susţinut că anchetatorii şi serviciile secrete au înecat să-l intimideze pentru a-l determina să-şi retragă plângerea adresată Curţii.
56. Procesul penal împotriva reclamantului încă este în curs de desfăşurare pe rolul Tribunalului Bucureşti.
F. Acţiunea în despăgubiri pentru arestarea nelegală
57. La o dată nespecificată, reclamantul a formulat o acţiune în despăgubiri pentru arestarea sa nelegală, în temeiul art. 504 şi art. 505 C. proc. pen. Acesta a apreciat că decizia procurorului de a înceta procesul penal pentru că s-au prescris faptele i-a încălcat dreptul de acces la un tribunal şi i-a provocat un prejudiciu suplimentar de vreme ce nu s-a dispus restituirea celor două maşini confiscate.
58. Prin hotărârea din 27 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea cu motivarea că cererea reclamantului nu se încadrează în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. şi că nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra celor două maşini.
II. Legislaţia internă relevantă
59. Prevederile relevante din Codul de procedură penală şi prevederile ce reglementează activitatea poliţiei şi a procurorului militar se regăsesc în cauzele Dumitru Popescu împotriva României [(nr. 1), nr. 49234/99, §§ 43-46, 26 aprilie 2007] şi Barbu Anghelescu împotriva României (nr. 46430/99, § 40, 5 octombrie 2004).
60. Dispoziţiile relevante din codurile penal şi civil referitoare la căile de obţinere a despăgubirilor pentru rele tratamente se regăsesc în cauza Kalanyos pi alţii împotriva României [(decizie), nr. 57884/00, 1 9 mai 2005].
61. In aceeaşi hotărâre, precum şi în §§ 43-45 ale hotărârii din cauza Dumitru Popescu (nr. 1), precitată, există o descriere a evoluţiei legislaţiei privitoare la plângerile împotriva soluţiilor date de procuror (art. 278
C. proc. pen. şi art. 278, introduse prin Legea nr. 281/24 iunie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2004).
62. Pentru legislaţia referitoare la plângerile îndreptate împotriva personalului închisorilor, a se vedea §§ 45-48 ale hotărârii din cauza Vitan împotriva României (nr. 42084/03, 25 martie 2008).
ÎN DREPT
I. Pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
63. Reclamantul s-a plâns că i s-au aplicat rele-trata-mente în timpul arestului şi, în esenţă, că ancheta care a urmat nu a fost una efectivă. Acesta a invocat art. 3 din Convenţie, care prevede după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante".
A. Cu privire la admisibilitate
64. Guvernul a considerat că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne de vreme ce nu a contestat soluţia procurorului din 19 aprilie 1996 şi nici nu a formulat
o plângere penală separată împotriva colegilor de celulă. în opinia sa, plângerea reclamantului către procuror se referea numai la leziunile pretins produse de anchetatori, iar susţinerile referitoare la relele tratamente din partea colegilor de celulă au fost prezentate pentru prima oară chiar în plângerea formulată la Curte.
In plus, Guvernul a subliniat că reclamantul nu a respectat, atunci când a formulat plângerea sa din 4 iulie 2003, termenul limită de şase luni, care curgea de la data soluţiei procurorului, 19 aprilie 1996.
65. Reclamantul a replicat că nu avea niciun remediu efectiv împotriva soluţiei procurorului, care, oricum, nu i-a fost comunicată decât în anul 2003.
66. Curtea consideră că argumentele Guvernului referitoare la inadmisibilitatea cererii ridică probleme precum eficienţa anchetei şi a plângerii împotriva soluţiei procurorului, precum şi problema comunicării acestei soluţii. Acestea sunt ca urmare strâns legate de fondul cererii examinate. în consecinţă, Curtea va uni excepţia cu fondul cauzei (a se vedea cauza Kavak împotriva Turciei, nr. 53489/99, §§ 44-49, 6 iulie 2006).
67. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenţie. De asemenea, Curtea relevă faptul că nu există niciun motiv vădit de inadmisibilitate. Aşadar o declară admisibilă.
B. Cu privire la fond
7. Susţinerile părţilor
68. Guvernul reaminteşte că reclamantul nu s-a plâns autorităţilor interne (procuror, administraţia arestului) cu privire la relele-tratamente aplicate de colegii de celulă şi a făcut trimitere la concluziile anchetei naţionale potrivit căreia leziunile nu au fost comise de către ofiţerii de poliţie sau anchetatori. S-a apreciat că reclamantul nu a reuşit să demonstreze dincolo de o îndoială rezonabilă că leziunile invocate au fost cauzate de către autorităţi în timpul arestului său.
69. Reclamantul a considerat că autorităţile au avut nevoie de mult timp pentru a investiga susţinerile sale şi a subliniat că expertiza medico-legală a fost efectuată abia la o lună după plângerea pentru rele-tratamente.
2. Aprecierea Curţii
70. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa privind art. 3, în special aprecierea Curţii cu privire la nivelul minim de gravitate pe care trebuie să-l atingă relele-tratamente pentru a intra în câmpul de aplicare al acestui articol [a se vedea cauzele Assenovşi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, ECHR 1998-VIII, p. 3288, § 93; Irlanda împotriva Regatului Unit, hotărârea din 1 8 ianuarie 1 978, Seria A nr. 25, p. 65, § 162; Kudla împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, § 91-92, ECHR 2000-XI; Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, § 67-74, ECHR 2001-111 şi Raninen împotriva Finlandei, hotărârea din 16 decembrie 1997, ECHR 1997-VIII, p. 2821, § 55).
71. în plus, aceasta reaminteşte că atunci când un particular formulează o plângere motivată cu privire la relele-tratamente ce i-au fost aplicate de către poliţie sau alţi asemenea agenţi ai statului ori aflaţi sub controlul acestuia, nelegale şi care încalcă dispoziţiile art. 3, acest text reclamă efectuarea unei anchete oficiale efective şi de natură a conduce la identificarea şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi [a se vedea cauzele Selmouni împotriva Franţei (GC), nr. 25803/94, § 87, ECHR 1 999-V; Assenov şi alţii, precitată, § 1 02; şi, mutatis mutandis, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41488/98, § 70, ECHR 2000-VI],
72. în fine, chiar dacă are un rol subsidiar cu privire la evaluarea probelor, Curtea reaminteşte că în privinţa plângerilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Convenţie trebuie să efectueze în mod special o cercetare atentă a faptelor, chiar dacă anumite proceduri interne sau investigaţii au fost deja desfăşurate în plan naţional [a se vedea, de exemplu, cauzele McKerr împotriva Regatului Unit (decizie), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000, şi Cobzaru împotriva României, nr. 48254/99, § 65, 26 iulie 2007],
73. Revenind la cauza de faţă, Curtea reţine concluziile raportului de expertiză medico-legală (chiar dacă examinarea a fost efectuată la o lună după data producerii agresiunilor invocate) şi concluziile procurorului militar care a stabilit existenţa leziunilor reclamantului, indiferent dacă au fost cauzate de anchetatori sau de altcineva, erau suficient de serioase pentru ca relele tratamente care le-au cauzat să intre în câmpul de aplicare al art. 3 (a se vedea, de exemplu, cauzele A. împotriva Regatului Unit, hotărârea din 23 septembrie 1998, ECHR 1998-VI, p. 2699, § 21, şi Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, Seria A nr. 336, p. 9 şi 26, §§ 13 şi 39).
Rămâne de stabilit dacă statul ar putea fi considerat responsabil în temeiul art. 3 pentru aceste leziuni.
74. Curtea reţine că a fost desfăşurată o anchetă penală în cauză. în continuare, se va analiza în ce măsura aceasta a fost efectivă.
75. Din documentele aflate la dosar, Curtea reţine că procurorul militar a fost învestit să ancheteze rele-tra-tamente pretins comise de ofiţeri de poliţie, gardieni şi particulari. în ceea ce priveşte primele două categorii, Curtea a stabilit deja că legislaţia în vigoare la data faptelor pune într-o lumină îndoielnică independenţa ierarhică şi instituţională a procurorului militar [a se vedea cauzele Barbu Anghelescu, §§ 40-30 şi 70, şi Dumitru Popescu (nr. 1), §§ 74-78, precitate, şi Melinte împotriva României, nr. 43247/02, §§ 23-30, 9 noiembrie 2006].
76. Aceste îndoieli sunt reflectate în cauza de faţă în modul în care s-a desfăşurat ancheta penală.
77. Deşi reclamantul a împărţit celula cu alţi arestaţi (declaraţia reclamantului şi documentele oficiale nu precizează exact numărul acestora, dar rezultă că erau cel puţin alte şapte persoane în celula reclamantului) la data când s-au produs evenimentele, procurorul a audiat numai doi deţinuţi: M.I., care a fost coleg de celulă cu reclamantul de la 30 ianuarie până la 1 aprilie
1996, şi S.C., care nu apare în registrele oficiale ca fiind cazat în aceeaşi celulă cu reclamantul. Niciun ofiţer de poliţie sau gardian nu a fost audiat.
78. Un alt motiv de îngrijorare este faptul că anchetatorii s-au limitat la a-i exonera de răspundere pe ofiţerii de poliţie şi nu i-au identificat pe cei responsabili pentru leziunile reclamantului. Nu au fost cercetate nici acuzele aduse colegilor de celulă şi nici nu au fost identificaţi cei care puteau săvârşi actele de violenţă.
79. în fine, Curtea atrage atenţia asupra faptului că atât autorităţile locului de deţinere cât şi procurorul militar erau informaţi la momentul arestului cu privire la istoricul stării de sănătate psihică a reclamantului (a se vedea supra, §§ 7 şi 30). Chiar presupunând că leziunile reclamantului au fost provocate de către colegii de celulă din cauza comportamentului său şi a problemelor mentale, aşa cum a conchis procurorul, Curtea nu poate decât să reţină că departe de a exonera autorităţile de responsabilitate, acest aspect denotă neglijenţa autorităţilor şi faptul că nu i-au asigurat condiţii de detenţie adecvate condiţiei sale medicale, cel puţin de la data de 16 februarie 1996, dată la care relele-trata-mente au fost aduse la cunoştinţa autorităţilor (a se vedea supra, § 29 şi cauzele Kudla, precitată, § 94, ECHR 2000-XI, şi Mouisel împotriva Franţei, nr. 67263/01, § 40, ECHR 2002-IX).
80. Revenind la obiecţia Guvernului de nerespectare a termenului limită de şase luni, Curtea reţine că nici
reclamantul şi nici soţia sa nu au fost informaţi procedural cu privire la rezultatul cercetărilor înainte de anul 2003. Adresa pe care procurorul militar a trimis-o la data de 24 aprilie 1996 nu constituie sau nu înlocuieşte comunicarea soiuţiei. Nu este indicată data soluţiei, cu atât mai puţin calea de atac împotriva ei. Mai mult, simpla remarcă a lipsei de responsabilitate a gardienilor nu clarifică situaţia anchetatorilor sau a colegilor de celulă pe care reclamantul îi acuzase de rele-tratamente.
Ca urmare Curtea consideră că reclamantul nu ar fi putut să înţeleagă în mod clar din adresa procurorului militar că pentru toate aceste aspecte cercetările au fost încheiate [a se vedea, per a contrario, cauzele Kinis împotriva Turciei (decizia), nr. 13635/04, 28 iunie 2005, şi Kazel Yildiz şi alţii împotriva Turciei (decizie), nr. 34542/03, 28 septembrie 2006].
81. Este adevărat că reclamantul nu a depus eforturi pentru a se urmări desfăşurarea anchetei.
Cu toate acestea, ţinând seama de ritmul procesului penal împotriva sa (a se vedea infra, §§ 93-96) este rezonabil pentru reclamant să-şi fi închipuit că cercetările cu privire la relele-tratamente invocate vor dura mult timp şi vor continua să se desfăşoare. Ca urmare, reclamantul nu poate fi considerat ca fiind neglijent (a se vedea cauza Kavak, precitată, §§ 84-86).
82. în fine, Curtea consideră că este rezonabil să presupună că reclamantul a preferat să aştepte rezultatul anchetei înainte de a se plânge Curţii, în mod deosebit pentru că rezultatul putea avea influenţă cu privire la analiza Curţii asupra pretinselor rele-tratamente [a se vedea cauza Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit (decizie), nr. 46477/99, 7 iunie 2001],
83. în ceea ce priveşte argumentul Guvernului de neepuizare a căilor interne de atac, Curtea reţine că plângerea împotriva soluţiilor procurorului a devenit un remediu efectiv potrivit standardelor Convenţiei începând cu 1 iulie 2004, când Legea nr. 281/2003 care modifica dreptul de acces la o instanţă a intrat în vigoare [a se vedea cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 1), precitată, §§ 43-45]. Oricum, cei opt ani care s-au scurs între data la care relele-tratamente invocate s-au produs şi data la care calea de atac a devenit posibilă, conduce la inefectivitatea acestui remediu în speţă [a se vedea cauza Dumitru Popescu (nr. 1), precitată, § 56].
84. Pentru toate aceste argumente, Curtea respinge excepţiile prealabile ale Guvernului. în continuare, în lumina celor de mai sus şi pe baza materialului aflat la dispoziţia sa, Curtea apreciază că Guvernul nu a stabilit în mod satisfăcător că leziunile reclamantului ar fi fost
cauzate în alt mod decât prin tratamentul ce ¡-a fost aplicat de către autorităţi sau cu acordul acestora sau datorită condiţiilor nepotrivite de detenţie, în special ţinând cont de faptul că autorităţile nu au prevenit relele-tratamente petrecute cel puţin după data când au devenit previzibile, concluzionând că aceste leziuni sunt rezultatul unui tratament inuman ori degradant (a se vedea, de asemenea, cauza Cobzaru, precitată, § 74). Prin urmare, a fost încălcat a art. 3 din Convenţie.
85. Având în vedere deficienţele anchetei, anterior menţionate, Curtea consideră de asemenea că autorităţile etatice nu şi-au îndeplinit sarcina de a efectua o anchetă adecvată cu privire la susţinerile reclamantului privind relele-tratamente (a se vedea cauza Cobzaru, precitată, § 75). în consecinţă, a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie sub aspect procedural.
II. Pretinsa încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie
86. Reclamantul s-a plâns că durata procesului penal împotriva sa aîncălcat limitele unui „termen rezonabil", astfel cum acesta este reglementat prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie, care prevede astfel:
„Orice persoană are dreptul la judecarea_ într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă_ , care va hotărî_ asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa."
A. Cu privire la admisibilitate
87. Guvernul a considerat că reclamantul nu a formulat plângerea în interiorul termenului de şase luni de la data soluţiei finale, referindu-se la soluţia procurorului militar din 7 decembrie 1999. Potrivit legii în vigoare, soluţia nu trebuia să-i fie comunicată acestuia.
88. Reclamantul a atras atenţia asupra faptului că cercetările penale nu s-au încheiat, în opinia sa, prin soluţia procurorului din 7 decembrie 1999.
89. Curtea reţine că la data de 7 decembrie 1999, cercetarea penală s-a încheiat numai cu privire la unele infracţiuni din cele pretins săvârşite de către reclamant. Ancheta a continuat pentru restul acuzaţiilor. în plus, Curtea reţine că soluţia din 7 decembrie 1999 nu a fost niciodată comunicată de către reclamant.
Pentru aceste motive, Curtea respinge excepţia prealabilă a Guvernului (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României, nr. 7751 7/01 şi 77722/01, §§ 20-21, ECHR 2005-VIII).
90. Curtea reţine că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din
Convenţie. Curtea apreciază că nu există niciun motiv de inadmisibilitate, astfel încât va declara cererea ca fiind admisibilă.
B. Cu privire la fond
91. Guvernul a arătat că procesul a fost foarte complex, în măsura în care reclamantul a fost subiect a! cercetărilor per,ale cu privire la mai multe infracţiuni concomitent.
92. Reclamantul a contestat argumentul Guvernului şi a considerat că cercetările au fost artificial prelungite pentru ca răspunderea penală să se prescrie, în scopul de a-l pune în imposibilitate să formuleze plângere pentru despăgubiri ca urmare a privării nelegale de libertate.
93. Perioada care va fi luată în considerare începe cel mai târziu la data de 11 ianuarie 1996 şi se sfârşeşte la 4 iulie 2003. Este vorba deci de şapte ani şi şase luni.
94. Curtea reaminteşte că rezon abilitatea duratei unui proces trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor implicate [a se vedea, printre multe altele, cauza Pelissierşi Sassi împotriva Franţei (GC), nr. 25444/94, § 67, ECHR 1999-11].
95. Curtea a identificat în mod frecvent încălcări ale art. 6 alin. (1) din Convenţie în cauze care ridicau probleme similare speţei analizate (a se vedea cauzele Pelissierşi Sassi şi Stoianova şi Nedelcu, precitate). Mai mult, chiar presupunând că reclamantul a încercat să se ascundă pe perioada anchetei (a se vedea supra, §§ 42-43), Curtea reţine că trimiterile repetate ale dosarului între parchet şi procurorul militar au contribuit în mod semnificativ la prelungirea cauzei. Această deficienţă este imputabilă autorităţilor, iar nu reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Matica împotriva României, nr. 19567/02, § 24, 2 noiembrie 2006).
96. Examinând întregul material aflat la dispoziţia sa, Curtea consideră că Guvernul nu prezentat niciun fapt şi nu a adus niciun argument capabil să conducă la o concluzie diferită în cauză. Având în vedere jurispru-denţa sa cu privire la acest subiect, Curtea consideră că în prezenta cauză durata procesului a fost excesivă şi nu îndeplineşte criteriile «termenului rezonabil».
în consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 alin. (1).
III. Alte pretinse încălcări ale Convenţiei
97. Reclamantul s-a plâns că după arestarea sa nu a fost condus imediat în faţa unui judecător, încălcându-se
dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Convenţie. Cu toate acestea, Curtea reţine că reclamantul a fost eliberat din arest la data de 18 decembrie 1997 şi a formulat plângerea la data de 4 iulie 2003, mult după termenul de şase luni de la data la care situaţia de care s-a plâns a luat sfârşit [a se vedea cauzele Mujea împotriva României (decizie), nr. 44696/98, 10 septembrie 2002 şi Negoescu împotriva României (decizie), nr. 55450/00,
1 7 martie 2005].
Rezultă că acest capăt al cererii a fost formulat dincolo de termenul limită şi va fi respins în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie.
98. In temeiul art. 8 şi art. 34, reclamantul s-a plâns cu privire la refuzul Tribunalului Bucureşti de a-i remite copii ale dosarului său penal, precum şi de faptul că procurorul a dispus o percheziţie domiciliară şi a confiscat scrisoarea adresată lui de către Curte. în această scrisoare din 5 mai 2006, reclamantul se plângea de faptul că procurorul a încercat să-l intimideze pentru a-l convinge să-şi retragă plângerea.
Cu toate acestea, Curtea reţine că reclamantul nu s-a plâns cu privire la actele procurorului în temeiul art. 278
C. proc. pen., care ar fi constituit un remediu efectiv în cauză [a se vedea cauza Dumitru Popescu (nr. 1), precitată, §§ 43-45].
Mai mult, în ciuda dificultăţilor pe care reclamantul le-a întâmpinat în obţinerea copiilor din dosarul său penal, nimic nu indică faptul că autorităţile urmăreau să-l convingă ori să-l descurajeze, încălcând astfel art. 34, după cum nicio consecinţă defavorabilă nu a rezultat pentru reclamant din această întârziere (a se vedea, a contrario, cauzele Petra împotriva României, hotărârea din 23 septembrie 1998, ECHR 1 998-VII, p. 2854-55, § 43 şi Cotleţ împotriva României, nr. 38565/97, § 71, 3 iunie 2003).
Rezultă că acest capăt de cerere este neîntemeiat şi va fi respins în conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (3) şi (4) din Convenţie.
99. în fine, prin scrisoarea din 16 ianuarie 2008, reclamantul s-a plânsîn temeiul art. 6 alin. (3) cu privire la diferite încălcări ale dreptului său la apărare pe parcursul procesului penal împotriva sa, care este încă pe rol. Cu toate acestea, Curtea reţine că acest capăt de cerere este prematur şi ca urmare va fi respinsîn temeiul art. 35 alin. (1) şi (4) din Convenţie, pentru neepuizarea căilor interne de atac.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
100. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
101. Reclamantul a solicitat suma de 1.000.000 euro pentru prejudiciul material şi moral suferit, sumă ce include şi valoarea celor două maşini confiscate în cursul urmăririi penale, respectiv 18.654 euro.
102. Guvernul a considerat că cererile reclamantului sunt inadmisibile de vreme ce acesta nu a semnat scrisoarea adresată Curţii, în conţinutul căreia se precizau aceste sume.
In plus, s-a apreciat că nu exista nicio legătură de cauzalitate între pretinsele încălcări şi daunele materiale solicitate. în ceea ce priveşte daunele morale, cuantumul acestora a fost apreciat ca exorbitant.
103. Curtea reţine că art. 60 din Regulamentul său, asupra căruia reclamantul a fost informat prin scrisoarea din 31 iulie 2007, prevede condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererile pentru reparaţie echitabilă. Existenţa semnăturii reclamantului pe scrisoarea conţinând cererea de satisfacţie echitabilă nu se numără printre aceste condiţii. Când Curtea acordă semnificaţie semnăturii reclamantului, acest aspect este expres prevăzut, cum este cazul art. 33 sau art. 34 din Convenţie (a se vedea art. 45 din Regulamentul Curţii). Ţinând seama de consecinţele severe pe care lipsa semnăturii le poate avea pentru reclamant (respingerea pretenţiilor sale), Curtea nu va aprecia această condiţie ca fiind obligatorie în cauza de faţă, în absenţa unei prevederi exprese. Argumentul Guvernului cu privire la inadmisibilitate va fi, în consecinţă, respins.
104. Cât priveşte pretenţiile reclamantului, Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi daunele materiale pretinse; ca urmare, aceste pretenţii vor fi respinse. Pe de altă parte, pe considerente de echitate, îi va fi acordată reclamantului suma de 8.000 cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
105. Reclamantul nu a solicitat niciun fel de cheltuieli de judecată sau costuri ocazionate de procedurile naţionale sau de procedura în faţa Curţii.
106. Ca urmare, Curtea nu va acorda nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi
107. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Uneşte cu fondul şi respinge excepţiile prealabile ale Guvernului;
2. Declară capetele de cerere privind art. 3 şi art. 6 alin. (1) admisibile şi restul capetelor de cerere inadmisibile;
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie atât sub aspect substanţial, cât şi procedural;
4. Hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie;
5. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 8.000 euro cu titlu de prejudiciu moral, la care se va adăuga orice sumă datorată cu titlu de impozit sau taxă, sumă ce va fi convertită în moneda statului pârât;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
6. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 13 mai 2008, în aplicarea art. 77 alin. (2) şi (3) din Regulament.
Santiago Quesada, Josep Casadevall,
Grefier Preşedinte
în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Convenţie şi art. 74 alin. (2) din Regulamentul Curţii, opinia separată concurentă a Judecătorului Myjer este anexată prezentei hotărâri.
OPINIA CONCURENTĂ A JUDECĂTORULUI MYJER
Sunt de acord cu concluziile Camerei asupra tuturor aspectelor cauzei şi aş dori doar să adaug câteva remarci proprii.
Cât priveşte raţionamentul din §§ 79 şi 84: dacă reclamantul s-ar fi plâns numai cu privire la violenţele fizice aplicate de anchetatori, faptul că raportul de expertiză medico-legală datat 4 aprilie 1996 (§ 32) stabileşte clar că reclamantul prezenta „leziuni cauzate prin lovire cu obiecte contondente care ar fi putut avea loc cu 15 până la 30 de zile înainte de examinarea medicală" ar fi răsturnat sarcina probei. Guvernul ar fi trebuit să stabilească în mod satisfăcător că leziunile reclamantului au fost cauzate în alt mod decât-în întregime, în principal sau parţial - prin tratamentul la care a fost supus în arest (cauza Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, Seria A nr. 336, § 34). însă reclamantul s-a plâns de faptul că a fost bătut de anchetatori şi de colegii de celulă. Acest lucru complică puţin cauza, de vreme ce-în ceea ce priveşte violenţele colegilor de celulă -în opinia mea Guvernul nu poate fi ţinut responsabil pentru asemenea acte. în ceea ce priveşte responsabilitatea sa pentru violenţele colegilor de celulă, ar trebui, în opinia mea, stabilit dacă autorităţile erau avizate despre aceste violenţe, dar nu au făcut nimic ca să le prevină sau să le stopeze de îndată (or mai rău, le-au încurajat) or dacă condiţiile de arest şi/sau starea de sănătate a reclamantului erau de asemenea natură încât violenţele colegilor de celulă erau, în circumstanţele particulare ale cauzei, pre-dictibile, or dacă autorităţile, fiind avizateîn mod corespunzător, nu au luat măsurile necesare pentru a preveni viitoare violenţe care s-ar fi putut produce. In cauză este clar că soţia reclamantului a formulat o plângere la data de 16 februarie 1996 (§ 29). Leziunile indicate în menţionatul raport medical trebuie să se fi produs după data arătată. Hotărârea arată deci clar că autorităţile naţionale nu se pot ascunde în spatele faptului că au anchetat aceste plângeri şi că anchetatorii nu erau vinovaţi. De vreme ce erau avertizaţi încă de la data de 16 februarie 1996, răsturnarea sarcinii probei rămâne valabilă şi în ceea ce priveşte violenţele săvârşite de colegii de celulă.
Aş dori să mai adaug un alt aspect.
Reclamantul s-a plâns şi de încălcarea art. 34. Sunt de acord că raţionamentul cuprins în § 98 este în concordanţă cu jurisprudenţa existentă. Sunt de asemenea
de acord că există o mare diferenţă între această cauză şi cauza Petra împotriva României, care este amintită în acel paragraf, precum şi între această cauză şi cauzele menţionate în importantul raportai lui Christos Pourgidides, „Obligaţia statelor membre de a coopera cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului" [PACE document 11183 (9 februarie 2007)]. Totuşi, mă îngrijorează faptul că parchetul, după percheziţia casei reclamantului, a confiscat şi:
- o scrisoare din 11 august 2003 de la Curte privind prezenta plângere
- copii ale scrisorii adresată de reclamant Curţii (§ 53). Deşi cunosc faptul că aceste documente i-au fost înapoiate câteva luni mai târziu (§ 54), este în opinia mea discutabil dacă faptul în sine al confiscării corespondenţei «intangibile» cu Curtea nu ridică o problemă care intră sub incidenţa art. 34. După o asemenea confiscare, chiar mai contează că exista un remediu intern la dispoziţia reclamantului la care ar fi trebuit să apeleze mai întâi? Mă întreb dacă recurgerea la acest remediu ar fi fost capabilă să schimbe soluţia parchetului în contextul legislaţiei în vigoare, dacă între timp autorităţile deveniseră conştiente de conţinutul corespondenţei adresate Curţii. Odată ce au descoperit că au confiscat documente «intangibile», se cuvenea ca autorităţile nu doar să repare proprio motu încălcarea prin returnarea documentelor, cum erau obligate, dar şi să recunoască expres că au greşit confiscându-le.
| ← KAYA contra TURCIA - Dreptul la viață. Dreptul la o cale... | AKDIVAR Şl ALŢII contra TURCIA (ARTICOLUL 50) → |
|---|
