KAYA contra TURCIA - Dreptul la viață. Dreptul la o cale efectiva de atac (încălcare)

Hotărâri CEDO

KAYA versus TURCIA

Hotărârea CEDO din 19 februarie 1998

REZUMATUL NEOFICIAL AL FAPTELOR

A. Faptele principale

Reclamantul Mehmet Kaya are naţionalitate turcă şi s-a născut în 1949. în timpul evenimentelor care au generat acest caz, el trăia în satul Dolunay districtul Lice, în sud-estul Turciei. Abdulmenaf Kaya, fratele său, a fost omorât în ziua de 25 martie 1993 în vecinătatea satului Dolunay în împrejurări disputate, care au constituit motivul procedurilor în faţa instituţiilor Convenţiei.

Reclamantul şi Guvernul turc au prezentat circumstanţele morţii dlui Kaya în mod diferit. Reclamantul a susţinut că Abdulmenaf Kaya, neînarmat, a fost împuşcat mortal de soldaţi ai forţelor de securitate turceşti, care apoi au pus pe trupul lui o armă Kalashnikov. Guvernul a afirmat că în ziua respectivă, membri ai PKK au deschis focul asupra soldaţilor, care au răspuns trăgând focuri de armă, iar în urma acestui schimb de focuri a fost găsit un cadavru cu o puşcă.

în aceeaşi zi, un doctor al districtului guvernamental local şi un procuror districtual au venit cu un elicopter la locul incidentului. După examinarea exte­rioară a cadavrului, doctorul a întocmit un raport ad-hoc precizând că moartea s-a produs prin insuficienţă cardiovasculară ca urmare a rănilor provocate cu arme de foc. Doctorul a apreciat că nu era nici necesar şi nici practic să se efectueze o autopsie completă.

Se pare că procurorul districtual a efectuat o anchetă preliminară. La 20 iulie 1993, acesta şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Securitate a Statului din Diyarbakir. Cazul este încă pe rolul acestei instanţe şi pe rolul Comisiei Administrative din Lice.

B. Procedurile în faţa Comisiei

în plângerea trimisă Comisiei la 23 septembrie 1993, reclamantul a invocat încălcarea articolelor 2, 3, 6, 13 şi 14 ale Convenţiei. La 20 februarie 1995, plângerea a fost declarată admisibilă, iar Comisia, la data de 9 noiembrie 1995, a numit delegaţi pentru a audia martori în Diyarbakir.

După ce a încercat, fără succes, medierea unei înţelegeri între părţi, la 24 octombrie 1996 Comisia a adoptat un raport prin care a exprimat opinia potrivit căreia nu se stabilise dincolo de orice dubiu că Abdulmenaf Kaya fusese ucis în mod intenţionat în circumstanţele descrise de reclamant. în orice cafc, Comisia a apreciat că articolul 2 a fost încălcat prin modul inadecvat în care autorităţile au investigat circumstanţele morţii acestuia; nu a constatat încălcarea articolului 3; a exprimat opinia încălcării articolului 6; a considerat că nu se ridică o chestiune distinctă sub aspectul articolului 13 ; şi că articolul 14 nu a fost încălcat.

Cazul a fost trimis Curţii la data de 5 decembrie 1996.

EXTRAS DIN HOTĂRÂREA CURŢII ÎN DREPT (traducere integrală)

I. CERERE NOUĂ

1. Curtea observă că, referind cazul Curţii, Comisia a solicitat adoptarea unei decizii prin care să se constate dacă faptele cauzei au încălcat, între altele, arti­colul 3 al Convenţiei. Reclamantul nu a invocat această cerere în procedurile din faţa Curţii, nici în memoriile sale scrise şi nici în cursul audierilor. De asemenea, nici guvernul şi nici delegatul Comisiei nu s-au referit la acest aspect în timpul audierilor publice.

în consecinţă, Curtea nu îşi propune să examineze această chestiune.

II. OBIECŢIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI

2. Guvernul a contestat statutul de „reclamant” al dlui Kaya în procedurile din faţa instituţiilor Convenţiei. Guvernul a susţinut că sesizarea în mod conştient a Comisiei de către reclamant era discutabilă, întrucât procedurile au fost iniţiate pe baza unei declaraţii pe care acesta a făcut-o în faţa dlui Abdullah Koc din cadrul filialei din Diyarbakir a Asociaţiei pentru Drepturile Omului. Declaraţia respectivă a fost scrisă de dl Koc şi avea o semnătură indescifrabilă despre care s-a susţinut că aparţine dlui Kaya. Comisia a dat curs „plângerii” pe baza unei prezumţii incorecte potrivit căreia, în cauză, ar fi existat un reclamant de bună-credinţă.

Guvernul a insistat asupra faptului că dl Kaya nu a participat la nici unul dintre stadiile procedurale. Semnificativ în acest sens este faptul că dl Kaya nu s-a prezentat la audierile din faţa delegaţilor Comisiei, care au avut loc în Diyarbakir la 9 noiembrie 1995 şi nu a fost în măsură să confirme participarea la audierile pe care Comisia a dorit să le organizeze la Strasbourg, în martie 1996.

Din aceste motive, guvernul a solicitat scoaterea cazului de pe rol sub moti­vul absenţei unui reclamant.

3. Reprezentanţii legali ai reclamantului au respins susţinerile guvernului cu privire la lipsa statutului de „reclamant” al dlui Kaya. Aceştia au susţinut în faţa Curţii că reclamantul a avut, în mod constant, intenţia de a obţine reparaţie în faţa instituţiilor Convenţiei. Reclamantul a participat activ în faza iniţială, făcând declaraţii, în două rânduri, în faţa Asociaţiei pentru Drepturile Omului, încer­când fără succes să obţină o copie a raportului de autopsie şi contactând locuitorii satului care au fost martori oculari la uciderea fratelui său. Reclamantul nu s-a prezentat la audierile din faţa delegaţilor Comisiei datorită temerii de represalii din partea autorităţilor. El a confirmat dorinţa continuării procedurilor în faţa Curţii printr-o declaraţie scrisă şi trimisă din celula sa din închisoarea Diyarbakir.

4. Delegatul Comisiei nu a comentat obiecţia preliminară ridicată de guvern.

5. Curtea notează că negarea, de către guvern, a statutului de „reclamant” al dlui Kaya nu a avut loc în stadiul de admisibilitate, nici măcar într-un stadiu ulterior al procedurilor din faţa Comisiei. Singura obiecţie ridicată de guvern în faza de admisibilitate s-a referit la inepuizarea căilor de atac interne, obiecţie reluată în faţa Curţii numai ca un mijloc de apărare împotriva plângerii reclamantului privind articolul 6 şi nu ca o obiecţie a admisibilităţii cauzei în întregul său.

6. în consecinţă, guvernul nu mai are dreptul de a contesta în faţa Curţii nici validitatea plângerii depuse de reclamant la Comisie şi nici statutul de „reclamant” al acestuia (vezi, în acest sens, hotărârea din 25 septemebrie 1997 în cazul Aydin versus Turcia...). Prin urmare, obiecţia preliminară a guvernului se respinge.

III. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI

7. Reclamantul a susţinut că fratele său a fost ucis în mod intenţionat, fără nici un motiv, la data de 25 martie 1993, de membri ai forţelor de securitate, încălcându-se astfel articolul 2 din Convenţie. în plus, faptul că autorităţile nu au investigat împrejurările morţii fratelui său a angajat încă o dată răspunderea acestora pe baza aceluiaşi articol. Acestor două încălcări distincte ale artico­lului 2 li s-a adăugat protecţia inadecvată a dreptului la viaţă oferită de legislaţia statului chemat în judecată.

Articolul 2 al Convenţiei prevede:

„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capi­tale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie

8. Guvernul a respins varianta de fapt prezentată de reclamant, susţinând că fratele acestuia a fost ucis în condiţii legale de către forţele de securitate, în timp ce lua parte la un atac terorist împotriva acestora, iar investigaţiile efectuate de autorităţi au fost în întregime adecvate şi suficiente în împrejurările clare ale cauzei.

Comisia a constatat că articolul 2 a fost încălcat numai în ceea ce priveşte neefectuarea, de către autorităţi, a unor investigaţii adecvate pentru elucidarea circumstanţelor morţii fratelui reclamantului.

A. Cu privire la uciderea ilegală a fratelui reclamantului

1. Argumentele părţilor în faţa Curţii

a) Reclamantul

9. Reclamantul a afirmat că au existat indicii suficient de puternice, clare şi concordante, precum şi prezumţii de fapt de neînlăturat care conduc la concluzia uciderii intenţionate a fratelui său de către forţele de securitate, în circumstanţe în care viaţa membrilor acestora nu era pusă în pericol. Era sarcina autorităţilor de a dovedi că forţa folosită a fost justificată în acele împrejurări şi strict pro­porţională pentru realizarea unuia din scopurile enumerate în paragraful 2 al articolului 2. Autorităţile nu au adus însă nici o probă credibilă în sprijinul susţinerii potrivit căreia decedatul a fost terorist sau forţele de securitate ar fi fost obligate să răspundă, în legitimă apărare, unui atac terorist armat.

10. Sub acest aspect, reclamantul a insistat asupra faptului că guvernul nu a adus nici o probă care să dovedească folosirea armei despre care se susţine că a fost găsită asupra celui decedat; guvernul nu a arătat nici de ce, dacă fratele său era terorist, în momentul morţii era îmbrăcat civil. De asemenea, susţinerea potrivit căreia decedatul era un terorist neidentificat care a fost împuşcat mortal în timpul unei lupte armate nu este în concordanţă cu aducerea unui doctor şi a unui procuror la locul faptelor pentru autopsierea cadavrului şi nici cu predarea, către săteni, a rămăşiţelor celui mort, pentru înmormântare.

11. în plus, guvernul nu a prezentat nici o probă independentă care să susţină teoria potrivit căreia un conflict armat ar fi avut loc în ziua şi în locul respectiv. Nici măcar un glonţ nu a fost recuperat de la locul incidentului, pentru a dovedi durata şi intensitatea conflictului armat pretins de guvern; nu există nici o con­firmare independentă a urmelor de sânge pe care se pretinde că teroriştii le-ar fi lăsat în drumul lor în timpul retragerii.

12. Chiar dacă ar fi posibil ca fratele reclamantului să fi fost împuşcat în cursul unui conflict armat cu forţele de securitate, autorităţile tot nu pot justifica moartea sa în raport cu dispoziţiile paragrafului 2 al articolului 2 din Convenţie.

Acestea nu au stabilit că forţa folosită a fost strict proporţională cu scopul de a alunga atacatorii şi de a se apăra, având în vedere numărul, severitatea şi poziţia gloanţelor în corpul decedatului, precum şi absenţa altor distrugeri. Aceste elemente se coroborează cu varianta potrivit căreia fratele reclamantului a fost urmărit şi ucis în mod intenţionat.

13. Declaraţiile reclamantului şi ale lui Hikmet Aksoy, date în faţa procuro­rului la data de 17 iunie 1994, se coroborează în întregime cu faptele nedisputate constatate de Comisie, toate dovedind în mod convingător că fratele reclaman­tului a fost ucis intenţionat de forţele de securitate. Nici reclamantul şi nici dl Aksoy nu au evitat cu intenţie să depună mărturie în faţa delegaţilor Comisiei, la audierile din 9 noiembrie 1995 care au avut loc în Diyarbakir. Ambii s-au temut de represalii din partea autorităţilor. De fapt, temerile dlui Aksoy s-au adeverit prin faptul că a fost închis la scurt timp după ziua în care era presupus a depune mărturie.

b) Guvernul

14. Guvernul a insistat asupra faptului că susţinerile reclamantului nu erau probate şi se bazau pe declaraţii ai căror autori nu fost interogaţi prin proceduri adversariale în cursul audierilor efectuate de delegaţii Comisiei. în realitate, reclamantul nu a fost martor ocular la evenimente, iar Hikmet Aksoy trebuie să fie privit ca un martor discreditat, întrucât a fost condamnat sub învinuirea de trafic de droguri, legată de activitatea PKK. Dl Aksoy, ca şi reclamantul, a evitat în mod intenţionat să se prezinte la audierile din faţa delegaţilor Comisiei. Dl Aksoy nu poate invoca teama de represalii ca o scuză, având în vedere faptul că nu s-a abţinut de la a face afirmaţii acuzatoare împotriva forţelor de securitate, în faţa procurorului, în timp ce era în închisoare.

15. în plus, între cele două declaraţii prin care reclamantul a relatat faptele existau inconsistenţe care pun la îndoială credibilitatea plângerii. De pildă, era puţin probabil ca fratele reclamantului să fi fost în stare să alerge trei-patru sute de metri dacă ar fi fost rănit în condiţiile descrise de reclamant în a doua sa declaraţie. De asemenea, era greu de crezut că un membru al forţelor de securitate l-ar fi informat pe dl Aksoy despre uciderea fratelui reclamantului, dacă acesta ar fi fost omorât cu intenţie de forţele de securitate, aşa cum se susţine în plângere.

16. Pe de altă parte, toţi membrii forţelor de securitate care au depus mărturie în faţa delegaţilor Comisiei au fost categorici şi constanţi. Versiunea acestora cu privire la atacul armat din ziua respectivă şi descoperirea în tufişuri, după retra­gerea teroriştilor, a unui cadavru neidentificat şi înarmat a fost confirmată de observaţia făcută de un primar din regiune, în cursul audierilor efectuate într-un alt caz de delegaţii Comisiei. Acesta afirmase, fără a fi expres întrebat, că Abdulmenaf Kaya a fost ucis într-o luptă armată cu forţele de securitate.

17. Guvernul a mai afirmat că îndoielile exprimate de Comisie cu privire la versiunea oficială a faptelor, pe care reclamantul le-a invocat în sprijinul

susţinerii sale, erau nefondate. Teroriştii au suferit şi alte vătămări, confirmate de descoperirea unor urme de sânge pe drumul pe care s-au retras. în orice caz, având în vedere experienţa unor confruntări anterioare, absenţa pierderilor nu este inconsistentă cu versiunea unei confruntări armate intense. Numărul gloan­ţelor găsite în corpul victimei corespunde în întregime felului şi puterii armelor automate aflate în dotarea soldaţilor din forţele de securitate. Nu erau necesare decât câteva secunde de expunere pentru ca asupra fratelui reclamantului să se tragă de mai multe ori. în plus, nici vârsta şi nici înfăţişarea decedatului nu erau concludente pentru aprecierea potrivit căreia acesta nu era terorist.

18. Guvernul a încheiat prin a cere Curţii să constate că fratele reclamantului a fost ucis în timpul unui conflict cu forţele de securitate, iar moartea acestuia a rezultat dintr-un act legitim de autoapărare.

c) Comisia

19. în faţa Curţii, delegatul Comisiei a afirmat că încercările Comisiei de a clarifica evenimentele din 25 martie 1993 au fost îngreunate de lipsa de la audieri a reclamantului şi îndeosebi a lui Hikmet Aksoy. Delegaţii au ascultat mărturiile a patru soldaţi care, prin declaraţii consistente între ele, au afirmat că forţele de securitate au fost atacate cu arme de foc, s-au retras, iar ulterior au găsit în tufişurile dintr-o vale din apropierea satului Dolunay un cadavru îmbrăcat în haine civile. Cu toate acestea, Comisia a identificat mai multe elemente care sugerează că decedatul s-ar putea să nu fi fost un terorist implicat într-un atac armat. Comisia a constatat însă că împrejurările în care a murit fratele recla­mantului au rămas în mare măsură o chestiune de speculaţie şi prezumţii, fiind imposibil să conchidă, dincolo de orice dubiu, că acesta a fost ucis deliberat, aşa cum se susţine în plângere.

2. Evaluarea Curţii

20. Curtea observă că este confruntată cu relatări fundamental diferite ale împrejurărilor în care a murit fratele reclamantului. Atât reclamantul, cât şi guvernul au argumentat că situaţia de fapt nedisputată constatată de Comisie pleda în favoarea poziţiilor lor, având în vedere argumentele şi probele admi­nistrate în faţa Curţii. Curtea notează că în faţa Comisiei au fost prezentate argumente şi probe similare, iar acestea au fost deja examinate de Comisie în încercarea de a aduce lumină asupra evenimentelor din 25 martie 1993. Cu toate acestea, Comisia nu a putut elucida secvenţele exacte ale evenimentelor din acea zi.

21. în acest context, Curtea reaminteşte că, potrivit propriei jurisprudenţe, stabilirea şi verificarea faptelor este în primul rând atributul Comisiei. Deşi constatările Comisiei cu privire la situaţia de fapt nu sunt obligatorii pentru Curte, care este liberă să facă propriile aprecieri pe baza materialului aflat la dispoziţia sa, Curtea îşi exercită această putere numai în circumstanţe excep­ţionale.

22. Curtea nu este convinsă că există circumstanţe excepţionale care să o conducă spre o concluzie diferită de cea a Comisiei. în cazul de faţă, Comisia nu a fost în măsură să creioneze tabloul complet al circumstanţelor de fapt în care a murit fratele reclamantului. Comisia a fost în mod considerabil împie­dicată, în constatările sale, de lipsa de la audierile din faţa delegaţilor săi a reclamantului şi, în special, a martorului Hikmet Aksoy; delegaţii Comisiei nu au fost în măsură să asigure nici prezenţa la audieri a locuitorilor satului, care, potrivit susţinerilor reclamantului şi ale lui Hikmet Aksoy, au fost martori oculari la omorârea fratelui reclamantului de către forţele de securitate. Imposibilitatea delegaţilor Comisiei de a testa valoarea probatorie a dovezilor şi de a observa rezistenţa acestora la întrebările reprezentanţilor guvernului trebuie privită ca un impediment serios la îndeplinirea criteriului probatoriu pe care Comisia a dorit, în mod corect, să îl aplice, şi anume, cel al dovedirii dincolo de orice dubiu.

23. De asemenea, trebuie notat că reclamantul invocă în principal dubiile membrilor Comisiei ridicate de anumite trăsături ale probelor prezentate de guvern. Curtea consideră că acele dubii sunt legitime şi nu se poate susţine că au fost eliminate prin explicaţiile oferite de guvern în memoriile sale. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă că, luate împreună, aceste dubii susţin pe deplin afirmaţiile reclamantului. Deşi este adevărat că atingerea standardului de proba- ţiune cerut poate rezulta din coexistenţa unor deducţii solide, clare şi concor­dante, trebuie să conchidă că forţa probativă a acestora, în circumstanţele cazului de faţă, este diminuată de absenţa totală a prezentării orale directe, în faţa dele­gaţilor Comisiei, a situaţiei de fapt în versiunea reclamantului.

24. Luând în considerare constatările Comisiei cu privire la fapte şi propria examinare atentă a probelor, Curtea apreciază că nu există un temei faptic şi probatoriu suficient pe baza căruia să se poată decide, dincolo de orice dubiu, că fratele reclamantului a fost ucis cu intenţie de forţele de securitate, în împre­jurările invocate de reclamant.

B. Cu privire la caracterul inadecvat al cercetărilor

1. Argumentele părţilor în faţa Curţii

a) Reclamantul

25. Reclamantul a susţinut că, în realitate, nu a fost efectuată nici o inves­tigaţie oficială cu privire la moartea fratelui său. Raportul autopsiei efectuate la faţa locului nu menţionează informaţii esenţiale, precum natura, mărimea şi numărul urmelor de glonţ din trupul decedatului. Caracterul incomplet şi super­ficial al autopsiei a fost confirmat şi de absenţa oricăror constatări cu privire la prezenţa ori lipsa urmelor de praf de puşcă de pe mâinile sau hainele cadavrului şi, de asemenea, de lipsa oricăror date cu privire la distanţa de la care au fost trase gloanţele fatale. Fotografiile cadavrului, despre care se afirmă că ar fi fost

luate la faţa locului, nu au fost recuperate niciodată şi se pare că nu există nici o evidenţă a acestora. Decizia predării cadavrului către săteni imediat după ce a avut loc autopsia a făcut imposibilă efectuarea oricăror examinări medico-legale ulterioare asupra cadavrului şi hainelor acestuia.

26. în plus, procurorul nu a efectuat nici un fel de cercetare a locului faptei. Nu a existat nici o tentativă de verificare a amprentelor de pe arma despre care se susţine că ar fi fost folosită de cel ucis şi nici de păstrare a gloanţelor din cadavru în vederea examinării lor. Soldaţii nu au fost audiaţi nici la locul faptei şi nici ulterior, în condiţiile în care nici unul dintre militarii martori care au semnat raportul de eveniment ori au fost audiaţi de delegaţii Comisiei nu a fost în măsură să afirme că ar fi văzut cum fratele reclamantului ar fi fost ucis în timpul atacului invocat de guvern. în schimb, procurorul a fost convins chiar de la început că decedatul era un terorist care a fost ucis în timpul unei lupte. Această convingere i-a determinat atitudinea din timpul cercetărilor, dat fiind că a exclus posibilitatea unei versiuni alternative a cauzei morţii.

27. Singura concluzie posibilă este aceea potrivit căreia cercetările au fost atât de superficiale şi de inadecvate, încât, în realitate, au indicat lipsa protejării dreptului la viaţă, încălcând astfel articolul 2 al Convenţiei.

b) Guvernul

28. Guvernul a argumentat că în circumstanţele date, cercetările au putut fi, în mod legitim, reduse la minimum. A fost evident că fratele reclamantului a murit în timpul unei confruntări cu forţele de securitate. în momentul morţii era înarmat şi a fost omorât în timp ce încerca să omoare. în ciuda pericolului evi­dent la care au fost expuşi, procurorul şi doctorul au efectuat în mod curajos o examinare medico-legală şi o autopsie la faţa locului. S-a redactat raportul de autopsie, s-a întocmit certificatul de deces, iar cadavrul, încă neidentificat, a fost predat sătenilor. S-a încercat apoi, în mod oficial, identificarea cadavrului, iar procurorul a trimis dosarul tribunalului securităţii statului pentru continuarea cercetărilor. La rândul său, acest tribunal a transferat dosarul Consiliului Admi­nistrativ din Lice. *

29. Guvernul a susţinut că, în circumstanţele clare ale cauzei, nu mai era nimic de aşteptat din partea autorităţilor, din perspectiva articolului 2 al Convenţiei.

c) Comisia

30. Comisia a apreciat că împrejurările uciderii fratelui reclamantului erau neclare şi cereau din partea autorităţilor o investigaţie atentă, cu atât mai mult cu cât existau mai multe aspecte esenţiale neelucidate care puneau sub semnul întrebării faptul că fratele reclamantului ar fi fost un terorist ucis într-o confrun­tare armată cu forţele de securitate. în ciuda acestor dubii, cercetările au fost în mod substanţial deficiente, mai ales în ceea ce priveşte efectuarea autopsiei, examinarea medico-legală a cadavrului şi a scenei omorului, şi măsurile luate ulterior de procuror, dl Ekrem Yildiz. în realitate, acesta din urmă a acţionat în

permanenţă pe baza prezumţiei că decedatul era terorist, fără a pune la îndoială conţinutul raportului forţelor de securitate ; de asemenea, procurorul nu a ataşat dosarului trimis tribunalului securităţii statului declaraţiile dlui Hikmet Aksoy din data de 17 iunie 1994, considerând că nu este necesar a se verifica veridi­citatea acestora.

31. Din aceste motive, Comisia a conchis că cercetările au fost inadecvate într-o asemenea măsură, încât au constituit o lipsă de protecţie a dreptului la viaţă, încălcând articolul 2 al Convenţiei.

2. Evaluarea Curţii

32. Curtea reaminteşte că interdicţia generală legală a uciderii arbitrare de către agenţi ai statului, prevăzută în articolul 2 al Convenţiei, ar fi în practică ineficientă dacă nu ar exista proceduri pentru revizuirea legalităţii folosirii forţei letale de către autorităţile statului. Obligaţia de a proteja viaţa, prevăzută în articolul 2, coroborată cu obligaţia generală a statului din articolul 1 de a „asi­gura oricărei persoane aflate $ub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei", cere implicit existenţa unui tip de investigaţie efectivă în situaţiile în care persoanele sunt ucise ca rezultat al folosirii forţei de către, între alţii, angajaţi ai statului (vezi hotărârea din cazul McCann şi alţii...).

33. Curtea observă că protecţia procedurală a dreptului la viaţă garantat în articolul 2 al Convenţiei asigură responsabilitatea angajaţilor statului pentru folo­sirea forţei letale, prin supunerea acţiunilor acestora unui tip de scrutin inde­pendent şi public, apt să conducă la stabilirea justificării folosirii forţei ori a lipsei acesteia în circumstanţele particulare ale fiecărui caz.

34. Curtea reaminteşte afirmaţiile guvernului, potrivit cărora cazul de faţă a fost unul clar de ucidere legală de către forţele de securitate şi din acest motiv autorităţile au fost dispensate de orice obligaţie cu excepţia unor formalităţi minime. Curtea nu poate accepta această susţinere, având în vedere faptul că relatarea oficială a evenimentelor a fost incompletă, lipsind dovezile coroborante. în plus, Curtea apreciază că formalităţile minime invocate de guvern au fost în sine serios deficiente chiar şi pentru situaţia unui caz clar şi transparent de ucidere justificată de către forţele de securitate.

35. Curtea este în special surprinsă de faptul că procurorul a plecat de la prezumţia că decedatul era un terorist care murise într-o confruntare cu forţele de securitate. Soldaţii prezenţi la locul crimei nu au fost audiaţi şi nu a existat nici o tentativă de a se verifica dacă în locul respectiv erau răspândite cartuşe indicând un schimb intens de focuri între cele două părţi, aşa cum susţinea guvernul. Ca un anchetator independent, procurorul ar fi trebuit să fie receptiv la necesitatea de a culege probe de la locul faptei, de a reconstitui faptele în mod independent şi de a se convinge pe sine că persoana decedată, deşi îmbrăcată ca un fermier tipic, era un terorist, aşa cum se susţinea. Nu există nici un indiciu că procurorul ar fi fost pregătit să verifice în orice mod versiunea soldaţilor asupra evenimentelor.

Dorinţa procurorului de a accepta ca probe evidente informaţiile oferite de militari explică probabil şi de ce nu a verificat mâinile şi hainele decedatului pentru a constata dacă există urme de praf de puşcă ori de ce nu s-au luat amprente de pe armă. în orice caz, aceste lipsuri ale anchetei trebuie tratate ca extrem de serioase, având în vedere predarea cadavrului către săteni, împrejurare care a făcut imposibilă efectuarea oricăror verificări ulterioare, inclusiv cea cu privire la gloanţele din corpul victimei. Singurele probe luate de la faţa locului în scopul unei examinări ulterioare au fost arma şi muniţia despre care s-a afirmat că ar fi fost folosite de cel decedat. Indiferent de meritele acestei iniţiative ca măsură de cercetare, procurorul a adoptat decizia de declinare a competenţei fără să aştepte rezultatele examinării balistice.

Raportul de autopsie este singura evidenţă a naturii, severităţii şi locului rănilor victimei. Curtea împărtăşeşte îngrijorarea exprimată de Comisie cu pri­vire la caracterul incomplet al acestui raport asupra unor aspecte esenţiale, cum ar fi, în special, lipsa oricărei menţiuni cu privire la numărul gloanţelor care au lovit victima şi distanţa de la care s-a tras. Nu se poate susţine că superficialitatea autopsiei ori constatările menţionate în raport ar fi putut constitui o bază pentru o anchetă ulterioară ori ar fi satisfăcut chiar şi cerinţele minime ale unei inves­tigaţii într-un caz clar de ucidere legală, datorită numărului mare de întrebări esenţiale care au rămas fără răspuns.

Curtea înţelege că cercetarea locului faptei şi autopsia au fost efectuate într-o zonă caracterizată de violenţă teroristă, care ar fi făcut extrem de dificilă respec­tarea standardelor practicii de investigaţie. Medicul legist a recunoscut acest aspect în cuprinsul raportului. De aceea, este suprinzător că nici medicul şi nici procurorul nu au cerut transportarea cadavrului într-un loc sigur, care să le permită efectuarea unor analize detaliate asupra cadavrului, hainelor acestuia şi rănilor de glonţ.

36. Procurorul nu a întreprins nici o verificare concretă cu privire la moartea fratelui reclamantului, cum ar fi verificarea dacă acesta era într-adevăr un mem­bru activ al PKK, audierea sătenilor din vecinătate pentru a afla dacă în ziua respectivă au auzit zgomote tipice unui conflict armat ori citarea membrilor forţelor de securitate implicaţi, pentru a-i audia. Convingerea fermă a procu­rorului că decedatul era un terorist ucis într-un conflict armat cu forţele de securitate nu a fost niciodată testată prin administrarea altor probe, iar formu­larea deciziei prin care şi-a declinat competenţa a exclus practic orice posibilitate a culpabilităţii forţelor de securitate, inclusiv sub aspectul proporţionalităţii forţei folosite în circumstanţele atacului armat invocat. De asemenea, trebuie notat că procurorul ataşat Tribunalului Securităţii Statului nu a încercat să verifice afir­maţiile dlui Hikmet Aksoy din data de 17 iunie 1994, încercând să afle, de exemplu, dacă acesta a fost deţinut la Jandarmeria Centrală din Lice în jurul datei de 25 martie 1993, aşa cum a susţinut acesta.

37. Curtea notează că pierderea vieţii este un eveniment tragic şi frecvent ca urmare a situaţiei din sud-estul Turciei. Cu toate acestea, nici frecvenţa conflic­telor armate violente şi nici numărul mare de incidente fatale nu scuteşte statul

de obligaţia prevăzută în articolul 2 al Convenţiei de a asigura anchete efective şi independente în cazurile de moarte în care sunt implicate forţele de securitate, mai ales în cazuri ca acesta, în care circumstanţele morţii sunt neclare sub multe aspecte.

38. Pe baza acestor consideraţii, Curtea, ca şi Comisia, conchide că autorită­ţile nu au efectuat o anchetă adecvată cu privire la împrejurările morţii fratelui reclamantului. în consecinţă, articolul 2 al Convenţiei a fost încălcat.

C. Cu privire la lipsa de protecţie,

în legislaţia naţională, a dreptului la viaţă

39. Reclamantul a susţinut că urmare a secţiunii 4.1 din Decretul nr. 285, investigarea şi acuzarea membrilor forţelor de securitate era încredinţată unor organisme şi consilii administrative ale căror decizii erau influenţate de atitudinea forţelor de securitate faţă de învinuirile ce li se aduceau. De aceea, moartea fratelui său nu a fost cercetată în mod temeinic; dimpotrivă, pe baza probelor neverificate oferite de forţele de securitate, s-a considerat că acesta a fost ucis în mod legal. Datorită lipsei unui sistem independent de cercetare şi acuzare a plângerilor formulate împotriva forţelor de securitate, pentru ucideri ilegale, nu se poate susţine că dreptul la viaţă beneficia de o protecţie adecvată în legislaţia internă a statului chemat în judecată.

40. Nici Comisia şi nici guvernul nu au comentat această plângere.

41. Curtea consideră că nu este necesar să examineze această plângere, având în vedere constatările sale cu privire la încălcarea de către autorităţi a arti­colului 2, prin lipsa unei anchete adecvate în cauza privind uciderea fratelui reclamantului.

IV. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLELOR 6 PARAGRAFUL 1 SI 13

a

42. Reclamantul s-a plâns că prin caracterul inadecvat al investigaţiei oficiale cu privire la moartea fratelui său, el şi urmaşii acestuia au fost lipsiţi de dreptul la acces injustiţie în scopul solicitării de despăgubiri, împrejurare care a încălcat articolul 6 paragraful 1 al Convenţiei. Fragmentul relevant din cuprinsul acestuia prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil... a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va ho­tărî. .. asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil... ”.

43. Reclamantul a mai arătat că nu exista nici un remediu efectiv la dispoziţia rudelor decedatului care să le permită aducerea la lumină a circumstanţelor şi adevărului privind moartea acestuia. Această omisiune încălca articolul 13 al Convenţiei, care prevede:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

1. Argumentele părţilor în faţa Curţii

a) Reclamantul

44. în opinia reclamantului, ar fi fost imposibilă sesizarea unei instanţe de judecată, civilă ori administrativă, cu o cerere de despăgubiri, care ar fi fost lipsită de orice şanse de succes datorită deciziei inechivoce a organelor de inves­tigaţie, care au statuat că fratele său a fost un terorist care şi-a pierdut viaţa într-un conflict armat cu forţele de securitate. Contribuţia procurorului la rapor­tul de autopsie, reflectată în formularea deciziei de declinare a competenţei, unde a afirmat că fratele său era acuzat de participare la un atac terorist împotriva forţelor de securitate, ar fi împiedicat în mod efectiv rudele victimei de a susţine, în cursul unui proces pentru despăgubiri, că acesta a fost ucis în mod ilegal, în împrejurări care angajau răspunderea autorităţilor.

45. Reclamantul a susţinut în continuare că, independent de dreptul de a introduce o acţiune în despăgubiri, rudele victimei trebuiau să aibă acces la un remediu efectiv ori la un sistem de remedii prin care să se stabilească în mod independent adevărul celor întâmplate în acea zi. Rudele victimei nu aveau nici un remediu real şi, în consecinţă, erau victimele inexistenţei unui sistem de remedii efective în domeniul plângerilor formulate împotriva forţelor de secu­ritate cu privire la uciderile ilegale. în acest context, reclamantul a subliniat deficienţele grave ale investigaţiei oficiale, incluzând atitudinea adoptată de pro­curor cu privire la împrejurările uciderii fratelui său, precum şi faptul că dosarul se afla în jurisdicţia unui organism administrativ, prin aplicarea secţiunii 4.1 a Decretului nr. 285 ; funcţionarea acestui organism a fost examinată critic ante­rior, în contextul plângerii referitoare la articolul 2 al Convenţiei.

b) Guvernul

46. Guvernul a replicat că reclamantul ar fi putut chema în judecată Minis­terul Apărării, în faţa unei instanţe administrative, ori ar fi putut declanşa o acţiune civilă împotriva membrilor forţelor de securitate care, în opinia sa, i-au ucis fratele. în ceea ce priveşte acţiunea civilă, reclamantul ar fi avut posibilitatea administrării unor probe care să arate că fratele său a fost ucis în mod deliberat, prin identificarea, de exemplu, a locotenentului despre care afirma că ar fi ordo­nat deschiderea focului asupra fratelui său ori a locotenentului despre care afirma că i-ar fi spus lui Hikmet Aksoy că fratele său a fost ucis de forţele de securitate. Potrivit legii turceşti, lipsa unor investigaţii penale nu împiedica o instanţă civilă să judece o acţiune; de asemenea, instanţa civilă nu era obligată printr-o decizie de achitare pronunţată de o instanţă penală pentru fapte care ulterior au format obiectul acţiunii civile.

47. în ciuda acestor remedii efective, reclamantul nu a încercat să declanşeze o acţiune civilă de despăgubiri sau să se plângă autorităţilor cu privire la moartea fratelui său. De aceea, reclamantul nu a epuizat remediile interne existente, astfel încât articolul 6 paragraful 1 nu a fost încălcat.

c) Comisia

48. Comisia a exprimat opinia încălcării articolului 6 paragraful 1, invocând deficienţele anchetei efectuate de autorităţi în cauza referitoare la evenimentele din 25 martie 1993. Aceste deficienţe l-au lipsit pe reclamant de accesul efectiv la o instanţă de judecată în scopul stabilirii dreptului său la despăgubiri. Având în vedere această concluzie, Comisia nu a considerat necesar să examineze cauza pe baza articolului 13 din Convenţie.

49. în cursul audierilor, delegatul Comisiei a afirmat că aceasta nu a bene­ficiat, la data examinării cauzei, de hotărârea din cazul Aksoy versus Turcia şi de modul în care Curtea a tratat plângerile reclamantului pe baza articolelor 6 şi 13 din Convenţie.

2. Evaluarea Curţii

a) Articolul 6 paragraful 1 din Convenţie

50. Curtea notează că părţile nu au contestat aplicabilitatea articolului 6 para­graful 1 faţă de o cerere de despăgubiri formulată de rudele unei persoane ucise de agenţi ai statului. Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să îşi exercite dreptul de a declanşa proceduri judiciare fie în faţa unei instanţe civile, fie a uneia administrative, care ar fi putut decide cu privire la fondul cererii de despă­gubiri independent de rezultatul cercetării penale ori de constatările unei instanţe penale. Această ipoteză nu a fost însă testată, întrucât reclamantul nu a formulat nici o astfel de cerere în faţa instanţelor naţionale.

51. în aceste împrejurări, Curtea apreciază că nu are posibilitatea de a stabili dacă instanţele naţionale ar fi fost în măsură să judece o eventuală cerere a reclamantului, dacă, de exemplu, acesta ar fi introdus o acţiune în despăgubiri împotriva membrilor forţelor de securitate. Pe de altă parte, observăm că plân­gerea reclamantului sub aspectul articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei este indisolubil legată de plângerea sa referitoare la modalitatea în care autorităţile de anchetă au instrumentat moartea fratelui său şi repercusiunile acesteia asupra accesului la remediile efective care ar fi asigurat repararea daunelor provocate lui şi familiei victimei ca rezultat al uciderii. Este de aceea necesar să examinăm plângerea referitoare la articolul 6 în conexiune cu obligaţia generală a statelor membre, prevăzută în articolul 13, de a asigura remedii efective pentru situaţiile în care se încalcă drepturile prevăzute în Convenţie, inclusiv dreptul prevăzut în articolul 2 care, subliniem, nu se poate remedia exclusiv prin acordarea unor despăgubiri victimelor (vezi, mutatis mutandis, hotărârile din cazurile Aksoy versus Turcia şi Aydin versus Turcia...).

b) Articolul 13 din Convenţie

52. Curtea reaminteşte că articolul 13 garantează accesul, la nivel naţional, la un remediu care să asigure protecţia substanţei drepturilor şi libertăţilor garan­tate de Convenţie, indiferent de forma în care acest remediu este reglementat în sistemul de drept intern. Astfel, efectul articolului 13 constă în cerinţa existenţei unui remediu intern care să examineze substanţa unei plângeri bazate pe Con­venţie şi să acorde reparaţia potrivită, în condiţiile în care statele membre au o marjă de putere discreţionară cu privire la modalitatea în care se conformează obligaţiilor asumate pe baza acestui articol al Convenţiei. întinderea obligaţiilor care derivă din articolul 13 variază în funcţie de natura plângerii formulate de reclamant pe baza Convenţiei. Cu toate acestea, remediul prevăzut de arti­colul 13 trebuie să fie „efectiv" atât în drept, cât şi în practică şi, îndeosebi, exerciţiul acestui drept nu trebuie să fie restrâns în mod nejustificat prin acţiuni sau omisiuni ale autorităţilor din statul chemat în judecată (vezi hotărârile din cazurile Aksoy, Aydin...).

53. în cazul de faţă, reclamantul s-a plâns că lui şi rudelor victimei li s-a negat un remediu „efectiv" care ar fi adus la lumină împrejurările adevărate în care a murit Abdulmenaf Kaya. în opinia Curţii, natura dreptului despre care se afirmă că a fost încălcat de autorităţi, unul din drepturile fundamentale ale Convenţiei, are implicaţii asupra naturii remediilor care trebuie garantate în beneficiul rudelor victimei. în situaţiile în care rudele respective invocă uciderea ilegală a victimei de către agenţi ai statului, noţiunea remediului efectiv prevăzut de articolul 13 include, alături de plata unei compensaţii atunci când aceasta este necesară, şi o anchetă reală şi eficientă aptă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, precum şi accesul efectiv al rudelor victimei la procedurile de anchetă (vezi, mutatis mutandis, hotărârile din cazurile Aksoy şi Aydin...). Interpretate astfel, cerinţele articolului 13 acoperă o arie mai largă decât obligaţiile procedurale de a efectua investigaţii eficiente, asumate de statele membre pe baza articolului 2.

în acest caz, rudele au avut motive întemeiate să susţină că Abdulmenaf Kaya a fost ucis ilegal de forţele de securitate. Reclamantul a dat două declaraţii în acest sens, invocând relatările sătenilor despre care se susţine că ar fi fost martori oculari ai omorului. De asemenea, declaraţiile lui Hikmet Aksoy s-au coroborat, în general, cu susţinerile reclamantului. Mai mult, anumite elemente ale versiunii oferite de forţele de securitate asupra evenimentelor necesitau verificări inde­pendente. Este adevărat că, în opinia Curţii, nu s-a stabilit dincolo de orice dubiu că victima a fost într-adevăr ucisă în mod ilegal. Cu toate acestea, împrejurarea că aceste susţineri ale reclamantului nu au fost finalmente confirmate nu consti­tuie un obstacol la invocarea, din partea reclamantului, a încălcării articolului 13 al Convenţiei (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din 27 aprilie 1988 în cazul Boyle şi Rice versus Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord...). De aceea, concluziile Curţii cu privire la fondul plângerii de ucidere ilegală nu

înlătură obligaţia autorităţilor naţionale de a efectua o anchetă efectivă cu privire la fondul acestei plângeri.

54. Curtea reaminteşte constatările sale anterioare cu privire la deficienţele serioase ale autopsiei şi examinării medico-legale a locului faptei, precum şi faptul că autorităţile anchetatoare nu au luat în considerare, în mod serios, o altă versiune a explicaţiilor cauzei morţii. Având în vedere lipsa vreunui act de cerce­tare eficient cu privire la cauzele morţii, trebuie conchis că reclamantului şi rudelor victimei li s-a negat exercitarea unui remediu adecvat împotriva autori­tăţilor în ceea ce priveşte moartea lui Abdulmenaf Kaya, încălcându-se astfel articolul 13 al Convenţiei şi, astfel, li s-a negat accesul la alte remedii, inclusiv referitor la solicitarea unor despăgubiri.

în consecinţă, articolul 13 al Convenţiei a fost încălcat.

V. ÎNCĂLCAREA RECLAMATĂ A ARTICOLELOR 2, 6

Şl 13 COROBORATE CU ARTICOLUL 14 DIN CONVENŢIE

55. în continuare, reclamantul a pretins că drepturile lui şi ale rudelor vic­timei prevăzute de articolele 2, 6 şi 13 din Convenţie au fost încălcate, prin coroborare cu articolul 14 al Convenţiei, ca urmare a originii lor etnice. Arti­colul 14 prevede:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie tre­buie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, in special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie".

56. Reclamantul a susţinut că viaţa fratelui său decedat, la fel ca şi vieţile populaţiei civile de origine kurdă din sud-estul Turciei, era protejată într-o măsură mai mică decât vieţile persoanelor de altă origine etnică decât cea kurdă. El a argumentat că populaţia kurdă era afectată în cea mai mare măsură de operaţiile militare efectuate în zonă şi că forţele de securitate nu au luat nici o măsură pentru a minimiza riscarea vieţii civililor. Mai mult, forţele de securitate tratau populaţia civilă kurdă ca şi cum aceasta ar fi fost implicată în PKK. Nu se făcea nici o distincţie între terorişti şi civilii obişnuiţi. Astfel, deşi fratele său era îmbrăcat ca un sătean obişnuit, forţele de securitate şi procurorul l-au consi­derat terorist.

57. Guvernul nu a comentat această plângere altfel decât prin a nega versiu­nea reclamantului asupra faptelor sub aspectul articolului 2 şi a susţine accesul la remedii interne pentru repararea daunelor.

58. Comisia a arătat că dovezile prezentate nu susţineau plângerea recla­mantului sub aspectul articolului 14 din perspectiva încălcărilor deja constatate.

59. Curtea este de acord cu opinia Comisiei. Reclamantul nu a adus dovezi care să susţină încălcarea reclamată.

VI. PLÂNGEREA PRIVIND PRACTICA ADMINISTRATIVĂ A ÎNCĂLCĂRII CONVENŢIEI

60. Reclamantul a susţinut că Turcia tolera practica încălcării articolelor 2 şi 13 ale Convenţiei, fapt care agrava încălcările cărora el şi fratele său le-au fost victime. El a afirmat că exista o practică administrativă de a efectua cercetări inadecvate în cazurile de ucidere comise de forţele de securitate în sud-estul Turciei şi de a formula acuzări în asemenea cauze.

61. Reclamantul a mai susţinut că autorităţile au adoptat strategia de a nega încălcările Convenţiei, lipsind astfel victimele de dreptul la remedii efective. Ca o consecinţă a acestei politici, plângerile de ucidere ilegală rămân neinvestigate ori sunt investigate într-o manieră inadecvată şi lipsită de independenţă.

62. Nici guvernul şi nici Comisia nu au comentat fondul acestei plângeri.

63. în opinia Curţii, dovezile administrate în faţa Comisiei sunt insuficiente pentru a permite o decizie cu privire la existenţa unei practici administrative de încălcare a drepturilor invocate de reclamant.

VII. APLICAREA ARTICOLULUI 50

64. Reclamantul a cerut juste despăgubiri, pe baza articolului 50 al Conven­ţiei, care prevede:

„Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta Convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri, prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă”.

A. Daune morale

65. Reclamantul a afirmat că uciderea intenţionată şi nejustificată a fratelui său a încălcat unul din drepturile fundamentale ale Convenţiei. în plus, moartea fratelui său cauzată de forţele de securitate a lăsat soţia şi pe cei şapte copii fără nici un mijloc de subzistenţă. Reclamantul a solicitat suma de 30.000 lire sterline cu titlu de despăgubiri.

El a mai solicitat Curţii acordarea sumei de 10.000 lire sterline drept compen­saţie pentru omisiunea autorităţilor de a investiga uciderea fratelui său şi pentru afirmarea, de către acestea, a faptului că fratele său a fost un terorist ucis într-un conflict cu forţele de securitate. Reclamantul a mai cerut suma de 20.000 lire sterline cu titlu de compensaţie pentru încălcarea articolelor 6 şi 13, sumă care

reflecta existenţa, în statul chemat în judecată, a unei practici administrative a încălcării articolului 13.

66. Guvernul a contestat dreptul reclamantului la acordarea oricărei despă­gubiri. Susţinerile sale erau nedovedite şi, în plus, reclamantul nu a încercat să obţină despăgubiri în faţa instanţelor naţionale.

67. Delegatul Comisiei nu a comentat cererile reclamantului.

68. Curtea notează că nu a decis ilegalitatea uciderii fratelui reclamantului. Cu toate acestea, având în vedere constatările sale pe baza articolelor 2 şi 13 ale Convenţiei, Curtea apreciază că soţia şi copiii victimei sunt îndreptăţiţi la despă­gubiri drept compensaţie pentru omisiunea autorităţilor de a efectua cercetări cu privire la moartea victimei. în acest context, Curtea notează că plângerea a fost introdusă de reclamant atât în nume propriu şi în numele fratelui său, cât şi în numele soţiei şi copiilor acestuia. Din acest motiv, Curtea acordă soţiei şi copiilor victimei suma de 10.000 lire sterline. Pe de altă parte, Curtea nu este convinsă de existenţa unor pierderi materiale în ceea ce îl priveşte pe reclamant şi de aceea nu îi acordă despăgubiri.

B. Costuri şi cheltuieli

69. Reclamantul a solicitat 19.840,60 lire sterline cu titlu de cheltuieli de judecată pentru pregătirea şi susţinerea apărării în faţa instituţiilor Convenţiei, în notele revizuite şi suplimetate ale cheltuielilor, el a avansat următoarea struc­tură: onorariile şi cheltuielile reprezentanţilor săi din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (15.420,60 lire sterline) şi din Turcia (1.000 lire sterline); activităţile dlor Abdullah Koc şi Sedat Aslanta din cadrul Aso­ciaţiei pentru Drepturile Omului din Diyarbakir (250 lire sterline); cheltuieli administrative (1.950 lire sterline); costuri de interpretare şi traducere (480 lire sterline); costurile de participare a unui translator la audierile delegaţilor (185 lire sterline); costuri de copiere, poştă şi telecomunicaţii (255 lire ster­line) ; alte costuri administrative plătite în Turcia (300 lire sterline).

70. Reclamantul nu a primit suport financiar pentru asistenţă juridică din partea Consiliului Europei. El a afirmat că toate costurile şi cheltuielile menţio­nate au fost necesare şi într-un cuantum rezonabil având în vedere, între altele, complexitatea chestiunilor ridicate de acest caz. Reclamantul a cerut ca sumele acordate de Curte să fie plătite în mod direct reprezentanţilor săi legali din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în lire sterline, într-un anumit cont bancar şi cu rata de dobândă de 8% pe an.

71. Guvernul a cerut Curţii să respingă această cerere deoarece sumele soli­citate nu au fost verificate în mod corespunzător şi, în plus, nu erau necesare şi erau excesive în raport cu nivelul costurilor şi cheltuielilor practicate de avocaţii din Turcia.

72. Delegatul Comisiei nu a comentat sumele cerute de reclamant.

73. Curtea, decizând pe baze echitabile şi având în vedere detaliile plângerilor reclamantului, acordă avocaţilor din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi din Turcia suma totală de 17.000 lire sterline plus taxa pe valoare la rata aplicabilă.

C. Dobânzi de întârziere

74. Potrivit informaţiilor Curţii, rata dobânzii de întârziere aplicabilă în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la data adoptării acestei hotărâri este de 8% pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1. Respinge, cu opt voturi la unul, obiecţia preliminară a guvernului privind statutul de „victimă” al reclamantului;

2. Decide în unanimitate că nu s-a stabilit că moartea fratelui reclamantului a fost ilegală, contrară articolului 2;

3. Decide, cu opt voturi la unul, că s-a încălcat articolul 2 al Convenţiei în ceea ce priveşte omisiunea autorităţilor din statul chemat în judecată de a efectua o anchetă adecvată asupra împrejurărilor morţii fratelui reclamantului;

4. Decide în unanimitate că nu este necesar să examineze plângerea reclaman­tului sub aspectul articolului 2 al Convenţiei în ceea ce priveşte lipsa de protecţie a dreptului la viaţă în sistemul de drept intern;

5. Decide, cu opt voturi la unul, că s-a încălcat articolul 13 al Convenţiei;

6. Decide în unanimitate că nu este necesar să examineze plângerea pe baza articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei;

7. Decide în unanimitate că nu s-au încălcat articolele 2, 6 şi 13 în coroborare cu articolul 14 din Convenţie;

8. Decide, cu opt voturi la unul:

a) că statul chemat în judecată va plăti văduvei şi copiilor lui Abdulmenaf Kaya, în termen de trei luni, cu titlu de daune morale, suma de 10.000 lire sterline convertite în lire turceşti la rata de schimb de la data plăţii;

b) că dobânda de întârziere de 8% pe an va fi plătită de la data expirării

termenului sus-menţionat până la data plăţii;

9. Decide în unanimitate:

a) că statul chemat în judecată va plăti reclamantului, în termen de trei luni, cu titlu de costuri şi cheltuieli, suma de 17.000 lire sterline plus taxa pe valoarea adăugată;

b) că dobânda de întârziere de 8% pe an va fi plătită de la data expirării

termenului sus-menţionat până la data plăţii;

10. Respinge în unanimitate restul cererilor de justă compensare.

Redactată în engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţa publică din 19 februarie 1998, în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.

Rudolf Bernhardt, preşedinte Herbert Petzold, grefier

Potrivit articolului 51 paragraful 2 din Convenţie şi regulii 53 paragraful 2 din Regulamentul Curţii A, se anexează prezentei hotărâri opinia divergentă a judecătorului Golcuklu. [...]

← BOWMAN contra REGATUL UNIT AL MARII BRITANII Şl IRLANDEI DE NORD  Georgescu contra României - Tratamente inumane sau degradante... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre KAYA contra TURCIA - Dreptul la viață. Dreptul la o cale efectiva de atac (încălcare)