Competenta ratione temporis a Curtii - Ilaşcu şi alţii contra Moldovei şi Rusiei - Jurisdicţia în regiunea Transnistreană
Pagina 5 din 6
III. COMPETENŢA RATIONE TEMPORIS A CURŢII
395. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a declarat că încălcările invocate de reclamanţi sunt de natură continuă şi că, prin urmare, Curtea are competenţa să le examineze.
396. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că faptele denunţate de reclamanţi au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru Federaţia Rusă la 5 mai 1998 şi că, prin urmare, faptele respective nu se încadrează în competenţa ratione temporis a Curţii.
397. Reclamanţii au declarat că încălcările pretinse sunt continue şi că Curtea are, prin urmare, competenţa de a le examina.
398. Guvernul României nu a prezentat nici un argument cu privire la acest subiect.
399. Curtea observă că Convenţia a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 12 septembrie 1997, iar pentru Federaţia Rusă la 5 mai 1998. Ea notează că în fiecare Stat Contractant, Convenţia se aplică numai cu privire la faptele care au loc după intrarea în vigoare a Convenţiei în raport cu statul respectiv.
A. Pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei
400. Curtea notează faptul că reclamanţii au declarat că ei nu au avut parte de un proces echitabil în faţa „Judecătoriei Supreme a „RMN”.
Totuşi, procedurile care au avut loc în faţa instanţei judecătoreşti respective au sfârşit cu hotărârea din 9 decembrie 1993 (a se vedea paragraful 215 de mai sus), înainte de data la care Convenţia a fost ratificată de Republica Moldova şi Federaţia Rusă, iar procesul de judecată al reclamanţilor nu reprezintă o situaţie continuă.
Prin urmare, Curtea nu are competenţă ratione temporis de a examina pretenţia depusă în temeiul articolului 6 al Convenţiei.
B. Pretenţiile în temeiul articolelor 3, 5 şi 8 ale Convenţiei
401. Reclamanţii au declarat că detenţia lor nu a fost legală, deoarece hotărârea de judecată în baza căreia ei au fost deţinuţi, trei reclamanţi fiind deţinuţi până în prezent, nu a fost pronunţată de o instanţă de judecată competentă. Ei au declarat că, în timpul detenţiei lor în închisoarea de la Tiraspol, ei nu au avut posibilitatea să corespondeze liber sau să primească vizite din partea familiilor lor. De asemenea, ei s-au plâns de condiţiile lor de detenţie.
402. Curtea notează că încălcările pretinse de reclamanţi se referă la evenimente care au început odată cu încarcerarea reclamanţilor în anul 1992 şi care continuă şi în prezent.
403. Curtea, prin urmare, are competenţa ratione temporis să examineze pretenţiile depuse în măsura în care acestea se referă la evenimente care au avut loc după 12 septembrie 1997 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi după 5 mai 1998 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă.
C. Pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie
404. Reclamanţii au declarat că ei au fost lipsiţi de bunurile lor, fapt care constituie o violare a articolului 1 al Protocolului 1, deoarece hotărârea de judecată în baza căreia ei au fost lipsiţi de bunurile lor a fost ilegală. Ei se consideră victime ale unei încălcări continue a drepturilor lor.
405. Curtea notează că reclamanţii nu au prezentat nici o probă cu privire la executarea hotărârii de confiscare a bunurilor lor, fapt care ar permite Curţii să determine dacă este vorba de o încălcare continuă a dreptului lor. Totuşi, luând în consideraţie concluzia de mai jos (a se vedea paragraful 474), ea nu consideră necesar să stabilească dacă ea are competenţă ratione temporis să examineze această pretenţie.
D. Pretenţia domnului Ilaşcu în temeiul articolului 2 al Convenţiei
406. Bazându-se pe articolul 2 al Convenţiei, dl Ilaşcu a denunţat condamnarea sa la pedeapsa cu moartea, susţinând că sentinţa nu a fost anulată de autorităţile care au pronunţat-o şi care pot s-o execute în orice moment, în cazul în care el s-ar întoarce în Transnistria.
407. Curtea observă că, la 9 decembrie 1993, reclamantul a fost condamnat la moarte de o instanţă de judecată creată de autorităţile separatiste transnistrene, care nu sunt recunoscute de către comunitatea internaţională. La momentul ratificării Convenţiei de către statele pârâte, sentinţa pronunţată împotriva reclamantului nu a fost anulată de autorităţile care au pronunţat-o, prin urmare, aceasta este încă în vigoare.
408. În concluzie, Curtea este competentă ratione temporis de a examina această pretenţie.
IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 2 AL CONVENŢIEI
409. Dl Ilaşcu a pretins că el a fost condamnat la pedeapsa cu moartea de către o instanţă de judecată ilegală şi a declarat că există riscul ca el să fie executat în orice moment. Primul paragraf al articolului 2 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege”.
A. Argumentele prezentate Curţii
410. Reclamantul a declarat că decretul de graţiere semnat de „Preşedintele RMN” la 5 mai 2001 a fost un fals creat cu unicul scop de a induce în eroare Curtea, şi că de fapt ordinul autorităţilor „RMN” prin care el a fost condamnat la moarte a rămas în vigoare.
El a declarat în această privinţă că la 22 iunie 2001, după eliberarea sa, autorităţile moldoveneşti au declarat că nu dispuneau de nici un document care să confirme faptul că el a fost graţiat. Numai la 16 noiembrie 2001, ca răspuns la întrebările suplimentare adresate de către Curte, Guvernul a transmis Curţii o copie a decretului de graţiere. Reclamantul a mai declarat că, la 5 mai 2001, el a fost „predat” autorităţilor Republicii Moldova în baza unui document de transfer înmânat directorului Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova de către dl Chevtsov, „ministrul Securităţii al RMN”, un document pe care reclamantul l-a văzut cu ochii săi. Mai mult, dl Chevtsov a spus că sentinţa rămâne valabilă şi că aceasta va fi executată dacă dl Ilaşcu se va întoarce în Transnistria.
411. Guvernul Federaţiei Ruse nu a prezentat observaţii cu privire la fondul acestei pretenţii.
412. Guvernul Republicii Moldova nu a negat faptul că a existat o încălcare a dreptului reclamantului, garantat de articolul respectiv.
413. Guvernul României a declarat că, deoarece hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994, prin care sentinţa împotriva reclamantului a fost anulată, nu a fost executată, există riscul ca dl Ilaşcu să fie executat dacă el s-ar întoarce în Transnistria.
B. Aprecierea Curţii
414. Curtea notează că Republica Moldova a ratificat Protocolul nr. 6 la Convenţie, abolind pedeapsa capitală pe timp de pace, la 1 octombrie 1997. De asemenea, Republica Moldova a semnat Protocolul nr. 13 la Convenţie care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe, la 3 mai 2002. Federaţia Rusă n-a ratificat nici Protocolul nr. 6 şi nici Protocolul nr. 13, dar a introdus moratoriu la aplicarea pedepsei capitale.
415. Pedeapsa capitală la care dl Ilaşcu a fost condamnat de către „Judecătoria Supremă a RMN”, a fost casată de către Judecătoria Supremă a Republicii Moldova la 3 februarie 1994, dar până în prezent hotărârea de casare nu a fost executată (a se vedea paragraful 222 de mai sus).
Abia în noiembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova a expediat Curţii o copie a decretului „Preşedintelui RMN” din 5 mai 2001 prin care reclamantul a fost graţiat (a se vedea paragraful 281 de mai sus). Cu aceeaşi ocazie, Guvernul Republicii Moldova a informat Curtea despre zvonurile potrivit cărora dl Smirnov ar fi comutat pedeapsa capitală a reclamantului cu detenţia pe viaţă. Curtea notează că autenticitatea decretului de graţiere a reclamantului emis de către dl Smirnov este contestată de către reclamant, care a declarat că el a fost pur şi simplu predat autorităţilor moldoveneşti, sentinţa pronunţată împotriva sa rămânând în vigoare, el riscând să fie executat în cazul întoarcerii sale pe teritoriul Transnistriei.
416. Luând în consideraţie probele prezentate ei, Curtea nu poate stabili circumstanţele exacte ale eliberării dlui Ilaşcu sau dacă pedeapsa capitală la care a fost condamnat a fost comutată cu detenţia pe viaţă (a se vedea paragraful 282 de mai sus).
Deoarece dl Ilaşcu a fost eliberat şi locuieşte în prezent împreună cu familia sa în România, stat al cărei cetăţean este şi unde deţine funcţia de membru al Senatului (a se vedea paragraful 20 de mai sus), Curtea consideră că riscul ca pedeapsa capitală, la care reclamantul a fost condamnat la 9 decembrie 1993, să fie executată este mai mult ipotetic decât real.
417. Pe de altă parte, nu este disputat faptul că, după ratificarea Convenţiei de către cele două state pârâte, dl Ilaşcu a suferit atât datorită condamnării sale la pedeapsa capitală, cât şi a condiţiilor sale de detenţie, fiind în tot acest timp ameninţat cu executarea acestei sentinţe.
418. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că faptele de care s-a plâns dl Ilaşcu nu necesită o examinare separată în temeiul articolului 2 al Convenţiei, şi consideră corespunzător de a examina această pretenţie prin prisma articolului 3 al Convenţiei.
V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
419. Reclamanţii s-au plâns de condiţiile lor de detenţie şi de tratamentul la care sunt supuşi pe parcursul detenţiei. Suplimentar, dl Ilaşcu s-a plâns de condiţiile detenţiei sale fiind permanent ameninţat cu executarea pedepsei capitale. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenţiei, care prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Argumentele prezentate Curţii
420. Reclamanţii au declarat că tratamentele deosebit de grave la care au fost supuşi pe perioada detenţiei au adus atingere demnităţii lor, i-au înjosit şi au avut efecte dezastruoase asupra stării lor fizice şi psihice. În cazul dlui Ilaşcu, trebuie de asemenea luată în consideraţie incertitudinea în care el a trebuit să trăiască, datorită posibilităţii ca pedeapsa capitală la care a fost condamnat să fie executată.
421. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că alegaţiile reclamanţilor nu au nici o legătură cu Federaţia Rusă şi că, oricum, sunt nefondate.
422. Guvernul Republicii Moldova a declarat în observaţiile sale din 24 octombrie 2000 că declaraţiile reclamanţilor cu privire la condiţiile lor de detenţie sunt plauzibile.
423. Guvernul României, în calitate de terţ intervenient, a declarat că tratamentul îndurat de reclamanţi pe parcursul detenţiei lor poate fi calificat drept ”tortură” în sensul articolului 3 al Convenţiei, având în vedere caracterul lor deliberat, natura lor josnică şi faptul că ele au provocat reclamanţilor suferinţe grave şi crude.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
424. Curtea reiterează că articolul 3 al Convenţiei consfinţeşte una din cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2 al Convenţiei, nici o derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este cazul unui pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea, printre altele, Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V; şi Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).
425. Curtea a considerat tratamentul ca fiind „inuman”, deoarece inter alia acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore în şir şi a cauzat fie leziuni corporale, fie suferinţe fizice sau psihice intense. Curtea a considerat un tratament ca fiind „degradant”, deoarece el a cauzat victimelor sentimente de frică, îngrijorare şi inferioritate capabile să le umilească şi să le înjosească (a se vedea, de exemplu, Kudla v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 92, ECHR 2000-XI).
426. Pentru a determina dacă o anumită formă de maltratare poate fi calificată drept tortură, Curtea trebuie să ia în vedere distincţia prevăzută în articolul 3 dintre acest termen şi cel de tratament inuman sau degradant. Aşa precum ea a constatat anterior, intenţia a fost ca Convenţia, printr-o astfel de distincţie, să acorde un stigmat special tratamentului inuman deliberat care cauzează suferinţe foarte grave şi crude; aceeaşi distincţie este prevăzută în articolul 1 al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (a se vedea hotărârea menţionată mai sus, în cauza Selmouni, § 96):
„ În scopul prezentei Convenţii, termenul „tortură” desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane._ ”
427. De asemenea, Curtea a constatat că termenul „grav” este, la fel ca şi termenul „nivelul minim de severitate”, necesar pentru ca articolul 3 să devină aplicabil, fiind prin natura lucrurilor, relativ (ibid., § 100): el depinde, de asemenea, de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice sau psihice şi, în anumite cazuri, sexul, vârsta şi starea sănătăţii victimei (a se vedea, printre altele, Kalashnikov v. Russia, nr. 47095/99, § 95, ECHR, 2002-VI; şi hotărârea Labita menţionată mai sus, § 120). Mai mult, atunci când Curtea analizează dacă tratamentul este „degradant” în sensul articolului 3, ea va lua în calcul dacă scopul acestui tratament a fost de a umili şi înjosi persoana şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acest tratament a afectat negativ personalitatea ei, într-un mod incompatibil cu articolul 3. Chiar şi absenţa unui asemenea scop nu poate exclude categoric o constatare a violării articolului 3 (Valasinas v. Lithuania, nr. 44558/98, § 101, ECHR 2001-VIII).
428. Curtea a reiterat în permanenţă că suferinţa şi umilinţa cauzată unei persoane trebuie, în orice caz, să depăşească elementul inevitabil al suferinţei sau umilinţei legate de o anumită formă de tratament sau pedeapsă legitimă. Măsurile prin care o persoană este lipsită de libertatea sa sunt, de obicei, însoţite de astfel de suferinţe şi umilinţe. Articolul 3 cere statului să asigure ca fiecare deţinut să fie deţinut în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii sale umane, ca modul şi metoda de executare a pedepsei să nu cauzeze persoanei suferinţe sau dureri de o intensitate care să depăşească nivelul de suferinţă inerent detenţiei şi că, având în vedere exigenţele detenţiei, sănătatea şi integritatea persoanei să fie în mod adecvat asigurate (a se vedea Kudla v. Poland, citat mai sus, §§ 92-94).
429. Curtea a constatat anterior că, având în vedere evoluţia politicii penale a statelor membre ale Consiliului Europei şi standardele general-acceptate în acest domeniu, pedeapsa cu moartea poate ridica unele întrebări în temeiul articolului 3 al Convenţiei. În cazul în care o pedeapsă capitală este pronunţată, circumstanţele personale ale persoanei condamnate, proporţionalitatea gravităţii crimei comise şi condiţiile de detenţie până la executarea sentinţei sunt exemple de factori capabili să facă aplicabile prevederile articolului 3 al Convenţiei tratamentului sau pedepsei primite de persoana condamnată (a se vedea Soering v. the United Kingdom, hotărâre din 7 iulie 1989, Series A nr. 161, p. 41, § 104; şi Poltoratskiy v. Ukraine, nr. 38812/97, § 133).
430. Pentru fiecare persoană condamnată la moarte o amânare între pronunţarea şi executarea sentinţei şi suportarea unui stres grav în condiţii necesare pentru o încarcerare strictă sunt inevitabile (a se vedea Soering v. the United Kingdom, menţionat mai sus, p. 44, § 111). Totuşi, în anumite circumstanţe, impunerea unei asemenea sentinţe poate determina un tratament care să depăşească limita stabilită de articolul 3, când, de exemplu, o perioadă lungă de timp trebuie petrecută pe culoarul morţii în condiţii extreme, cu o stare permanentă şi crescândă de îngrijorare în aşteptarea executării pedepsei cu moartea (ibid.).
431. Mai mult, îngrijorarea şi suferinţa cauzată de o asemenea sentinţă poate fi agravată numai de natura arbitrară a procedurilor care au impus-o, astfel că, luând în consideraţie că este vorba de viaţa unei persoane, sentinţa devine astfel o violare a Convenţiei.
432. Interzicerea contactelor cu alţi deţinuţi din motive de securitate, disciplinare sau de protecţie nu constituie în sine un tratament sau o pedeapsă inumană. Pe de altă parte, impunerea izolării complete combinată cu izolarea socială totală pot distruge personalitatea şi constituie o formă de tratament inuman care nu poate fi justificat de cerinţele de securitate sau de orice alt motiv (a se vedea, printre altele, Messina v. Italy (dec.), nr. 25498/94, ECHR 1999-V).
433. Mai mult, atunci când sunt evaluate condiţiile de detenţie, trebuie luate în consideraţie efectele cumulative ale acestor condiţii şi învinuirile specifice aduse de reclamant (a se vedea Dougoz v. Greece, nr. 40907/98, § 46, ECHR 2001-II).
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus în această cauză
(a) Dl Ilaşcu
434. Reclamantul a fost condamnat la moarte la 9 decembrie 1993 şi deţinut până la eliberarea sa la 5 mai 2001 (a se vedea paragrafele 215 şi 234 de mai sus).
Curtea reiterează că Convenţia nu obligă statele contractante decât cu privire la faptele care au avut loc din momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru statele respective, datele relevante în această cauză sunt 12 septembrie 1997 pentru Republica Moldova şi 5 mai 1998 pentru Federaţia Rusă. Totuşi, pentru a evalua consecinţele pe care condiţiile de detenţie le-au avut asupra reclamantului, care au rămas mai mult sau mai puţin aceleaşi, pe întreaga perioadă pe care reclamantul şi-a petrecut-o în închisoare, Curtea poate lua în consideraţie, de asemenea, întreaga perioadă a detenţiei reclamantului, care să includă şi perioada de timp de până la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statele pârâte.
435. Pe parcursul perioadei foarte lungi de timp petrecute pe culoarul morţii, reclamantul a trăit cu umbra constantă a morţii, cu frica de a fi executat. Incapabil să exercite vreun remediu, reclamantul a trăit mulţi ani, inclusiv după intrarea în vigoare a Convenţiei, în condiţii de detenţie care păreau să-i reamintească că sentinţa sa putea fi executată (a se vedea paragrafele 196-210 şi 240-253 de mai sus).
În special, Curtea notează că, după trimiterea unei scrisori adresate Parlamentului Republicii Moldova în martie 1999, dl Ilaşcu a fost bătut crunt de gardienii de la închisoarea din Tiraspol, care l-au ameninţat cu moartea (a se vedea paragrafele 249, 250, 269 şi 270 de mai sus). După acel incident, lui nu i-a fost permis să mănânce timp de două zile şi nu a văzut lumina zilei timp de trei zile (a se vedea paragraful 271 de mai sus).
Cât despre execuţiile simulate care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei (a se vedea paragraful 198 de mai sus), nu există dubii că consecinţele unor asemenea fapte barbare au intensificat suferinţa simţită de către reclamant cu privire la executarea sa pe întreaga perioadă a detenţiei sale.
436. Îngrijorarea şi suferinţa pe care el le-a simţit sunt agravate de faptul că sentinţa nu avea nici un temei legal şi legitimitate în sensul Convenţiei. „Judecătoria Supremă a RMN” care a pronunţat sentinţa împotriva dlui Ilaşcu, a fost creată de o entitate care este ilegală conform dreptului internaţional şi care nu a fost recunoscută de către comunitatea internaţională. „Curtea” aparţine unui sistem despre care cu greu se poate spune că funcţionează în baza unui temei constituţional şi legal care să reflecte o tradiţie juridică compatibilă cu Convenţia. Acest lucru este dovedit de natura arbitrară a circumstanţelor în care reclamanţii au fost judecaţi şi condamnaţi, aşa precum au fost descrise de ei, circumstanţe care nu au fost disputate de către celelalte părţi (a se vedea paragrafele 212-216 de mai sus), şi după cum au fost descrise şi analizate de către instituţiile OSCE (a se vedea paragraful 286 de mai sus).
437. Hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, prin care sentinţa împotriva reclamantului a fost casată (a se vedea paragraful 222 de mai sus), a confirmat natura arbitrară şi ilegală a hotărârii judecătoreşti din 9 decembrie 1993.
438. Cu privire la condiţiile de detenţie a reclamantului pe culoarul morţii, Curtea notează că dl Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani, din anul 1993 până la eliberarea sa în mai 2001, într-o foarte strictă izolare: el nu avea nici un contact cu ceilalţi deţinuţi, nu putea primi veşti dinafară - deoarece lui nu i se permitea să trimită sau să primească corespondenţă - şi nu avea dreptul să-şi contacteze avocatul sau să primească vizite regulate de la familia sa. Celula sa nu era încălzită, chiar în condiţii de iarnă grea, şi nu avea lumină naturală sau ventilaţie. Dovezile arată că dl Ilaşcu de asemenea a fost privat de mâncare drept pedeapsă, şi că, în orice caz, având în vedere restricţiile cu privire la primirea coletelor, chiar şi hrana primită din exterior era deseori neconsumabilă. Reclamantul putea face duş foarte rar, de multe ori fiind nevoit să aştepte câteva luni. La acest subiect Curtea face trimitere la concluziile din raportul CPT întocmit în urma vizitei sale în Transnistria în anul 2000 (a se vedea paragraful 289 de mai sus), în care el a descris izolarea pe parcursul la atât de mulţi ani ca fiind nejustificată.
Condiţiile de detenţie ale reclamantului au avut efecte devastatoare asupra sănătăţii sale, care s-a deteriorat pe parcursul anilor petrecuţi în închisoare. Astfel, el nu a primit îngrijiri adecvate, fiind privat de examinări şi tratamente medicale regulate (a se vedea paragrafele 258-260, 262-263 şi 265 de mai sus) şi de produse dietetice corespunzătoare. Mai mult, având în vedere restricţiile cu privire la primirea coletelor, reclamantului nu i-au putut fi trimise medicamente şi mâncare pentru îmbunătăţirea sănătăţii sale.
439. Curtea notează cu îngrijorare existenţa regulilor care acordă putere discreţionară în legătură cu corespondenţa şi vizitele în închisoare atât gardienilor din închisoare, cât şi altor autorităţi şi subliniază că asemenea reguli sunt arbitrare şi incompatibile cu garanţiile efective şi adecvate împotriva abuzurilor, garanţii pe care orice sistem penitenciar într-o societate democratică trebuie să le asigure. Mai mult, în această cauză, astfel de reguli au făcut condiţiile de detenţie a reclamantului şi mai dure.
440. Curtea conchide că pedeapsa cu moartea impusă reclamantului, combinată cu condiţiile în care el a trăit şi tratamentul la care acesta a fost supus pe parcursul detenţiei sale după ratificarea Convenţiei şi, ţinând cont de starea în care el se afla după mai mulţi ani petrecuţi în astfel de condiţii înainte de ratificarea Convenţiei, au fost deosebit de grave şi crude şi, prin urmare, trebuie considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
Prin urmare, cerinţele impuse de articolul 3 al Convenţiei nu au fost respectate.
441. Deoarece dl Ilaşcu a fost deţinut în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998, aceasta este responsabilă în temeiul motivelor descrise mai sus (a se vedea paragraful 411 de mai sus) de condiţiile de detenţie a reclamantului, tratamentul la care acesta a fost supus şi suferinţele cauzate acestuia în închisoare.
Dl Ilaşcu a fost eliberat în luna mai 2001 şi numai de la această dată responsabilitatea Republicii Moldova este angajată cu privire la faptele denunţate pentru nerespectarea obligaţiilor sale pozitive (a se vedea paragraful 352 de mai sus). În consecinţă, nu a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova în privinţa dlui Ilaşcu.
442. În concluzie, violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui Ilaşcu este imputabilă numai Federaţiei Ruse.
(b) Ceilalţi trei reclamanţi: condiţiile de detenţie şi tratamentul aplicat acestora pe parcursul perioadei de detenţie
(i) Dl Ivanţoc
443. Curtea notează pentru început că, pe parcursul desfăşurării procedurii în faţa ei, guvernele pârâte nu au negat că faptele invocate de reclamant au avut loc.
Ea consideră, în continuare, că descrierile făcute de către dl Ivanţoc sunt suficient de precise şi sunt coroborate cu informaţii identice pe care dumnealui le-a descris de nenumărate ori în faţa soţiei sale şi cu probele prezentate de ceilalţi martori delegaţilor Curţii.
În lumina tuturor informaţiilor de care dispune, Curtea consideră că poate fi considerat ca fiind stabilit că, pe parcursul detenţiei reclamantului, care a inclus şi perioada de după ratificarea Convenţiei de către statele pârâte, reclamantul a primit un număr mare de lovituri şi a fost supus şi altor forme de maltratare şi că au existat momente când el a fost privat de hrană şi de orice asistenţă medicală în pofida stării sale de sănătate, care s-a înrăutăţit ca urmare a condiţiilor de detenţie. În special, Curtea atrage atenţia asupra persecutărilor şi maltratărilor la care dl Ivanţoc a fost supus în luna mai a anului 1999 după depunerea cererii sale la Curte (a se vedea paragrafele 251-252 de mai sus), în anul 2001, în noiembrie 2002 şi februarie 2003 (a se vedea paragrafele 254, 256 şi 269-272 de mai sus).
444. Mai mult, dl Ivanţoc a fost deţinut încă de la condamnarea sa în anul 1993 în izolare completă, fără a avea contacte cu alţi deţinuţi şi fără acces la ziare. Reclamantului nu i s-a permis să primească vizite din partea unui avocat, unicul său contact cu lumea exterioară fiind vizitele şi coletele primite de la soţia sa, care trebuiau autorizate de către administraţia închisorii, autorizarea fiind acordată la discreţia administraţiei închisorii.
Toate aceste restricţii, care nu au nici un temei legal şi sunt lăsate la discreţia autorităţilor, sunt incompatibile cu regimul penitenciar într-o societate democratică. Ele au contribuit la creşterea suferinţelor psihice şi a neliniştii reclamantului.
445. Reclamantul este deţinut într-o celulă care nu este încălzită, este foarte prost ventilată şi nu are lumină naturală, el nu a primit tratamentul necesar pentru ameliorarea stării sănătăţii sale, chiar dacă au fost realizate câteva examinări medicale autorizate de administraţia închisorii. La acest subiect, Curtea se referă la concluziile făcute în raportul CPT în urma vizitei sale în Transnistria în anul 2000 (a se vedea paragraful 289 de mai sus).
446. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să producă dureri şi suferinţe atât psihice, cât şi fizice, care ar putea fi înrăutăţite doar de izolarea completă a reclamantului şi care au avut ca scop să-i provoace sentimente de teamă, nelinişte şi vulnerabilitate care să-l umilească, înjosească şi să-i distrugă rezistenţa şi voinţa.
Curtea este de părere că tratamentul la care a fost supus reclamantul de către persoanele care aparţin autorităţilor administrative ale „RMN” a avut scopul de a-l pedepsi pentru faptele pe care se presupune că reclamantul le-ar fi comis.
447. Astfel, Curtea consideră că, analizat în general şi având în vedere gravitatea acestor fapte, natura lor repetitivă şi scopul lor, tratamentul la care a fost supus dl Ivanţoc i-a cauzat acestuia suferinţă şi dureri „grave”, şi a fost deosebit de grav şi dur. Toate aceste fapte trebuie considerate acte de tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei.
448. Deoarece dl Ivanţoc a fost deţinut în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, aceasta din urmă este responsabilă, în temeiul motivelor menţionate mai sus (a se vedea paragraful 393) din cauza condiţiilor sale de detenţie, tratamentului la care a fost supus şi a suferinţelor care i-au fost cauzate în închisoare.
Luând în consideraţie concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate, ca urmare a nerespectării obligaţiilor sale pozitive după luna mai a anului 2001 (a se vedea paragraful 352 de mai sus), Republica Moldova este responsabilă de violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui Ivanţoc, începând cu această dată.
449. În concluzie, în privinţa dlui Ivanţoc a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, începând cu data ratificării Convenţiei de către aceasta la 5 mai 1998 şi de către Republica Moldova, începând cu luna mai a anului 2001.
(ii) Dl Leşco şi domnul Petrov-Popa
450. Curtea notează pentru început că, pe parcursul desfăşurării procedurii în faţa ei, guvernele pârâte nu au negat că faptele invocate de reclamanţi au avut loc.
De asemenea, ea consideră că descrierile date de martorii audiaţi, inclusiv reclamanţii şi soţiile acestora, sunt suficient de precise şi sunt susţinute de alte dovezi pe care Curtea le deţine.
451. În consecinţă, Curtea consideră că se poate considera ca fiind stabilit faptul că, pe parcursul detenţiei lor, inclusiv în perioada care a urmat intrării în vigoare a Convenţiei pentru ambele state pârâte, dl Leşco şi dl Petrov-Popa au avut condiţii de detenţie extrem de dure:
- autorizarea vizitelor şi coletelor din partea familiilor lor ţinea de autorizarea discreţionară a administraţiei închisorii;
- au existat perioade când aceştia au fost lipsiţi de hrană sau au primit produse alimentare care nu erau consumabile şi de cele mai multe ori lor nu li s-a permis să primească asistenţă medicală corespunzătoare, chiar dacă starea sănătăţii lor necesita o astfel de îngrijire şi s-a înrăutăţit ca urmare a condiţiilor de detenţie; şi
- reclamanţii nu au primit alimente dietetice corespunzătoare prescrise de către medicii lor (a se vedea paragraful 265 de mai sus).
Curtea subliniază de asemenea că aceste condiţii s-au înrăutăţit începând cu anul 2001 (a se vedea paragraful 254 de mai sus).
Mai mult, dl Petrov-Popa a fost deţinut în izolare începând cu anul 1993, fiind lipsit de orice fel de contact cu alţi deţinuţi sau de accesul la ziare în limba sa maternă (a se vedea paragrafele 240, 254 şi 255 de mai sus).
Atât dl Petrov-Popa, cât şi dl Leşco au fost lipsiţi de accesul la un avocat până în luna iunie a anului 2003 (a se vedea paragraful 257 de mai sus).
452. În opinia Curţii, un asemenea tratament este în stare să producă dureri şi suferinţe atât psihice, cât şi fizice. Analizate în totalitatea lor şi luând în consideraţie gravitatea lor, tratamentul aplicat dlui Leşco şi dlui Petrov-Popa poate fi calificat ca inuman şi degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei.
453. Deoarece dl Leşco şi dl Petrov-Popa au fost deţinuţi în perioada în care Convenţia a intrat în vigoare pentru Federaţia Rusă, aceasta din urmă este responsabilă, în temeiul motivelor menţionate mai sus (a se vedea paragraful 393) de condiţiile lor de detenţie, tratamentul la care au fost supuşi şi suferinţele care le-au fost cauzate în închisoare.
Luând în consideraţie concluziile la care Curtea a ajuns în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate, ca urmare a nerespectării obligaţiilor sale pozitive după luna mai a anului 2001 (a se vedea paragraful 352 de mai sus), Republica Moldova este responsabilă de violarea articolului 3 al Convenţiei în privinţa dlui Leşco şi dlui Petrov-Popa, începând cu luna mai 2001.
454. În concluzie, în privinţa dlui Leşco şi a dlui Petrov-Popa a existat o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, începând cu data ratificării Convenţiei de către aceasta la 5 mai 1998 şi de către Republica Moldova, începând cu luna mai 2001.
VI. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI
455. Reclamanţii au pretins că detenţia lor nu a fost legală şi că instanţa de judecată care i-a condamnat nu a fost competentă. Ei s-au bazat pe articolul 5 § 1 al Convenţiei, ale cărei prevederi relevante sunt următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
...”
456. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că pretenţiile reclamanţilor nu au nici o legătură cu Federaţia Rusă şi că, în orice caz, sunt nefondate.
457. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a subliniat că reclamanţii au fost reţinuţi fără mandat şi că ei au fost deţinuţi timp de două luni în celulele din comenduirea Armatei a Paisprezecea. La audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că ar dori să-şi schimbe poziţia pe care a exprimat-o anterior, dar nu a prezentat nici o opinie cu privire la pretinsele violări.
458. În calitate de terţ intervenient, Guvernul României a declarat că detenţia reclamanţilor nu are o bază legală, deoarece ei au fost condamnaţi de către o instanţă de judecată constituită ilegal. Chiar dacă anumite acte ale autorităţilor separatiste, precum certificate de naştere, de deces şi înregistrare a căsătoriei, au trebuit recunoscute pentru a nu înrăutăţi situaţia locuitorilor acestei regiuni (a se vedea opinia consultativă a CIJ din 21 iunie 1971 cu privire la consecinţele legale pentru state ale prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia, indiferent de Rezoluţia nr. 276 a Consiliului de Securitate), o astfel de recunoaştere nu trebuie aplicată în privinţa actelor autorităţilor care nu sunt recunoscute de către comunitatea internaţională, în caz contrar, aceste autorităţi ar fi legitimizate.
În această cauză, condamnarea reclamanţilor a fost rezultatul unei negări flagrante de justiţie, deoarece ei nu au avut parte de un proces echitabil în faţa „Judecătoriei Supreme a RMN”.
459. Curtea nu are competenţa ratione temporis de a examina dacă procedurile penale în urma cărora reclamanţii au fost condamnaţi de către „Judecătoria Supremă a RMN” au constituit o violare a articolului 6 al Convenţiei. Detenţia reclamanţilor a continuat după datele la care Convenţia a fost ratificată de ambele state pârâte, Curtea are astfel competenţa de a determina dacă după această dată fiecare dintre reclamanţi a fost deţinut „legal”, „potrivit căilor legale” şi „în baza unei condamnări pronunţate de un tribunal competent” în sensul articolului 5 § 1 (a) al Convenţiei.
460. Aşa precum a fost stabilit în jurisprudenţa Curţii, cuvântul „tribunal” folosit în textul francez al articolului 5, precum şi în alte articole ale Convenţiei, în special, în articolul 6 (tribunal), se referă în primul rând la un organ „instituit de lege” care întruneşte un număr de condiţii ce includ independenţa, în special faţă de executiv, imparţialitatea, durata mandatului membrilor săi şi garanţiile unei proceduri judiciare (a se vedea De Wilde, Ooms and Versyp v. Belgium, hotărâre din 28 mai 1970, Seria A, nr. 12, p. 41, § 78).
În anumite circumstanţe, o instanţă de judecată care face parte din sistemul judecătoresc al unei entităţi nerecunoscute conform dreptului internaţional poate fi considerată un tribunal „instituit de lege” dacă acesta constituie o parte a sistemului judecătoresc care îşi exercită funcţiile „în baza unui temei constituţional şi legal” care reflectă o tradiţie judiciară compatibilă cu Convenţia, pentru a permite persoanelor să beneficieze de garanţiile Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Cyprus v. Turkey, citat mai sus, §§ 231 şi 236-237).
461. Condiţia cu privire la legalitate prevăzută de articolul 5 § 1 (a) („detenţie legală” dispusă „potrivit căilor legale”) se consideră întrunită numai dacă aceasta este în corespundere cu normele relevante ale dreptului naţional; legea naţională trebuie în sine să fie conformă cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale prevăzute sau deduse din textul Convenţiei, în special cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat expres în Preambulul Convenţiei. Noţiunea „potrivit căilor legale” presupune existenţa unei proceduri echitabile şi corespunzătoare, adică ca orice măsură în urma căreia o persoană este privată de libertatea sa trebuie să fie adoptată şi executată de o autoritate corespunzătoare şi nu trebuie să fie arbitrară (a se vedea, printre altele, Winterwerp v. the Netherlands, hotărâre din 24 octombrie 1979, Serie A, nr. 33, § 45).
Mai mult, deoarece scopul articolului 5 este de a proteja o persoană de decizii arbitrare (a se vedea, printre altele, Stafford v. the United Kingdom [GC], no. 46295/99, § 63, ECHR 2002-IV), o „condamnare” nu poate fi rezultatul unei negări flagrante a justiţiei (a se vedea mutatis mutandis, Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărâre din 26 iunie 1992, Serie A, nr. 240, § 110).
De asemenea, Curtea se referă şi la concluziile sale în temeiul articolului 3 al Convenţiei cu privire la natura procedurilor în faţa „Judecătoriei Supreme a RMN” (a se vedea paragraful 436 de mai sus).
462. Astfel, Curtea constată că nici unul dintre reclamanţi nu a fost condamnat de către o „instanţă” şi că sentinţa de condamnare a reclamanţilor a fost emisă de un organ judecătoresc, şi anume „Judecătoria Supremă a RMN” ca urmare a unor proceduri care nu pot fi considerate „detenţie legală” dispusă „potrivit căilor legale”.
463. Acest lucru fiind constatat, privaţiunea de libertate a reclamanţilor în perioada acoperită de competenţa ratione temporis a Curţii cu privire la statele pârâte (şi anume, în cazul dlui Ilaşcu de la 12 septembrie 1997 până la 5 mai 2001 pentru Republica Moldova, şi de la 5 mai 1998 până la 5 mai 2001 pentru Federaţia Rusă, iar cu privire la ceilalţi reclamanţi, de la data ratificării Convenţiei de către fiecare stat pârât până în prezent) nu întruneşte condiţiile prevăzute de paragraful 1 (a) al articolului 5 al Convenţiei.
În concluzie, a existat o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei până în luna mai a anului 2001 în privinţa dlui Ilaşcu, şi a existat şi continuă să existe o violare a acestei prevederi în privinţa celorlalţi trei reclamanţi care continuă să se afle în detenţie.
464. Luând în consideraţie că reclamanţii erau deţinuţi în ziua intrării în vigoare a Convenţiei pentru Federaţia Rusă, precum şi constatările sale de mai sus (a se vedea paragraful 393) Curtea conchide că comportamentul care constituie o violare a articolului 5 este imputabil Federaţiei Ruse în privinţa tuturor reclamanţilor.
Luând în consideraţie concluzia sa de mai sus (a se vedea paragraful 352) conform căreia responsabilitatea Republicii Moldova în temeiul obligaţiilor sale pozitive este angajată din luna mai 2001, Curtea conchide că nu a existat o violare a articolului 5 de către Republica Moldova în privinţa dlui Ilaşcu. Pe de altă parte, a existat o violare a acestei prevederi de către Republica Moldova în privinţa celorlalţi reclamanţi.
VII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 8 AL CONVENŢIEI
465. Reclamanţii pretindeau că ei nu au putut să corespondeze liber cu familiile lor şi cu Curtea. În special, ei au declarat că n-au avut posibilitatea să se adreseze liber Curţii şi că pentru a face acest lucru ei au trebuit să apeleze la soţiile lor. Ei s-au mai plâns de faptul că nu au putut fi vizitaţi de către familiile lor, cu excepţia cazurilor când astfel de vizite au fost autorizate de către „Preşedintele RMN”. Ei îşi întemeiază pretenţiile pe articolul 8 al Convenţiei, prevederile relevante ale căruia sunt următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, ... şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, pentru securitatea naţională, siguranţa publică ..., pentru prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
466. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat în observaţiile sale că pretenţiile reclamanţilor nu au nimic în comun cu Federaţia Rusă şi că, în orice caz, sunt nefondate.
467. În observaţiile sale din 24 octombrie 2000, Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu au avut acces la un avocat, că reprezentanţilor organizaţiilor internaţionale le-a fost interzis să-i vadă pe reclamanţi şi că ei nu au putut coresponda liber din închisoare. La audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi modifice poziţia adoptată anterior, dar nu a exprimat nici o opinie cu privire la pretinsele violări.
468. Guvernul României a declarat că ingerinţa în dreptul reclamanţilor de a coresponda şi la viaţa lor familială nu a fost prevăzută de lege în sensul articolului 8 § 2 al Convenţiei, în primul rând, deoarece legea sovietică aplicată în „RMN” nu este valabilă pentru Republica Moldova şi, în al doilea rând, deoarece autorizarea prealabilă a „Preşedintelui RMN” nu poate fi echivalată cu o lege, datorită lipsei oricăror garanţii împotriva arbitrarului.
469. Curtea consideră că această pretenţie se limitează la faptul că reclamanţilor le-a fost imposibil să corespondeze liber din închisoare cu familiile lor şi cu Curtea şi la dificultăţile pe care le-au întâmpinat la primirea vizitelor din partea familiilor lor. Cât despre pretenţia cu privire la imposibilitatea de a se adresa Curţii din închisoare, acest lucru cade mai mult sub incidenţa articolului 34, pe care Curtea îl va examina separat.
470. Totuşi, luând în consideraţie aceste pretenţii în contextul articolului 3 al Convenţiei (a se vedea paragrafele 438, 439, 444 şi 451 de mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a le examina separat prin prisma articolului 8 al Convenţiei.
VIII. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1 LA CONVENŢIE
471. Reclamanţii s-au plâns în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie de confiscarea bunurilor lor în urma unui proces contrar articolului 6 al Convenţiei.
472. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că pretenţiile reclamanţilor nu au nimic în comun cu Federaţia Rusă şi că, în orice caz, ele sunt nefondate.
473. Guvernele României şi Republicii Moldova nu au exprimat nici o opinie cu privire la acest subiect.
474. Chiar dacă presupunem că Curtea are competenţă ratione temporis de a examina aceste pretenţii, ea notează că faptele prezentate pentru a susţine pretenţiile respective nu sunt suficiente.
Prin urmare, deoarece această pretenţie nu a fost probată, Curtea consideră că nu a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie.
IX. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI
475. Reclamanţii pretindeau ingerinţa în dreptul lor de a sesiza Curtea cu cereri individuale în temeiul articolului 34 al Convenţiei, care prevede:
„Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept.”
476. Reclamanţii au declarat, în primul rând, că lor nu li s-a permis să se adreseze Curţii din închisoare, astfel încât soţiile lor au trebuit să facă acest lucru în numele lor. De asemenea, ei au declarat că au fost persecutaţi în închisoare, deoarece au încercat să se adreseze Curţii.
În continuare, reclamanţii au notat că declaraţiile Preşedintelui Republicii Moldova, dl Voronin, conform cărora refuzul dlui Ilaşcu de a-şi retrage cererea sa de la Curte este cauza detenţiei continue a celorlalţi reclamanţi (a se vedea paragraful 285 de mai sus), reprezintă o încălcare flagrantă a dreptului lor la sesizarea Curţii prin cereri individuale.
În sfârşit, reclamanţii au declarat că nota Ministerului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 278 mai sus) reprezintă o ingerinţă gravă în dreptul lor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.
477. Guvernul Republicii Moldova a confirmat declaraţiile dlui Voronin, dar a conchis că acestea au fost determinate de declaraţiile dlui Ilaşcu pe care acesta le-a făcut la o întrevedere cu dl Voronin, conform cărora dumnealui era gata să-şi retragă cererea sa depusă împotriva Republicii Moldova, dacă autorităţile moldoveneşti ar fi dovedit prin fapte voinţa lor ca ceilalţi reclamanţi să fie eliberaţi. Guvernul Republicii Moldova a declarat că, în aceste circumstanţe, acuzaţiile aduse dlui Voronin au avut mai degrabă scopul de a prejudicia imaginea Republicii Moldova, decât de a denunţa o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.
478. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că reclamanţii au obţinut nota menţionată mai sus în mod fraudulos şi că, prin urmare, acest document nu trebuie luat în consideraţie de către Curte.
479. Guvernul României a declarat că actele de intimidare îndreptate împotriva dlui Ilaşcu pentru a-l pedepsi pentru faptul că a adresat prezenta cerere Curţii, au constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală garantat de articolul 34 al Convenţiei.
480. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poate comunica liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile lor (a se vedea Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, p. 1219, § 105; şi Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p. 2288, § 105).
Expresia „orice formă de presiune” trebuie interpretată ca acoperind nu doar constrângerea directă şi fapte flagrante de intimidare, dar şi fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite destinate să descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, p. 1192, § 160).
Mai mult, întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34 trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte. În acest context, Curtea trebuie să evalueze vulnerabilitatea reclamantului şi riscul acestuia de a fi influenţat de către autorităţi (a se vedea Akdivar and Others, p. 1219, § 105, şi Kurt, p. 1192-1193, § 160, ambele citate mai sus).
481. În această cauză, reclamanţii au declarat că ei nu au putut să se adreseze Curţii de la locul lor de detenţie şi că cererea lor a fost de fapt adresată Curţii de către unicul avocat care i-a reprezentat la începutul procedurilor, dl Tănase, şi că cererea a fost semnată de către soţiile lor.
De asemenea, Curtea a luat în consideraţie ameninţările care au fost făcute la adresa reclamanţilor de către administraţia închisorii din Transnistria şi înrăutăţirea condiţiilor lor de detenţie după depunerea cererii lor. Curtea consideră că astfel de fapte constituie o formă nepotrivită şi inacceptabilă de exercitare a presiunii, fapte care au constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală.
Mai mult, Curtea notează cu îngrijorare conţinutul notei diplomatice din 19 aprilie 2001 trimisă de către Federaţia Rusă autorităţilor moldoveneşti (a se vedea paragraful 278 de mai sus). Din această notă rezultă că autorităţile Federaţiei Ruse au cerut Republicii Moldova să-şi retragă observaţiile sale prezentate Curţii la 24 octombrie 2000, deoarece ele sugerau responsabilitatea Federaţiei Ruse pentru violările denunţate de reclamanţi, datorită faptului că trupele ruseşti erau staţionate pe teritoriul Republicii Moldova, în Transnistria.
Ulterior, la audierile din 6 iunie 2001, Guvernul Republicii Moldova a declarat că doreşte să-şi retragă observaţiile sale din 24 octombrie 2000 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 360 de mai sus).
Curtea consideră că un astfel de comportament al Guvernului Federaţiei Ruse a reprezentat o negare a patrimoniului comun de idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, prevăzute în Preambulul Convenţiei, şi a putut să afecteze grav examinarea de către Curte a unei cereri adresate acesteia ca rezultat al exercitării dreptului de a sesiza Curtea cu o cerere individuală, ce constituie o ingerinţă în dreptul garantat de articolul 34 al Convenţiei.
Prin urmare, Federaţia Rusă a violat articolului 34 al Convenţiei.
482. Curtea notează în continuare că, după eliberarea dlui Ilaşcu, acesta a vorbit cu autorităţile moldoveneşti despre posibilitatea obţinerii eliberării celorlalţi reclamanţi şi că, în acest context, dl Voronin l-a acuzat public pe dl Ilaşcu ca fiind cauza detenţiei continue a camarazilor săi, datorită refuzului dlui Ilaşcu de a-şi retrage cererea sa depusă împotriva Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse.
În opinia Curţii, asemenea declaraţii ce aparţin celei mai înalte autorităţi a unui stat contractant, care sugerau îmbunătăţirea situaţiei reclamanţilor în dependenţă de faptul dacă cererea depusă la Curte împotriva unui sau altui stat contractant va fi retrasă, reprezintă exercitarea unei presiuni directe cu scopul de a împiedica exercitarea dreptului la depunerea unei cereri individuale la Curte. Această concluzie rămâne valabilă indiferent de influenţa reală sau teoretică pe care acea autoritate ar putea s-o aibă asupra situaţiei reclamanţilor.
În consecinţă, declaraţiile dlui Voronin constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea cu o cerere individuală, ingerinţă comisă de Republica Moldova, care este contrară articolului 34 al Convenţiei.
X. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
483. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
484. Reclamanţii au prezentat pretenţiile lor cu privire la satisfacţia echitabilă în luna noiembrie a anului 2001.
Într-o scrisoare parvenită la Curte la 12 februarie 2004, dl Tănase a prezentat noile pretenţii ale clientului său, dl Leşco, actualizate astfel încât să cuprindă şi perioada după anul 2001.
Dl Gribincea a făcut acelaşi lucru în numele celorlalţi reclamanţi printr-o scrisoare primită de Curte la 24 februarie 2004.
485. Reclamanţii au declarat că condamnarea şi detenţia lor au cauzat pierderea locurilor lor de muncă. La fel, având în vedere persecutarea la care au fost supuşi soţii lor, dna Ilaşcu şi dna Ivanţoc au trebuit să demisioneze de la serviciile lor din Tiraspol şi să se mute la Chişinău. Mai mult, familia dlui Leşco a fost nevoită să părăsească domiciliul său din Tiraspol şi să caute o altă locuinţă. Reclamanţii au cerut rambursarea tuturor sumelor pe care soţiile şi familiile lor le-au cheltuit pentru a-i vizita în închisoare şi pentru a le transmite colete. În sfârşit, având în vedere deteriorarea sănătăţii lor, reclamanţii au avut de achitat sume semnificative pentru medicamente.
În special, reclamanţii au cerut următoarele sume:
Dl Ilaşcu a solicitat 1,861 euro (EUR) pentru pierderea salariului şi a altor indemnizaţii ca urmare a detenţiei sale începând cu luna iunie a anului 1992 până la 28 februarie 1994, dată la care el a fost ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova. El a declarat că sumele la care el avea dreptul în calitate de membru al Parlamentului au fost plătite familiei sale de către Guvernul Republicii Moldova. Dl Ivanţoc a solicitat EUR 9,560 pentru pierderea salariului său şi a altor indemnizaţii, începând cu data la care el a fost reţinut şi până în prezent. Dl Petrov-Popa a solicitat EUR 21,510 pentru pierderea venitului său, începând cu data la care el a fost reţinut şi până în prezent. Dl Leşco a solicitat EUR 30,000, aceasta fiind valoarea apartamentului său din Tiraspol, pe care l-a pierdut ca urmare a condamnării sale şi a plecării familiei sale din Transnistria.
Dnii Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa au declarat că, deoarece numai Federaţia Rusă exercită controlul asupra Transnistriei, doar Federaţia Rusă trebuie să compenseze prejudiciul lor material.
Luând în consideraţie gravitatea violărilor invocate, circumstanţele cauzei, atitudinea guvernelor pârâte, efectele continue asupra sănătăţii reclamanţilor şi traumele pe care aceştia le-au suferit, reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de prejudiciu moral suferit: dl Ilaşcu - EUR 7,395,000; dl Ivanţoc - EUR 7,842,000; dl Petrov-Popa - EUR 7,441,000; şi dl Leşco - EUR 7,800,000.
Cu privire la sumele solicitate cu titlu de prejudiciu moral suferit, dnii Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa au declarat că vor fi satisfăcuţi dacă Guvernul Republicii Moldova va achita fiecăruia câte EUR 1,000, în timp ce Federaţia Rusă va achita restul sumei pretinse.
Pe scurt, considerând toate pretenţiile de ordin material şi moral împreună, reclamanţii au solicitat următoarele sume: dl Ilaşcu - EUR 7,396,861; dl Ivanţoc - EUR 7,851,560, dl Petrov-Popa - EUR 7,462,510; şi dl Leşco - EUR 7,830,000.
486. Guvernul Republicii Moldova a declarat că nu se opune pretenţiilor cerute de reclamanţii dl Ilaşcu, dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa atât timp cât Guvernul Republicii Moldova trebuie să achite câte 1,000 EURO fiecărui reclamant. Pe de altă parte, Guvernul Republicii Moldova a declarat sumele cerute de dl Leşco ca fiind excesive şi nefondate.
Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că el nu poate fi considerat responsabil pentru pretinsele violări. Mai mult, el a subliniat că faptele denunţate de reclamanţi depăşesc competenţa Curţii ratione temporis.
În orice caz, Guvernul Federaţiei Ruse a declarat sumele pretinse de reclamanţi ca fiind excesive şi nefondate.
487. Curtea reiterează că, în contextul executării hotărârilor Curţii în conformitate cu articolul 46 al Convenţiei, o hotărâre în care se constată violarea Convenţiei impune statului pârât obligaţia legală în conformitate cu această prevedere de a pune capăt violărilor şi de a înlătura consecinţele acestor violări, astfel încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă până la violare. Dacă, pe de o parte, dreptul naţional nu permite - sau permite doar parţial - înlăturarea consecinţelor violărilor, articolul 41 permite Curţii să acorde părţii vătămate o satisfacţie pe care ea o consideră corespunzătoare. Prin urmare, rezultă inter alia că o hotărâre în care Curtea constată o violare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale impune statului pârât obligaţia legală nu numai de a plăti persoanelor vizate sumele acordate cu titlu de satisfacţie echitabilă, dar de asemenea şi obligaţia de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este necesar, măsurile individuale care să fie adoptate în dreptul său naţional pentru a pune capăt violării constatate de Curte şi de a înlătura toate consecinţele violării, astfel încât să restabilească pe cât e posibil situaţia existentă până la violare (a se vedea Assanidze v. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 198, 8 aprilie 2004, Maestri v. Italy [GC], nr. 39748/98, § 47, 17 februarie 2004; Menteş and Others v. Turkey (Article 50), hotărâre din 24 iulie 1998, Reports 1998-IV, p. 1695, § 24; şi Scozzari and Giunta v. Italy [GC], no. 39221/98 şi 41963/98, § 249, ECHR 2000-VIII).
488. Curtea reiterează că ea a constatat violarea mai multor prevederi ale Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Republica Moldova, în raport cu ultima, începând cu luna mai a anului 2001.
Curtea a constatat că dl Ilaşcu şi dl Ivanţoc au fost supuşi unor tratamente pe care ea le-a calificat drept tortură în sensul articolului 3 al Convenţiei, că alţi doi reclamanţi au fost supuşi unor tratamente inumane şi degradante contrare articolului 3, că toţi reclamanţii au fost deţinuţi în mod arbitrar contrar articolului 5 şi că dl Ivanţoc, dl Leşco şi dl Petrov-Popa continuă să fie deţinuţi contrar articolului 5 al Convenţiei.
Curtea, de asemenea, a constatat că articolul 34 al Convenţiei a fost violat atât de Federaţia Rusă, cât şi de Republica Moldova.
489. Curtea nu consideră prejudiciul material pretins ca fiind fondat, dar nu i se pare nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere a veniturilor lor şi, în mod cert, a costurilor pe care le-au suportat ca consecinţă directă a violărilor constatate. De asemenea, Curtea este de opinia că, în urma violărilor constatate, reclamanţii au suferit în mod sigur un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei violări.
În consecinţă, având în vedere gravitatea extremă a violărilor Convenţiei, ale căror victime au fost reclamanţii şi judecând în mod echitabil, aşa precum cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamanţilor următoarele sume, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau impozite:
(a) pentru fiecare reclamant, EUR 180,000 pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a violării articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei;
(b) pentru fiecare reclamant, EUR 10,000 pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al violării articolului 34 al Convenţiei de către Federaţia Rusă şi Republica Moldova.
490. Curtea consideră că orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare a celor trei reclamanţi, în mod cert, ar avea drept rezultat o prelungire gravă a violării articolului 5 al Convenţiei constatată de Curte şi violarea de către statele pârâte a obligaţiei lor în conformitate cu articolul 46 § 1 al Convenţiei de a se conforma hotărârilor Curţii.
Luând în consideraţie temeiurile în baza cărora Curtea a constatat violarea Convenţiei (a se vedea paragrafele 352 şi 393 de mai sus), statele pârâte trebuie să întreprindă toate măsurile pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care continuă să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată.
B. Costuri şi cheltuieli
491. Pentru onorariul avocaţilor lor, dl Ilaşcu a solicitat EUR 8,000, iar dl Ivanţoc şi dl Petrov-Popa au solicitat câte EUR 8,500 fiecare. Ei, de asemenea, au solicitat EUR 2,500 pentru cheltuieli diverse.
După cum rezultă din contractul încheiat între soţia dlui Leşco şi avocatul său, dl Leşco a solicitat EUR 200 lunar pentru munca avocatului său, cerând în total EUR 11,800. Suma reprezintă munca şi cheltuielile avocatului său începând cu luna iunie a anului 1999, când cererea a fost depusă la Curte, adică o perioadă de 59 de luni, principalele activităţi fiind completarea cererii, căutarea probelor, scrierea observaţiilor solicitate de către Curte, pregătirea pentru misiunea Curţii de constatare a faptelor, studierea înregistrărilor audierii martorilor de către delegaţii Curţii, costurile de comunicare (fax, costul convorbirilor telefonice, poşta ordinară şi rapidă), costuri de traducere şi cheltuieli pentru vizitele reclamanţilor în închisoare.
492. Guvernul Republicii Moldova s-a opus pretenţiilor solicitate cu titlu de costuri şi cheltuieli, declarând faptul că ele nu sunt fondate.
493. Curtea reiterează că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41 al Convenţiei, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate şi rezonabile ca mărime (a se vedea, de exemplu, Kalashnikov v. Russia, nr. 47095/99, ECHR 2002-VI, § 146).
Curtea notează că prezenta cerere a necesitat prezentarea mai multor observaţii scrise, o audiere contradictorie şi o audiere a martorilor la faţa locului, care a durat şapte zile.
Din probele prezentate Curţii, rezultă că reprezentanţii reclamanţilor, dl Dinu, dl Tănase şi dl Gribincea, au suportat costuri şi cheltuieli cu privire la chestiunile care au fost constatate ca fiind violări.
Hotărând în mod echitabil şi luând în consideraţie munca care, în mod rezonabil, este necesară pentru a analiza volumul mare de documente şi a prezenta observaţii Curţii în numele reclamanţilor, Curtea acordă reclamanţilor în total sumă de EUR 21,000 din care se deduc EUR 3,964, care au fost deja achitaţi cu titlu de asistenţă juridică de către Consiliul Europei. Prin urmare, Curtea acordă EUR 4,363 pentru onorariul şi cheltuielile de secretariat ale dlui Dinu, EUR 3,960 pentru onorariul şi cheltuielile dlui Gribincea şi EUR 8,713 pentru onorariul şi cheltuielile dlui Tănase.
C. Dobânda
494. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependenţă de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova;
2. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte în unanimitate că Curtea nu are competenţă ratione temporis de a examina pretenţia în temeiul articolului 6 al Convenţiei;
4. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Curtea are competenţă ratione temporis de a examina pretenţiile în temeiul articolelor 2, 3, 5 şi 8 ale Convenţiei cu privire la faptele care au avut loc după 12 septembrie 1997 în ceea ce priveşte Republica Moldova şi după 5 mai 1998 în ceea ce priveşte Federaţia Rusă;
5. Hotărăşte cu cincisprezece voturi pentru şi două împotrivă că Curtea nu trebuie să determine dacă are competenţă ratione temporis de a examina pretenţia în temeiul articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie;
6. Hotărăşte în unanimitate că pretenţia cu privire la violarea articolului 2 al Convenţiei, ca urmare a condamnării dlui Ilaşcu la moarte de către „Judecătoria Supremă a RMN”, nu necesită o examinare separată;
7. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că nu a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova, ca urmare a maltratării la care a fost supus dl Ilaşcu şi a condiţiilor în care el a fost deţinut, fiind ameninţat cu executarea pedepsei capitale;
8. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, ca urmare a maltratărilor la care a fost supus dl Ilaşcu şi a condiţiilor în care el a fost deţinut, fiind ameninţat cu executarea pedepsei capitale, astfel de tratamente constituind tortură în sensul acestei prevederi;
9. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova începând cu luna mai a anului 2001, ca urmare a maltratărilor la care a fost supus dl Ivanţoc şi condiţiile în care el a fost deţinut, astfel de tratamente constituind tortură în sensul acestei prevederi;
10. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, ca urmare a maltratărilor la care a fost supus dl Ivanţoc şi condiţiile în care el a fost deţinut, astfel de tratamente constituind tortură în sensul acestei prevederi;
11. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Republica Moldova începând cu luna mai a anului 2001, ca urmare a maltratărilor la care au fost supuşi dl Leşco şi dl Petrov-Popa şi condiţiile în care ei au fost deţinuţi, astfel de tratamente fiind calificate drept inumane şi degradante în sensul acestei prevederi;
12. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă, ca urmare a maltratărilor la care au fost supuşi dl Leşco şi dl Petrov-Popa şi condiţiile în care ei au fost deţinuţi, astfel de tratamente fiind calificate drept inumane şi degradante în sensul acestei prevederi;
13. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că nu a avut loc o violare a articolului 5 al Convenţiei de către Republica Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlui Ilaşcu;
14. Hotărăşte cu unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă că a avut loc şi continuă să aibă loc o violare a articolului 5 al Convenţiei de către Republica Moldova în ceea ce priveşte detenţia dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa după luna mai a anului 2001;
15. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unu împotrivă că a avut loc o violare a articolului 5 al Convenţiei de către Federaţia Rusă în ceea ce-l priveşte pe dl Ilaşcu până în luna mai a anului 2001 şi că a avut loc şi continuă să aibă loc o violare a acestui articol în ceea ce-i priveşte pe dnii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;
16. Hotărăşte în unanimitate că nu există motiv pentru a examina separat pretenţia reclamanţilor în temeiul articolului 8 al Convenţiei;
17. Hotărăşte cu cincisprezece voturi pentru şi două împotrivă că nu a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
18. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce rezultă din articolul 34 al Convenţiei;
19. Hotărăşte cu şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă că Federaţia Rusă nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce rezultă din articolul 34 al Convenţiei;
20. Hotărăşte cu zece voturi pentru şi şapte împotrivă că Republica Moldova trebuie să plătească, în termen de trei luni, următoarele sume, plus orice sumă care poate fi percepută ca taxe sau impozite:
(a) dlor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa EUR 60,000 (şaizeci mii euro) pentru fiecare cu titlu de prejudiciu material şi moral;