Opinii separate - Ilaşcu şi alţii contra Moldovei şi Rusiei - Jurisdicţia în regiunea Transnistreană
Pagina 6 din 6
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
A JUDECĂTORULUI CASADEVALL, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII RESS, BÎRSAN,
TULKENS ŞI FURA-SANDSTRÖM
(Traducere)
1. Eu nu sunt de acord cu concluzia majorităţii Marii Camere conform căreia responsabilitatea Republicii Moldova ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive în conformitate cu Convenţia este angajată doar începând cu luna mai a anului 2001.
Opinia care a dus la concluzia respectivă este, după părerea mea, una paradoxală şi incoerentă. Conform acesteia, Moldova a violat articolele 3 şi 5 ale Convenţiei ca urmare a maltratărilor, detenţiei şi a condiţiilor de detenţie la care au fost supuşi dnii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa (doar după luna mai 2001), dar nu poartă nici o responsabilitate pentru aceleaşi fapte şi mai ales pentru sentinţa „Judecătoriei Supreme a RMN” de condamnare la moarte a dlui Ilaşcu, precum şi riscul ca această sentinţă să fie executată.
Deoarece reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova (a se vedea paragraful 335), responsabilitatea Republicii Moldova este angajată, după părerea mea, de la data ratificării Convenţiei şi până-n prezent şi în privinţa tuturor reclamanţilor, neexistând nici o justificare, chiar dimpotrivă, de a adopta opinia că obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova nu au existat pe parcursul perioadei dintre 12 septembrie 1997 şi luna mai 2001, opinie împărtăşită de majoritatea judecătorilor. Eu am descris mai jos motivele dezacordului meu.
2. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a marcat sfârşitul etapei iniţiale a eforturilor reale depuse de Republica Moldova pentru a-şi exercita autoritatea sa pe întreg teritoriul său. După acea dată, Republica Moldova a tins să adopte o atitudine de conciliere, îndreptându-şi eforturile spre negociere cu scopul de a restabili controlul asupra teritoriului transnistrean, în loc să încerce să asigure drepturile reclamanţilor, care au fost judecaţi ilegal şi deţinuţi ilegal timp de zece ani în ceea ce-l priveşte pe dl Ilaşcu şi timp de aproape doisprezece ani în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi trei reclamanţi.
3. Aşa precum a constatat Curtea, datorită complexităţii situaţiei de fapt, chestiunea dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive este strâns legată atât de relaţiile dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă cât şi de relaţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. De asemenea, trebuie luată în consideraţie influenţa pe care Republica Moldova a putut s-o exercite prin intermediul autorităţilor Federaţiei Ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor. În sfârşit, este de asemenea important de a lua în consideraţie anumite fapte care au avut loc până la ratificarea Convenţiei şi de a le folosi în scop de comparaţie atunci când sunt evaluate eforturile depuse de Republica Moldova după 12 septembrie 1997 (a se vedea paragrafele 337 şi 338 ale acestei hotărâri). În consecinţă, este necesară o evaluare globală a situaţiei care a evoluat în timp, a faptelor şi a omisiunilor care au avut loc.
4. Este adevărat că de la începutul ostilităţilor, autorităţile Republicii Moldova nu au încetat niciodată să denunţe agresiunea pe care ele considerau că au suferit-o şi au respins declaraţia de independenţă a regimului secesionist. După încetarea ostilităţilor, în luna iulie a anului 1992, autorităţile moldoveneşti au continuat să ia măsuri pentru restabilirea controlului, prin intentarea proceselor penale în anul 1993. Ulterior, după anul 1994, Republica Moldova a continuat să-şi afirme suveranitatea asupra teritoriului controlat de „RMN” atât la nivel naţional, cât şi la nivel internaţional (a se vedea paragrafele 341-343 ale hotărârii).
5. Totuşi, începând cu anul 1997, constatăm în mod evident o reducere a numărului de încercări ale autorităţilor moldoveneşti de a exercita controlul în Transnistria şi că aceste încercări au fost limitate la activităţi diplomatice. Mai mult, Republica Moldova fusese de curând acceptată ca membru al Consiliului Europei şi, paradoxal, ea nu a folosit oportunităţile care i-au fost oferite de acest forum politic.
Pe de altă parte, măsuri exprese sau de facto de cooperare au fost luate de autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni: au fost încheiate acorduri administrative, economice şi politice, au fost stabilite relaţii între Parlamentul Republicii Moldova şi ”Parlamentul RMN”, a fost stabilită cooperarea pentru câţiva ani în domeniile poliţiei, instituţiilor penitenciare şi securităţii, au fost dezvoltate şi alte forme de cooperare în domenii, precum eliberarea actelor de identitate, controlul traficului aerian, comunicaţiile telefonice şi sport (a se vedea paragrafele 114, 174-175, 177-179 şi 185 ale hotărârii).
6. Cu privire la situaţia reclamanţilor, înainte de ratificarea Convenţiei în anul 1997, autorităţile moldoveneşti au întreprins anumite măsuri, aşa precum hotărârea Judecătoriei Supreme din 3 februarie 1994 prin care au fost anulate condamnarea reclamanţilor şi mandatele de arestare a acestora; procesele penale pornite la 28 decembrie 1993 împotriva ”judecătorilor” ”Judecătoriei Supreme a RMN” şi a altor oficiali transnistreni acuzaţi de uzurparea funcţiilor oficiale; amnistia decretată de către Preşedintele Republicii Moldova la 4 august 1995; cererea Parlamentului Republicii Moldova din 3 octombrie 1995; trimiterea medicilor pentru examinarea reclamanţilor deţinuţi în Transnistria şi asistenţa oferită familiilor reclamanţilor (a se vedea paragrafele 222-223, 226-227 şi 239 ale hotărârii).
7. Dar din nou ţin să notez că, după 1997, măsurile luate pentru asigurarea drepturilor reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor (ultima vizită a medicilor a avut loc în anul 1999), acordarea ajutorului financiar familiilor reclamanţilor şi intervenţiile dlui Sturza pentru a asigura eliberarea reclamanţilor (ultima intervenţie de acest fel înregistrată în dosar a fost făcută în aprilie 2001). Guvernul Republicii Moldova a recunoscut că, în răspunsul la cererile separatiştilor în timpul discuţiilor cu privire la soluţionarea conflictului şi la eliberarea reclamanţilor, el şi-a schimbat strategia de negociere, acordând prioritate schimburilor diplomatice în vederea pregătirii întoarcerii Transnistriei în cadrul legal al Republicii Moldova, în acelaşi timp, măsurile juridice care au fost luate anterior au fost abandonate (a se vedea paragraful 344 in fine). Este de înţeles că anumite măsuri de cooperare au fost luate de către autorităţile Republicii Moldova cu scopul lăudabil de a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a populaţiei transnistrene şi de a permite acesteia să ducă un mod de viaţă normal pe cât e posibil.
8. Nu doresc să judec asupra pertinenţei sau eficacităţii strategiei politice adoptate de către Moldova pentru a soluţiona o întrebare atât de crucială, ca cea a integrităţii sale teritoriale. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, autorităţile moldoveneşti au obligaţia de a lua toate măsurile ce le stau în putere fie de ordin politic, diplomatic, economic, juridic, fie de alt gen (a se vedea paragraful 331), pentru a asigura respectarea drepturilor prevăzute de Convenţie tuturor persoanelor care se află formal sub jurisdicţia ei, şi, prin urmare, tuturor persoanelor care se află în cadrul frontierelor recunoscute la nivel internaţional ale Republicii Moldova.
Cu privire la natura şi eficacitatea măsurilor luate sau ale celor care ar fi putut fi luate, anumite măsuri ar putea fi mai semnificative decât altele, în funcţie de consecinţele lor. În această privinţă, referindu-ne la eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai a anului 2001, se poate prezuma faptul că nu toate măsurile întreprinse pentru a obţine eliberarea reclamanţilor pot fi considerate ca fiind sortite eşecului, aşa precum se pare că a admis majoritatea în partea a doua a paragrafului 347 al hotărârii.
9. Eu consider că eforturile depuse de către autorităţile Republicii Moldova în vederea asigurării respectării drepturilor garantate de Convenţie după ratificarea acesteia în anul 1997, nu au fost urmate cu fermitatea, determinarea şi convingerea care se impunea de gravitatea situaţiei în care se aflau reclamanţii. Spre exemplu, următoarele situaţii de inacţiune evidentă din partea autorităţilor, şi uneori chiar şi de contra acţiune, trebuie notate.
(a) La 28 decembrie 1993, au fost pornite urmăriri penale împotriva persoanelor implicate în urmărirea penală şi condamnarea reclamanţilor, dar lipsa informaţiei cu privire la măsurile luate de către autorităţi pentru ca aceste urmăriri penale să ajungă la un rezultat satisfăcător, ar putea trezi dubii serioase cu privire la eficacitatea lor (a se vedea paragraful 221 al hotărârii).
(b) Hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994, prin care a fost casată hotărârea ”Judecătoriei Supreme a RMN” din 9 decembrie 1993 şi s-a ordonat retrimiterea dosarului organelor procuraturii pentru înfăptuirea unei noi urmăriri penale, nu a fost niciodată executată (a se vedea paragraful 222 al hotărârii).
(c) Nici o măsură nu a fost luată după amnistia decretată la 4 august 1995 de către Preşedintele Republicii Moldova. La fel, Curtea nu a fost informată despre nici o acţiune întreprinsă de către Guvernul Republicii Moldova sau Ministerul Afacerilor Externe în numele reclamanţilor, contrar cererii Parlamentului Republicii Moldova din 3 octombrie 1995 (a se vedea paragraful 227 al hotărârii).
(d) La 16 august 2000, ordonanţa din 28 decembrie 1993 a fost anulată de către Procurorul General al Republicii Moldova, pe motiv că faptele fuseseră calificate incorect din punct de vedere juridic. Decizia respectivă conţinea noi învinuiri, dar intentarea unui proces penal în baza noilor învinuiri a fost considerată inoportună, din motivul expirării termenului de prescripţie. O persoană poate doar să-şi exprime dubii cu privire la seriozitatea desfăşurării procedurilor penale în care autorităţile au aşteptat şapte ani înainte de a recalifica infracţiunile şi în final de a decide că urmărirea penală a noilor învinuiri era supusă unor limitări. Fără a fi capabili să formulăm o opinie cu privire la limitările autorităţilor moldoveneşti cu privire la infracţiunile care erau subiect al urmăririi penale, trebuie să notez că în această cauză limitările au fost posibile anume datorită duratei urmăririi penale care s-a dovedit inefectivă (a se vedea paragraful 229 al hotărârii).
(e) Intentarea de către Procurorul General al Republicii Moldova, la 16 august 2000, a procesului penal împotriva şefului Închisorii Hlinaia nu a avut nici o continuitate şi, în orice caz, şeful închisorii a declarat delegaţilor Curţii că el nu a fost informat despre faptul că un proces penal a fost pornit împotriva sa (a se vedea paragraful 230 al hotărârii şi paragraful 137 al anexei).
(f) Ca rezultat al suspendării sau necontinuării urmăririlor penale de mai sus, pentru anumiţi funcţionari cu funcţii înalte de răspundere în cadrul regimului din „RMN”, inclusiv dl Şevţov, a fost posibil de a intra în Republica Moldova fără a fi chemaţi să răspundă în mod real pentru toate faptele lor săvârşite pentru regimul separatist (a se vedea anexa, dl Ilaşcu § 21 şi dl Rusu § 304). Mai mult, eu notez, fiind foarte mirat, că din momentul întoarcerii în Republica Moldova a unui fost „ministru al Justiţiei al RMN”, dl Sidorov, acesta a ocupat funcţii înalte în cadrul statului în mai multe calităţi, fiind inclusiv Preşedinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului şi minorităţi naţionale începând cu anul 2001 (a se vedea paragraful 168 al hotărârii).
10. Trebuie notat că, în timp ce s-au luat măsuri pentru promovarea cooperării cu regimul separatist cu scopul declarat de a face viaţa mai uşoară pentru populaţia din Transnistria, autorităţile moldoveneşti nu au dat dovadă de aceeaşi diligenţă în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor. În negocierile cu separatiştii fie înainte, fie după luna mai a anului 2001, autorităţile moldoveneşti s-au limitat doar la ridicarea problemei în formă verbală, fără a încerca să obţină un acord scris care să prevadă eliberarea acestora (a se vedea paragrafele 172 şi 348 ale hotărârii). În mod similar, deşi trei dintre reclamanţi au fost în mod ilegal privaţi de libertatea lor pentru aproape doisprezece ani, nici un plan general de reglementare a conflictului transnistrean nu se referă la situaţia acestora (a se vedea paragraful 348 in fine).
11. Curtea acceptă faptul că autorităţile moldoveneşti nu s-au arătat mai atente în ceea ce priveşte soarta reclamanţilor în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă şi că faptul că Guvernul Republicii Moldova s-a abţinut la audierea din 6 iunie 2001 să declare că Federaţia Rusă ar putea fi responsabilă, cu scopul de a evita „consecinţe nedorite, şi anume stoparea procesului care avea drept obiectiv să pună capăt … detenţiei celorlalţi reclamanţi” (a se vedea paragraful 360 al hotărârii), este echivalent cu admiterea din partea Guvernului Republicii Moldova a influenţei pe care autorităţile Federaţiei Ruse o puteau avea asupra regimului transnistrean (a se vedea paragraful 349 al hotărârii). Totuşi, s-ar părea că autorităţile moldoveneşti atât înainte, cât şi după anul 2001, nu au utilizat toate posibilităţile aflate la dispoziţia lor pentru a folosi această influenţă în favoarea reclamanţilor.
12. În concluzie, cineva poate să nu fie de acord cu minoritatea şi să considere că reclamanţii nu se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive şi că responsabilitatea sa nu este angajată cu privire la violările denunţate, o astfel de abordare fiind perfect coerentă. Pe de altă parte, concluzia că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova şi că Republica Moldova este obligată să respecte obligaţiile sale pozitive duce, în mod inevitabil, la acceptarea faptului că responsabilitatea sa este pe deplin angajată din momentul ratificării Convenţiei la 12 septembrie 1997.
„Luna mai a anului 2001” pare a fi o dată complet artificială şi lipsită de sens.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI RESS
1. Eu m-am alăturat opiniei separate a Judecătorului Casadevall, dar aş dori să fac unele remarci suplimentare cu privire la obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova. Curtea a ajuns la concluzia că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 300-331 ale hotărârii) şi că declaraţia anexată la instrumentul de ratificare a Convenţiei de către Republica Moldova este o referire la situaţia de facto cu privire la exercitarea controlului. Chiar şi în absenţa controlului efectiv asupra regiunii transnistrene, Republica Moldova are obligaţia pozitivă, în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, să ia măsurile pe care ea le poate lua în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor drepturile garantate de Convenţie. Curtea a constatat corect că există jurisdicţie în astfel de circumstanţe, chiar dacă un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe întregul său teritoriu, datorită unei situaţii de facto de constrângere, precum existenţa unui regim separatist. Suveranitatea Republicii Moldova asupra întregului său teritoriu nu a fost şi nu este contestată de către comunitatea internaţională, nici chiar de către Federaţia Rusă care, datorită prezenţei trupelor sale militare, exercită controlul asupra regiunii transnistrene şi, astfel, are jurisdicţie asupra teritoriului respectiv. Prin urmare, responsabilitatea Federaţiei Ruse, deşi de alt gen, este angajată împreună cu cea a Republicii Moldova. Eu nu împărtăşesc constatarea pe care a făcut-o Curtea în paragraful 333 conform căreia „situaţia de fapt reduce scopul jurisdicţiei”. „Scopul” jurisdicţiei este întotdeauna acelaşi, dar responsabilitatea Statului Contractant, care rezultă din angajamentul asumat de către stat în conformitate cu articolul 1, poate fi considerată ca referindu-se numai la obligaţiile pozitive faţă de persoanele care se află pe teritoriul său, şi nu la toate faptele autorităţilor locale susţinute de forţele separatiste din Transnistria. Cu privire la conceptele de jurisdicţie şi responsabilitate, statul în cauză trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de alte state terţe şi organizaţii internaţionale pentru a continua să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.
2. Eu sunt de acord cu constatarea din paragraful 335 al hotărârii conform căreia reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar consider că responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate de reclamanţi şi comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită o autoritate efectivă, trebuie evaluată în conformitate cu obligaţiile sale pozitive. Este dificil de înţeles cum Republica Moldova ar putea fi considerată direct responsabilă pentru toate faptele regimului transnistrean comise în această parte a teritoriului său. Curtea a conchis, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt şi dificultatea de a indica ce măsuri ar trebui luate de către autorităţi pentru a îndeplini în modul cel mai eficient obligaţiile sale pozitive, că Republica Moldova a luat numeroase măsuri în perioada anilor 1991-1992 pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean. Totodată, aceste măsuri au devenit mai puţin numeroase şi mai puţin intense după ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova la 12 septembrie 1997 şi, practic, au încetat să existe după eliberarea dlui Ilaşcu.
Aşa precum Curtea a declarat corect, această obligaţie de a restabili controlul asupra Transnistriei cere din partea Republicii Moldova, în primul rând, să se abţină de a susţine regimul separatist din „RMN”, în special după anul 1997 şi, în al doilea rând, să ia toate măsurile politice, juridice şi de altă natură de care dispune, îndeosebi cu privire la situaţia reclamanţilor şi la orice încălcare ulterioară a Convenţiei în privinţa lor. Curtea însăşi notează că a avut loc „o reducere a numărului măsurilor juridice menite să afirme autoritatea Republicii Moldova în Transnistria” (a se vedea paragraful 344 de mai sus). Sunt totalmente de acord cu analiza Judecătorului Casadevall că nu există nimic care să justifice concluzia că Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive înainte de eliberarea dlui Ilaşcu în luna mai a anului 2001, iar începând cu această dată ar fi existat semne mai puţin semnificative, dacă au existat, a măsurilor efective pe care Guvernul Republicii Moldova le-ar fi putut lua pentru a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie.
Este evident că au existat diferite „etape”, mai mult sau mai puţin efective ale eforturilor politice şi juridice, pentru a restabili autoritatea Republicii Moldova pe teritoriul transnistrean şi pentru a pune capăt încălcărilor drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. După crearea „RMN” în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, aceasta s-a aflat în permanenţă sub autoritatea efectivă sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse şi a supravieţuit datorită suportului militar, economic, financiar şi politic acordat de către Federaţia Rusă (a se vedea paragraful 392 al hotărârii). În aceste condiţii, era o datorie elementară a autorităţilor Republicii Moldova de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive adresând în mod continuu întrebarea cu privire la soarta reclamanţilor, în special, în relaţiile lor bilaterale cu Federaţia Rusă. Această lipsă a eforturilor diplomatice şi a argumentelor referitoare la pretinsele violări comise de Federaţia Rusă a fost evidentă după luna mai a anului 2001, dar, de asemenea, în opinia mea – aşa precum, de altfel, a declarat şi Curtea – şi după anul 1997 (a se vedea paragraful 349). Federaţia Rusă, acţionând în calitate de stat garant, a fost acel stat căruia Republica Moldova, în contextul obligaţiilor sale pozitive, ar fi trebuit să i se adreseze în mod intens, invocând responsabilitatea Federaţiei Ruse în conformitate cu Convenţia. Eu nu văd nici o linie care să separe data ratificării în anul 1997 şi prezentul, fie că este vorba de luna mai a anului 2001 sau de orice altă dată.
3. Situaţia în Moldova este diferită de cea descrisă în hotărârea Cyprus v. Turkey ([GC] nr. 25781/94, § 78, ECHR 2001-IV), unde Curtea s-a referit la incapacitatea continuă a Republicii Cipru de a exercita obligaţiile sale conform Convenţiei în Ciprul de Nord, deoarece exista o ocupaţie militară totală a Ciprului de Nord de către Turcia. În această cauză, nu există o ocupaţie a teritoriului transnistrean, chiar dacă există un regim rebel, iar Federaţia Rusă exercită o influenţă decisivă şi chiar un control asupra teritoriului respectiv. Totuşi, Republica Moldova a avut şi continuă să aibă mijloace importante de influenţă pentru a-şi îndeplini obligaţiile sale pozitive, mijloace pe care ea nu le-a folosit cu determinare şi efect. Republica Moldova a adoptat chiar o atitudine de cooperare în diferite domenii ale administraţiei şi a încheiat acorduri administrative cu regimul rebel, fapt care l-a determinat pe Judecătorul Casadevall să vorbească despre o atitudine mai degrabă de acceptare. Totuşi, atunci când un stat este împiedicat de circumstanţe să-şi exercite autoritatea sa asupra unor părţi ale teritoriului său, din cauza unui regim rebel, responsabilitatea sa poate fi angajată, chiar dacă statul respectiv nu arată o astfel de lipsă de angajament sau efort care să constituie o acceptare tacită a activităţilor administraţiei ilegale. Dacă ajungem la concluzia că a existat o acceptare tacită, atunci ar fi dificil să atribuim responsabilitatea pentru încălcarea dreptului internaţional regimului rebel. O astfel de acceptare, de asemenea, ar face dificilă pentru statul în cauză acceptarea suportului din partea statelor terţe în lupta sa împotriva regimului rebel. Pentru statul care acordă un astfel de suport, acest lucru ar putea însemna o intervenţie nejustificată. În consecinţă, o încălcare a unei obligaţii pozitive poate fi constatată de Curte chiar şi atunci când există probe care nu arată în mod clar o atitudine de acceptare a exercitării autorităţii de către un regim rebel pe teritoriul unui stat, dar totuşi duce la o situaţie intermediară, aşa precum este cea din această cauză, unde statul nu a acţionat cu toată determinarea cerută şi efortul care ar fi fost posibil.
4. Nu ţine de competenţa Curţii să excludă orice acord tacit sau acceptare între state în privinţa exercitării autorităţii şi controlului. Dar, în conformitate cu Convenţia, în toate aceste cazuri statul are obligaţia pozitivă să asigure că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie continuă să fie respectate.
Cea mai importantă întrebare este ce măsuri ar trebui să indice Curtea ca fiind absolut necesare pentru îndeplinirea acestei obligaţii pozitive. În opinia mea, pentru ca un stat să nu fie considerat ca având o atitudine de acceptare a faptelor regimului rebel, el trebuie
(a) să continue protestele sale ferme la nivel bilateral şi internaţional împotriva exercitării ilegale a autorităţii pe teritoriul său;
(b) să continue să ia toate măsurile posibile şi legal acceptabile pentru a restabili controlul pe întregul său teritoriu;
(c) să continue să caute susţinere, bilateral şi internaţional, în special prin intermediul organizaţiilor internaţionale, pentru toate măsurile luate împotriva regimului ilegal, deoarece Statele Contractante trebuie să asigure respectarea drepturilor omului pe întregul lor teritoriu; şi
(d) să nu acorde o astfel de susţinere regimului rebel, încât acesta să poată fi interpretat ca fiind o acceptare clară a exercitării autorităţii de către regimul rebel.
Întrebări despre eficacitatea unor măsuri mai stricte, ca de exemplu o blocadă economică, pentru a asigura protecţia drepturilor omului într-un termen scurt, sau utilitatea cooperării economice, culturale şi de alt gen cu scopul soluţionării situaţiei, sunt chestiuni de evaluare politică şi diplomaţie, la care Curtea, cu precauţie, a încercat să evite să dea un răspuns.
5. Contrar situaţiei din Cipru, relaţiile dintre autorităţile constituţionale moldoveneşti şi autorităţile regimului ilegal din Transnistria nu au fost niciodată totalmente întrerupte. Aşa precum Curtea a subliniat, existau relaţii cu privire la administrarea aeroportului din Tiraspol, un sistem de telefonie comun, acorduri şi cooperare în multe domenii. Deoarece problema este dacă Republica Moldova continuă să exercite jurisdicţie asupra unor părţi ale teritoriului său, toate aceste elemente de cooperare economică, securitate politică şi alte forme de cooperare între autorităţile moldoveneşti şi cele transnistrene, fac dificilă excluderea responsabilităţii Republicii Moldova în această cauză. Prin urmare, situaţia din această cauză este mai asemănătoare cu cea din cauza Assanidze v. Georgia ([GC] no.71503/01, ECHR 2004-…) decât cu cea din cauza Cyprus v. Turkey citată mai sus. În cauza cu privire la regiunea Ajaria, autorităţile constituţionale ale Georgiei au întâmpinat dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie pe întregul său teritoriu. În această cauză, obligaţia pozitivă de a restabili autoritatea şi controlul pe întreg teritoriul cere o confirmare continuă şi fermă a ilegalităţii regimului transnistrean şi a drepturilor Guvernului Republicii Moldova asupra întregii ţări. Acest lucru trebuie făcut prin folosirea tuturor puterilor din stat - judecătorească, executivă şi legislativă. Eu nu pot vedea în menţinerea măsurilor juridice numai un efect simbolic. Totuşi, a existat o reducere clară a numărului încercărilor Republicii Moldova la nivel internaţional de confirmare a autorităţii sale în Transnistria, începând cu luna septembrie a anului 1997 şi o diminuare definitivă a eforturilor autorităţilor moldoveneşti de a asigura drepturile reclamanţilor, chiar dacă se iau în consideraţie eforturile intense ale dlui Sturza.
6. Întotdeauna va fi dificil de a evalua un astfel de ansamblu de măsuri, dar, dacă se recunoaşte faptul că Federaţia Rusă a avut jurisdicţie asupra Transnistriei în perioada respectivă şi continuă să exercite controlul în această regiune, atunci se recunoaşte faptul că a existat o lipsă evidentă a protestelor formale, a declaraţiilor sau a altor măsuri adresate Federaţiei Ruse, statelor terţe, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor organizaţii internaţionale din partea Republicii Moldova cu scopul de a le influenţa pentru a pune capăt situaţiei ilegale din Transnistria şi situaţiei inacceptabile a reclamanţilor.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
A JUDECĂTORULUI Sir Nicolas BRATZA, LA CARE S-AU ALĂTURAT JUDECĂTORII ROZAKIS, HEDIGAN, THOMASSEN ŞI PANŢÎRU
1. În timp ce sunt de acord cu concluzia majorităţii Curţii că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire la încălcările Convenţiei invocate de reclamanţi şi care au fost stabilite de către Curte, eu nu pot să împărtăşesc opinia majorităţii că responsabilitatea Republicii Moldova este în mod similar angajată.
2. Fundamentală pentru această cerere depusă împotriva statelor pârâte este întrebarea dacă reclamanţii trebuie consideraţi ca „aflându-se sub jurisdicţia lor” în sensul articolului 1 al Convenţiei. Dacă se consideră că reclamanţii se află sub jurisdicţia statelor pârâte, responsabilitatea unui stat, în principiu, este angajată în privinţa încălcărilor Convenţiei care au avut loc sau au continuat să aibă loc după intrarea în vigoare a Convenţiei – pentru Republica Moldova, la 12 septembrie 1997, iar pentru Federaţia Rusă, la 5 mai 1998.
3. Aşa cum a fost stabilit în cauza Bankovic & Others v. Belgium and 16 Other Contracting States, nr. 52207/99, §§ 59-61, ECHR 2001-XII), noţiunea de ”jurisdicţie” din articolul 1 al Convenţiei este, în esenţă, de natură teritorială şi numai în cazuri excepţionale faptele comise sau care produc efecte în afara teritoriului unui Stat Contractant pot constitui o exercitare a „jurisdicţiei” în sensul articolului respectiv. Invers, prezumţia că persoanele aflate pe teritoriul unui stat se află sub „jurisdicţia” statului respectiv în conformitate cu Convenţia poate fi respinsă şi, în mod excepţional, responsabilitatea unui stat nu va fi angajată pentru încălcările Convenţiei care au loc pe teritoriul său. Acest lucru este dedus din hotărârea Cyprus v. Turkey ([GC], no. 25781/94, §78, ECHR 2001-IV), unde Curtea s-a referit la ”incapacitatea continuă [a Republicii Cipru] de a-şi exercita obligaţiile sale conform Convenţiei în partea de nord a Ciprului” şi, astfel, la ”regretabila lacună în sistemul de protecţie a drepturilor omului” care ar fi urmat constatarea că reclamanţii nu s-au aflat sub jurisdicţia Turciei.
4. Chestiunile principale care trebuie determinate sunt următoarele: (i) dacă această cauză constituie un caz excepţional în care reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse, în pofida faptului că, în permanenţă, s-au aflat în afara teritoriului acestui stat şi (ii) dacă, fiind pe teritoriul Republicii Moldova, reclamanţii trebuie consideraţi ca aflându-se sub „jurisdicţia” acestui stat, fiind astfel angajată responsabilitatea statului respectiv sau dacă, în mod excepţional, prezumţia că ei s-au aflat şi continuă să se afle sub jurisdicţia Republicii Moldova este respinsă. Cele două întrebări sunt strâns legate între ele şi depind, aşa precum rezultă clar din hotărârea Curţii, de o analiză detaliată a situaţiei de fapt care a existat şi continuă să existe în regiunea transnistreană începând cu anul 1991 şi până în prezent.
A. Principii aplicabile
5. Circumstanţele în care un stat poate fi considerat responsabil pentru fapte care constituie încălcări ale Convenţiei şi care au loc în afara teritoriului său au fost analizate şi definite în următoarele hotărâri ale Curţii: Loizidou v. Turkey (Obiecţii Preliminare) (hotărâre din 23 martie 1995, Series A nr. 310), Loizidou v. Turkey (Fondul cauzei) (hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of judgments and decisions 1996-VI) şi Cyprus v. Turkey (citată mai sus), precum şi în decizia Bankovic and others (citată mai sus). O astfel de responsabilitate poate fi, pe cât e de relevant, angajată:
(i) atunci când în urma unei acţiuni militare – fie legală, fie ilegală – un stat exercită un control efectiv asupra unei regiuni aflate în afara teritoriului său naţional. Un astfel de control poate fi exercitat direct, prin intermediul propriilor forţe armate, sau indirect, prin intermediul unei administraţii locale subordonate (a se vedea Loizidou, (obiecţii preliminare) pp. 23-24, § 62). Atunci când un stat exercită un control efectiv asupra unui teritoriu, responsabilitatea sa nu poate fi limitată la faptele comise de soldaţii sau funcţionarii săi – fie că aceste fapte au fost sau nu autorizate de către autorităţile superioare ale statului – „dar trebuie, de asemenea, angajată în privinţa faptelor administraţiei locale care supravieţuieşte datorită suportului militar şi de altă natură” (a se vedea Cyprus v. Turkey, § 77). De asemenea, atunci când se constată existenţa unui astfel de control efectiv, responsabilitatea este angajată chiar dacă un control efectiv nu este exercitat asupra poliţiei şi faptelor administraţiei locale (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), pp. 2235-2236, § 56).
(ii) atunci când un stat prin consimţământul, invitaţia sau acceptarea guvernului local, exercită toate sau unele puteri publice care în mod normal ar fi exercitate de acel guvern (Bankovic and others, § 71).
6. Într-o ipoteză inversă, există o autoritate mai puţin directă – responsabilitatea unui stat în cadrul teritoriului căruia au loc încălcări ale Convenţiei, dar care este împiedicat să exercite orice control efectiv în cadrul teritoriului respectiv fie din cauza ocupaţiei militare de către forţele armate ale altui stat, fie a faptelor de război sau rebeliunii care au loc în cadrul teritoriului respectiv sau a ocupaţiei şi controlului teritoriului de către o administraţie separatistă susţinută de forţele rebele ale altui stat. Este clar că o persoană rămâne „sub jurisdicţia” statului şi că prezumţia responsabilităţii statului nu este respinsă atunci când se dovedeşte că statul respectiv a cooperat cu administraţia locală în exercitarea autorităţii de către administraţia respectivă în cadrul acelui teritoriu. Mai mult, chiar dacă un stat nu exercită un control efectiv în cadrul unei părţi a teritoriului său, o persoană poate fi considerată ca aflându-se sub „jurisdicţia” statului respectiv în privinţa faptelor care constituie o încălcare a Convenţiei şi care au loc pe teritoriul necontrolat, dacă se poate dovedi faptul că funcţionarii sau agenţii săi au participat direct sau indirect la anumite fapte sau au acceptat comiterea faptelor respective.
7. Majoritatea Curţii a mers mai departe constatând că, atunci când un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea pe întregul său teritoriu din cauza existenţei unei situaţii de facto de constrângere, aşa cum este în cazul instaurării unui regim separatist, statul respectiv nu încetează să aibă „jurisdicţie” în temeiul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de forţe rebele sau de un alt stat; mai degrabă, o astfel de situaţie de fapt „reduce domeniul acestei jurisdicţii, astfel încât angajamentul asumat de către stat în conformitate cu articolul 1 trebuie examinat de către Curte doar în lumina obligaţiilor pozitive ale Statului Contractant faţă de persoanele care se află pe teritoriul său” (a se vedea paragraful 333 al hotărârii). Natura obligaţiei pozitive este descrisă în mod diferit în hotărâre; ca „o obligaţie a statului de a lua toate măsurile corespunzătoare care sunt în puterea sa” pentru a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate în Convenţie ( a se vedea paragraful 313); ca o ”obligaţie … de a lua măsuri diplomatice, economice, juridice sau alte măsuri care sunt în puterea sa şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional pentru a asigura reclamanţilor respectarea drepturilor garantate de Convenţie” (a se vedea paragraful 331); şi ca o obligaţie a statului de „a se strădui prin toate mijloacele legale şi diplomatice de care dispune faţă de statele străine şi organizaţiile internaţionale, să continue să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie” (a se vedea paragraful 333). În opinia majorităţii, rolul Curţii nu este de a indica care sunt măsurile pe care autorităţile ar trebui să le ia pentru a îndeplini obligaţiile lor în modul cel mai eficient, ci mai degrabă de a verifica dacă măsurile care au fost efectiv luate au fost corespunzătoare şi suficiente în această cauză, sarcina Curţii fiind „de a determina în ce măsură un efort minim a fost totuşi posibil şi dacă acesta trebuia să fi fost făcut” (a se vedea paragraful 334 al hotărârii). Aplicând aceste principii în această cauză, majoritatea Curţii consideră că „reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea Republicii Moldova pentru faptele denunţate de reclamanţi, comise pe teritoriul „RMN” asupra căruia ea nu exercită o autoritate efectivă, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive în conformitate cu Convenţia” (a se vedea paragraful 335).
8. Eu nu pot fi de acord cu o astfel de analiză. În primul rând, îmi este greu să accept opinia că persoanele care se află pe o parte a teritoriului unui stat asupra căruia, ca rezultat al ocupaţiei ilegale de către o administraţie separatistă, statul respectiv este împiedicat să exercite orice autoritate sau control, pot totuşi să fie considerate ca fiind sub „jurisdicţia” acestui stat în conformitate cu sensul autonom al acestui termen din articolul 1 al Convenţiei, termen care presupune că statul are puterea „să asigure oricărei persoane … drepturile şi libertăţile” definite în Convenţie. De asemenea, îmi este dificil să accept concluzia majorităţii Curţii că, într-o astfel de situaţie de fapt persoanele de pe teritoriul unui stat rămân „sub jurisdicţia” statului respectiv, dar că domeniul acestei ”jurisdicţii” este redus, statul continuând să aibă obligaţii pozitive cu privire la drepturile garantate de Convenţie tuturor persoanelor de pe teritoriul respectiv. Însăşi folosirea termenului ”obligaţiile pozitive ale statului” şi referirea care este făcută în hotărâre la jurisprudenţa Curţii cu privire la articolul 1 referitor la astfel de obligaţii, mi se pare a fi atât eronată, cât şi inutilă în contextul acestei cauze. Această jurisprudenţă – cu referirele ei cu privire la echilibrul just care trebuie asigurat între interesul general şi interesele individuale şi alegerile care trebuie făcute în termeni de priorităţi şi resurse – a fost dezvoltată într-un context factologic unde statul pârât a exercitat un control deplin şi efectiv pe întregul său teritoriu şi unde persoanele care s-au aflat pe teritoriul respectiv s-au aflat în mod incontestabil sub „jurisdicţia” statului în sensul Convenţiei. Argumentele respective ale Curţii nu pot, în opinia mea, să fie adaptate la un context fundamental diferit în care un stat este împiedicat de circumstanţe care se află în afara controlului său să exercite orice autoritate în cadrul teritoriului său şi unde întrebarea este dacă persoanele care se află pe teritoriul respectiv trebuie considerate ca fiind sub „jurisdicţia” statului în sensul Convenţiei.
Eu nu pot să accept că, într-o astfel de situaţie, responsabilitatea unui stat pentru încălcarea drepturilor garantate de Convenţie a persoanelor de pe teritoriul său poate fi angajată datorită omisiunii din partea sa de a dovedi că a făcut suficiente eforturi de ordin legal sau diplomatic pentru a garanta aceste drepturi. În contextul specific al prezentei cauze, responsabilitatea unui stat pentru detenţia ilegală a persoanelor deţinute pe un teritoriu care este în afara controlului său efectiv nu poate, în opinia mea, să depindă de faptul dacă la un anumit moment statul depune, aşa cum apreciază Curtea, eforturi suficiente pentru a asigura eliberarea acestor persoane. De asemenea, eu nu pot accepta o interpretare a Convenţiei care ar cere Curţii să facă o evaluare, în contextul unei situaţii internaţionale complexe şi fluctuante, dacă anumite măsuri de ordin legal sau diplomatic sunt eficiente pentru a restabili ordinea constituţională pe teritoriului statului, dacă astfel de măsuri au fost posibile în practică şi dacă ele au fost în mod adecvat implementate de către statul respectiv.
9. Eu pot fi de acord ca, atunci când un stat este împiedicat să exercite orice autoritate sau control asupra teritoriului aflat în cadrul frontierelor sale, omisiunea acestuia să poată angaja responsabilitatea sa conform Convenţiei în privinţa persoanelor care se află pe teritoriul său. Totuşi, o astfel de responsabilitate, în opinia mea, poate fi angajată numai în circumstanţe excepţionale atunci când probele de care dispune Curtea dovedesc în mod clar o astfel de lipsă de angajament sau efort din partea statului respectiv pentru a reconfirma autoritatea sa şi a reinstaura ordinea constituţională pe teritoriului său, aşa încât o astfel de atitudine să aibă drept rezultat acceptarea tacită de către stat a exercitării autorităţii sau „jurisdicţiei” pe teritoriul său de către o administraţie ilegală.
B. Aplicarea principiilor în prezenta cauză
1. Federaţia Rusă
10. Aplicând principiile de mai sus faptelor prezentei cauze, eu sunt totalmente de acord cu argumentarea majorităţii Curţii la constatarea că, în permanenţă, reclamanţii s-au aflat, iar în ceea ce-i priveşte pe trei dintre reclamanţi, continuă să se afle sub ”jurisdicţia” Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 al Convenţiei şi că, prin urmare, responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată pentru violările Convenţiei constatate de către Curte. În special, eu consider că următoarele fapte au fost stabilite de către Curte în baza probelor de care aceasta dispune:
(i) În timpul conflictului din 1991-92, militari ai Armatei a Paisprezecea (după 1 aprilie 1992, Grupul Operaţional Rus - GOR) staţionaţi în Transnistria au luptat împreună cu şi de partea forţelor separatiste de pe teritoriul transnistrean şi, în mod voluntar, au transferat acestora sau le-au permis să însuşească mari cantităţi de armament.
(ii) În toată perioada conflictului, înalţi oficiali din cadrul Federaţiei Ruse au oferit suport politic separatiştilor transnistreni inter alia prin intermediul declaraţiilor lor publice.
(iii) Reclamanţii au fost reţinuţi în luna iunie 1992, cu participarea directă a soldaţilor Armatei a Paisprezecea/GOR; primii trei reclamanţi au fost deţinuţi în comenduirea Armatei a Paisprezecea/GOR, unde ei au fost grav maltrataţi; ulterior reclamanţii fiind predaţi de autorităţile militare miliţiei separatiste, deşi cunoşteau despre învinuirile aduse reclamanţilor şi despre posibilele consecinţe pentru reclamanţi în cazul predării lor unui regim ilegal şi neconstituţional.
(iv) După încheierea acordului de încetare a focului la 21 iulie 1992, Federaţia Rusă a continuat să acorde suport militar, politic şi economic regimului separatist de pe teritoriul transnistrean şi a asigurat astfel supravieţuirea lui continuă.
(v) În perioada de după ratificarea Convenţiei, Federaţia Rusă, prin staţionarea continuă a trupelor sale militare pe teritoriul Republicii Moldova, contrar angajamentelor de a le retrage, şi prin acordarea suportului economic, financiar şi politic regimului ilegal transnistrean pe care ea l-a ajutat să se instituie, a continuat să permită regimului să supravieţuiască şi să-şi exercite autoritatea şi controlul pe teritoriul transnistrean.
2. Republica Moldova
11. Eu aş nota pentru început că, spre deosebire de situaţia examinată de către Curte recent în cauza Assanidze v. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II), această cauză nu este una în care autorităţile moldoveneşti pur şi simplu „[întâmpină] dificultăţi în asigurarea respectării drepturilor garantate de Convenţie pe întregul lor teritoriu” (a se vedea hotărârea Assanidze, § 146). Aşa cum este notat în această hotărâre (a se vedea paragraful 330), nu se contestă faptul că, de la începutul conflictului în anul 1991 şi până în prezent, Republica Moldova a fost şi continuă să fie împiedicată să exercite orice autoritate sau control în cadrul teritoriului Transnistriei ca rezultat al ocupaţiei acestui teritoriu de către regimul ilegal separatist. Mai mult, majoritatea Curţii confirmă în hotărâre că, începând cu anul 1991 până la data ratificării Convenţiei de către Republica Moldova în luna septembrie 1997, nu numai că Republica Moldova nu a fost responsabilă pentru faptele contrare Convenţiei de care se plâng reclamanţii, ci de asemenea nici o critică nu poate fi făcută cu privire la lipsa de angajament sau efort din partea Republicii Moldova pentru reafirmarea controlului său asupra teritoriului său sau pentru a asigura drepturile reclamanţilor. Această constatare este, în opinia mea, foarte corectă.
În perioada ostilităţilor propriu-zise, autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova confruntate, aşa precum de altfel au fost, cu forţe militare care le erau superioare ca număr, armament şi putere de luptă, au fost incapabile să restabilească controlul asupra teritoriului transnistrean. Mai mult, aşa precum este notat în hotărâre, de la începutul ostilităţilor autorităţile Republicii Moldova nu numai că au respins declaraţia unilaterală de independenţă a separatiştilor, dar, în mod public, au denunţat agresiunea împotriva Moldovei, solicitând sprijin internaţional. Chiar şi după încetarea conflictului armat, autorităţile Republicii Moldova nu au avut nici o posibilitate practică să restabilească ordinea constituţională în cadrul teritoriului, fiind confruntate cu un regim care era susţinut militar, politic şi economic de către Federaţia Rusă. Nimic nu sugerează o acceptare din partea acestor autorităţi a controlului exercitat pe teritoriul transnistrean de către o administraţie separatistă ilegală; dimpotrivă, aşa cum dovedesc probele şi este menţionat în hotărâre, autorităţile moldoveneşti au continuat să denunţe regimul separatist şi să afirme suveranitatea lor asupra întregului lor teritoriu atât în plan intern, cât şi internaţional. Astfel, de exemplu, în anul 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituţie care prevedea inter alia posibilitatea de a acorda o anumită formă de autonomie Transnistriei; în acelaşi an, Republica Moldova a semnat un acord cu Federaţia Rusă cu privire la retragerea totală a trupelor militare ruseşti de pe teritoriul Republicii Moldova într-o perioadă de trei ani.
12. Cu privire la situaţia reclamanţilor, nu numai că reţinerea, detenţia şi tratamentul lor pe parcursul detenţiei nu sunt în nici un fel imputabile autorităţilor moldoveneşti, dar, aşa cum este subliniat în hotărâre, nimic nu sugerează o cooperare sau acceptare din partea acestora a faptelor contrare Convenţiei denunţate de reclamanţi. Dimpotrivă, probele arată că autorităţile executive şi juridice ale statului au luat măsuri pentru a sublinia caracterul ilegal al faptelor care au avut loc şi pentru a asigura eliberarea reclamanţilor, în special, prin anularea sentinţelor de condamnare a reclamanţilor, intentarea urmăririlor penale împotriva persoanelor responsabile de urmărirea penală şi condamnarea lor şi adresarea, în mod sistematic, a întrebării cu privire la eliberarea reclamanţilor în discuţiile atât cu liderii separatişti, cât şi cu autorităţile Federaţiei Ruse.
13. În declaraţia Republicii Moldova din instrumentul de ratificare a Convenţiei depus la 12 septembrie 1997, aceasta a statuat că Moldova ar fi „incapabilă să garanteze respectarea prevederilor Convenţiei în privinţa omisiunilor şi faptelor comise de către autorităţile autoproclamatei republici nistrene în cadrul teritoriului de facto controlat de aceste autorităţi până la soluţionarea definitivă a conflictului din regiune”. Chiar dacă Curtea, în decizia sa cu privire la admisibilitatea cererii, a constatat că declaraţia nu reprezintă o rezervă valabilă în sensul articolului 57 al Convenţiei, nu există nici un motiv de a pune la îndoială că declaraţia a reprezentat o reflectare precisă a situaţiei de facto existente la data ratificării Convenţiei.
14. Anume cu referire la perioada după luna septembrie a anului 1997, majoritatea Curţii a constatat că măsurile luate de autorităţile Republicii Moldova pot fi supuse criticii. Deoarece este acceptat că Moldova nu a exercitat un control pe teritoriul Transnistriei, nu se sugerează faptul că acest stat poartă responsabilitate directă pentru violările Convenţiei denunţate de către reclamanţi; mai degrabă, majoritatea a constatat că responsabilitatea Republicii Moldova pentru astfel de încălcări este angajată din cauza omisiunii sale de a-şi îndeplini obligaţiile pozitive de a lua măsuri suficiente, efective şi corespunzătoare pentru a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie. Totuşi, judecătorii care formează majoritatea sunt divizaţi în ceea ce priveşte data relevantă de la care poate fi considerat că Moldova nu şi-a îndeplinit astfel de obligaţii şi, prin urmare, în ceea ce priveşte responsabilitatea Moldovei pentru faptele contrare Convenţiei constatate că au avut loc. Un grup („primul grup”) al cărui viziuni sunt reflectate în Opinia Parţial Separată a Judecătorului Cassadeval, consideră că Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive de la data intrării în vigoare a Convenţiei în septembrie 1997 şi că, prin urmare, Republica Moldova este responsabilă pentru încălcările care au avut loc după această dată; un alt grup („cel de-al doilea grup”) al cărui opinie este prezentată în hotărâre, consideră că o astfel de omisiune a avut loc numai după luna mai a anului 2001 şi că responsabilitatea Republicii Moldova nu este angajată în privinţa încălcărilor care au avut loc înainte de această dată, inclusiv în privinţa încălcărilor denunţate de dl Ilaşcu care a fost eliberat din detenţie în acea lună. Este necesar de a analiza argumentele ambelor grupuri şi eu voi analiza mai întâi opinia care este în favoarea unei responsabilităţi mai extinse a Republicii Moldova.
(a) Responsabilitatea începând cu luna septembrie a anului 1997
15. Concluzia primului grup, conform căreia Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive începând cu data intrării în vigoare a Convenţiei, se bazează pe trei factori principali:
(a) o pretinsă reducere a numărului de încercări ale Moldovei de a-şi restabili controlul în Transnistria şi limitarea acestor încercări la activităţi de ordin diplomatic;
(b) dezvoltarea cooperării în domeniile administrativ, economic, politic, al securităţii, precum şi în alte domenii între autorităţile Republicii Moldova şi cele ale Transnistriei; şi
(c) o diminuare a măsurilor luate şi a eforturilor întreprinse de către Republica Moldova pentru a asigura drepturile reclamanţilor.
Să analizăm fiecare factor în parte, nici unul din aceşti factori, în opinia mea, analizat fie individual, fie colectiv, nefiind în stare să justifice o constatare a responsabilităţii Republicii Moldova.
16. Cu privire la primul factor, este adevărat că există aparenţa unei diminuări a măsurilor juridice luate de Republica Moldova cu scopul de a afirma autoritatea sa asupra teritoriului transnistrean. În special, se pare că investigarea infracţiunilor de care au fost învinuiţi reclamanţii care a fost ordonată de către Judecătoria Supremă nu a avut loc, ca şi urmărirea penală împotriva şefului Închisorii din Hlinaia pornită la 16 august 2000. Mai mult, la aceeaşi dată, ordonanţa din 28 decembrie 1993, prin care au fost pornite urmăriri penale împotriva persoanelor implicate în urmărirea penală şi condamnarea reclamanţilor, a fost anulată.
17. Eu nu acord mare importanţă omisiunii de a întreprinde aceste măsuri, care pe parcursul anilor nu s-au dovedit eficiente pentru a pune capăt regimului ilegal de pe teritoriul transnistrean, efectul acestora se pare că a fost cel mult unul simbolic. Un accent special este pus de către primul grup asupra faptului că, recalificând la 16 august 2000 învinuirile împotriva celor responsabili de urmărirea penală şi condamnarea reclamanţilor, autorităţile Republicii Moldova nu au desfăşurat o investigaţie, pe motiv că au fost depăşite termenele de prescripţie şi că persoanele învinuite au refuzat să răspundă oricăror solicitări adresate de către autorităţi. În timp ce, aşa cum se menţionează în opinia primului grup, pot fi exprimate dubii cu privire la seriozitatea unei urmăriri penale în care autorităţile au aşteptat şapte ani înainte de a recalifica infracţiunea, nu există probe care să dovedească că decizia de recalificare a infracţiunilor sau decizia că termenul de prescripţie al învinuirilor a expirat în conformitate cu dreptul naţional, au fost decizii luate altfel decât cu bună-credinţă şi în baza unor motive legale întemeiate. Mai mult, atitudinea autorităţilor judiciare, în opinia mea, nu oferă vreun suport pentru a crede că autorităţile au renunţat la orice eforturi de restabilire a controlului asupra teritoriului lor.
18. Mai mult, aşa cum se recunoaşte şi în hotărâre, din anul 1998, eforturile autorităţilor moldoveneşti au fost îndreptate mai mult către activitatea diplomatică, cu scopul de a ajunge la o reglementare a situaţiei din regiune şi de a restaura ordinea constituţională pe teritoriul transnistrean. În special, în luna martie a anului 1998, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de instrumente în vederea reglementării conflictului transnistrean (a se vedea paragraful 97 al hotărârii); numeroase contacte şi negocieri au avut loc între reprezentanţi ai Republicii Moldova şi regimul separatist cu acelaşi scop (a se vedea paragrafele 103-104 şi 171 ale hotărârii); şi din anul 2002 până în prezent, un şir de propuneri pentru soluţionarea situaţiei au fost înaintate şi discutate între autorităţile Republicii Moldova, ale Federaţiei Ruse şi OSCE (a se vedea paragrafele 106-109 ale hotărârii). Nu văd nici un motiv de a pune la îndoială afirmarea Guvernului Republicii Moldova, susţinută de către declaraţiile dlui Sturza (a se vedea anexa, §§ 309-313) şi ale dlui Sidorov (anexa, §446), că această schimbare a strategiei spre o activitate diplomatică a avut drept scop pregătirea întoarcerii teritoriului transnistrean în ordinea legală a Republicii Moldova şi asigurarea drepturilor constituţionale ale persoanelor care locuiau în cadrul teritoriului respectiv, inclusiv ale reclamanţilor. Nu găsesc nimic în eforturile care au fost întreprinse şi continuă să fie întreprinse de către autorităţile moldoveneşti în vederea negocierii unei reglementări generale care să sugereze un suport acordat regimului separatist sau acceptarea exercitării continue a autorităţii ilegale de către acest regim în cadrul teritoriului transnistrean.
19. Recurgerea la măsuri de cooperare cu autorităţile separatiste trebuie, în opinia mea, privită în aceeaşi lumină. O atenţie specială este acordată, în opinia primului grup, acordurilor de cooperare economică, stabilirii relaţiilor între Parlamentul Republicii Moldova şi aşa-numitul „Parlament al RMN”, cooperării în domeniul poliţiei şi al securităţii şi formelor de cooperare în alte domenii, precum controlul traficului aerian, comunicaţiile telefonice şi sport. Guvernul Republicii Moldova a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost luate datorită preocupării de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale persoanelor care locuiesc în Transnistria şi de a le permite să ducă o viaţă normală pe cât e posibil. Nu au fost prezentate argumente convingătoare pentru a pune la îndoială că acesta era scopul stabilirii relaţiilor de cooperare – un scop care este acceptat în opinia primului grup ca fiind unul lăudabil – şi, având în vedere natura lor şi caracterul limitat, măsurile respective nu pot, în opinia mea, să fie considerate ca acordând vreun suport regimului transnistrean. Dimpotrivă, aceste măsuri reprezintă o confirmare de către Republica Moldova a dorinţei sale de a restabili controlul asupra întregului său teritoriu.
20. Primul grup critică faptul că, în timp ce au luat unele măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a persoanelor care se află pe teritoriul transnistrean, autorităţile Republicii Moldova nu au manifestat aceeaşi diligenţă cu privire la soarta reclamanţilor. În timp ce afirmă faptul că nu este de competenţa Curţii să evalueze pertinenţa sau eficacitatea strategiei politice adoptate de către Republica Moldova pentru a reglementa o problemă atât de importantă precum cea a integrităţii sale teritoriale, primul grup continuă, totuşi, prin a menţiona că autorităţile moldoveneşti au obligaţia „de a lua toate măsurile aflate în puterea lor fie politice, diplomatice, economice, juridice, fie alte măsuri …, pentru a asigura drepturile garantate de Convenţie persoanelor care formal se află sub jurisdicţia lor şi, prin urmare, tuturor persoanelor care se află în cadrul frontierelor Republicii Moldova recunoscute pe plan internaţional”. Totuşi, independent de faptul că eu nu sunt de acord cu opinia că persoanele care se află pe teritoriul transnistrean se consideră ca fiind sub „jurisdicţia” Republicii Moldova în conformitate cu Convenţia, aceste critici, în opinia mea, nu au ţinut cont de faptul că însuşi scopul strategiei politice a fost şi continuă să fie de a restabili ordinea constituţională în Transnistria, fapt care rămâne a fi o condiţie fundamentală pentru asigurarea drepturilor garantate de Convenţie tuturor persoanelor care se află pe acest teritoriu, inclusiv reclamanţilor.
21. Pretinsa lipsă a eforturilor din partea autorităţilor Republicii Moldova începând cu anul 1997, în mod special, cu privire la asigurarea drepturilor garantate de Convenţie ale reclamanţilor, reprezintă cel de-al treilea factor principal pe care se bazează primul grup. El a declarat că după data ratificării, eforturile de a asigura drepturile reclamanţilor „nu au fost continuate cu fermitatea, determinarea şi convingerea cerute de gravitatea situaţiei în care se aflau reclamanţii”. A fost subliniat faptul că, începând cu această dată, măsurile luate de către Republica Moldova pentru a asigura drepturile reclamanţilor au fost limitate la trimiterea medicilor în Transnistria pentru examinarea reclamanţilor în închisoare, acordarea unui suport financiar familiilor acestora şi la intervenţii prin intermediul dlui Sturza în vederea asigurării eliberării reclamanţilor.
22. Îmi este dificil să înţeleg aceste critici atât timp cât ele se referă la perioada începând cu anul 1997 şi până în anul 2001. Dl Moşanu a declarat că problema reclamanţilor a fost adresată în cadrul întrunirilor OSCE, la întrunirile cu statele străine şi la o reuniune a Uniunii Inter-parlamentare (a se vedea anexa, § 249). Nimeni nu a contestat declaraţia dlui Sturza, fost ministru al Justiţiei şi Preşedinte al comisiei pentru negocierile cu Transnistria, conform căreia dumnealui a continuat după anul 1997 să adreseze autorităţilor separatiste întrebarea cu privire la eliberarea reclamanţilor. Anume ca rezultat al acestor negocieri, dl Sturza a plecat în Transnistria în luna aprilie a anului 2001 pentru a-i aduce înapoi la Chişinău pe cei patru reclamanţi, care, aşa cum dumnealui a fost lăsat să creadă, urmau să fie eliberaţi (a se vedea anexa, § 312) şi, în conformitate cu probele prezentate Curţii, cel puţin în parte ca rezultat al acestor negocieri, dl Ilaşcu a fost eliberat în luna următoare. Luând în consideraţie faptul că autorităţile Republicii Moldova în acea perioadă încă mai sperau să asigure eliberarea celorlalţi reclamanţi, spre deosebire de primul grup, eu nu consider deloc surprinzător că dlui Şevţov i-a fost permisă intrarea în Republica Moldova pentru a-l aduce cu el pe dl Ilaşcu „fără a fi tras la răspundere pentru activităţile sale în serviciul regimului”.
23. Eu pot fi, prin urmare, de acord cu opinia celui de-al doilea grup de judecători, care formează o parte a majorităţii, că responsabilitatea Republicii Moldova nu a fost angajată cu privire la nici o încălcare a Convenţiei constatată că a avut loc înainte de luna mai a anului 2001. Întrebarea care rămâne este dacă responsabilitatea sa este angajată după această dată.
(b) Responsabilitatea după luna mai a anului 2001
24. Concluzia celui de-al doilea grup că responsabilitatea Republicii Moldova este angajată după luna mai a anului 2001 nu este fondată pe o diminuare, începând cu această dată, a numărului măsurilor juridice destinate afirmării autorităţii Republicii Moldova în Transnistria; dimpotrivă, potrivit celui de-al doilea grup, reducerea numărului măsurilor nu trebuie considerată ca o renunţare din partea Republicii Moldova de a încerca să exercite jurisdicţia sa în regiune, ţinându-se cont de faptul că mai multe măsuri încercate până atunci de către autorităţile moldoveneşti au fost blocate de represaliile „RMN” din anii 2001 şi 2002 (a se vedea paragraful 344 al hotărârii). În schimb, argumentarea celui de-al doilea grup este fondată, în esenţial, pe pretinsa lipsă a probelor că de la eliberarea dlui Ilaşcu, autorităţile moldoveneşti ar fi luat măsuri efective pentru a pune capăt încălcărilor continue ale drepturilor garantate de Convenţie comise împotriva reclamanţilor. Acest grup declară că, în afară de declaraţiile dlui Sturza, conform cărora situaţia reclamanţilor a continuat să fie adresată cu regularitate de către autorităţile Republicii Moldova în relaţiile lor cu regimul „RMN”, „Curtea nu dispune de nici o altă informaţie capabilă să justifice concluzia că Guvernul Republicii Moldova a dat dovadă de diligenţă cu privire la reclamanţi” (a se vedea paragraful 348 al hotărârii).
25. Este adevărat că după luna mai a anului 2001, negocierile cu reprezentanţii administraţiei transnistrene şi ai Federaţiei Ruse se pare că s-au axat mai degrabă asupra obţinerii unei reglementări a conflictului decât asupra situaţiei celor trei reclamanţi rămaşi în detenţie. Mai mult, potrivit declaraţiei dlui Sturza, după acea dată, dl Smirnov a refuzat orice întâlniri pentru a discuta situaţia reclamanţilor (a se vedea anexa, § 313). Totuşi, potrivit declaraţiilor necontestate ale aceluiaşi martor, negocierile nu doar au inclus întrebarea referitor la ceea ce trebuia făcut în legătură cu sentinţele penale impuse de autorităţile Transnistriei în ultimii zece ani, dar, aşa cum este recunoscut în hotărâre, el a continuat cu regularitate să pună problema eliberării celor trei reclamanţi cu omologii săi de la Tiraspol în cadrul Comisiei pentru negocieri cu Transnistria (a se vedea anexa, § 309).
26. În timp ce se recunoaşte că aceste eforturi au fost făcute, în hotărâre se pune accentul pe faptul că problema situaţiei reclamanţilor a fost adresată doar verbal şi că Curtea nu a fost informată despre existenţa vreunui plan general de soluţionare a conflictului transnistrean care să se refere la situaţia lor (a se vedea paragraful 348). Este, de asemenea, statuat faptul că Curţii nu au fost prezentate probe cu privire la vreun demers pe care autorităţile moldoveneşti l-ar fi adresat autorităţilor ruseşti în scopul obţinerii eliberării celorlalţi reclamanţi (a se vedea paragraful 349). În timp ce aceste două constatări sunt juste, eu nu sunt deloc convins că lipsa unor astfel de probe ar putea servi drept suport pentru concluzia majorităţii conform căreia Republica Moldova a omis să ia măsuri suficiente, efective sau corespunzătoare pentru a asigura respectarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie. De asemenea, şi mai puţin pot accepta că probele prezentate Curţii permit constatarea unei acceptări din partea autorităţilor moldoveneşti a detenţiei continue a celorlalţi trei reclamanţi.
27. Din aceste motive, eu am ajuns la concluzia că reclamanţii nu s-au aflat nici într-un moment al perioadei date sub „jurisdicţia” Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, că Republica Moldova nu a omis să-şi îndeplinească vreo obligaţie în privinţa reclamanţilor, aşa cum prevede articolul respectiv şi că, prin urmare, responsabilitatea Republicii Moldova nu este angajată cu privire la încălcările Convenţiei denunţate de către reclamanţi fie înainte, fie după luna mai a anului 2001.
28. Ca rezultat, eu am votat împotriva constatării că a existat o încălcare a drepturilor garantate de Convenţie din partea Republicii Moldova, precum şi împotriva constatării că Republica Moldova trebuie să achite reclamanţilor o sumă de bani cu titlu de satisfacţie echitabilă. În schimb, eu am votat cu majoritatea în privinţa tuturor celorlalte paragrafe ale dispozitivului hotărârii (inclusiv constatarea că Republica Moldova nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale conform articolului 34 al Convenţiei), cu excepţia acordării compensaţiei prevăzută în paragraful 21 (c) pentru prejudiciul moral suferit ca rezultat al omisiunii Federaţiei Ruse de a-şi îndeplini obligaţiile sale în conformitate cu articolul 34 al Convenţiei. În opinia mea, chiar dacă o astfel de omisiune trebuie considerată „o violare a Convenţiei”, pentru a permite acordarea unei satisfacţii echitabile în conformitate cu articolul 41 al Convenţiei, fapt de care eu mă îndoiesc, eu nu consider potrivit de a acorda o astfel de compensaţie în această cauză.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
A JUDECĂTORULUI LOUCAIDES
Mai întâi de toate, aş dori să reiterez opinia pe care am exprimat-o în cauza Assanidze v. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II) cu privire la noţiunea de „jurisdicţie” în conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, noţiune analizată în paragrafele 310-314 şi 319 ale hotărârii pronunţate în această cauză.
”În opinia mea, „jurisdicţie” înseamnă autoritatea reală, adică posibilitatea de a impune voinţa statului oricărei persoane, autoritate exercitată în cadrul teritoriului Înaltei Părţi Contractante sau în afara teritoriului său. Prin urmare, o Înaltă Parte Contractantă, în conformitate cu prevederile Convenţiei, este responsabilă faţă de fiecare persoană direct afectată de orice exercitare a autorităţii sale statale, în orice parte a lumii. O astfel de autoritate poate avea diferite forme şi poate fi legală sau ilegală. Forma obişnuită este autoritatea guvernamentală în cadrul propriului teritoriu al Înaltei Părţi Contractante, dar această autoritate poate fi extinsă sub forma unui control general al unui alt teritoriu, chiar dacă controlul respectiv este ilegal (a se vedea Loizidou v. Turkey (Obiecţii Preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Series A nr.310), mai ales asupra teritoriilor ocupate (Cyprus v. Turkey [GC], nr.25781/94, ECHR 2001-IV). De asemenea, autoritatea poate fi extinsă sub forma exercitării controlului sau influenţei efective, prin intermediul suportului politic, financiar, militar sau al altui suport substanţial, al unui guvern al altui stat. El poate, de asemenea, în opinia mea, să ia forma oricărei acţiuni militare statale sau de orice alt gen din partea respectivei Înalte Părţi Contractante în orice parte a lumii (a se vedea, prin contrast, Bankovic and Others v. Belgium and Others (dec.) [GC], nr. 52207/99, ECHR 2001-XII, citat în hotărâre).
Întrebarea ar trebui să fie întotdeauna dacă persoana care pretinde că se află sub „jurisdicţia” unei Înalte Parţi Contractante la Convenţie, în privinţa unei anumite fapte, poate dovedi că această faptă este rezultatul exercitării autorităţii statului respectiv. Orice altă interpretare, care exclude responsabilitatea unei Înalte Părţi Contractante pentru fapte care rezultă din exercitarea autorităţii sale statale, ar duce la presupunerea absurdă că Convenţia prevede obligaţia de a respecta drepturile omului numai în cadrul teritoriului aflat sub controlul fizic legal sau ilegal al unei Înalte Părţi Contractante şi că, în afara acestui context, lăsând la o parte circumstanţele excepţionale (existenţa cărora ar fi constatată în dependenţă de fiecare caz în parte), Statul Contractant respectiv poate comite fapte fără a fi supus responsabilităţii, contrar standardelor de comportament stabilite de Convenţie. Eu cred că o interpretare rezonabilă a prevederilor Convenţiei, în lumina obiectului său de reglementare, trebuie să ducă la concluzia că Convenţia prevede reguli de comportament pentru fiecare Înaltă Parte Contractantă, oricând ele ar comite fapte pe parcursul exercitării autorităţii de stat care au consecinţe asupra persoanelor”.
Eu aş dori să extind poziţia mea prezentată mai sus şi să adaug că un stat poate, de asemenea, purta răspundere în conformitate cu Convenţia pentru nerespectarea obligaţiilor sale pozitive în privinţa oricărei persoane, dacă statul a putut să-şi exercite autoritatea direct sau indirect asupra unei persoane sau asupra unui teritoriu unde persoana se află.
În lumina celor expuse mai sus, a faptelor şi circumstanţelor cauzei, aşa cum au fost stabilite în hotărâre, eu sunt de acord cu majoritatea că reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Federaţiei Ruse, în sensul articolului 1 al Convenţiei şi că responsabilitatea Federaţiei Ruse este angajată cu privire la faptele denunţate de reclamanţi. Aşa cum a fost notat corect în hotărâre, a fost dovedit „că „RMN”, formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse, dotată cu organe ale puterii şi cu o administraţie proprie, continuă să rămână sub controlul efectiv sau cel puţin sub influenţa decisivă a Federaţiei Ruse şi care, în orice caz, supravieţuieşte datorită suportului militar, economic, financiar şi politic oferit de către Federaţia Rusă” (a se vedea paragraful 392 al hotărârii).
Totuşi, eu nu sunt de acord cu majoritatea că reclamanţii se află sub „jurisdicţia” Guvernului Republicii Moldova şi că Republica Moldova este responsabilă pentru omisiunea de a respecta obligaţiile sale pozitive de a lua măsuri suficiente şi corespunzătoare pentru a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie. Nu există nimic care să arate că Guvernul Republicii Moldova a avut de fapt autoritate directă sau indirectă asupra teritoriului unde reclamanţii au fost deţinuţi sau asupra reclamanţilor. Moldova nu este în nici un fel responsabilă pentru detenţia ilegală a reclamanţilor sau pentru continuarea acestei detenţii. Nu există nimic care să arate că Guvernul Republicii Moldova a acceptat sau încurajat existenţa regimului ilegal care, în această perioadă (cu suport din partea Federaţiei Ruse, aşa cum am explicat mai sus), a exercitat de fapt autoritate în regiunea în care violările au avut loc şi unde reclamanţii au fost deţinuţi.
Nici unul din factorii expuşi de către majoritatea, pentru a susţine concluzia lor conform căreia Republica Moldova a avut jurisdicţie asupra reclamanţilor, nu ar putea, în opinia mea, să fie considerat ca exercitare sau evitarea de a exercita autoritate efectivă asupra reclamanţilor. În această privinţă, eu mă asociez opiniei lui Sir Nicolas Bratza expusă în paragrafele 15-26 ale opiniei sale parţial separate.
În orice caz, pentru a conchide că există „jurisdicţie” asupra anumitor persoane în temeiul Convenţiei, pur şi simplu deoarece Guvernul în cauză a omis să ia măsuri juridice, politice, diplomatice şi economice sau orice alte măsuri invocate de către majoritate, cu scopul de a asigura drepturile reclamanţilor garantate de Convenţie, chiar dacă autoritatea de fapt asupra acestor persoane din partea Guvernului a lipsit, ar extinde în mod irealist şi absurd conceptul de „jurisdicţie”. Cu alte cuvinte, în opinia mea, ar fi o greşeală să accept că o Înaltă Parte Contractantă la Convenţie are „jurisdicţie” asupra oricărei persoane în afara autorităţii sale, pur şi simplu deoarece ea nu ia măsuri politice şi alte măsuri menţionate în termeni generali de către majoritatea. O astfel de poziţie ar duce, de exemplu, în opinia mea, la concluzia ilogică că toate Înaltele Părţi Contractante la Convenţie ar avea jurisdicţie şi responsabilitate pentru încălcarea drepturilor omului în privinţa persoanelor care se află în cadrul oricărei părţi a teritoriului unei Înalte Părţi Contractante, inclusiv pe propriul teritoriu al acesteia, dar în afara autorităţii sale reale (fie de facto sau de jure ori ambele, în dependenţă de teritoriu), din simplul fapt că nu a presat asigurarea drepturilor garantate de Convenţie în acel teritoriu prin acţiuni întreprinse împotriva statului care în realitate exercită o astfel de autoritate asupra acestor persoane. Eu consider că interpretarea unui tratat trebuie să evite un sens care ar duce la un rezultat vădit absurd.
În decizia Bankovic and Others (cu care eu nu sunt de acord), Marea Cameră a Curţii a constatat că bombardarea clădirilor în Belgrad, care a provocat moartea a 16 civili, a fost un act extrateritorial, în afara „jurisdicţiei” Înaltelor Părţi Contractante la Convenţie responsabile pentru această bombardare şi din acest motiv cererea depusă de rudele persoanelor decedate a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Mi se pare de neînţeles şi cu siguranţă foarte straniu ca o Înaltă Parte Contractantă să poată evita răspunderea, în conformitate cu Convenţia, pe motiv că aruncarea bombelor din avioanele sale peste o regiune populată, în orice parte a lumii, nu aduce sub „jurisdicţia” (adică autoritatea) sa victimele acestui bombardament, iar omisiunea din partea unei Înalte Părţi Contractante „de a lua toate măsurile aflate în puterea [sa] fie politice, diplomatice, economice, juridice sau alte măsuri … pentru a asigura respectarea drepturilor garantate de Convenţie persoanelor aflate formal [de jure] sub jurisdicţia sa”, dar care de fapt sunt în afara autorităţii sale efective, atribuie jurisdicţie statului respectiv şi îi impune obligaţii pozitive faţă de aceste persoane.
În orice caz, eu consider că autorităţile Republicii Moldova au făcut, de fapt, tot ceea ce în mod rezonabil s-a putut face din partea lor, având în vedere circumstanţele specifice ale acestei cauze. Ar fi ireal şi incorect de a le atribui autorităţilor moldoveneşti orice responsabilitate pentru situaţia denunţată de către reclamanţi.
.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER
(Traducere)
„Frontiera dintre juridic şi politic nu este ceea ce a fost. Nici temeliile legalităţii şi nici norma, care devine pluralistă şi tot mai difuză” (Lajoie A., Jugements de valeurs, Paris, PUF, 1997, p. 207).
Regret faptul că nu mă aflu de partea majorităţii şi, deşi respect opiniile colegilor mei, trebuie să exprim în mod public, în temeiul articolului 45 § 2 al Convenţiei, dezacordul meu profund cu hotărârea Marii Camere în această cauză.
Dezacordul meu se referă la metodologia analizei, modul în care au fost prezentate faptele, analiza conceptelor de „jurisdicţie” şi „responsabilitate” şi, în sfârşit, la concluziile la care a ajuns Curtea. Prin urmare, urmează să mă refer la fiecare dintre aceste puncte. I. Metodologia analizei
Această cauză oferă un exemplu al unei situaţii în care „drepturile omului devin o politică” (M. Gauchet, La démocratie contre elle-même, Paris, 2002, p. 326). Datorită caracterului specific al cauzei, în care situaţia reclamanţilor este inseparabilă de un context geopolitic extrem de complex, Curtea se confruntă cu o situaţie fără precedent, ţinând cont de absenţa unei jurisprudenţe aplicabile. Hotărârea Curţii în această cauză ar fi putut crea un precedent pentru situaţii similare din alte zone de conflict în cadrul Statelor membre ale Consiliului Europei, inclusiv în cadrul celor care au devenit recent membre ale acestei organizaţii. Rădăcinile istorice ale conflictului în care statele din regiune au fost implicate şi consecinţele „fragmentării-imperiului” sunt caracteristici care ne reamintesc de conflicte precum cele din Balcani sau Caucaz.
Totuşi, Curtea (în mod greşit, în opinia mea) a preferat să vadă situaţia în termenii unui conflict de tipul celui din Cipru, urmând jurisprudenţa respectivă şi căzând în capcana pe care această jurisprudenţă o reprezintă. În opinia mea, acest lucru a fost o eroare metodologică. Similitudinile superficiale dintre această cauză şi cauza Loizidou sunt înşelătoare. Unicul lucru în comun (la care eu o să revin pe parcurs) este originea conflictului, şi anume perspectiva ca o comunitate numeroasă să fie anexată la un alt stat, de care ea diferă radical, prin legăturile sale istorice, economice şi culturale. De aici şi reacţiile, precum şi contra-reacţiile participanţilor la conflict, care au luat forme violente şi au dus la tragedii omeneşti.
Totuşi, chiar şi această jurisprudenţă, creată prin hotărârea pronunţată în cauza Loizidou, conţine multe lecţii pe care am putea să le învăţăm, îndeosebi ea ne poate ajuta să evităm concluzii pripite şi simpliste. În opinia sa separată cu privire la cauza Loizidou, judecătorul Bernhardt, la care s-a alăturat şi judecătorul Lopes Rocha, a notat că: „În această cauză … este imposibil de a separa situaţia unei persoane de o evoluţie istorică complexă şi de o situaţie curentă nu mai puţin complexă” (Loizidou v. Turkey (fondul cauzei), hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p. 2242). Notând eşecul negocierilor privind reunificarea Ciprului, care a cauzat prelungirea situaţiei reclamantului, el s-a întrebat: „Cine este responsabil pentru acest eşec? Doar o singură parte? Este oare posibil de a da un răspuns clar la aceste şi alte întrebări şi de a ajunge la o concluzie legală clară ?” (ibid.).
Într-o altă opinie separată cu privire la aceeaşi cauză, judecătorul Pettiti a notat următoarele: „Oricare ar fi fost responsabilitatea asumată în anul 1974 în timpul loviturii de stat sau acea care survine în legătură cu amplasarea trupelor turceşti în acelaşi an, deşi ezitantă, comunitatea internaţională a încercat să rezolve problemele internaţionale cu privire la situaţia din Cipru, începând cu anul 1974, … aceste responsabilităţi fiind de diverse origini şi forme, întreaga problemă a celor două comunităţi (care nu constituie minorităţi naţionale în conformitate cu dreptul internaţional) ţine mai mult de politică şi diplomaţie, decât de o cercetare efectuată de jurisdicţia europeană, bazată pe un caz izolat al dnei Loizidou şi drepturile ei în temeiul Protocolului nr.1” (a se vedea Loizidou, citat mai sus, pp. 2253-2254). Precauţia şi înţelepciunea acestor cuvinte este pe deplin justificată.
Din păcate, în această cauză, Curtea şi-a asumat riscul de a examina cererea în baza situaţiei izolate a celor patru reclamanţi (deoarece, spre deosebire de situaţia din Cipru, nici un sistem de reproducere a cazurilor similare nu a fost prezentat), la fel, în baza unui ansamblu de probleme de ordin diferit: militare (hotărârea conţine o analiză a aspectelor militare ale conflictului transnistrean şi un calcul detaliat al stocurilor de armament necesar personalului unui cartier general); economice (evaluarea relaţiilor dintre parteneri care au operat pe parcursul mai multor decenii în acelaşi spaţiu economic); politice (citaţiile greu de verificat din declaraţii „nedatate” ale liderilor politici şi personalului militar). După cum se ştie, Curtea a fost copleşită de volumul enorm de informaţie contradictorie din partea reclamanţilor, a celor trei state care au fost implicate în procedură şi informaţia obţinută ca rezultat al misiunii de constatare a faptelor desfăşurată la faţa locului; Curtea a îndeplinit o sarcină de selectare foarte lăudabilă. Dar probleme strict juridice (de exemplu, ce calificare juridică ar trebui acordată dreptului popoarelor la autodeterminare, în cadrul anumitor limite, sau apelurilor repetate ale primului reclamant la violenţă înainte ca el să fie reţinut) au rămas fără răspuns. În opinia mea, aceasta a fost o a doua eroare metodologică, care a dus la o serie de erori ulterioare. II. Prezentarea faptelor
Într-o cauză atât de complexă şi „sensibilă” precum este aceasta, prezentarea detaliată şi obiectivă a circumstanţelor cauzei joacă un rol crucial, deoarece ea determină modul în care cauza va fi judecată, în sensul pozitiv al acestui termen. În opinia mea, contextul general al cauzei este prezentat, în mod sumar, într-o manieră care denaturează considerabil faptele. Predomină punctul de vedere impus de către reclamanţi, în scopuri lesne de înţeles. Eu pot să menţionez câteva fapte şi modul în care acestea au fost interpretate, care oferă imagini false cu privire la adevărata poziţie.
Dificultatea principală în stabilirea contextului general al cauzei este identificarea originilor şi problemelor principale ale conflictului moldo-transnistrean. În cauze complicate şi deosebite precum Gorzelik v. Poland (hotărârea nr. 44158/98 din 17 februarie 2004) şi Assanidze v. Georgia ([GC] nr.71503/01, ECHR 2004-II), Marea Cameră a studiat evenimentele istorice, începând cu secolul al 14-lea, pentru a analiza problema sileziană (a se vedea § 13 al hotărârii Gorzelik) şi chiar evenimentele din secolul al 11-lea pentru a elucida statutul regiunii Ajaria din cadrul Georgiei (a se vedea hotărea Assanidze, §§ 100-107). În această cauză, ceea ce nu a fost spus este mai elocvent decât ceea ce a fost spus: o analiză a separării unei părţi a Basarabiei de România la 28 iunie 1940, ca rezultat al pactului Molotov-Ribbentrop, şi transferul de la Ucraina a „unei porţiuni de pământ din partea stângă a Nistrului” pentru a forma Moldova Sovietică lasă impresia că istoria acestei regiuni multietnice începe atunci (a se vedea paragraful 28) – toate acestea fiind sub forma unei referiri (a unei referiri foarte selective, trebuie spus) la un document al OSCE. Dar documentul citat, ca şi oricare altă revizuire istorică, oferă o idee mai completă a istoriei regiunii, pe care eu o s-o recapitulez pe scurt în cele ce urmează.
Principatul Moldovei, care a fost creat în anul 1360, după ce a fost desprins de la Ungaria, a căzut în anul 1456 sub dominaţia Imperiului Otoman, care a durat câteva secole. În anul 1711, Principele (gospodar) Dimitrie Cantemir (fiul căruia, Antioh, a fost un scriitor rus renumit şi a slujit în calitate de ambasador al Imperiului Rus la Londra şi Paris) a încheiat un acord cu Petru cel Mare cu privire la protecţia Moldovei, iar în anul 1791, printr-un tratat semnat în urma războiului dintre Turcia şi coaliţia ruso-austriacă (forţele armate ale căreia au fost conduse de către A. Suvorov), Rusia obţinând controlul părţii stângi a Nistrului, unde o mare parte a populaţiei erau slavi. În anul 1812, în urma izbucnirii unui nou război dintre Rusia şi Turcia, Tratatul de la Bucureşti a încorporat la Imperiul Rus partea de est a Moldovei dintre Prut şi Nistru, sub numele de Basarabia. Partea de sud a Basarabiei este populată de bulgari şi găgăuzi (un popor creştin vorbitor de limbă turcă). După războiul din Crimeea (1854-1856), Rusia, în conformitate cu Tratatul de la Paris (1856), a cedat o parte a Basarabiei statelor învingătoare. Acest teritoriu a fost inclus în Regatul României (creat în 1859), dar prin Tratatul de la Berlin (1878) Basarabia a fost restituită Rusiei, România obţinând, în calitate de compensaţie, Dobrogea. În ianuarie 1918, România a ocupat Basarabia şi şi-a asigurat votul adunării locale în favoarea unirii acesteia cu România. În acelaşi timp, Ucraina (independentă la acel moment) şi-a proclamat suveranitatea asupra părţii stângi a Nistrului (unde 48% din populaţie la acea perioadă erau ucraineni, 30% moldoveni, 9% ruşi şi 8,5% evrei), iar în anul 1924 aici a fost creată Republica Autonomă Moldovenească. După anul 1924, URSS a obligat România să organizeze un plebiscit în Basarabia (negocierile de la Viena) înainte de a ocupa Basarabia la 28 iunie 1940. Aceasta este istoria controversată a regiunii, care din anul 1940 a format Republica Moldovenească, ale cărei două părţi au fiecare particularităţile istorice, economice, culturale şi lingvistice proprii. Aceste particularităţi nu au scăpat de atenţia observatorilor informaţi: „Transnistria, a cărei majoritate a populaţiei este formată din ruşi şi ucraineni, s-a simţit întotdeauna aproape de Rusia, din care a făcut parte timp de două secole. Atunci când URSS s-a destrămat, Transnistria a respins politica de unire cu România a primului Guvern independent Moldovenesc” (Libération, Paris, 1 august 2002).
Referitor la limbă şi la scris, eu nu doresc să fac speculaţii cu privire la o problemă atât de delicată şi regret faptul că Curtea acordă acestui subiect o importanţă mai degrabă simplistă (a se vedea paragraful 28), acest lucru mă face să apelez la două citate. „Primul text cunoscut în limba română datează din anul 1521: este o scrisoare scrisă de boierul Neacşu primarului Braşovului … Aceste texte, traduse din slavonă (limba liturgică a slavilor ortodocşi, dar, de asemenea, şi a românilor) au fost scrise în grafie chirilică. … Abia în secolul al 19-lea, limba română a fost, în sfârşit, stabilită, fiind puternic influenţată de limba franceză - un proces despre care unele persoane s-au referit ca la o „re-latinizare”. Tot în această perioadă, alfabetul latin a luat locul celui chirilic” (Sursa: Atlas des peuples de l’Europe Centrale, Paris, La Découverte, 2002, p. 137). În ceea ce priveşte limbile folosite, Constituţia din anul 1978 a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti prevedea „drepturi egale, inclusiv dreptul de a folosi limba naţională” (articolul 34) şi „instruirea în limba naţională” (articolul 43), precum şi faptul că: „legile şi altă legislaţie ... urmează să fie publicate în limbile moldovenească şi rusă” (articolul 103), iar „justiţia va fi înfăptuită fie în limba moldovenească sau în limba rusă, fie în limba majorităţii populaţiei din regiune” (articolul 158).
Eu am adăugat aceste incursiuni istorice pentru a reitera poziţia Curţii, aşa cum a fost exprimată în următoarea referinţă: „Curtea consideră că ar trebui, pe cât este posibil, să se abţină de a exprima o opinie cu privire la întrebări pur istorice, fapt care nu ţine de competenţa sa; totuşi, ea poate accepta anumite fapte istorice general cunoscute şi îşi poate fonda motivaţia sa pe acestea” (a se vedea Zdanoka v. Latvia, hotărâre din 17 iunie 2004, § 77; Marais v. France, decizia Comisiei din 24 iunie 1996, DR 86-A, p.184, şi Garaudy v. France (dec.), nr. 65831/01, ECHR 2003-IX). Dar se pare că „faptele istorice” sunt, în mod considerabil, distorsionate în hotărârea noastră, iar, ca rezultat, spre marele meu regret, şi câteva raţionamente.
Paragrafele 30-41 menţionează, nu într-o ordine specială, declanşarea şi desfăşurarea conflictului moldo-transnistrean, accentuând aspectele militare, de parcă problema majoră era Armata a Paisprezecea şi echipamentul militar al DOSAAF-ului (care, de fapt, nu era o instituţie de stat conform legislaţiei în vigoare). În calitate de judecător naţional, eu doresc să subliniez faptul că destrămarea URSS în anii 1988-1991 a afectat nu doar cele 15 republici sovietice, care şi-au proclamat suveranitatea una după alta (evenimente la care unele persoane s-au referit numindu-le „parada suveranităţilor”), dar şi unele teritorii din cadrul anumitor republici multinaţionale, precum Nagorno Karabah, Abhazia, Cecenia şi aşa mai departe. Republica Moldova nu a evitat această mişcare generală, în special, deoarece Frontul Popular din Moldova a proclamat drept scop al său unirea întregii Moldove cu România; adoptarea legilor cu privire la limbă şi noul drapel, menţionate în paragraful 29, constituind doar primul pas. Găgăuzia, o regiune unde se vorbeşte limba turcă, şi-a proclamat prima suveranitatea la 18 august 1990, fiind urmată de Transnistria la 2 septembrie 1990. Acest lucru nu a fost, în opinia mea, un rezultat al „rezistenţei faţă de independenţa Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 43), dar mai degrabă o rezistenţă faţă de politica de refuz a dreptului la autodeterminare. Să nu uităm că (acesta fiind unul din lucrurile despre care nu s-a spus nimic în hotărâre) prima operaţiune lansată de forţele speciale ale poliţiei moldoveneşti împotriva „separatiştilor” din Dubăsari la 12 iunie 1990, a precedat proclamaţiile de mai sus şi, prin urmare, a grăbit desfăşurarea evenimentelor.
Anume în această situaţie, în opinia mea, Curtea ar fi trebuit să caute originea conflictului, care a avut repercusiuni directe asupra destinului celor patru reclamanţi, şi nu numai în declaraţia din 2 septembrie 1990 cu privire la crearea „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, aşa cum se sugerează în paragrafele 30-34 ale hotărârii.
Vorbind din punct de vedere legal, declaraţiile menţionate nu au însemnat în acea perioadă agitată o declaraţie de separare (aşa precum o dovedeşte şi cuvântul „moldovenească” în denumirea „RMN”), dar o declaraţie cu privire la dorinţa de a obţine o autonomie mai largă, inclusiv dreptul la un referendum privind apartenenţa la o altă entitate statală, în cazul în care această entitate şi-ar proclama unirea sa cu un stat străin, o perspectivă care a fost percepută ca un adevărat pericol. „Apariţia în 1990 a primelor mişcări de autonomie, urmate în luna august a anului 1991 de proclamarea independenţei, a încurajat adoptarea de către Chişinău şi Bucureşti a unui plan de integrare a Republicii Moldova în cadrul României sau anexarea acesteia. Acest plan, pe care moldovenii iniţial l-au considerat atractiv, a fost abandonat după referendumul de la 6 martie 1994, când, spre marea dezamăgire a celor de la Bucureşti, 95,4% din alegătorii moldoveni au votat împotriva unirii cu România. Dar, ostilă ideii de independenţă a Republicii Moldova, şi, mai mult posibilităţii unirii cu România, populaţia slavă care locuieşte pe cea mai mare parte a teritoriului Transnistriei, un teritoriu de 5 000 kilometri pătraţi la est de Nistru, şi-a proclamat autonomia”, a scris Jean-Christophe Romer, profesor la Universitatea de Studii Superioare europene şi Şcoala Specială militară din Saint-Cyr (J.-Ch. Romer, Géopolitique de la Russie, Paris, Economica, 1999, p. 63).
Eu aş mai adăuga la analiza de mai sus faptul că, în luna februarie a anului 1992, cel de-al doilea Congres al Frontului Popular din Moldova a proclamat Republica Moldova, inclusiv regiunea Transnistriei, parte integrantă a României, iar în luna martie a anului 1992 au început ostilităţile dintre forţele speciale ale poliţiei şi „separatişti”. La 19 iunie 1992 - o zi neagră -, a început operaţia forţelor speciale moldoveneşti la Bender. Rezultatul operaţiunii respective: 416 morţi printre populaţia civilă. Abia la 29 iulie 1992, primele detaşamente ale forţelor pacificatoare ruseşti au intrat în Tiraspol, în conformitate cu acordul ruso-moldovenesc din 21 iulie 1992. Eu aş putea continua să reconstitui cursul evenimentelor, dar mă voi opri aici. Remarc doar faptul că secţiunea cu privire la „contextul general al cauzei” din textul hotărârii completează absenţa anumitor fapte importante printr-o abundenţă de citate din declaraţii politice care reflectă o abordare unilaterală a interpretării evenimentelor. Prin urmare, nu este uşor de constatat care este de fapt adevărul. Din nou, regret acest fapt.
De asemenea, regret că Curtea nu a luat în consideraţie faptul că evenimentele din anul 1992 (operaţiunea de „pacificare” a autorităţilor centrale, rezistenţa armată a rebelilor, perioada de tranziţie imediat după destrămarea URSS, etc.) au constituit, în realitate, un caz de forţă majoră în care au participat toate părţile implicate direct sau indirect în conflict, inclusiv Armata a Paisprezecea,.
Sunt, de asemenea, tentat să ofer cea mai obscură versiune a conflictului armat din anii 1991-1992, deoarece eu cred că mărimea realmente anormală a acestei părţi a hotărârii (paragrafele 42-110), unicul scop al căreia este în mod clar de a demonstra participarea Federaţiei Ruse la conflict şi suportul său militar acordat separatiştilor, este rezultatul unei erori metodologice menţionate mai sus. Chiar şi în cauza interstatală Cyprus v. Turkey, Curtea a fost mult mai „economă” cu acest gen de analiză, concentrându-se la problemele de ordin legal.
Totuşi, deşi nu doresc să încarc textul, eu nu pot ignora „întrebarea cu privire la cazaci”. Curtea repetă o afirmaţie făcută de către reclamanţi conform căreia „în anul 1988 nu [erau] cazaci pe teritoriul Republicii Moldova” (a se vedea paragraful 60). Eu doar aş dori să subliniez faptul că, în anii 1571-1574, cazaci ucraineni au participat la războiul de eliberare a moldovenilor de sub dominaţia otomană şi că cazaci liberi trăiau în Moldova, Podolia şi Zaporojia de secole (a se vedea, printre alte surse, Ph. Longworth, Cazacii, Londra, 1969). Cazacii au fost victime ale terorii staliniste, dar au fost reabilitaţi prin hotărârea Parlamentului rus din 16 iunie 1992, în cadrul procesului de reabilitare a popoarelor care au fost victime ale represiunii. La 9 august 1995, Preşedintele Federaţiei Ruse a semnat Ordonanţa cu privire la Registrul asociaţiilor cazacilor, iar la 16 aprilie 1996 - Ordonanţa cu privire la serviciul civil şi militar al cazacilor. Libertatea de mişcare şi caracterul paramilitar al organizării lor sunt trăsături bine cunoscute ale vieţii cazacilor. Se poate spune că acestea sunt doar detalii, dar diavolul este în detalii.
Sunt destul de puţine detalii de acest gen în textul hotărârii, inclusiv declaraţii „nedatate” ale vicepreşedintelui Federaţiei Ruse (a se vedea paragraful 137), o apariţie televizată „nedatată” a Preşedintelui Federaţiei Ruse (paragraful 138), un interviu televizat care a avut loc „la o dată nespecificată” (paragraful 145), şi aşa mai departe, în pofida poziţiei declarate de către Curte, în următorii termeni, în paragraful 26: „La aprecierea probelor, atât scrise cât şi verbale, Curtea până acum a aplicat, în general, criteriul „în afara unui dubiu rezonabil”, în ceea ce priveşte standardul de probaţiune necesar”. Sunt uimit că, contrar precizărilor prezentate Curţii, paragraful 141 al hotărârii reproduce („consideră ca stabilit”!) o informaţie falsă, conform căreia Federaţia Rusă a organizat alegerile din 17 martie 2004 „fără acordul autorităţilor moldoveneşti”. Legislaţia electorală a Federaţiei Ruse prevede posibilitatea pentru cetăţenii ruşi aflaţi în străinătate de a vota în birouri electorale ad hoc (şi, prin urmare, nu întotdeauna „în cadrul posturilor consulare fixe care operează în calitate de secţii de votare”) doar cu acordul autorităţilor statului în cauză. Regret că Curtea, ale cărei hotărâri sunt studiate pretutindeni, până la cele mai mici detalii, a omis, în mai multe locuri, să aplice criteriul formulat în paragraful 26.
Este păcat, de asemenea, că formulând contextul general al cauzei, Curtea nu întotdeauna a urmat principiul pe care ea însăşi l-a stabilit în cauza Ireland v. the United Kingdom, după cum urmează: „În cauzele care i-au fost deferite, Curtea examinează toate materialele prezentate ei fie de Comisie, de Părţi, fie de alte surse şi, dacă este necesar, ea poate obţine materiale proprio motu (Ireland v. United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Series A nr.25, p.64, § 160).
Spre exemplu, regret că Curtea a evitat cu grijă să menţioneze în hotărârea sa activităţile grupului „Bujor” şi ale reclamanţilor înainte de reţinerea acestora (cu excepţia paragrafului 216, care se referă la hotărârea din 9 decembrie 1993). Dar documentele prezentate Curţii sunt elocvente în această privinţă. În interviul cu dl Ilaşcu publicat în ziarul de la Leningrad Smena la 6 decembrie 1990, el a dat detalii despre renumita „Directivă nr. 6”. „Noi avem două liste negre”, a spus el. „În prima sunt 23 de nume, întreaga conducere a aşa-numitei Republici Nistrene. În cea de-a doua sunt 480, participanţi ai celui de-al Doilea Congres. Pregătiri serioase au fost făcute pentru lichidarea lor fizică”. Concluzia a fost: „Noi avem politicieni care trebuie să rămână întotdeauna curaţi, dar cineva trebuie să facă munca murdară”. De la declaraţii de tipul „suntem capabili să organizăm o uriaşă baie de sânge” până la acţiuni concrete a fost numai un pas scurt. Numele victimelor acelor acţiuni sunt cunoscute, aşa cum sunt cunoscute şi numele văduvelor şi orfanilor acestora. Nu este întâmplător că specialişti proeminenţi menţionaţi în paragraful 286 al hotărârii au propus ca reclamanţii să fie rejudecaţi într-o ţară neutră, aşa cum a propus şi Secretarul General al Consiliului Europei, care de fapt nu a exclus „un posibil nou proces al dlui Ilaşcu într-un loc neutru” (SG/Inf.(2000)53, 19 ianuarie 2001). Care este sensul tuturor rezoluţiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la prevenirea terorismului? Din păcate, Curtea nu a dat un răspuns la aceste întrebări, însă a refuzat solicitarea uneia dintre văduve, dna Ludmila Gusar, de a da declaraţii Curţii (a se vedea paragraful 8).
III. Analiza concepţiilor de „jurisdicţie” şi „responsabilitate”
Regret şi mai mult faptul că a fost omisă oportunitatea de a aplica unei situaţii nemaiîntâlnite până acum o analiză mai fină a concepţiilor de „jurisdicţie” şi „responsabilitate”. Eu nu pretind să am ultimul cuvânt de spus, în calitate de deţinător al adevărului, totuşi, aş dori să explic cum văd eu problema.
Poziţia mea iniţială, pe care am exprimat-o în votul asupra admisibilităţii cererii la 4 iulie 2001 (şi pe care eu continui s-o susţin), a fost că Curtea ar fi trebuit să declare cererea ca fiind inadmisibilă ratione loci şi ratione personae în ceea ce priveşte Federaţia Rusă şi să recunoască jurisdicţia Republicii Moldova asupra Transnistriei, notând în acelaşi timp că Republica Moldova nu a exercitat un control de facto asupra acestei regiuni, cel puţin în perioada când reclamanţii au fost reţinuţi.
Curtea ar fi putut ajunge la o constatare cu privire la existenţa unui „vacuum legal” sau a „unui teritoriu fără legi”, în care prevederile Convenţiei sunt de facto inaplicabile. Această idee nu este nici absurdă şi nici nouă. „Propunerea de adoptare a unei recomandări” intitulată „Teritorii fără legi din cadrul statelor membre ale Consiliului Europei”, prezentată de dl Magnusson, membru din partea Suediei al Adunării Parlamentare (susţinut de un număr de colegi), conţine următorul fragment:
„Adunarea trebuie să admită, totuşi, faptul că există un număr de teritorii (regiuni), în cadrul anumitor state membre, în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi alte instrumente de protecţie a drepturilor omului, nu sunt aplicate în practică.
Acest lucru a devenit clar în primul rând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, unele hotărâri ale căreia nu au fost executate; ca de exemplu, cauza Loizidou v. Turkey cu privire la partea de nord a Ciprului; şi cauza Matthews v. United Kingdom cu privire la Gibraltar.
În plus, „teritorii fără legi” sunt şi regiunile separatiste precum Cecenia, Transnistria, Abhazia şi Nagorno-Karabah”.
Într-un fel, rezerva teritorială făcută de Moldova la ratificarea Convenţiei, pledează în favoarea recunoaşterii existenţei unui „vacuum legal” în regiune, un fel de „gaură neagră” în spaţiul legal european, mai ales că o astfel de constatare ar putea fi însoţită de recunoaşterea faptului că Republica Moldova nu exercită un control de facto asupra teritoriului respectiv. Eu sunt mulţumit că fac parte din majoritate, cel puţin la acest subiect, şi anume că Republica Moldova are jurisdicţie, chiar dacă numai în termeni limitaţi ai conceptului de „jurisdicţie … în ceea ce priveşte obligaţiile sale pozitive” (punctul 1 al dispozitivului hotărârii).
Totuşi, eu consider că preponderenţa principiului teritorial, unde termenul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei se aplică pe deplin Republicii Moldova, responsabilităţii şi obligaţiilor sale faţă de reclamanţi, chiar dacă acestea sunt de facto limitate (a se vedea paragraful 313). În orice caz, Transnistria nu este un teritoriu al nimănui sau o terra nullius, în termenii dreptului internaţional, comunitatea internaţională continuând să considere Transnistria ca o parte integrantă a Republicii Moldova. Însuşi faptul că Moldova a făcut o rezervă în ceea ce priveşte Transnistria, când a ratificat Convenţia, dovedeşte că pe parcursul unei perioade îndelungate de timp ea nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale faţă de acest teritoriu. A accepta contrariul ar însemna a oferi un dar de nepreţuit tuturor separatiştilor din lume prin a le permite să spună că pentru prima dată o jurisdicţie internaţională a recunoscut că o parte a teritoriului unui stat este în afara jurisdicţiei autorităţilor sale centrale. Eu regret doar faptul că majoritatea a recunoscut Republica Moldova ca fiind responsabilă, numai începând cu anul 2001 şi ulterior, în pofida faptului stabilit că, după anul 1994, în special, după aderarea la Consiliului Europei în anul 1997, Moldova nu a luat nici o măsură pentru a obţine rejudecarea sau eliberarea reclamanţilor. În această privinţă, sunt de acord cu majoritatea argumentelor din opinia separată a Judecătorului Casadevall şi a colegilor care s-au alăturat lui.
Problema jurisdicţiei „extrateritoriale” este mult mai complexă. Eu cred cu fermitate că Curtea ar trebui să urmeze tradiţiile „jurisprudenţei conceptelor”, cu alte cuvinte, să pornească de la ideea că conceptele fundamentale ale dreptului pozitiv contemporan au fost elaborate de generaţii de jurişti şi nu ar trebui să fie puse în discuţie decât în cazuri excepţionale. Aceasta a fost, de altfel, poziţia unanimă a Curţii în cauza Bankovic and Others: „Prin urmare, Curtea consideră că articolul 1 al Convenţiei trebuie analizat astfel, încât să reflecte această ordinară şi fundamentală noţiune teritorială de jurisdicţie, o altă bază a jurisdicţiei este excepţională şi necesită o justificare specială, în circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte” (Bankovic and Others v. Belgium and 16 other Contracting States (dec.), [GC] nr. 52207/99, § 61, ECHR 2001-XII). Curtea a continuat prin a nota faptul că este necesar „de a se convinge ... că există circumstanţe excepţionale în această cauză care ar reprezenta o exercitare extrateritorială a jurisdicţiei de către un Stat Contractant” (ibid., § 74).
Ce circumstanţe excepţionale ar putea justifica o astfel de concluzie în această cauză?
Curtea, în umila mea opinie, a ales calea uşoară de soluţionare prin aplicarea în hotărârea sa a criteriilor expuse într-o altă cauză excepţională şi dificil de ignorat, Loizidou, ajungând, astfel, la o concluzie prea vagă: „Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, faptele Statelor Contractante comise în afara teritoriului lor sau care produc efecte în afara teritoriului lor, pot constitui o exercitare de către aceste state a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 al Convenţiei” (a se vedea paragraful 314). Primul criteriu pentru identificarea unor asemenea „fapte”, constatat în hotărârea Loizidou, este ocupaţia teritoriului unui alt stat printr-o acţiune militară ofensivă. Nu este vorba despre o astfel de situaţie în această cauză, unde forţele militare sovietice au fost staţionate în regiune timp de mai multe decenii.
Chiar dacă presupunem că a avut loc o „acţiune militară”, aşa precum a fost în Cipru, Judecătorii Golcuklu şi Pettiti au avut perfectă dreptate atunci când au căutat să separe conceptul de „responsabilitate” de cel de „jurisdicţie”: „În timp ce responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată în urma unei acţiuni militare desfăşurate în afara teritoriului său, acest lucru nu implică exercitarea jurisdicţiei sale” (hotărârea Loizidou (obiecţii preliminare), hotărârea din 23 martie 1995, Series A nr.310, p.35). Aceste două concepte sunt, până la un anumit punct, autonome unul faţă de celălalt, deşi pot exista obiecţii cu privire la faptul că o astfel de distincţie este pur academică.
De ce Curtea a neglijat această diferenţă foarte importantă de concepte în această cauză şi nu a completat o lacună în jurisprudenţa sa, luând în consideraţie lipsa unui criteriu valabil aplicabil conceptului de jurisdicţie extrateritorială? În opinia mea, aceasta a avut loc pentru a ajunge la concluzii mai directe prin intermediul conceptului de responsabilitate (a se vedea paragrafele 314-317). Jurisdicţia (teritorială sau extrateritorială) este conceptul primar, conceptul de responsabilitate derivând din cel de jurisdicţie, şi nu invers. Curtea a confirmat indirect această subordonare, recunoscând că Republica Moldova are jurisdicţie, dar responsabilitatea sa nu este angajată decât în privinţa faptelor comise până în anul 2001! La determinarea faptului dacă Federaţia Rusă are jurisdicţie, Curtea a preferat o logică opusă, susţinând faptul că există „jurisdicţie” pentru că există „responsabilitate”.
Chiar dacă ea se acceptă, întrebarea este dacă responsabilitatea unui stat străin este angajată, fiind necesar de a dovedi că statul pârât (a) continuă să fie responsabil, responsabilitatea sa fiind angajată prin intermediul unei administraţii locale subordonate; şi (b) continuă să controleze întregul teritoriu respectiv, prin intermediul unui mare număr de forţe militare care sunt în serviciu activ şi exercită „un control efectiv general asupra acelei părţi a insulei”, aşa precum este notat în obiecţiile preliminare în cauza Loizidou. Aceste două aspecte au fost analizate, în special, în paragraful 70 al deciziei cu privire la admisibilitatea cauzei Bankovic, în care Curtea a subliniat acest aspect teritorial pe întreg parcursul deciziei, înainte de a conchide următoarele: „Curtea nu este convinsă că a existat o legătură jurisdicţională între persoanele care au fost victime ale faptelor denunţate şi statele pârâte” (a se vedea cauza Bankovic, citată mai sus, paragraful 82).
La determinarea faptului dacă Federaţia Rusă a fost responsabilă de faptele de care s-au plâns reclamanţii, Curtea, referindu-se la hotărârea Cyprus v. Turkey, foloseşte noţiunea de „control general asupra unei regiuni aflate în afara teritoriului său naţional” (a se vedea paragraful 316). Eu mă refer în această privinţă la aprecierea Curţii în cauza Loizidou: „Turcia exercită, de fapt, un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor „RTCN”. Este evident din numărul mare de forţe militare care îndeplinesc serviciul activ în Ciprul de Nord ... că armata sa exercită un control total efectiv asupra acelei părţi a insulei” (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), citată mai sus p. 2235, § 56). Din câte îmi amintesc din ceea ce am învăţat pe parcursul primului meu curs de instruire militară, termenul de „serviciu activ” presupune un control al drumurilor, căilor ferate, supravegherea punctelor strategice (staţiilor de telegraf şi telefon), precum şi controlul staţiilor, aeroporturilor, frontierelor etc. Chiar şi nefiind un strateg militar, oricine poate compara două situaţii: într-un caz - 30,000 de soldaţi într-un teritoriu mic populat de 120,000-150,000 de oameni, iar în alt caz - 2,500 ofiţeri şi alte categorii de militari într-un teritoriu de 4,163 kilometri pătraţi cu o frontieră cu o lungime de 852 de kilometri şi o populaţie mai mare de 750,000! În sfârşit, eu ajung la diferenţa majoră care există, şi anume, că nu a existat o invazie militară din afara teritoriului cu scopul de a stabili un astfel de control: forţele militare ruseşti, care au încetat să fie forţe militare sovietice (2/3 din ele fiind originare din regiune), au fost prinse în evenimentele din regiunea unde ele erau staţionate de mulţi ani, fără a interveni în chestiuni de ordin administrativ. Aceste trupe militare nu sunt „în serviciu activ”, cu excepţia asigurării pazei stocurilor militare şi a echipamentului care trebuie evacuat.
Cu privire la subordonarea autorităţilor administrative locale autorităţilor ruseşti, simplul fapt că aceste autorităţi, în mod frecvent, au împiedicat evacuarea echipamentului militar vorbeşte de la sine. După eliberarea unuia dintre reclamanţi sub presiune internaţională, autorităţile „RMN” continuă să-i menţină în detenţie pe ceilalţi, în pofida interesului evident al presupusului lor „tutore” de a înlătura această problemă ruşinoasă – dacă acesta este un exemplu de o administraţie care este „supusă autorităţii unei puteri străine”, atunci este un exemplu foarte straniu.
Un alt argument care pledează în favoarea responsabilităţii Federaţiei Ruse, în opinia majorităţii, este că „RMN” a fost formată în anii 1991-1992 cu sprijinul Federaţiei Ruse. Eu mă simt obligat să notez că crearea „RMN” a fost proclamată la 2 septembrie 1990, cu mai mult de un an înainte de destrămarea URSS şi obţinerea de către Federaţia Rusă a independenţei sale în calitate de stat suveran. Într-un astfel de context, eu îmi amintesc de La Fontaine: „Dacă nu ai fost tu, trebuie să fi fost fratele tău. – Eu nu am frate! – Bine, atunci trebuie să fi fost oricum cineva din familia ta…”. Argumentul Guvernului Moldovei precum că Federaţia Rusă, în calitate de stat succesor al URSS, poartă întreaga responsabilitate pentru faptele acestui stat este invalidat de normele dreptului internaţional, care prevăd că atunci când responsabilitatea unui subiect de drept este angajată ca rezultat al comportamentului unui alt subiect de drept, responsabilitatea acestuia poate fi numai indirectă (Dictionnaire de droit international public, Brussels, 2001, pp. 996-997).
Numai din acest motiv, spre deosebire de poziţia exprimată cu privire la proclamarea RTNC, Federaţia Rusă nu poate fi responsabilă pentru acest fapt. Mai mult, ea nu a recunoscut niciodată „RMN” ca stat independent. Tratatul de prietenie şi cooperare moldo-rus semnat la 19 noiembrie 2001 este clar în această privinţă: „Părţile condamnă separatismul în toate formele sale şi se angajează să nu acorde nici un suport mişcărilor separatiste” (articolul 5 §2). Totuşi, Curtea preferă să reproducă declaraţii iresponsabile „nesusţinute” ale anumitor membri ai parlamentului şi foşti politicieni în calitate de „probe” care să dovedească acordarea unui sprijin politic.
„Probele” cu privire la un presupus sprijin de ordin economic (a se vedea paragrafele 156-160 ale hotărârii) nu sunt confirmate de rezultatele unei verificări pe care am efectuat-o. Eu compar mai jos constatările din hotărâre cu observaţiile unei ONG, Grupul Helsinki pentru Drepturile Omului din Marea Britanie (GHDOMB), care a analizat situaţia din regiune.
Exporturile de gaz „în condiţii financiare favorabile” (a se vedea paragraful 156): Potrivit GHDOMB, costul a 1,000 metri cubi de gaz furnizat de Federaţia Rusă Transnistriei în anul 2003 a fost de 89 dolari SUA, acelaşi preţ cu cel al gazului furnizat Estoniei (36 dolari SUA pentru gazul furnizat Belorusiei şi 50 dolari SUA pentru gazul furnizat Georgiei).
„Transnistria primeşte electricitate direct de la Federaţia Rusă” (a se vedea paragraful 157). Potrivit GHDOMB, piaţa de electricitate este controlată de compania spaniolă „Union Fenosa”, care produce electricitate utilizând gazul cumpărat din Federaţia Rusă.
„Compania rusă ITERRA a făcut cea mai mare investiţie în Transnistria, cumpărând uzina metalurgică din Rîbniţa” (a se vedea paragraful 160). Numai în luna august a anului 2003, o singură companie din Liechtenstein a cumpărat 15.6 % din acţiunile uzinei.
Compania americană Lucent Technologies controlează toate telecomunicaţiile, bancnotele sunt imprimate în Germania, iar Uniunea Europeană a acordat premiul „Arca Europei” pentru produsele textile ale companiei Intercentre Llux, etc. (Sursa: Grupul Helsinki pentru Drepturile Omului din Marea Britanie, Transnistria 2003: Eye in the Gathering Storm, - www.bhhrg.org).
Următorul argument: furnizarea armelor către separatişti. Reclamanţii au declarat (fără a prezenta probe concrete) că Armata a Paisprezecea a furnizat arme separatiştilor, fapt care, în opinia lor, angajează şi mai mult responsabilitatea Federaţiei Ruse. Deoarece eu nu sunt specialist în această materie, fac referinţă la o sursă de încredere: „Furtul organizat al armelor a început după proclamarea suveranităţii Moldovei la 23 iunie 1990 şi a devenit o problemă gravă la momentul destrămării URSS în anul 1991 (o situaţie similară a existat în Cecenia, Abhazia şi în alte locuri); 21,800 carabine, muniţii şi chiar tancuri au fost „expropriate”. Datorită eforturilor comandantului Armatei a Paisprezecea, Generalul Lebed, unele dintre aceste arme au fost luate şi întoarse în depozite. A fost deschisă o anchetă de procurorul militar” (Commersant (un ziar din Federaţiea Rusă), 21 iulie 2001). Potenţialul industrial al regiunii permite producerea tuturor tipurilor de arme convenţionale; chiar şi în prezent vânzările de arme constituie o parte importantă a venitului regiunii, precum menţionează şi Curtea (a se vedea paragraful 161).
Într-o analiză finală, eu nu am găsit în materialul factologic cu privire la aspectele militare, politice şi economice nici o probă valabilă care să permită stabilirea unei intervenţii limitate sau continue a Federaţiei Ruse în favoarea Transnistriei sau o probă care să dovedească dependenţa militară, politică sau economică a „RMN” de Federaţia Rusă.
În adâncul inimii mele, eu regret că nu există probe cu privire la ceea ce actualmente este numit „intervenţie umanitară”, o formă mai nobilă a intervenţiilor militare din trecut. Doresc să fiu absolut onest cu privire la responsabilitatea Federaţiei Ruse în această privinţă. Sunt convins că Federaţia Rusă a fost responsabilă pentru că nu a intervenit mai energic în 1992 pentru a proteja populaţia civilă şi împiedica pierderea a mai mult de 850 de vieţi omeneşti (inclusiv prin folosirea mijloacelor politice şi diplomatice pentru a opri autorităţile moldoveneşti de a desfăşura o acţiune militară punitivă împotriva propriei populaţii). Acolo unde alte puteri nu ezită să arboreze drapelul intervenţiei umanitare pentru a stabili ceea ce a fost numit „noul umanism militar” (a se vedea: N. Chomsky, The New Military Humanism, Lessons from Kosovo. L, 1999), autorităţile Federaţiei Ruse din acea perioadă au preferat o tactică de aşteptare şi observare, lăsând câţiva din soldaţii şi ofiţerii săi (cei mai mulţi fiind originari din regiunea respectivă) să decidă singuri ce a fost corect să întreprindă, lucru care de fapt a însemnat să decidă dacă să-şi apere sau nu familiile lor.
Prin urmare, eu propun să răspundem la o întrebare evidentă: în calitate de subiect al dreptului internaţional, a fost oare Federaţia Rusă capabilă în practică de a-şi asuma responsabilităţi în „RMN”, adică sarcina de a soluţiona probleme sau să se ocupe de o situaţie sistematică? Pentru a facilita găsirea răspunsului, eu fac referire la hotărârea Ireland v. the United Kingdom (citată mai sus, p. 64, § 159): „O practică incompatibilă cu Convenţia constă din acumularea încălcărilor identice sau similare care sunt suficient de numeroase şi legate între ele pentru a constitui nu numai incidente izolate sau excepţii, dar un ansamblu sau sistem; o practică nu constituie în sine o încălcare separată de astfel de încălcări”. Numai acolo unde, în spatele unei situaţii personale, pot fi depistate încălcări sistematice, responsabilitatea obiectivă a unui stat străin poate fi angajată; aceasta este interpretarea mea a hotărârii citate, cu atât mai mult, cu cât reclamanţii nu au prezentat probe cu privire la încălcări sistematice de acelaşi gen.
O altă regulă de drept internaţional confirmată de jurisprudenţa noastră este că responsabilitatea extrateritorială a statului este angajată în măsura în care funcţionarii săi exercită autoritate asupra pretinselor victime sau asupra proprietăţii acestora (a se vedea Cyprus v. Turkey, Decizia Comisiei, DR 2, p. 150). Oare această regulă este aplicabilă în privinţa celor patru reclamanţi, în afară de perioada scurtă a reţinerii lor în anul 1992?
Separat de aspectele factologice, trebuie luat în consideraţie aspectul legal al chestiunii cu privire la responsabilitatea internaţională a unui stat.
Eu mă refer la un document de importanţă majoră: Rezoluţia 56/83 adoptată la 12 decembrie 2001 de Adunarea Generală a ONU intitulată „Responsabilitatea statelor pentru fapte internaţionale ilicite”, care constituie rezultatul mai multor ani de muncă a Comisiei de Drept Internaţional („CDI”). Cu referire la lucrările CDI, paragraful 320 al hotărârii se referă la problema responsabilităţii unui stat pentru o încălcare a unei obligaţii internaţionale, subliniind în paragraful 321 conceptul de „violări continue” în conformitate cu articolul 14 § 2 al Rezoluţiei. Totuşi, articolul 13 al aceluiaşi document prevede: „Un fapt al unui stat nu constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale, decât dacă statul este legat prin obligaţia respectivă la momentul când are loc faptul respectiv”.
Această regulă confirmă destul de evident regula ratione temporis din jurisprudenţa noastră. Cu alte cuvinte, înainte de stabilirea caracterului continuu al unei încălcări (în această cauză, reţinerea şi detenţia provizorie a reclamanţilor), este necesar de a verifica dacă pretinsa încălcare ţine de competenţa ratione temporis a Curţii.
Cu privire la regula ratione temporis, care constituie unul din pilonii jurisprudenţei Curţii Europene, eu mă tem foarte mult că această regulă va avea de suferit ca urmare a definirii conceptului de „jurisdicţie”, în interpretarea care i s-a dat în această cauză în următorul paragraf: „Curtea consideră că, luând în consideraţie evenimentele menţionate mai sus, reclamanţii se află sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în temeiul articolului 1 al Convenţiei, deşi, la momentul la care aceste evenimente au avut loc, Convenţia nu era în vigoare în Federaţia Rusă” (a se vedea paragraful 384).
Într-adevăr, nici Republica Moldova şi cu atât mai puţin Federaţia Rusă nu ratificase Convenţia la momentul la care au fost comise unele fapte denunţate de reclamanţi (1992), prin urmare, ele nu pot fi acuzate de încălcarea unei obligaţii internaţionale pe care ele nu şi-au asumat-o. În consecinţă, nici articolul 14 (întinderea în timp a încălcării unei obligaţii internaţionale) şi nici articolul 15 (încălcarea care constă din mai multe fapte ilicite) ale Rezoluţiei menţionate nu se aplică, contrar celor spuse de Curte în hotărârea sa (a se vedea paragraful 321).
Pe de altă parte, o altă dispoziţie din lucrările CDI este, în opinia mea, pe deplin aplicabilă atunci când se analizează pretinsa responsabilitate a Federaţiei Ruse, aşa cum este confirmat de ipoteza de forţă majoră:
„Ilegalitatea unui fapt comis de către un stat cu încălcarea unei obligaţii internaţionale este exclusă, dacă faptul respectiv a fost comis în condiţii de forţă majoră, adică ca rezultat al unui eveniment care nu putea fi prevăzut sau a unei forţe irezistibile, care se află în afara controlului unui stat, creând pentru acest stat circumstanţe care fac imposibilă îndeplinirea obligaţiei”. (articolul 23 § 1).
Întrebarea mea este următoarea: oare apogeul unui război civil constituie o situaţie de forţă majoră în sensul articolului 23 citat mai sus, dat fiind faptul că statul pârât, Federaţia Rusă, nu a provocat situaţia, din simplu motiv că acesta nu exista în calitate de subiect al dreptului internaţional?
În opinia mea, Curtea nu poate deroga de la regula confirmată de opinia Comisiei în cauza Ribitsch: la determinarea faptului dacă responsabilitatea unui stat pârât este angajată, Curtea aplică prevederile Convenţiei în baza obiectivelor Convenţiei şi conform principiilor dreptului internaţional. Comisia a mai notat faptul că: „Responsabilitatea unui stat în conformitate cu Convenţia, pentru faptele comise de către toate autorităţile sale, funcţionari şi agenţi nu cere în mod necesar prezenţa „vinovăţiei” din partea statului respectiv, fie în sens moral, legal, fie politic” (Ribitsch v. Austria, hotărârea din 4 decembrie 1995, Series A nr. 336, opinia Comisiei, p. 37, § 110).
IV. Cu privire la violarea articolului 34 al Convenţiei
Referitor la constatarea unei violări a articolului 34 al Convenţiei de către Republica Moldova şi Federaţia Rusă, eu doresc să spun doar faptul că sunt şocat de folosirea unui document furat (sau unul cumpărat – nu este mare diferenţă) – o notă diplomatică. Eu sunt ruşinat de faptul că trebuie să accentuez că este un principiu elementar în toate procedurile judiciare că probele obţinute ilegal nu pot fi luate în consideraţie. Încurajarea încălcărilor confidenţialităţii corespondenţei diplomatice, contrar Convenţiei de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relaţiile diplomatice şi, în special, articolului 24 al acestei Convenţii care prevede că arhivele şi documentele diplomatice „sunt inviolabile în orice loc s-ar afla” (a se vedea paragraful 278), şi luarea în consideraţie a conţinutului acestui document (a se vedea paragraful 481) mi se par acţiuni nedemne pentru o jurisdicţie europeană.
Consultaţiile confidenţiale sunt o practică firească în relaţiile internaţionale – o practică prevăzută şi de tratatul ruso-moldovenesc din 19 noiembrie 2001, articolul 3 § 1 care prevede: „Fiind ferm angajate de a asigura pacea şi securitatea, Înaltele Părţi Contractante vor avea consultaţii regulate cu privire la probleme internaţionale majore şi la întrebări care se referă la relaţiile lor bilaterale. Astfel de consultaţii şi schimburi de opinii vor cuprinde … chestiuni de cooperare cu OSCE, Consiliul Europei şi alte structuri europene”. Mai mult, prin prezentarea pe ascuns a unei note diplomatice, reclamanţii au încălcat regula împotriva abuzului de dreptul de a depune o cerere individuală (articolul 35 § 3 al Convenţiei) şi, astfel, trebuie să suporte consecinţele cunoscute ale practicii Curţii. Din păcate, ei nu au purtat nici o răspundere în acest sens. Aşa precum nemuritorul La Fontaine a scris: „Cineva mi-a spus acest lucru. Trebuie să mă răzbun”.
V. Cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei
Cu privire la sumele acordate reclamanţilor, în special primului reclamant care a fost eliberat în anul 2001, Curtea, în opinia mea, a depăşit limitele precedente ale sumelor acordate, ca urmare a constatărilor de către Curte a violărilor articolelor 3 şi 5 ale Convenţiei, chiar şi în cele mai grave cauze. Depăşind deja limita stabilită în recenta hotărâre Assanidze v. Georgia (citată mai sus), în care Curtea a acordat reclamantului o compensaţie generoasă de 150,000 euro „pentru toate prejudiciile suportate”, Curtea a mers mai departe în această cauză, probabil datorită duratei detenţiei reclamanţilor. Ceea ce eu contest este faptul că, deşi Curtea a declarat că nu a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenţie, ea a considerat necesar să menţioneze subiectul prejudiciului material şi moral, declarând în paragraful 489 al hotărârii: „Curtea nu consideră prejudiciul material pretins ca fiind fondat, dar nu i se pare nerezonabil de a presupune că reclamanţii au suferit o pierdere a veniturilor lor şi, în mod cert, a costurilor pe care le-au suportat ca consecinţă directă a violărilor constatate”. Acest argument este neconvingător, în opinia mea, şi chiar periculos pentru jurisprudenţa viitoare, deoarece din imprudenţă deschide cutia Pandorei.
VI. Hotărârea, este ea oare executorie?
În sfârşit, eu îmi dau seama de imposibilitatea obiectivă pentru cel de-al doilea stat pârât de a executa hotărârea Curţii, neluând în consideraţie suveranitatea Republicii Moldova, în special, pentru a pune capăt detenţiei reclamanţilor (eu am votat „pentru” la punctul 22 al dispozitivului hotărârii în vederea tuturor acţiunilor posibile). Totuşi, va fi mult mai dificil de a lua măsuri generale, aşa cum solicită Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. În hotărârea Drozd and Janousek, Curtea a declarat: „Convenţia nu cere Părţilor Contractante să-şi impună regulile sale statelor sau teritoriilor terţe” (hotărârea Drozd and Janousek v. France and Spain, hotărârea din 26 iunie 1992, Series A nr. 240, p. 34, § 110). Atunci când această declaraţie este tradusă în limbajul dreptului internaţional, cu siguranţă înseamnă că nici Convenţia şi nici orice alt text nu obligă statele semnatare să ia contramăsuri pentru a pune capăt detenţiei unui străin într-un stat străin - Declaraţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la Inadmisibilitatea Intervenţiei şi Imixtiunii în Afacerile Interne ale Statelor (Rez. 26/113 din 9 decembrie 1981) este încă în vigoare. Decât dacă, citind această hotărâre, persoanele salută apariţia chiar în inima vechii Europe a unui nou condominiu ca cel al Noilor Hibride. Dar eu mă îndoiesc foarte mult că acest lucru constituie o evoluţie dorită.
| ← Grădinar contra Moldovei - Dreptul la reabilitare în cadrul... | Ilascu si altii contra Moldovei si Rusiei - Rezumatul... → |
|---|
