Dreptul international si national - Ilaşcu şi alţii contra Moldovei şi Rusiei - Jurisdicţia în regiunea Transnistreană
Pagina 4 din 6
V. DREPTUL INTERNAŢIONAL, DREPTUL NAŢIONAL ŞI ALTE ACORDURI RELEVANTE
290. Prevederile relevante ale Acordului de la Minsk din 8 decembrie 1991 sunt următoarele:
„Noi, Republica Belarus, Federaţia Rusă (RSFSR) şi Ucraina, state-fondatoare ale Uniunii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, semnatare ale Tratatului Unional din 1922 (numite în continuare Înalte Părţi Contractante), declarăm că URSS, ca subiect al dreptului internaţional şi realitate geopolitică nu mai există.
Întemeindu-ne pe comunitatea istorică a popoarelor noastre şi pe legăturile deja constituite între ele, precum şi ţinând cont de tratatele bilaterale încheiate între Înaltele Părţi Contractante,
Aspirând să construim legitim state democratice,
Dornice să dezvoltăm relaţiile noastre în baza recunoaşterii şi respectării reciproce a suveranităţii statale, a inalienabilităţii dreptului la auto-determinare, a principiilor egalităţii şi neamestecului în afacerile interne, nerecurgerii la forţă sau la presiuni economice sau de alt gen, a reglementării paşnice a diferendelor în baza acordului, a altor principii şi norme general-acceptate ale dreptului internaţional
(…)
Afirmându-ne ataşamentul faţă de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale Actului Final de la Helsinki şi ale altor documente ale Conferinţei pentru Securitate şi Colaborare în Europa;
Angajându-ne să respectăm normele internaţionale general-acceptate ale drepturilor omului şi popoarelor,
Am convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
Înaltele Părţi Contractante constituie Comunitatea Statelor Independente. …
Articolul 6
1) Statele-membre ale Comunităţii vor colabora pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, pentru realizarea unor măsuri eficiente de reducere a armamentelor şi a cheltuielilor militare. …
2) Părţile vor respecta tendinţa reciprocă spre atingerea statutului de zonă denuclearizată şi stat neutru.
3) Statele-membre ale Comunităţii vor menţine, şi rămâne sub comandament unit, spaţiul militar şi strategic comun, inclusiv controlul comun asupra armamentului nuclear, ordinea realizării căruia va fi reglementată de un acord special.
4) Ele garantează de asemenea condiţii necesare amplasării, funcţionării, aprovizionării materiale şi sociale a forţelor armate strategice. …
Articolul 12
Înaltele Părţi Contractante garantează respectarea angajamentelor internaţionale, care rezultă, pentru ele, din tratatele şi acordurile fostei URSS”
291. La 24 decembrie 1991, reprezentantul permanent al URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite, Ambasadorul Y. Voronţov, i-a transmis Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite o scrisoare din partea Preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţin, care conţinea următoarele:
„Calitatea de membru al URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite, inclusiv la Consiliul de Securitate şi toate celelalte organe şi organizaţii ale sistemului Organizaţiei Naţiunilor Unite, este continuat de Federaţia Rusă (RSFSR) cu sprijinul statelor Comunităţii Statelor Independente. În acest context, solicit ca denumirea de „Federaţia Rusă „ să fie utilizată de Organizaţia Naţiunilor Unite în locul „Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste”. Federaţia Rusă îşi asumă deplina responsabilitate pentru toate drepturile şi obligaţiile URSS ce rezultă din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv angajamentele financiare. Vă rog să consideraţi această scrisoare ca o confirmare a dreptului tuturor persoanelor care actualmente deţin statutul de reprezentanţi ai URSS la Organizaţia Naţiunilor Unite să reprezinte Federaţia Rusă în organele Organizaţiei Naţiunilor Unite.”
292. La 21 iulie 1992, Preşedintele Republicii Moldova, domnul Mircea Snegur, şi Preşedintele Federaţiei Ruse, domnul Boris Elţin, au semnat la Moscova un acord cu privire la principiile reglementării amiabile a conflictului armat din regiunea transnistreană a Republicii Moldova:
„Republica Moldova şi Federaţia Rusă,
Dorind să ajungă cât mai rapid posibil la o încetare a focului şi la o soluţionare a conflictului armat în regiunea transnistreană;
Ghidându-se de principiile prevăzute de Carta Naţiunilor Unite şi cele ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
Notând că la 3 iulie 1992 Preşedintele Republicii Moldova şi Preşedintele Federaţiei Ruse au ajuns la un acord de principiu;
Au convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
1. Părţile la conflict se angajează la semnarea acestui acord să întreprindă toate acţiunile necesare în vederea încetării focului şi a încetării oricărei acţiuni armate împotriva celeilalte părţi.
2. Din momentul încetării focului părţile îşi vor retrage armatele, muniţiile şi echipamentul militar în decurs de 7 zile. Retragerea celor două armate va permite constituirea unei zone de securitate între părţile la conflict. Hotarele exacte ale zonei de securitate vor fi determinate printr-un protocol special care va fi încheiat între părţi cu privire la aplicarea prezentului acord.
Articolul 2
1. O comisie creată special, compusă din reprezentanţi ai celor trei părţi la soluţionarea conflictului, va fi împuternicită de a verifica implementarea măsurilor prevăzute la articolul 1 şi va asigura ca regimul de securitate să fie introdus în zona de securitate. În acest scop, comisia va recurge la grupurile de observatori militari aduşi ca urmare a acordurilor anterioare, inclusiv acordurile quatripartite. Comisia de Control îşi va înceta activitatea în decurs de 7 zile de la data semnării prezentului acord.
2. Fiecare parte va numi reprezentanţii săi în cadrul comisiei respective. Sediul Comisiei va fi la Bender.
3. În scopul implementării măsurilor menţionate mai sus, Comisia de Control va administra contingentele militare de voluntari reprezentând părţile participante la implementarea prezentului acord. Locul de staţionare şi intervenţiile acestor contingente, în vederea asigurării încetării focului şi a securităţii în regiunea conflictului, vor fi dictate de Comisia de Control, care va trebui să ajungă la un consens în această privinţă. Mărimea contingentului militar, statutul şi condiţiile de intervenţie şi retragere a contingentelor militare din zona de securitate vor fi determinate printr-un protocol separat.
4. În cazul încălcărilor prevederilor prezentului acord, Comisia de Control va efectua investigaţiile necesare şi va întreprinde fără întârziere acţiunile necesare în vederea restabilirii păcii şi ordinii şi va decide măsurile adecvate în vederea prevenirii unor încălcări ulterioare.
Articolul 3
Luând în consideraţie sediul Comisiei de Control şi seriozitatea situaţiei, Benderul este declarat ca fiind o regiune supusă regimului de securitate, asigurarea securităţii fiind sarcina contingentelor militare ale părţilor în vederea implementării prezentului acord. Comisia de Control asigură menţinerea ordinii de drept în Bender, împreună cu organele de poliţie.
Administraţia Benderului este asigurată de organele administraţiei locale, dacă e cazul de comun acord cu Comisia de Control.
Articolul 4
Armata a Paisprezecea a Federaţiei Ruse, staţionată pe teritoriul Republicii Moldova, va respecta în mod riguros neutralitatea. Ambele părţi la conflict se obligă să menţină neutralitatea şi să nu se angajeze în acţiuni împotriva proprietăţii Armatei a Paisprezecea, a personalului acesteia şi membrilor familiilor lor.
Toate chestiunile legate de statutul Armatei a Paisprezecea sau de etapele şi termenele de retragere vor fi soluţionate pe calea negocierilor dintre Federaţia Rusă şi Republica Moldova.
Articolul 5
1. Părţile la conflict consideră aplicarea sancţiunilor sau blocadele de orice fel ca fiind inacceptabile. În acest sens, vor fi eliminate toate obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor şi vor fi luate toate măsurile necesare în vederea încetării stării de urgenţă pe teritoriul Republicii Moldova.
2. Părţile la conflict vor purcede fără întârzieri la negocieri pentru a soluţiona problemele cu privire la reîntoarcerea refugiaţilor la casele lor, acordarea ajutorului populaţiei care a suferit în urma conflictului din regiune şi reconstruirea caselor de locuit şi a edificiilor publice. Federaţia Rusă va acorda întregul său suport în acest scop.
3. Părţile la conflict vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a ajutorului umanitar pentru regiunea conflictului.
Articolul 6
Un centru de presă comun va fi creat având scopul de a pune la dispoziţia Comisiei de Control informaţia corectă cu privire la evoluţia evenimentelor din regiune.
Articolul 7
Părţile consideră că măsurile prevăzute în prezentul acord formează o foarte importantă parte a soluţionării conflictului prin mijloace politice.
Articolul 8
Prezentul acord va intra în vigoare din ziua semnării sale.
Prezentul acord îşi va înceta efectele printr-o decizie comună a părţilor sau în cazul denunţării de către una din părţi, ceea ce va duce la încetarea activităţilor Comisiei de Control şi a contingentelor militare din subordinea sa.”
293. La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat cu următoarele rezerve Acordul de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991 prin care Republica Moldova a aderat la Comunitatea Statelor Independente:
„ …
2. Articolul 6, cu excepţia alineatelor 3 şi 4 …
Parlamentul Republicii Moldova consideră că, în cadrul Comunităţii Statelor Independente, Republica Moldova se va orienta în primul rând spre cooperarea economică şi că ea va exclude cooperarea în sfera politico-militară, pe care o estimează ca fiind incompatibilă cu principiile de suveranitate şi independenţă.”
294. Prevederile relevante ale Constituţiei Republicii Moldova din 29 iulie 1994 sunt următoarele:
Articolul 11
„ 1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă.
2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său.”
Articolul 111
„1) Localităţilor din stânga Nistrului, precum şi unor localităţi din sudul Republicii Moldova, le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu un statut special adoptat printr-o lege organică. (…)”
295. Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova conţin următoarele:
Articolul 116
„Privaţiunea ilegală de libertate se pedepseşte cu privaţiune de libertate până la un an.
Aceeaşi acţiune, fie că a fost săvârşită într-un mod primejdios pentru viaţa sau sănătatea părţii vătămate, fie că i-a provocat suferinţe fizice – se pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la unu la cinci ani.”
Articolul 207
„Uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale, însoţite de săvârşirea pe această bază a unor acte social-periculoase se pedepseşte fie cu privaţiune de libertate până la doi ani, fie cu muncă corecţională până la doi ani, fie cu amendă în mărime de până la treizeci de salarii minime.”
296. La 21 octombrie 1994, Republica Moldova şi Federaţia Rusă au semnat „Acordul cu privire la statutul juridic, modul şi termenele de retragere a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova”, a cărui prevederi principale sunt:
„Republica Moldova şi Federaţia Rusă, denumite în continuare Părţi, cu participarea reprezentanţilor Regiunii Transnistrene,
Ţinând cont de noile realităţi politice din Europa şi din întreaga lume,
Confirmând faptul că Republica Moldova şi Federaţia Rusă sunt state suverane şi independente,
Convinse de necesitatea edificării relaţiilor lor pe principii de prietenie, înţelegere reciprocă şi colaborare,
Bazându-se pe înţelegerile deja realizate între Părţi în domeniul militar,
Acţionând în conformitate cu documentele adoptate în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
Au convenit asupra următoarelor:
…
Articolul 2
Statutul formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este determinat prin prezentul Acord.
Aflarea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este temporară.
Partea Rusă, ţinând cont de posibilităţile tehnice şi timpul necesar pentru amplasarea trupelor la noul loc de dislocare, va realiza retragerea formaţiunilor militare menţionate pe parcursul a trei ani din ziua intrării în vigoare a prezentului Acord.
Acţiunile practice pentru retragerea formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în limitele termenului fixat vor fi sincronizate cu reglementarea politică a conflictului transnistrean şi determinarea statutului special al Regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.
Etapele şi graficul retragerii definitive a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse se vor stabili printr-un protocol separat între ministerele apărării ale Părţilor.
…
Articolul 5
În perioada aflării temporare pe teritoriul Republicii Moldova, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse nu vor fi folosite în nici un caz la soluţionarea conflictelor de ordin intern ale Republicii Moldova, precum şi pentru acţiuni de luptă împotriva altor state.
Comercializarea oricărui tip de tehnică militară, armament şi muniţii aparţinând formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse pe teritoriul Republicii Moldova se va efectua în baza unor acorduri separate între guvernele Părţilor.
Articolul 6
Deplasarea, instrucţiunile şi aplicaţiile formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse în afara locurilor lor de dislocare se vor efectua pe teritoriul Republicii Moldova conform unor planuri coordonate cu organele competente ale Republicii Moldova.
În locurile de dislocare şi în timpul deplasării lor, formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse vor organiza paza obiectelor militare şi a averii în modul stabilit în cadrul Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse.
Articolul 7
Aerodromul militar Tiraspol este folosit pentru amplasarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi a aviaţiei civile a regiunii Transnistrene a Republicii Moldova.
Survolările navelor aeriene ale Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse în spaţiul aerian al Republicii Moldova se vor efectua în baza unui acord separat dintre ministerele apărării ale Părţilor.
Articolul 13
Fondul locativ şi de cazarmă, fondul spaţiului de serviciu, parcurile, poligoanele cu utilaj staţionar, depozitele cu utilaj, clădirile şi alte construcţii, eliberate în urma retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, vor fi transmise organelor administraţiei publice locale ale Republicii Moldova în volumul existent de facto şi în starea fizică reală.
Modul de transmitere sau comercializare a patrimoniului imobil al formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse va fi determinat printr-un acord separat între Guvernele Părţilor.
…
Articolul 17
În scopul asigurării retragerii formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova în termenele convenite şi funcţionării lor normale în locurile noi de dislocare pe teritoriul Federaţiei Ruse, Republica Moldova participă prin cote părţi la construcţia pe teritoriul Federaţiei Ruse a obiectivelor din sfera socială, necesare pentru amplasarea formaţiunilor militare retrase. Volumul mijloacelor alocate, lista obiectivelor şi locul construcţiei se determină printr-un acord special.
…
Articolul 23
Prezentul Acord intră în vigoare la data ultimei notificări de către Părţi despre îndeplinirea procedurilor de ordin intern necesare şi va fi valabil până la retragerea totală a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
Prezentul Acord urmează a fi prezentat pentru înregistrare la Organizaţia Naţiunilor Unite conform articolului 102 al Cartei ONU.”
297. La 21 octombrie 1994, la Moscova a fost semnat „Acordul între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse cu privire la activitatea de zbor a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse, provizoriu dislocate pe teritoriul Republicii Moldova şi cu privire la utilizarea aerodromului Tiraspol de către aviaţia de transport a forţelor armate ale Federaţiei Ruse.” Dispoziţiile pertinente ale acestui acord prevăd:
„Articolul 1
Aerodromul militar Tiraspol va fi utilizat de formaţiunile militare ale Federaţiei Ruse până la retragerea definitivă a acestora de pe teritoriul Republicii Moldova.
Dislocarea şi zborurile comune pe aerodromul Tiraspol ale aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova şi ale navelor aeriene ruse se efectuează conform Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviaţiei formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse şi aviaţiei civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova, coordonate cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova, Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.
Alte nave aeriene pot decola de pe aerodromul din Tiraspol doar după coordonarea cu Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile a Republicii Moldova şi Ministerul Apărării al Federaţiei Ruse.
Articolul 3
Zborurile avionului-poştă, aparţinând trupelor ruse, se efectuează pe aerodromul Tiraspol cel mult de două ori pe săptămână (marţi, joi sau în alte zile ale săptămânii, după coordonarea prealabilă de către Părţi).
Articolul 5
Cererile privind efectuarea de către aviaţia Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse a zborurilor instructive şi de antrenament şi survolurilor, se prezintă în ajun până la 15.00, ora locală, prin intermediul organelor de coordonare a traficului aerian (punctelor de comandă).
Confirmarea cererilor, precum şi autorizaţiile în vederea utilizării spaţiului aerian al Republicii Moldova sunt eliberate de Punctul Unificat de comandă al apărării anti aeriene şi aviaţie al Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Decizia privind utilizarea spaţiului aerian al Republicii Moldova, conform cererii de zbor, în localităţile de dislocare provizorie a trupelor ruse se adoptă de către Şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale Republicii Moldova.
Articolul 7
Controlul executării prezentului Acord este exercitat de către reprezentanţii ministerelor apărării ale Republicii Moldova şi Federaţiei Ruse, în conformitate cu Regulamentul special, elaborat de ele în comun.
Articolul 8
Prezentul Acord intră în vigoare din data semnării lui şi va fi valabil până la retragerea deplină a formaţiunilor militare ale Federaţiei Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.
În prezentul Acord pot fi operate modificări cu consimţământul reciproc al Părţilor.”
298. Instrumentul de ratificare al Convenţiei depozitat de către Republica Moldova la Consiliul Europei la 12 septembrie 1997 conţine un număr de declaraţii şi rezerve, partea relevantă conţinând următoarele:
„Republica Moldova declară că nu va putea asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în ce priveşte omisiunile şi actele comise de organele autoproclamatei republici nistrene pe teritoriul controlat efectiv de ele până la soluţionarea definitivă a diferendului din această zonă.
…”
299. La 20 martie 1998, reprezentantul Federaţiei Ruse, dl V. Cernomîrdin, şi reprezentantul „RMN”, dl Igor Smirnov, au semnat la Odessa (Ucraina) un Protocol de acord cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar, care prevedea următoarele:
„La sfârşitul negocierilor cu privire la chestiunile legate de patrimoniul militar în legătură cu prezenţa forţelor ruseşti în Transnistria, s-a ajuns la un acord asupra următoarelor puncte:
1. Tot patrimoniul în cauză se divizează în trei categorii:
(a) prima categorie include armamentul standard al Grupului Unificat al Forţelor Ruse, muniţiile sale şi proprietăţile sale;
(b) a doua categorie include armamentul, muniţiile şi surplusul bunurilor militare mobile care trebuie returnate necondiţionat Rusiei;
(c) a treia categorie include armament, muniţii, echipament militar şi alte echipamente care pot fi cedate (rebutate) direct la locul aflării sau în afara locului unde ele sunt stocate.
Venitul obţinut din vânzarea proprietăţii care face parte din a treia categorie va fi divizat între Părţi în următoarele proporţii:
Federaţia Rusă – 50 %
Transnistria – 50%, după deducerea cheltuielilor din vânzarea patrimoniului militar din cea de a treia categorie.
Condiţiile pentru utilizarea şi cesiunea patrimoniului din categoria a treia va fi pusă în sarcina Rusiei cu participarea Transnistriei.
2. Părţile au convenit să achite datoriile reciproce la 20 martie 1998 în întregime prin compensări cu titlu de surse obţinute de la cesiunea patrimoniului militar sau provenite din alte surse.
3. Rusia va continua să retragă din Transnistria patrimoniul militar indispensabil pentru necesităţile forţelor armate din Rusia potrivit anexei la prezentul Protocol. Autorităţile transnistrene nu se vor opune retragerii acestei proprietăţi.
4. De comun acord cu Transnistria, Rusia va continua să distrugă muniţiile inutilizabile şi netransportabile din împrejurimile satului Colbasna cu respectarea cerinţelor de securitate, inclusiv securitatea ecologică.
5. În vederea eliberării rapide a patrimoniului imobil, reprezentanţii Federaţiei Ruse şi ai Transnistriei au convenit că sediile eliberate de forţele Rusiei pot fi transmise autorităţilor locale din Transnistria potrivit unui act oficial care indică valoarea lor reală.
6. Este din nou subliniat faptul că retragerea treptată a forţelor armate Ruse staţionate în Transnistria şi retragerea patrimoniului lor va fi efectuată într-un mod transparent. Aplicarea practicii transparente a acestor măsuri poate fi asigurată pe o bază bilaterală în conformitate cu acordurile semnate între Republica Moldova şi Federaţia Rusă. Informaţia indispensabilă cu privire la prezenţa forţelor armate ale Rusiei în Transnistria va fi transmisă în conformitate cu practica curentă a OSCE, prin intermediul misiunii OSCE la Chişinău.”
ÎN DREPT
I. DACĂ RECLAMANŢII SE AFLĂ SUB JURISDICŢIA REPUBLICII MOLDOVA
A. Argumentele prezentate Curţii
1. Guvernul Republicii Moldova
300. Guvernul Republicii Moldova a declarat că reclamanţii nu se aflau la momentul desfăşurării evenimentelor respective şi nu se află nici în prezent sub jurisdicţia de facto a Republicii Moldova; de aceea cererea este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei.
În conformitate cu articolul 1 al Convenţiei, Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile definite în acest document. În dreptul internaţional, jurisdicţia teritorială a unui stat, care trebuie să fie exclusivă şi totală, se numeşte suveranitate teritorială. Această suveranitate îi permite statului să exercite pe un teritoriu determinat funcţiile sale statale: să elaboreze şi să adopte acte legislative, administrative şi judecătoreşti. Dar în cazul în care un stat nu controlează în mod efectiv o parte din teritoriul său, el nu-şi poate exercita în mod real jurisdicţia sa teritorială şi suveranitatea. Într-un asemenea caz, concepţiile de „jurisdicţie” şi „teritoriu” nu pot fi suprapuse. Pentru ca Convenţia să fie aplicabilă, trebuie să fie posibil pentru un stat să recunoască şi să asigure drepturile garantate de Convenţie. Astfel, întrebarea dacă o persoană se află sub jurisdicţia unui stat este o întrebare de fapt; este necesar de a determina dacă, la momentul săvârşirii faptelor incriminate, autorităţile de stat exercitau sau nu un control efectiv asupra pretinselor victime.
301. În această cauză, localităţile din stânga Nistrului nu se mai aflau sub controlul autorităţilor constituţionale ale Republicii Moldova cel puţin de la sfârşitul anului 1991. Pe acest teritoriu a fost creată „Republica Moldovenească Nistreană”, care dispune de propriile sale instituţii, inclusiv forţe armate, poliţie şi instituţii vamale. Anume din acest motiv, la momentul ratificării Convenţiei, Republica Moldova a făcut o declaraţie pentru a exclude responsabilitatea sa cu privire la faptele comise pe teritoriul transnistrean, pe care aceasta nu-l controlează.
Guvernul Republicii Moldova a subliniat faptul că absenţa controlului din partea Republicii Moldova asupra teritoriului aflat sub autoritatea regimului transnistrean a fost confirmată de către toţi martorii audiaţi de către Curte.
302. Guvernul Republicii Moldova a mai declarat că situaţia care rezulta în imposibilitatea Republicii Moldova de a exercita un control efectiv asupra teritoriului transnistrean era asemănătoare cu cea descrisă de Curte în hotărârea sa în cauza Cyprus v. Turkey ([GC], nr. 25781/94, ECHR 2001-IV, § 78), unde s-a constatat că guvernul cipriot era în imposibilitate de a exercita un control efectiv asupra teritoriului „TRNC”, pe care aceasta din urmă îl controla de facto.
303. Guvernul Republicii Moldova a respins orice învinuire cu privire la cooperarea sa cu autorităţile transnistrene şi a subliniat faptul că anumite măsuri au fost luate în contextul negocierilor cu privire la aplanarea conflictului transnistrean, unele dintre acestea cu aprobarea şi în prezenţa mediatorilor OSCE şi altele întreprinse în interesul populaţiei moldoveneşti aflate pe teritoriul controlat de regimul transnistrean.
304. Guvernul Republicii Moldova consideră că şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, atât generale, şi anume găsirea unei soluţii pentru soluţionarea conflictului şi restabilirea controlului său asupra teritoriului transnistrean, cât şi specifice, şi anume asigurarea drepturilor reclamanţilor garantate de Convenţie.
În această privinţă, el s-a referit la numeroasele încercări întreprinse pentru a soluţiona conflictul, confirmate prin declaraţiile martorilor audiaţi la Chişinău, la declaraţiile şi intervenţiile liderilor politici din Republica Moldova - inclusiv cele făcute în timpul negocierilor cu privire la soluţionarea conflictului - şi la alte măsuri care condamnau ilegalitatea detenţiei şi condamnării reclamanţilor, printre primele fiind hotărârea din 3 februarie 1994 a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova, măsurile cu caracter judiciar luate împotriva persoanelor responsabile de detenţia şi condamnarea lor, precum şi alte măsuri, inclusiv de ordin economic, întreprinse în scopul reafirmării suveranităţii Republicii Moldova pe întreg teritoriul său, inclusiv în partea transnistreană.
Totuşi, aceste măsuri au rămas fără efect datorită faptului că „RMN” este o entitate capabilă să funcţioneze în mod autonom în raport cu Republica Moldova şi că autorităţile transnistrene au recurs la represalii ca răspuns la unele dintre măsurile luate.
Prin urmare, Guvernul Republicii Moldova a declarat că el nu dispune de alte mijloace de care ar putea face uz în scopul asigurării respectării drepturilor reclamanţilor garantate de către Convenţie, fără a pune în acelaşi timp în pericol situaţia economică şi politică a Republicii Moldova.
2. Guvernul Federaţiei Ruse
305. Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că Guvernul Republicii Moldova este unicul guvern legitim al Republicii Moldovei. Atât timp cât teritoriul transnistrean constituie o parte integrantă a teritoriului Republicii Moldova, doar aceasta din urmă poate fi considerată responsabilă pentru faptele comise pe acest teritoriu.
3. Reclamanţii
306. Reclamanţii au declarat că Republica Moldova trebuie să fie considerată responsabilă de violările Convenţiei care au fost comise pe teritoriul transnistrean, deoarece Transnistria este parte a teritoriului Republicii Moldova şi, indiferent de existenţa controlului efectiv, Guvernul Republicii Moldova este obligat să întreprindă măsuri suficiente pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie asupra întregului său teritoriu. Acest lucru însă nu a fost făcut. Reclamanţii consideră că măsurile pozitive luate de către autorităţile moldoveneşti erau limitate şi insuficiente, ţinând cont de mijloacele politice şi economice pe care le avea la dispoziţie.
Guvernul Republicii Moldova nu şi-a îndeplinit doar obligaţiile sale pozitive, care îi revin în temeiul Convenţiei, dar el a mers chiar până la luarea unor măsuri care au echivalat cu recunoaşterea de facto a regimului de la Tiraspol sau cel puţin la acceptarea tacită a situaţiei, cum ar fi eliberarea generalului Iakovlev (a se vedea paragraful 50 de mai sus), transferul dlui Ilaşcu autorităţilor moldoveneşti la 5 mai 2001 (a se vedea paragraful 279 de mai sus), acordurile încheiate la 16 mai 2001 (a se vedea paragraful 174 de mai sus) şi cooperarea, în special în domeniul vamal şi cel al poliţiei (a se vedea paragrafele 176 şi 177 de mai sus).
Reclamanţii au declarat că discursul Preşedintelui Republicii Moldova în care acesta l-a acuzat pe dl Ilaşcu, după eliberarea acestuia, că este responsabil de detenţia celorlalţi reclamanţi, constituie un act de natură să angajeze responsabilitatea Republicii Moldova în temeiul Convenţiei.
307. În ultimul rând, reclamanţii au declarat că autorităţile moldoveneşti ar fi trebuit să înceapă negocieri pe termen lung cu autorităţile ruse, unicele în stare să controleze regimul transnistrean, pentru a asigura eliberarea lor.
4. Guvernul României, terţul intervenient
308. În intervenţia în calitate de terţă parte, Guvernul României a subliniat faptul că nu doreşte să-şi exprime poziţia sa asupra responsabilităţii Republicii Moldova în această cauză. El are intenţia de a furniza precizări factologice şi raţionamente juridice care să susţină cauza reclamanţilor care sunt cetăţeni români.
309. El consideră că un stat parte la Convenţie nu ar putea limita scopul angajamentelor asumate la ratificarea Convenţiei, invocând că el nu are jurisdicţie în sensul articolului 1. Statele Contractante trebuie să asigure drepturile garantate de Convenţie tuturor persoanelor care locuiesc pe teritoriul lor, iar dacă este necesar, să întreprindă măsurile necesare ce rezultă din obligaţiile pozitive stabilite de jurisprudenţa Curţii.
Deşi existenţa unor asemenea obligaţii pozitive nu trebuie interpretată într-un mod ce ar impune autorităţilor sarcini imposibile sau excesive, totuşi statelor li se cere să manifeste o diligenţă rezonabilă.
Guvernul român a declarat că în cauza respectivă autorităţile Republicii Moldova nu au demonstrat că au depus toate eforturile posibile pentru a asigura suveranitatea ei pe teritoriul transnistrean. În special, el critică autorităţile moldoveneşti că nu au luat nici o măsură efectivă pentru a executa hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994 şi de faptul că a autorizat serviciile vamale ale „RMN” să folosească ştampilele şi sigiliile Republicii Moldova, astfel încât mărfurile provenite din regiunea transnistreană să poată fi exportate.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
(a) Conceptul de jurisdicţie
310. Articolul 1 al Convenţiei prevede:
„Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al [prezentei] Convenţii.”
311. Din articolul 1 rezultă că Statele Părţi trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor protejate de Convenţie comise împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicţia” lor.
Exercitarea jurisdicţiei este o condiţie necesară pentru ca un Stat Contractant să fie considerat responsabil pentru acţiunile sau omisiunile care i se impută şi care pot avea drept consecinţă învinuiri cu privire la încălcarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.
312. Curtea face referire la jurisprudenţa sa, conform căreia conceptul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei trebuie să reflecte conceptul acestei noţiuni în dreptul internaţional public (a se vedea Gentilhomme, Schaff – Benhadji and Zerouki v. France, nr. 48205/99, 48207/99 şi 49209/99, hotărâre din 14 mai 2002, § 20; Bankovic and Others v. Belgium and 16 other Contracting States (dec.) [GC], nr. 52207/99, §§ 59-61, ECHR 2001-XII; şi Assanidze v. Georgia, nr. 71503/01, ECHR 2004-II, § 137).
Din punct de vedere al dreptului internaţional public, expresia „aflate sub jurisdicţia lor” din articolul 1 al Convenţiei trebuie să fie înţeleasă ca semnificând că competenţa jurisdicţională a unui stat este în primul rând teritorială (a se vedea decizia Bankovic, citată mai sus, § 59), dar, de asemenea, că jurisdicţia este prezumată ca fiind exercitată în mod normal pe întreg teritoriul statului.
Această prezumţie poate fi limitată în circumstanţe excepţionale, în special, atunci când un stat este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa pe o parte a teritoriului său. Aceasta poate fi rezultatul unei ocupaţii militare de către forţe armate ale unui alt stat care controlează efectiv teritoriul respectiv (a se vedea Loizidou v. Turkey (obiecţii preliminare), hotărâre din 23 martie 1995, Seria A nr. 310, şi Cyprus v. Turkey [GC], citată mai sus, §§ 76–80, şi decizia Bankovic, menţionată mai sus, §§ 70-71), unor acţiuni de război sau revolte sau unor acţiuni ale unui stat străin care sprijină instaurarea unui regim separatist pe teritoriul statului în cauză.
313. Pentru a putea conchide dacă o asemenea situaţie excepţională există, Curtea trebuie să examineze, pe de o parte, toate faptele obiective capabile să limiteze exercitarea efectivă a autorităţii unui stat pe teritoriul său şi, pe de altă parte, comportamentul propriu-zis al statului. Angajamentele asumate de către o Parte Contractantă în temeiul articolului 1 al Convenţiei includ, în afară obligaţiei de a nu interveni în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate, obligaţii pozitive de a lua măsuri adecvate pentru a asigura respectarea acestor drepturi şi libertăţi pe teritoriul său (a se vedea, printre altele, Z. v. the United Kingdom [GC], nr. 29392/95, §73, ECHR 2001–V).
Aceste obligaţii persistă chiar şi în cazul în care exercitarea autorităţii sale este limitată pe o parte a teritoriului acestuia, astfel încât statului îi revine obligaţia de a lua toate măsurile adecvate care stau în puterea sa.
314. Mai mult, Curtea observă că, deşi în cauza Bankovic şi alţii (citată mai sus, § 80) ea a accentuat preponderenţa principiului teritorial la aplicarea Convenţiei, ea a recunoscut, de asemenea, că conceptul de „jurisdicţie” în sensul articolului 1 al Convenţiei nu este în mod necesar limitat la teritoriul naţional al Înaltelor Părţi Contractante (a se vedea Loizidou v. Turkey (fondul cauzei), hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996–VI, pp. 2234–2235, § 52).
Curtea a acceptat faptul că, în circumstanţe excepţionale, acţiunile Statelor Contractante care sunt înfăptuite sau produc efecte în afara teritoriului lor pot constitui o exercitare de către state a jurisdicţiei lor în sensul articolului 1 al Convenţiei.
Conform principiilor relevante ale dreptului internaţional, responsabilitatea unui Stat Contractant poate fi angajată când, în urma unei acţiuni militare - legale sau ilegale - statul exercită în practică controlul efectiv asupra unei regiuni situate în afara teritoriului său naţional. Obligaţia de a asigura, într-o asemenea regiune, respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie rezultă din înfăptuirea unui astfel de control, exercitat în mod direct, prin intermediul forţelor sale armate sau prin intermediul unei administraţii locale subordonate (ibid.).
315. Nu este necesar de a determina dacă o Parte Contractantă exercită de fapt un control detaliat asupra politicilor şi faptelor autorităţilor din regiunea situată în afara teritoriului său naţional, deoarece chiar un control general al regiunii poate angaja responsabilitatea acestei Părţi Contractante (a se vedea Loizidou (fondul cauzei), citată mai sus, pp. 2235 – 2236, § 56).
316. Dacă un Stat Contractant exercită un control general asupra unui teritoriu din afara teritoriului său naţional, responsabilitatea sa nu este limitată doar la faptele soldaţilor sau funcţionarii acestui stat aflaţi pe acest teritoriu, ci se extinde şi asupra actelor administraţiei locale care supravieţuieşte acolo datorită susţinerii militare sau de alt gen din partea statului respectiv (a se vedea Cyprus v. Turkey [GC], citat mai sus, § 77).
317. Responsabilitatea unui stat poate, de asemenea, fi angajată în baza unor fapte care au cauzat suficiente repercusiuni proxime asupra drepturilor garantate de Convenţie, chiar dacă acele repercusiuni au avut loc în afara jurisdicţiei acestui stat. Astfel, cu referire la extrădarea către un stat care nu este contractant la Convenţie, Curtea a constatat că un Stat Contractant ar acţiona într-un mod incompatibil cu valorile stabilite de Convenţie, „ca patrimoniul comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect al libertăţii şi preeminenţei dreptului” la care se referă Preambulul, dacă în mod conştient ar remite un fugar unui alt stat, unde există motive întemeiate de a crede că există un risc real ca acea persoană să fie supusă torturii sau tratamentelor ori pedepselor inumane sau degradante (a se vedea Soering v. the United Kingdom, hotărâre din 7 iulie 1989, Seria A nr. 161, p. 35, §§ 88-91).
318. În plus, aprobarea formală sau tacită a acţiunilor persoanelor particulare care violează drepturile garantate de Convenţie ale altor persoane care se află sub jurisdicţia unui Stat Contractant, de către autorităţile acestuia, poate angaja responsabilitatea acestui stat conform Convenţiei (a se vedea Cyprus v. Turkey, citat mai sus, § 81). Acest lucru este valabil cu atât mai mult în cazul recunoaşterii de către statul în cauză a acţiunilor autorităţilor autoproclamate nerecunoscute de comunitatea internaţională.
319. Un stat poate fi de asemenea considerat responsabil chiar în cazul în care agenţii săi acţionează ultra vires sau contrar instrucţiunilor. În conformitate cu Convenţia, autorităţile unui stat sunt direct responsabile pentru comportamentul subordonaţilor săi; ele au datoria de a-şi impune voinţa şi nu pot folosi drept pretext incapacitatea de a asigura respectarea acesteia (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, hotărâre din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p.64, § 159; a se vedea, de asemenea, articolul 7 al proiectului articolelor Comisiei de drept internaţional cu privire la responsabilitatea statelor în cazul faptelor internaţionale ilicite, p. 104 („lucrările CDI”), şi cazul Cairo, examinat de Comisia Generală pentru Plângeri (1929) Reports of International Arbitral Awards 5 (RIAA), p.516).
(b) Responsabilitatea statului pentru o faptă ilicită
320. Un alt principiu recunoscut al dreptului internaţional este cel al responsabilităţii statului pentru violarea unei obligaţii internaţionale, precum acest principiu este descris în lucrările CDI.
321. O faptă ilicită poate fi calificată ca fiind continuă dacă ea se extinde pe întreaga perioadă în care comportamentul respectiv continuă şi rămâne în contradicţie cu obligaţia internaţională (a se vedea comentariul cu privire la proiectul articolului 14 § 2, p. 139 din lucrările CDI).
În plus, Curtea consideră că, în cazul comiterii unui ansamblu de acţiuni sau omisiuni ilicite, violarea se extinde pe întreaga perioadă începând cu prima acţiune şi continuă atât timp cât acţiunile sau omisiunile se repetă şi rămân în contradicţie cu obligaţia internaţională respectivă (a se vedea, de asemenea, proiectul articolului 15 § 2 din lucrările CDI).
2. Aplicarea principiilor menţionate mai sus
322. Curtea, prin urmare, trebuie să stabilească dacă responsabilitatea Republicii Moldova este angajată în temeiul obligaţiei sale de a se abţine de la fapte ilicite sau a obligaţiilor pozitive ce-i revin conform Convenţiei.
323. Curtea notează, mai întâi de toate, că Republica Moldova a declarat că nu deţine controlul asupra unei părţi din teritoriul său naţional, şi anume regiunea transnistreană.
324. Curtea reaminteşte că, în decizia sa cu privire la admisibilitate, ea a constatat că declaraţia făcută de Republica Moldova în instrumentul său de ratificare a Convenţiei la subiectul lipsei de control a autorităţilor legitime moldoveneşti asupra teritoriului transnistrean nu a constituit o rezervă valabilă în sensul articolului 57 al Convenţiei.
Întrebarea care rezultă este dacă, în pofida constatării menţionate mai sus, situaţia de fapt la care se referă declaraţia Republicii Moldova şi observaţiile ulterioare depuse de Guvernul Republicii Moldova este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte responsabilitatea Republicii Moldova în conformitate cu Convenţia.
325. În această cauză, Curtea notează că, proclamată suverană de către Parlamentul său la 23 iunie 1990 şi devenind independentă la 27 august 1991, fiind recunoscută astfel de comunitatea internaţională, Republica Moldova s-a confruntat imediat cu o mişcare separatistă în regiunea transnistreană. Această mişcare a devenit mai puternică în luna decembrie a anului 1991, odată cu organizarea alegerilor locale, care au fost declarate ilegale de către autorităţile moldoveneşti (a se vedea paragraful 47 de mai sus). La sfârşitul anului 1991, un război civil a izbucnit între forţele Republicii Moldova şi separatiştii transnistreni susţinuţi activ de cel puţin câţiva dintre soldaţii Armatei a Paisprezecea. În luna martie a anului 1992, având în vedere gravitatea situaţiei, în Republica Moldova a fost decretată starea de urgenţă (a se vedea paragraful 69 de mai sus).
În timpul conflictului armat, autorităţile moldoveneşti au făcut o serie de apeluri la comunitatea internaţională, inclusiv unul adresat Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite la 23 iunie 1992 (a se vedea paragraful 83 de mai sus), cerând Consiliului de Securitate susţinere în lupta lor pentru independenţă. Acuzând Federaţia Rusă de susţinerea separatiştilor din Transnistria, ele au cerut de mai multe ori Federaţiei Ruse să înceteze „agresiunea” împotriva Republicii Moldova (a se vedea paragrafele 78-79 şi 82-83 de mai sus).
326. La 21 iulie 1992, a fost încheiat un acord de încetare a focului în baza status quo-ului care prevedea instituirea unei zone de securitate pentru menţinerea acestuia (a se vedea paragrafele 87-89 de mai sus).
La 29 iulie 1994, noua Constituţie a Republicii Moldova a fost adoptată. Articolul 111 al Constituţiei prevedea posibilitatea de a oferi o formă de autonomie regiunii din stânga Nistrului. Articolul 11 al Constituţiei interzicea staţionarea trupelor străine pe teritoriul Republicii Moldova (a se vedea paragraful 294 de mai sus).
327. Ulterior, când a ratificat Convenţia la 12 septembrie 1997, Republica Moldova a depus odată cu instrumentul său de ratificare o declaraţie care susţinea imposibilitatea sa de a asigura respectarea dispoziţiilor Convenţiei în aceste regiuni ale teritoriului său aflate sub controlul efectiv al organelor „autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene”, până la soluţionarea definitivă a conflictului (a se vedea paragraful 298 de mai sus).
328. Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 a însemnat sfârşitul primei etape în eforturile Republicii Moldova de a-şi exercita autoritatea sa asupra întregului său teritoriu.
329. Curtea notează că, după această perioadă, Moldova a tins să adopte mai degrabă o politică de consimţire, menţinând pe teritoriul Transnistriei un control limitat la chestiuni precum eliberarea buletinelor de identitate şi a ştampilelor vamale (a se vedea paragrafele 179 şi 180 de mai sus).
Curtea, prin urmare, vede în declaraţia anexată la instrumentul de ratificare a Convenţiei depus de Republica Moldova o referinţă la această situaţie de fapt.
330. În baza tuturor materialelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul Moldovei, unicul guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului internaţional, nu-şi exercită autoritatea asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra părţii care se află sub controlul efectiv al „RMN”.
Mai mult, acest lucru nu este disputat de nici una din părţi şi nici de Guvernul României.
331. Totuşi, chiar şi în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, Moldova mai are şi obligaţia pozitivă conform articolului 1 al Convenţiei de a lua măsuri de ordin diplomatic, economic, juridic sau de alt gen, care îi stau în puteri şi sunt în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura reclamanţilor drepturile acestora garantate de Convenţie.
3. Conceptul de „obligaţii pozitive”
332. La determinarea scopului obligaţiilor pozitive ale statului, trebuie să se ia în consideraţie existenţa unui echilibru echitabil între interesul general şi interesele persoanei, diversitatea situaţiilor existente în Statele Contractante şi alegerile care trebuie făcute în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele. Aceste obligaţii nu trebuie interpretate într-un mod care să impună o sarcină imposibilă sau disproporţională (a se vedea Ozgur Gundem v. Turkey, hotărâre din 16 martie 2000, nr. 23144/93, § 43 ECHR 2000-III).
333. Curtea consideră că, atunci când un Stat Contractant este împiedicat să-şi exercite autoritatea sa asupra întregului său teritoriu datorită existenţei unei situaţii de facto care îl constrânge, cum ar fi instalarea unui regim separatist, indiferent dacă este sau nu însoţită de ocupaţia militară a teritoriului de un alt stat, acest stat nu încetează să aibă jurisdicţie în sensul articolului 1 al Convenţiei asupra acelei părţi a teritoriului său care este temporar supusă unei autorităţi locale susţinută de forţe rebele sau de un alt stat.
Totuşi, o asemenea situaţie de fapt reduce scopul acestei jurisdicţii în sensul că angajamentul asumat de către un stat în temeiul articolului 1 trebuie examinat de Curte numai în lumina obligaţiilor pozitive ale Statului Contractant faţă de persoanele aflate pe teritoriul acestuia. Statul respectiv trebuie să folosească toate mijloacele legale şi diplomatice disponibile faţă de state terţe şi organizaţii internaţionale, pentru a continua să garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.
334. Chiar dacă nu-i revine Curţii să indice ce măsuri trebuie luate de către autorităţi pentru a se conforma obligaţiilor lor şi care măsuri sunt cele mai eficiente, ea trebuie să verifice dacă măsurile care au fost luate au fost corespunzătoare şi suficiente în această cauză. În faţa unei omisiuni parţiale sau totale de a lua măsuri, sarcina Curţii este de a determina în ce măsură un efort minim era totuşi posibil şi dacă acesta trebuia întreprins. O astfel de sarcină este cu atât mai necesară cu cât este vorba de cauze în care se pretinde o încălcare a unor drepturi absolute asemenea celor garantate de articolele 2 şi 3 ale Convenţiei.
335. În consecinţă, Curtea constată că reclamanţii se află sub jurisdicţia Republicii Moldova în sensul articolului 1 al Convenţiei, dar că responsabilitatea acesteia pentru faptele invocate, comise pe teritoriul „RMN”, asupra căruia ea nu exercită un control efectiv, trebuie evaluată în lumina obligaţiilor sale pozitive care îi revin în conformitate cu Convenţia.
4. Dacă Republica Moldova şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive
336. Curtea trebuie să determine dacă autorităţile Republicii Moldova şi-au îndeplinit obligaţiile lor pozitive pentru a asigura drepturile garantate de Convenţie sau dacă, aşa precum au declarat reclamanţii şi Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova n-a întreprins măsuri suficiente pentru a asigura acele drepturi.
337. În această cauză, având în vedere complexitatea situaţiei de fapt, Curtea consideră, în primul rând, că întrebarea dacă Moldova şi-a îndeplinit sau nu obligaţiile sale pozitive este strâns legată atât de relaţiile Moldovei cu Federaţia Rusă, cât şi de relaţiile dintre Transnistria şi Federaţia Rusă. Mai mult, trebuie luată în consideraţie influenţa pe care Republica Moldova o poate exercita prin intermediul autorităţilor ruse pentru a îmbunătăţi situaţia reclamanţilor aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova din Transnistria.
338. Curtea notează că ea nu are competenţa de a examina dacă faptele care au avut loc până la ratificarea Convenţiei de către Republica Moldova au fost compatibile cu prevederile acesteia. Totuşi, ea poate să ia în calcul faptele comise până la ratificarea Convenţiei atunci când examinează obligaţiile pozitive ale Moldovei şi să le folosească în scop de comparaţie atunci când evaluează eforturile întreprinse de Republica Moldova începând cu 12 septembrie 1997.
339. Obligaţiile pozitive ale Republicii Moldova se referă atât la măsurile necesare pentru a restabili controlul său asupra teritoriului transnistrean, ca o exprimare a jurisdicţiei sale, cât şi la măsurile de asigurare a respectării drepturilor reclamanţilor, inclusiv încercările de a asigura eliberarea lor.
340. Obligaţia de a restabili controlul asupra Transnistriei presupune, pe de o parte, ca Republica Moldova să se abţină de la susţinerea regimului separatist al ”RMN” şi, pe de altă parte, ca ea să întreprindă toate măsurile aflate la dispoziţia sa de ordin politic, economic, juridic şi de alt gen, pentru a restabili controlul său pe acest teritoriu.
Nu ţine de Curte să indice care sunt măsurile cele mai potrivite pe care Republica Moldova a trebuit să le ia sau pe care ar trebui să le ia în acest scop sau dacă astfel de măsuri sunt suficiente. Curtea trebuie doar să verifice voinţa Republicii Moldova, exprimată prin fapte sau măsuri specifice, de a restabili controlul său asupra teritoriului „RMN”.
341. În această cauză, de la începutul ostilităţilor în anii 1991-1992, autorităţile moldoveneşti nu au încetat niciodată să reclame agresiunea pe care au suferit-o şi au respins declaraţia de independenţă a „RMN”.
În opinia Curţii, în confruntarea cu un regim susţinut militar, politic şi economic de o putere aşa precum este Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 111 şi 161 de mai sus), Moldova putea face puţine pentru a-şi restabili autoritatea asupra teritoriului transnistrean. Acest lucru a fost confirmat şi de consecinţele conflictului militar, care au arătat că autorităţile moldoveneşti nu aveau mijloace de a se impune pe teritoriul transnistrean împotriva forţelor rebele susţinute de militari ai Armatei a Paisprezecea.
342. Autorităţile moldoveneşti au continuat, după sfârşitul ostilităţilor în iulie 1992, să întreprindă măsuri pentru a restabili controlul său asupra Transnistriei. Astfel, începând cu 1993, spre exemplu, ele au iniţiat urmăriri penale împotriva unor oficiali transnistreni acuzaţi de uzurparea puterii sau a titlului unei persoane oficiale (a se vedea paragrafele 167 şi 220-230 de mai sus).
343. Eforturile Moldovei de a restabili autoritatea sa asupra regiunii transnistrene au continuat şi după anul 1994, când autorităţile moldoveneşti au continuat să-şi revendice suveranitatea asupra teritoriilor controlate de „RMN” atât în plan intern, cât şi internaţional (a se vedea paragrafele 31, 53, 66, 68, 69 şi 77-83 de mai sus). În 1994, ea a adoptat o nouă Constituţie care prevedea inter alia posibilitatea de a acorda o anumită autonomie Transnistriei. În acelaşi an, ea a semnat un acord cu Federaţia Rusă cu privire la retragerea trupelor armate ruseşti de pe teritoriul Transnistriei în termen de 3 ani.
La 12 septembrie 1997, Republica Moldova a ratificat Convenţia şi a confirmat în rezervele sale la Convenţie intenţia sa de a restabili controlul asupra regiunii transnistrene.
344. Aceste eforturi au continuat după 1997, în pofida reducerii numărului de măsuri de ordin juridic luate pentru a afirma autoritatea Republicii Moldova în Transnistria. Urmăririle penale iniţiate împotriva liderilor transnistreni nu au fost continuate şi chiar au fost încetate în anul 2000, mai mult, unui fost demnitar al regimului transnistrean i s-a permis, după întoarcerea sa în Republica Moldova, să deţină funcţii înalte în cadrul statului (a se vedea paragraful 168 de mai sus).
Pe de altă parte, eforturile autorităţilor Republicii Moldova au fost direcţionate mai mult către activităţi de ordin diplomatic. În martie 1998, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Ucraina şi Transnistria au semnat un şir de instrumente cu privire la soluţionarea conflictului transnistrean. Întâlniri şi negocieri au avut loc între reprezentanţi ai Republicii Moldova şi cei ai regimului transnistrean. În sfârşit, începând cu 2002 şi până în prezent, un număr de propuneri cu privire la reglementarea conflictului au fost înaintate şi discutate de Preşedintele Republicii Moldova, OSCE şi Federaţia Rusă (a se vedea paragrafele 107-110 de mai sus).
Curtea nu vede în reducerea numărului de măsuri luate o renunţare din partea Moldovei de a încerca să-şi exercite jurisdicţia sa în regiunea transnistreană, având în vedere faptul că mai multe măsuri anterior luate de autorităţile moldoveneşti au fost blocate de represaliile „RMN” (a se vedea paragrafele 181-184 de mai sus).
Curtea notează în continuare că, Guvernul Republicii Moldova a afirmat că schimbarea strategiei de negociere orientată spre eforturile diplomatice destinate pregătirii reintegrării Transnistriei în cadrul legal al Republicii Moldova sunt un răspuns la cerinţele exprimate de separatişti în cadrul discuţiilor referitoare la reglementarea situaţiei din Transnistria şi eliberarea reclamanţilor. Guvernul Moldovei, prin urmare, a renunţat la măsurile luate anterior, în special la cele de ordin juridic. Curtea notează declaraţiile martorilor cu privire la acest subiect, şi anume cele ale dlui Sturza (a se vedea anexa, §§ 309-313) şi ale dlui Sidorov (a se vedea anexa, § 446).
345. Paralel cu schimbarea strategiei, au fost stabilite relaţii între autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni. Au fost încheiate acorduri de cooperare economică şi au fost stabilite relaţii între Parlamentul Republicii Moldova şi „Parlamentul RMN”, timp de câţiva ani a existat o cooperare în domeniile poliţiei şi securităţii şi există forme de cooperare în alte domenii, precum controlul traficului aerian, legături telefonice şi sport (a se vedea paragrafele 114, 178 şi 185 de mai sus).
Guvernul Republicii Moldova a explicat că aceste măsuri de cooperare au fost luate de autorităţile Moldovei pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a populaţiei din Transnistria şi de a face tot posibilul pentru a permite acesteia să ducă o viaţă normală. Pentru Curte, ca şi pentru Guvernul Republicii Moldova, aceste fapte datorită caracterului şi naturii lor limitate, nu pot fi considerate ca susţinere a regimului transnistrean. Dimpotrivă, ele reprezintă afirmarea voinţei Republicii Moldova de a restabili controlul asupra regiunii transnistrene.
346. Cu privire la situaţia reclamanţilor, Curtea notează că, înainte de ratificarea Convenţiei în anul 1997, autorităţile Republicii Moldova au luat un şir de măsuri de ordin juridic, politic şi administrativ. Acestea au inclus:
- hotărârea Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 3 februarie 1994 prin care a fost casată hotărârea de condamnare a reclamanţilor din 9 decembrie 1993 şi anularea mandatelor de arestare a reclamanţilor (a se vedea paragrafele 222-223 de mai sus);
- urmăririle penale pornite la 28 decembrie 1993 împotriva „judecătorilor” „Judecătoriei Supreme a Transnistriei” (a se vedea paragraful 223 de mai sus);
- amnistia decretată de către Preşedintele Moldovei la 4 august 1995 (a se vedea paragraful 226 de mai sus) şi cererea Parlamentului Republicii Moldova din 3 octombrie 1995 (a se vedea paragraful 227 de mai sus);
- trimiterea medicilor din Moldova pentru a examina reclamanţii deţinuţi în Transnistria (a se vedea paragrafele 239 şi 263 de mai sus); precum şi
- ajutorul financiar acordat familiilor reclamanţilor şi ajutorul primit de acestea pentru a vizita reclamanţii (a se vedea paragraful 239 de mai sus).
În această perioadă, aşa precum rezultă din declaraţiile martorilor, în discuţiile cu autorităţile transnistrene, reprezentanţii Republicii Moldova au deschis sistematic chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor şi respectarea drepturilor lor garantate de Convenţie (a se vedea paragrafele 172 şi 274-277 de mai sus). În special, Curtea notează eforturile depuse de autorităţile judecătoreşti; de exemplu, ministrul Justiţiei, dl V. Sturza, a întreprins numeroase vizite în Transnistria pentru a negocia cu autorităţile transnistrene eliberarea reclamanţilor.
347. Chiar şi după anul 1997, Moldova a întreprins măsuri în vederea asigurării drepturilor reclamanţilor: în Transnistria au fost trimişi medici pentru a examina reclamanţii (ultimul control al medicilor din Chişinău a avut loc în anul 1999), familiile reclamanţilor au continuat să primească ajutor financiar din partea autorităţilor, dl Sturza, fost ministru al Justiţiei şi preşedintele Comisiei pentru negocierile cu Transnistria a continuat să adreseze chestiunea cu privire la eliberarea reclamanţilor în discuţiile cu autorităţile transnistrene. În această privinţă, Curtea notează că, în conformitate cu declaraţiile anumitor martori, eliberarea dlui Ilaşcu a fost rezultatul unor negocieri de lungă durată cu autorităţile transnistrene. Mai mult, în urma acestor negocieri, dl Sturza a întreprins o vizită în Transnistria în aprilie 2001, pentru a-i aduce la Chişinău pe cei patru reclamanţi (a se vedea paragraful 274 de mai sus şi anexa, dl Sturza, §§ 310-312).
Este adevărat că autorităţile Republicii Moldova nu au continuat anumite măsuri luate anterior, în special urmărirea penală a persoanelor implicate în condamnarea şi detenţia reclamanţilor. Totuşi, Curtea consideră că, în lipsa unui control asupra teritoriilor transnistrene din partea autorităţilor moldoveneşti, urmărirea penală împotriva unei persoane care locuieşte în Transnistria sau în legătură cu infracţiunile comise pe teritoriul Transnistriei ar fi ineficientă. Acest lucru este confirmat şi de declaraţiile martorilor (a se vedea anexa, dl Postovan § 184, dl Catana §2 08 şi dl Rusu § 302).
În sfârşit, autorităţile Republicii Moldova au apelat nu doar la regimul „RMN”, dar şi la alte state şi organizaţii internaţionale pentru a obţine asistenţa lor în obţinerea eliberării reclamanţilor (a se vedea anexa, dl Moşanu, § 249).
348. Curtea nu dispune de nici o probă care să indice că, de la eliberarea dlui Ilaşcu, în mai 2001, autorităţile moldoveneşti au întreprins măsuri eficiente pentru a pune capăt violărilor continue ale drepturilor celor trei reclamanţi garantate de Convenţie, violări invocate de reclamanţi în cererea lor depusă la Curte. Cel puţin, în afară de declaraţiile dlui Sturza, conform cărora situaţia reclamanţilor a fost pusă în discuţie de către autorităţile moldoveneşti în cursul negocierilor cu „RMN”, Curtea nu dispune de nici o altă informaţie capabilă să justifice concluzia că Guvernul Republicii Moldova a fost diligent în privinţa reclamanţilor.
În negocierile lor cu separatiştii, autorităţile moldoveneşti s-au limitat doar la punerea în discuţie a situaţiei reclamanţilor verbal, fără a încerca să ajungă la un acord care să garanteze respectarea drepturilor reclamanţilor prevăzute de Convenţie (a se vedea anexa, dl Sturza §§ 310-313).
În mod similar, deşi reclamanţii au fost privaţi de libertatea lor pentru aproape doisprezece ani, nu există un plan general cu privire la reglementarea conflictului transnistrean care să fi fost adus la cunoştinţa Curţii, care să se refere la situaţia reclamanţilor, iar Guvernul Republicii Moldova nu a susţinut că un asemenea document ar fi existat sau că negocierile referitoare la acest subiect continuă.